<   Înapoi la Forumul prietenilor de pretutindeni - index

Terapia prin cuvânt

Motto:“La început a fost Cuvântul.”

CUVÂNTUL este magic. Poate construi sau poate distruge. Noi, toti, suntem creatori prin cuvânt. In functie de cuvintele folosite, de intentia si tonul pe care le intrebuintam atunci cand le rostim, creăm ...raiul sau iadul in vietile noastre si in ale celorlalti. Este foarte important sa constientizam rolul nostru de co-creatori, pentru a realiza de ce viata noastra este asa cum e, sa  indreptam erorile comise (prin intentie, gand, cuvant), sa ne optimizam relatiile...sa CREĂM, intr-un cuvant, nu sa distrugem!... Cu IUBIRE, COMPASIUNE, OPTIMISM putem pune temelii trainice vietii noastre, daca nu până in momentul de fata, cel putin de acum inainte.

In terapie, rolul cuvantului este esential. El concretizeaza gandul, insoteste privirea, completeaza atingerea. Ajungi mai usor la sufletul omului prin cuvânt, daca il rostesti cu iubire si compasiune. Comunicarea astfel realizata este un alt fel de terapie care, alaturi de cea propriu-zisa (reflexoterapie, Reiki, aromoterapie, meloterapie) deschide pacientul catre eliberare, constientizare si vindecare. Cea mai mare satisfactie a unui terapeut adevarat este atunci cand pacientul insusi devine, dintr-un neputincios, dependent de altii, treptat, gradual, factor activ in propria vindecare, pe care si-o va sustine si desavarsi si prin propriile forte, nu numai prin ajutorul acordat de terapeut.

Si, de asemenea, atat pentru pacient, cat si pentru terapeut, cea mai mare mangaiere este ca, din acel punct – al constientizarii prin cuvant - , lumea a devenit un loc mai bun, mai frumos, mai plin de iubire, de bune intentii, de ganduri, vorbe si fapte frumoase si ca, toate acestea, laolalta, duc la VINDECARE... a lui, a noastra, a tuturor, a insăşi VIEŢII pe Pământ!

GERTRUDE CRANTA,
CRAIOVA

                                                                                         31 iulie 2008

"AM REVENIT LA VIAŢĂ..."

*   Mă aflam la Terapie intensivă, în moarte clinică. Mi-am dat seama că am părăsit corpul fizic în momentul în care am putut privi de sus, dintr-un colţ al tavanului sălii de terapie, masa pe care eram întinsă şi oamenii din jurul meu încercând să mă resusciteze. Am simţit vag, înfundat, greoi o lovitură în zona pieptului, probabil datorată folosirii padelelor pentru şocul cardiac (nu ştiu exact cum se numesc), dar senzaţia a fost aceea a unei izbituri surde într-un corp inert, pietrificat. N-am simţit durere, ci doar o izbitură. M-am depărtat de corpul fizic din ce în ce mai mult, urcând spre tavan şi am pătruns într-un tunel întunecos, învăluitor, la capătul căruia mă aştepta o lumină caldă, ocrotitoare... Am revenit la viaţă trei zile mai târziu...

*   Mi-am pierdut tatăl, într-un accident de maşină, când eram copil încă (la 13 ani). Am rămas cu durerea sufletească de a nu-i fi spus prea des, atât cât a trăit, că il iubesc...
    24 de ani mai târziu îmi pierdeam şi mama. La un an şi jumătate de la moartea mamei, bunica (mama tatălui meu, care a trăit cu durerea pierderii fiului ei până la vârsta de 96 de ani) ne-a părăsit exact în dimineaţa zilei de 1 Martie... A fost ca şi cum mi-aş fi pierdut pentru a doua oară tatăl... Durerea sufletească era imensă, nu eram încă restabilită după moartea mamei şi, întoarsa acasă de la înmormântarea bunicii, am simţit că mi se face rău. Era ca şi cum sufletul meu voia să plece şi el după cei dragi, abia pierduţi... M-am întins în pat şi am cerut imperativ să mi se aprindă o lumânare la cap şi să iasă copiii din cameră... Am "plecat" printr-un tunel întunecos, la capătul căruia era o imensă lumină alb-gălbuie, blândă, învăluitoare, iar in partea dreaptă, un cadru luminos ca de uşă, în care se aflau două siluete albe, strălucitoare... Am ştiut că sunt ale părinţilor mei, cărora le-am transmis toată iubirea mea, dorul meu nespus şi le-am mulţumit că mi-au luminat viaţa... Aproximativ pe la mijlocul tunelului, am văzut-o pe bunica, abia plecată dintre noi, în hainele de înmormântare, dar era cu spatele spre mine. Când am ajuns lângă ea, nu s-a întors total spre mine, numai m-a prins dintr-o parte cu braţele pe după umeri şi m-a împins înapoi, spre capătul celălalt al tunelului, în direcţia de unde venisem... M-au "readus" strigătele băieţelului meu care intrase în cameră, se aşezase pe pat lângă mine şi plângea...

30 aug 2006