<  Înapoi la Pagina de KARMĂ,DESTIN, REÎNCARNARE


AMINTIRI DIN VIEŢILE ANTERIOARE - Cazuri reale

- Mărturii despre karmă, destin, reîncarnare -
 

Cuvânt introductiv

Multe persoane afirmă că ar fi de acord cu reîncarnarea, dar nu îşi dau prea bine seama ce sunt vieţile anterioare ale spiritului. Dacă li se dezvăluie povestea unei vieţi anterioare, au impresia că se află în faţa celei mai abile născociri.

Numeroşi cercetători din întreaga lume se străduiesc să descopere crâmpeie din istoricul fiinţei umane. Metodele sunt diverse, iar rezultatele corespund cu talentul şi nivelul de pregătire al celor care se încumetă să pătrundă cu mintea în intimitatea lumii spiritelor.

Metoda mea de cercetare a vieţilor anterioare se bazează pe binecunoscutele capacităţi parapsihice – clarviziunea şi telepatia -, pe care le-am verificat lucrând cu mii de spirite şi clienţi, timp de 16 ani. Redau mai jos o parte dintre rezultatele muncii mele de cercetare, completate cu reacţiile celor care au beneficiat de studiul karmic realizat de mine. Se poate observa cu uşurinţă puternica legătură spirituală dintre omul de astăzi şi încarnările anterioare ale spiritului său. Impactul trecutului spiritual asupra fiecărui om este incontestabil. Dacă fiecare individ ar putea să afle aspecte din vieţile sale anterioare, ar reuşi cu siguranţă să îşi organizeze viaţa actuală într-un mod mult mai agreabil pentru el. În felul acesta, prezentul nu ar mai deveni copleşitor prin problemele pe care le pune zilnic în faţa fiecăruia dintre noi.

Nina Petre
19 septembrie 2010


În degringolada vieţii sociale româneşti din zilele noastre, se afirmă la tot pasul că poporul nostru este format din proşti, escroci, bolnavi mintal, hoţi, drogaţi etc. Parcă ne-am săturat cu toţii să fim vânaţi de peste hotare, ca după aceea să fim împroşcaţi cu noroi, fiindcă, pur şi simplu, ne-am născut români! Chiar dacă în ţara aceasta vieţuiesc numeroşi cetăţeni certaţi cu legea şi cu bunele maniere, nu ar fi corect să dăm vina pe întregul popor pentru faptele lor reprobabile. Lucrez de 16 ani, neîntrerupt, cu publicul dornic de evoluţie spirituală. În cadrul STUDIULUI KARMEI ŞI AL DESTINULUI am colaborat, şi încă mai colaborez, cu numeroşi români care doresc să se cunoască mai bine ca finţe evoluate ale globului pământesc. Pentru ei, este deosebit de important să ştie de unde au venit în această lume, ce datorii omeneşti au de îndeplinit şi ce au de făcut în fiecare zi pentru ca fiinţa generatoare de viaţă - SPIRITUL - să evolueze cu ajutorul lor.

Voi prezenta mărturiile sincere, înălţătoare, educative pentru toată lumea ale unor oameni deosebiţi, de mare valoare morală, socială şi spirituală. Vă urez lectură plăcută şi folositoare!

Nina Petre
16 iunie 2011


Prezentarea materialelor din acest capitol beneficiază de acordul persoanelor de mai jos.
Le mulţumesc tuturor!

Nina Petre

 

Citiţi episoadele spirituale ale persoanelor:

ACUM

  1. Issos Keriakis (1875-1938)
  2. Tinda Lauri (1801-1854)
  3. Karl Lager (1713-1778)
  4. Rakdo (1619-1680)
  5. Xel (1522-1577)
  6. Rork O'Nardy (1412-1471)
  7. Annuke (1331-1372)
  8. Yussouf (1211-1268)
  9. Alexandros (1113-1170)

AGATHA

  1. Ivana Skradik (1888-1944)
  2. Teos Darilli (1712-1780)

ANCA

  1. Alberta Vici (1896-1929)
  2. Otka Miren (1802-1873)
  3. Josef Kampodor (1713-1786)

ALEXANDRA

  1. Akiria Sefaistou (1888-1939)
  2. Sibena Raudis (1810-1859)
  3. Ranold Thierry (1709-1755)
  4. Alir (1614-1680)
  5. Artigad (1503-1570)
  6. Regine Karensky (1408-1480)
  7. Runodo (1300-1362)
  8. Arethia (1210-1264)
  9. Rjeke (1111-1170)
  10. Tsen (1024-1069)
  11. Virdi (913-958)
  12. Inge Reisen (810-867)

ANCA-ELENA

  1. Mihrad Larrudi (1898-1948)
  2. Joseph Ryan (1801-1876)
  3. Nok (1713-1788)
  4. Kir Dek (1631-1674)
  5. Lurma Sagdik (1528-1594)
  6. Darrl (1413-1486)
  7. Teodoro Sigas (1326-1377)
  8. Kyenna (1268-1315)

ANDREEA

  1. Vittoria Santelli (1898-1944)
  2. Martinela Suxeo (1802-1873)

CLARA

  1. Atena Xauli (1896-1945)
  2. Sanita Ridis (1802-1874)
  3. Dal Jinao (1713-1786)

CLAUDINA

  1. Claudina Sabelli (1898-1947)
  2. Inedio Radis (1802-1868)
  3. Gerda Stronde (1713-1786)
  4. Lirun (1608-1664)

DORINA

  1. Sinerre Varely (1898-1950)
  2. Rinek Yakudi (1803-1859)
  3. Yuruk Terdish (1721-1760)
  4. Taune (1628-1683)
  5. Ladur (1533-1594) 
  6. Raski (1451-1512)
  7. Lucian Darove (1319-1401)
  8. Yuja Sirdeli (1215-1284)
  9. Tihedec (1127-1172)
  10. Lunky (1040-1099)
  11. Nurduku (929-981)
  12. Urkha (840-885)
  13. Nanuki (725-798)
  14. Teodorius (603-684)
  15. Raukha (512-583)
  16. Dorrk (434-490)
  17. Norral (316-382)
  18. Khume (224-269)
  19. Narna (116-182)
  20. Ruad (22-96)
  21. Mide (79-23 î.e.n.)
  22. Xad (188-119 î.e.n.)
  23. Modruh (270-212 î.e.n )
  24. Noghide (398-329 î.e.n.)
  25. Zugdale (472-425 î.e.n.)
  26. Ruhdu (566-502 î.e.n.)
  27. Krun (681-610 î.e.n.)

ELENA

  1. Esther Merrick (1889-1943)
  2. Alikia Dakis (1803-1869)
  3. Tirik Hamdu (1724-1785)
  4. Oxana Siderova (1636-1712)
  5. Suni Rah Mantu (1582-1620)
  6. Runk (1513-1572)
  7. Alid Sardih (1427-1498)
  8. Mihai Graur (1316-1389)
  9. Ranuja Vidis (1225-1288)
  10. Duhran Sakal (1164-1213)
  11. Ruhad Raihidr (1102-1139)
  12. Idin Mahral (1020-1076)
  13. Ulaher Ranukid (936-998)
  14. Lanisa Ridici (884-916)
  15. Kurt Dristen (803-869)
  16. Dahi Ardan (726-788)
  17. Nori Kaze (638-699)
  18. Lirne Saweg (476-523)
  19. Rulle Sarkizer (549-612)
  20. Masdalir Ahribi (406-450)
  21. Ranka Sveni (301-366)
  22. Rassen Kerin (225-279)
  23. Mbarke (154-211)
  24. Laruni (98-140)
  25. Rohdirk (66-93)
  26. Dikena (18 î.e.n.–40 e.n.)
  27. Radudhah (190-112 î.e.n.)
  28. Grikhord (283-211 î.e.n.)
  29. Riell (349-314 î.Hr.)
  30. Nimde (481- 423 î.Hr.)
  31. Darrul (588-525 î.Hr.)
  32. Dindo (691-633 î.Hr.)

CORBEC

  1. Krindt Rikvin (1894-1940)
  2. Raudek (1802-1876)
  3. Silvanna (1726-1784)
  4. Timuk (1614-1680)
  5. Roland Slewig (1542-1591)
  6. Nakti (1416-1495)
  7. Tiberius Vidacello (1338-1375)
  8. Kenoch (1241-1296)
  9. Chen Dai (1116-1177)
  10. Dagdir (1036-1094)
  11. Yssarem (916-947)
  12. Keunha (801-869)
  13. Rikeno (713-766)
  14. Teud (600-649)
  15. Kikedo (512-580)
  16. Aurelis (429-481)

DANIEL

  1. Iannis Makudis (1894-1946)
  2. John Decken (1821-1869)
  3. Augusta Richi (1740-1799)
  4. Tirdec (1612-1702)

ELY

  1. Genevieve Sardon (1883-1940)
  2. Jesabel Stimmer (1801-1874)
  3. Runt Lirssen (1713-1787)

GIULIA

  1. Assah Firkedi (1892-1941)
  2. Runok Rassundener (1803-1876)
  3. Melinda Duras (1713-1798)
  4. Nidru Matah (1624-1688)
  5. Ulle Ristok (1530-1612)
  6. Aritina Kemolu (1441-1503)

ERIKA

  1. Jira Mires (1893-1944)
  2. Adwi Zakiri (1802-1869)
  3. Tancredo Lavi (1723-1784)
  4. Tinek Lemre (1629-1681)
  5. Haidu Nam (1540-1598)
  6. Kanike (1492-1526)
  7. Alexina Dorikou (1413-1468)
  8. Hans von Lövenken (1329-1308)
  9. Nawrikin (1244-1297)
  10. Nehdun (1140-1196)
  11. Raika (939-1001)
  12. Tumkir (844-910)

ILINCA

  1. Edith Norwick (1897-1942)
  2. Aleuh Kadwari (1802-1873)
  3. Lorron Hamdeli (1712-1788)
  4. Konikdi Rudalen (1625-1674)
  5. Rikka Skedvi (1526-1598)
  6. Rukdharwe Hashkan (1443-1501)
  7. Mundi Seke (1350-1415)
  8. Runuk (1242-1316)
  9. Raddia (1134-1210)
  10. Rikke (1020-1098)
  11. Rundhag (920-972)
  12. Kvila (844-898)

 

LIZA

  1. Carla Fantini (1891-1940)
  2. Alexia Toudou (1811-1874)
  3. Darruko (1713-1790)
  4. Olena Sirkova (1622-1684)
  5. Numbunu (1534-1589)
  6. Axina Radici (1441-1503)
  7. Kravon (1312-1389)

MARIA

  1. Krilla Zaskid (1897-1943)
  2. Alessandro Tanini (1798-1856)
  3. Nigel (1710-1771)

MIA

  1. Ginette Lavril  (1876-1925)
  2. Ismail (1812-1854)
  3. Nadira Tirelli (1706-1779)

ZOE

  1. Krana Zakili (1891-1936)
  2. Artemios Davakis (1800-1884)
  3. Niveda Rusty (1713-1780)
  4. Larina Nemri (1602-1677)
  5. Naduko (1500-1539)
  6. Rukke (1412-1478)
  7. Nogd (1326-1384)

MAGDA

  1. Ruchta Lorenken (1886-1938)
  2. Suker Kandiril (1798-1874)
  3. Lhu Shu Dart (1703-1780)
  4. Ahydel (1612-1680)

NICOLETA

  1. Carmen Vasquez (1893-1936)
  2. Akti (1813-1891)

SABINA VISU

  1. Nanette Vernouil (1894-1940)

SIMONA

  1. Ruggiero Rosario Frantini (1912-1945)
  2. Carmen Cortez (1817-1875)

SORIN

  1. Nikos Stavris (1886-1941)
  2. Sati Arhenos (1803-1864)
  3. Saleria Vitti (1724-1785)
  4. Roderick Vauss (1643-1695)
  5. Ianok Sverdlovski (1561-1627)
  6. Urhe Kerinen (1473-1548)
  7. Aluma Ranucci (1403-1460)
  8. Hant Lar Sai (1305-1384)
  9. Mhu Kair (1224-1288)
  10. Mdohe (1116-1199)
  11. Arled Sammar (1053-1102)
  12. Lorno Miannu (1001-1044)
  13. Ruked Nerrul (924-989)
  14. Jokno Lah Kir (836-898)
  15. Nunad (702-774)
  16. Xadurkan (614-661)
  17. Meruldak (551-602)
  18. Nuguru (428-491)
  19. Lukyar (334-399)
  20. Therikos (214-288)
  21. Runghad (138-187)
  22. Nunde (81-120)
  23. Kharid (2 e.n. - 69)
  24. Kydah (45 - 3 î.e.n.)
  25. Ugdun (103-69 î.e.n.)

 

Alte mărturii în urma revelării unor vieţi anterioare

* Lavinia * Ana * Adriana * Ioana * Alina * Daniel * Carla * Dan * Cristina * Mirela * Luciana *

LAVINIA, secretară

Povestea antecesorului spiritual:

RODRIGO VERSANTELLI (1892-1937) a trăit în oraşul Verona, Italia. De meserie a fost cofetar şi patiser. Datorită priceperii sale deosebite, a ajuns un mare comerciant, acumulând o avere considerabilă prin vânzarea produselor din cofetăria sa. Rodrigo a fost din fire un om cumsecade, generos, iubitor faţă de membrii familiei sale şi foarte cinstit la bani cu toată lumea. O mare hibă a avut: i-au plăcut prea mult femeile. Cu toate că s-a ocupat cu multă grijă şi afecţiune de soţia şi cei patru fii ai săi, totuşi el nu a pregetat să meargă săptămânal la bordelul din oraş. Mai mult chiar, a avut şi câteva amante. Şi-a trăit viaţa de adult ca de frica morţii. A presimţit el ceva dubios pentru viitor, dar nu i-a fost clar ce anume i se va întâmpla în mod fatal. Avea doar 45 de ani când a primit un glonte în cap de la soţul gelos al uneia dintre iubitele sale.

    LAVINIA a comentat astfel:

"Cât priveşte viaţa mea anterioară, am fost surprinsă, dar nu total: Rodrigo Versantelli, cofetar şi patiser din Verona. Cu siguranţă că trebuie să ajung acolo în această viaţă. Nu sunt un geniu în bucătărie, deşi bunicul meu a fost de profesie bucătar, dar îmi place mai mult să fac prăjituri decât mâncare. Chiar mă gândeam că mi-ar plăcea să trăiesc din aşa ceva. Nu mă omor să mănânc dulciuri, nici chiar cele făcute de mine, dar îmi place să le fac pentru alţii. Soţul meu, în schimb, mănâncă foarte multe dulciuri şi de aceea prefer să îi fac eu în casă decât să cumpărăm. Eu prefer fructele şi sper că asta mă va ajuta să fiu sănătoasă.

Cât priveşte pedeapsa de a suferi din pricina statorniciei în viaţa de cuplu, o duc mai departe dacă asta înseamnă să plătesc relaţiile extraconjugale ale lui Rodrigo. Nu concep să trăiesc duplicitar şi, cu siguranţă, nu pot fi ipocrită. Nu am să repet greşeala făcută de Rodrigo înşelându-mi familia şi pe cei dragi. Plus că exemplul meu pentru copilul meu trebuie să fie unul real. Cred că un revers al medaliei este faptul că, pentru mine, spre deosebire de Rodrigo, plăcerile carnale nu sunt deloc printre lucrurile importante din viaţa mea. E o funcţie biologică, o metodă de a împărtăşi pasiunea şi de a-ţi apropia partenerul, dar fără excese. Pun mai mult preţ pe sentimente, suport şi reciprocitate. Am fost îndrăgostită la 18 ani de un bărbat însurat şi cu un copil, fără implicaţii sexuale. Doar îndrăgostită, şi eram copleşită de sentimentele mele. Am rupt relaţia, fiindcă mi-am dat seama că nu există viitor, şi mulţumesc lui Dumnezeu că am făcut-o. Cred că de la Rodrigo mi se trage uşurinţa cu care mă pot îndrăgosti. Deşi soţul a fost primul bărbat din viaţa mea, am avut câţiva prieteni înaintea lui de care m-am îndrăgostit (sau aşa credeam eu) foarte uşor, dar pe care tot eu i-am lăsat din diverse motive. În principiu, pentru că nu simţeam că sentimentele lor sunt complete sau îmi dădeam seama că nu e persoana pe care o caut.

Cât priveşte felul în care a murit Rodrigo, e, într-adevăr, groaznic. Armele îmi repugnă. Orice fel de arme, dar armele de foc în special. Tot timpul îi spun soţului să nu se mai certe în trafic cu diverse prsoane, că îmi e groază că vreodată îi pune cineva o armă la tâmplă. Sper însă că familia lui Rodrigo l-a iertat şi sper că i-a lăsat un suport material, astfel încât să nu se chinuie să existe. Eu am o fixaţie, în sensul că mă preocupă să îi strâng copilului bani pentru facultate, călătorii sau ce o vrea să facă când creşte. Simt nevoia să îl asigur.

Am o slăbiciune pentru limba italiană. Chiar şi o uşurinţă în a înţelege şi vorbi. Acum câţiva ani vorbeam destul de bine, deşi, cu siguranţă, nu perfect gramatical şi am învăţat ce ştiam doar urmărind emisiuni şi filme la televiziunile lui Berlusconi. Nu am învăţat la şcoală sau în altă parte, pur şi simplu mă atrage. Ce ţi-e şi cu viaţa asta!"

14 mai 2008

* * *

Povestea antecesorului spiritual:

LUISA FRATELLINI (1813-1887), născută din mamă pariziancă şi tată sicilian, a locuit până la vârsta adolescenţei în Bordeaux, acolo unde părinţii săi s-au mutat după căsătorie. A fost o fiinţă delicată, meditativă, frumoasă ca un înger. Talentul său la pictură a determinat-o să urmeze cursurile Academiei de Arte Frumoase din Bordeaux, unde a învăţat, printre altele, şi anatomia trupului omenesc. Absolventă cu diplomă de onoare, tânăra Luisa şi-a părăsit părinţii şi oraşul copilăriei pentru a pleca în nordul Africii, fiind puternic atrasă de misterul piramidelor egiptene. Stabilită la Cairo, prin căsătoria cu Ahmed, un medic egiptean, Luisa s-a orientat cu precădere spre anatomia mumiilor din piramide. Ştiinţa medicală a soţului său şi talentul ei la desen au ajutat-o să poată reconstitui zonele bolnave ale trupurilor celor îngropaţi în piramide. Descoperirile celor doi soţi i-au ajutat mult pe arheologii şi antropologii din acea vreme. În plus, prin contribuţia lor comună au fost identificate la mumiile disponibile pentru cercetare majoritatea afecţiunilor grave prezente la egiptenii aflaţi în viaţă. Luisa a fost, în felul ei, un mic fenomen. Avea o imaginaţie foarte bogată, un dar al intuiţiei neobişnuit, o viziune “spaţială” deosebit de utilă în cercetările ei. Împreună cu Ahmed a avut 4 copii. Toţi au devenit medici, ca şi tatăl lor. Luisa s-a stins din viaţa înaintea lui Ahmed, din cauza crizelor de malarie care o chinuiau de mulţi ani.

    LAVINIA a comentat în felul următor:

"Am primit cu bucurie vestea că am fost femeie. Cu atât mai mult cu cât a fost foarte curajoasă şi emancipată pentru acele vremuri. Mă bucur că, de-a lungul existenţei sufletului meu, am reuşit să ajut omenirea prin cunoştinţele, ambiţia şi activităţile susţinute. Recunosc că în viaţa actuală am avut o perioadă când nu vedeam rostul vieţii dacă nu poţi să realizezi ceva deosebit. Vedeam alţi copii, adevărate genii, matematicieni, poeţi, inventatori care erau într-adevăr deosebiţi şi sufeream. Nu înţelegeam de ce eu sunt atât de... obişnuită. Bineînţeles că, în timp, am descoperit că nu toţi suntem excepţionali, am început să îmi recunosc limitele, defectele, comoditatea. Şi am încercat să îmi concentrez atenţia pe lucruri realizabile la nivelul meu de cunoştinţe şi posibilităţi. Mă vreau criticul meu cel mai dur. Mai sincer decât mine nu poate fi altul. Complexele sunt poveri greu de dus, dar şi învingerea lor e o mare reuşită. Sunt o persoană obişnuită, peste mediocru, cred eu, şi deşi îmi doresc să ştiu cât mai mult şi să evoluez intelectual şi spiritual, uneori nu mă mobilizez suficient şi dau dovadă de comoditate.

Mă bucur că şi în această viaţă am copil şi familie, că le stau alături şi că sunt credincioasă. Nu înţeleg pe ce se ceartă toată lumea asta (mă refer la religie), că doar musulman, creştin, yoghin etc, tot un Dumnezeu există şi e acelaşi pentru toţi. Dar asta e de când lumea şi nici acum, când ne considerăm civilizaţi, avansaţi, moderni şi emancipaţi, nu s-a schimbat nimic. Oamenii parcă au un văl pe ochi. De fapt, sunt milioane de oameni ca noi, care au copii ca ai noştri şi care mor de foame şi de sete şi pe noi nici nu ne interesează. Americanii fac războaie, românii fac politică şi aşa mai departe. Chiar pierdem esenţa vieţii şi asta e omenia. În ziua de azi, chiar nu e de colo să fii om cu adevărat.

Îmi doresc, într-adevăr, să văd cât mai mult din lume. Nu ştiu de ce, dar dintotdeauna mi-am dorit să ajung în Japonia. Egiptul este singura ţară în care a călătorit tatăl meu (cu serviciul), dar nu a rezistat prea mult, din cauza dorului de familie. Când s-a întors, a adus fotografii făcute cu indigeni, copii egipteni. Obişnuia să îmi spună că sunt fraţii mei de acolo. Şi eu plângeam când îi vedeam aşa negri şi mă supăram. Poate chiar erau înrudiţi cu mine. Ce ţi-e şi cu viaţa asta şi ce mică e lumea! Obişnuiesc să îi spun soţului că, la pensie, în loc să înnebunim copilul, băgându-ne în viaţa lui sau făcându-i obligaţii, mai bine să mergem să ne plimbăm, să vedem şi noi lumea. Asta dacă la vremea aia o să existe pensii decente. Eu încă mai sper.

Nu suport ţânţarii, într-adevăr. Insectele, în general. Dar ţânţarii parcă au ceva cu mine. Nu scap de ei deloc. Mă înţeapă şi în talpă, şi în palmă. O să fiu şi mai atentă de acum încolo. Din păcate, nu am moştenit nici talentul la pictură si nici viziunea spaţială. Dar firea meditativă, cu siguranţă da. Şi dorinţa de a cunoaşte, de a descoperi, de a înţelege. Limbile străine par a fi în ziua de azi singura posibilitate de a ne apropia unii de ceilalţi. Ce bine e când îţi auzi limba natală într-un loc străin şi ştii că cineva te poate înţelege, asculta, ajuta! Am văzut asta la străinii cu care lucrez. Toţi se aşteaptă să ştii engleza, dar atunci când le spui ceva în limba maternă, se simt într-adevăr apropiaţi. În România se învaţă totuşi limbi străine mai mult ca în alte ţări. Şi ăsta e un lucru bun. Înseamnă că suntem totuşi deschişi şi sociabili. În rest, sper că de-a lungul vieţii toate aceste informaţii mă vor ajuta să mă descopăr, să îmi dau seama care este lecţia de învăţat şi să fac cât pot de multe să îmi ajut spiritul să evolueze. Sper să transmit lucruri bune mai departe, lucruri pozitive."

13 iunie 2008

< sus >

 

ANA, medic

Povestea antecesorului spiritual:

Vindecătoarea MAHR UANTAN (1510-1561), s-a născut în extremul sudic al Peninsulei Indochina, într-o aşezare indigenă din apropierea portului Nam Can, nu departe de Capul Ca Mau. Abia împlinise câteva luni când tribul său a fost alungat înspre nord de către membrii unui trib rival. Întreaga familie Uantan s-a refugiat dincolo de graniţa nordică a actualului stat Cambodgia, pătrunzând pe teritoriul Thailandei. Şi-au stabilit locul de trai în localitatea Lop Buri, situată la nord de Bangkok. Părinţii lui Mahr s-au numit Olirah şi Sankhana. Mahr a fost întâiul născut şi cel mai muncit copil al lor. Ajunşi în Lop Buri, cei trei membri ai acestei nefericite familii s-au bucurat de la început de ospitalitatea populaţiei modeste de la marginea oraşului. Au fost lăsaţi să ocupe o colibă părăsită şi să trăiască în linişte. Olirah a fost acceptat în rândul vânătorilor care îşi hrăneau familiile cu vietăţile din natură. În scurtă vreme, omul şi-a găsit de lucru în gospodăria unui individ bogat, care îi dădea alimente şi haine pentru el, nevasta şi fetiţa lui.

Anii au trecut, Mahr creştea văzând cu ochii şi se mira văzând cum mama ei aduce pe lume, unul după altul, încă două fetiţe şi şase băieţi. Fiind copilul cel mai mare, Mahr şi-a ajutat mama la toate treburile, asistând-o chiar şi la naşteri, alături de bătrâna care le moşea pe toate femeile din comunitatea lor. Dorind să deprindă meseria de vraci, Mahr s-a alăturat grupului de ucenici ai vrăjitorului Monombo. La 10 ani, cunoştea deja toate tainele vrăjitoriei, începând cu ghicitul în semnele naturii şi terminând cu “scoaterea demonilor” din oamenii bolnavi. Înţelegând că şi-a găsit rostul vieţii, Mahr l-a rugat pe tatăl ei să îi construiască o colibă separată de locuinţa lor, unde urma să se retragă în izolare, pentru a se dedica meseriei de vraci.

Considerându-şi fiica drept urmaşa unui spirit înalt, Olirah o diviniza şi îi satisfăcea toate dorinţele. Abia împlinise 11 ani când frumoasa şi năstruşnica Mahr, supranumită “fiica zeilor”, s-a retras în propria colibă, pe care şi-a transformat-o în loc de cult şi vindecare. Mahr nu s-a măritat niciodată, pentru a nu supăra zeii şi spiritele care o ajutau la ghicit şi la vindecarea bolnavilor. Ea nu accepta atingerea vreunui bărbat decât pentru a da mâna cu el şi a o atinge delicat pe umăr, în semn de respect şi prietenie. A făcut mult bine la viaţa ei, ştiindu-se înzestrată cu puteri vindecătoare neobişnuite pentru majoritatea femeilor cunoscute de ea. Din păcate, acolo unde se face mult bine apar şi faptele rele. O rivală, vrăjitoarea Osumi, a tocmit un flăcău alcoolic să o ucidă cu un pumnal pe biata Mahr, în timpul unei nopţi bântuite de o furtună aprigă. Avea doar 51 de ani când şi-a dat duhul, trimiţându-şi sufletul în lumea zeilor pe care i-a adorat toată viaţa.

    ANA a comentat în felul următor:

"Am aşteptat cu nerăbdare să cunosc viaţa vindecătoarei din Thailanda, că poate aşa-mi răspund la: De ce eu? De ce acum? Vă mărturisesc că evenimentele care s-au derulat în viaţa mea în ultimele luni au fost destul de curioase la început pentru mine, dar acum înţeleg că nimic nu a fost întâmplător. Efectiv, am ales drumul aşa cum mi-a dictat indirect GÂNDUL. Informaţiile pe care le-am primit în această perioadă au fost în principal axate pe faptul că EU voi face minuni cu ajutorul mâinilor. La început, mi s-a arătat ce pot face cu ele, ca apoi să mă instruiesc, să mă informez, pentru că altfel nu puteam continua. A trebuit să mă instruiesc, să învăţ, şi asta numai pentru a cunoaşte "fenomenele" pe care alţii le-au cunoscut mult înaintea mea. Este o minune să faci BINE prin vindecarea sufletului, minţii şi a trupului, şi asta numai prin Iubirea lui Dumnezeu! Sunt o unealtă prin care circulă Lumina Divină şi sunt fericită că fac parte din grupul imens de persoane cu astfel de extrasensibilităţi.

Vă mărturisesc că am şi viziuni, dacă le pot numi aşa. A venit la mine o cunoştinţă care mi-a arătat câteva fire de păr pe care le-a găsit fiica ei în casă. Cu ajutorul radiesteziei, am primit informaţii că era vorba de nişte farmece. Mi-a apărut în gând, dacă pot spune aşa, o imagine a unei femei tinere cu părul lung, îmbrăcată cu o fustă lungă cu volane, care era aproape de un foc pe timp de seară şi gesticula din mâini ca şi când ar face ceva. Părea foarte pornită pe ce făcea şi chiar spunea. Informaţiile mele au fost confirmate şi de o doamnă cu capacităţi extrasenzoriale extraordinare. Eu nu am avut decât să mă bucur că nu am avut "vedenii". Ştiţi ce se întâmplă, nu prea am încredere că eu pot face anumite lucruri şi mă întreb încă de ce tocmai eu, pentru că nu am făcut lucruri extraordinare pentru semenii mei, decât aşa cum mi-a dictat conştiinţa. Cum spuneţi şi Dvs., am simţit chemarea de tămăduitor, iar legătura energetică cu vietăţile nevăzute ale Spaţiului Cosmic sunt o minune. Nu este uşor să te simţi altfel decât cei din preajma ta, dar sunt fericită că am oameni asemeni mie cu care comunic. NImic nu este întâmplător. Drumul meu continuă, pentru că aşa simt. Mai am multe de învăţat. Poate că aşa-mi este dat de Dumnezeu."

25 februarie 2010

< sus >

 

ADRIANA, medic

Povestea antecesorului spiritual:

ISABELLA IANUTTI (1887-1916), Italia. Născută într-o familie de boieri din Piemonte, a avut mari probleme cu sănătatea încă de la vârsta de doi ani şi jumătate, când, urcată pe cal de tatăl ei, a alunecat şi a căzut, suferind un traumatism puternic la coloana vertebrală. Având posibilităţi financiare deosebite, părinţii ei au chemat la patul ei de suferinţă zeci de medici, vraci şi ghicitoare. Cu mare greutate a reînceput să meargă, după un an de chinuri groaznice. Rămasă firavă, delicată, timidă, a crescut ca o floare pe lângă părinţii şi fratele său mai mare. Restabilită aproape complet, a reuşit să înveţe carte cu profesori particulari şi să dea examene la şcoala din zonă. Ajunsă la vârsta de pension, părinţii ei au preferat să o ţină acasă, ajutând-o să înveţe pictură şi muzică, aşa cum dorea copila lor.

Deosebit de talentată la desen, a început să schiţeze îngeri şi să picteze icoane pentru biserica din sat. Remarcată de un pictor adus de paroh pentru renovarea bisericii, acesta a fost impresionat de talentul Isabellei, comandându-i icoane pentru prietenii săi bogaţi şi pentru alte biserici. Astfel, tânăra pictoriţă a devenit celebră pentru harul ei, reuşind să câştige bani frumoşi din munca sa. În plus, vocea ei minunată de soprană dramatică era mult apreciată la petrecerile celor bogaţi.

Isabella s-a căsătorit la vârsta de 20 de ani cu un tânăr medic, venit în zonă după terminarea facultăţii. Ronaldo o iubea de multă vreme în tăcere, fiind şi el originar din partea locului. Au avut doi copii, un băiat şi o fetiţă. Dorindu-şi enorm de mult cel de-al treilea copilaş, Isabella s-a chinuit să ducă sarcina dificilă până în ziua când i-a venit vremea să nască. Din nefericire pentru toată lumea din jurul ei, a născut copilul mort, iar după două zile a murit şi ea, din cauza infecţiei post-natale. Mult regretată de soţ, copii şi părinţi, tânăra de numai 29 de ani a închis ochii pe vecie, regretându-şi amarnic sfârşitul timpuriu.

    ADRIANA a comentat astfel:

"În primul rând, înţeleg de ce, încă în jurul vârstei de 11 ani, m-am îndrăgostit de Italia. Eram doar o copilă, dar această ţară mă fascina, limba îmi părea cea mai melodioasă, clădirile, cele mai frumoase. Chiar prima alegere importantă din viaţa mea am făcut-o pe baza acestei pasiuni, e vorba de admiterea pe care am ales să o dau la singurul liceu din oraş unde se putea învăţa limba italiană, şi am reuşit. Pot spune că în continuare viaţa nu mi-a fost legată în mod special de Italia. Deşi, la un moment dat, mi s-a deschis un drum ce putea duce spre un viitor în această ţară, am preferat să nu pornesc pe el, pentru că aşa simţeam. O mică ironie a soartei a făcut ca să nu ajung în Italia decât mult mai târziu şi pentru o singură dată (până acum), deşi era ţara pe care îmi doream să o văd prima dată, iar una din prietenele mele locuieşte acolo.

Isabella a trăit, în scurta ei viaţă, multe lucruri pe care eu am dorit să le trăiesc mult mai târziu şi pot spune că nu le-am trăit nici până acum. Ma refer în special la căsătorie, copii. Deşi unii spun că ar fi cazul să mă gândesc la aşa ceva, viaţa nu m-a adus aproape de acest pas, chiar m-a ţinut (şi încă mă ţine) la mare distanţă de el.

E foarte adevărat că am o pornire specială spre călătorii şi mi s-a oferit ocazia să străbat lumea. Am deja mii de kilometri la activ şi e doar începutul. De mică am vrut să călătoresc, dar părinţii au fost cam protectori şi nu m-au lăsat de capul meu (poate spiritul meu a ales exact o familie care să mă protejeze de necazuri şi accidente). Am recuperat însă când am crescut şi acum nu mă pot opri (deşi ştiu că tata nu doarme noaptea când mă ştie pe avion).

Mă bucur să aud că destinul meu nu se învârte în jurul unor probleme de sănătate. Până acum am fost norocoasă, nu am suferit de nimic grav... iar în total nu am stat în spital mai mult de 10 zile (din momentul zero al naşterii mele).

Mă regăsesc în multe alte aspecte menţionate. Deşi călătoresc mult, nu îmi doresc să trăiesc în altă parte, am un oarecare rău de înălţime - culmea e că se manifestă doar în spaţii deschise -, o oarecare frică de naştere şi problemele care pot să apară - îmi doresc enorm copii, dar simt o frică teribilă legată de momentul naşterii. De cai nu pot spune că mi-e frică, dar nici că sunt animalele mele preferate, destinul a avut grijă să îi ţină la distanţă de mine până acum. E clar că până acum am trăit exact experienţe pe care Isabella nu a avut ocazia sau nu a apucat să le trăiască. De exemplu, Isabella s-a căsătorit cu cel pe care îl iubea, era înconjurată de dragostea soţului. Destinul meu este exact invers (nu voi avea parte de multă dragoste din partea soţului sau nu mă voi căsători din dragoste) sau unele aspecte se pot repeta, dar în altă ordine (voi avea o familie fericită, ca cea a Isabellei, doar că, până o voi forma, trebuie să experimentez alte lucruri)?

Cred că sunt multe aspecte pe care trebuie să le înţeleg pentru a afla cum pot să folosesc toate aceste informaţii despre vieţile anterioare pentru a fi împlinită şi fericită în această existenţă. Sunt o fire care analizează mult detaliile pentru a înţelege şi experimenta toate aspectele unei situaţii."

14 august 2008

< sus >

 

IOANA, economist

Povestea antecesorului spiritual:

GEORGE HAMILTON (1893-1942) s-a născut pe coasta de vest a Australiei, într-un orăşel situat pe ţărmul Oceanului Indian. Încă din primii ani de viaţă, micul George s-a dovedit a fi un copil cuminte, cu o fire domoală, înclinată spre visare şi contemplarea naturii. Vegetaţia exotică din localitate şi din vecinătatea ei îl încânta până la adoraţie. Ar fi dorit să devină un pictor celebru, care să îşi vândă tablourile în lumea întreagă, pentru ca toţi oamenii să cunoască minunăţiile din jurul oraşului său. Iubea nespus de mult animalele şi nu de puţine ori s-a aflat în pericolul de a fi înghiţit de vreun rechin sau înţepat de vreo insectă veninoasă. Ajungând la vârsta şcolară, părinţii l-au dus la cea mai bună şcoală din oraş, unde mergeau copiii oamenilor bogaţi. James şi Maria, negustori cu venituri satisfăcătoare din comerţul cu produse piscicole, doreau ca fiul lor, George, unicul copil, pe care îl adorau ca pe lumina ochilor, să ajungă om cu multă ştiinţă de carte. Copilul, având chemare spre studiu, nu le-a înşelat aşteptările. A terminat clasele primare şi cele gimnaziale cu premiul I în fiecare an. A urmat şi liceul, pe care l-a absolvit cu merite deosebite.

Dorind să urmeze o facultate, tânărul George s-a îndreptat spre oraşul Perth, cel mai apropiat centru universitar de localitatea sa natală. Aici s-a înscris la facultatea de medicină veterinară, pentru a-şi împlini visul său din copilărie: îngrijirea animalelor şi salvarea lor de la moarte. Student fiind, i-a murit mama de cancer, iar tatăl său s-a îmbolnăvit grav de inimă. George, distrus de durere, şi-a căutat un loc de muncă în cabinetul unui notar, pentru a se putea întreţine la facultate. Şi-a convins tatăl să vândă casa şi magazinul, pentru a veni în Perth, lângă el. Aşa s-a şi întâmplat, situaţie fericită care i-a salvat tatăl de la o moarte timpurie. Absolvent de facultate, George şi-a găsit de lucru într-un dispensar veterinar, păstrându-şi totodată şi job-ul la notar.

S-a căsătorit cu o fată bogată, fiica unui medic veterinar din oraş, care acumulase o avere considerabilă din salvarea unor animale bolnave şi părăsite de stăpânii lor, pe care le vindea după vindecare unor oameni cu bani. Gloria, soţia lui George, a adus pe lume trei copii, două fete şi un băiat. Ea lucra ca profesoară de limba franceză la un colegiu particular. Familia lor a trăit fericită până când George, înţepat de un scorpion pe când explora o pădure necunoscută lui, a murit în câteva ore şi a fost găsit de doi indigeni după două zile, sfâşiat de fiarele pădurii. Avea doar 49 de ani.

    Iată cum a comentat IOANA episodul spiritual:

"Este foarte interesant ceea ce mi-aţi descris. Şi eu, la fel ca George, personajul din viaţa anterioară, am învăţat bine la şcoală, având premiul I din prima clasă până la terminarea liceului, apoi am absolvit facultatea de studii economice în limba franceză din Bucureşti, terminând toate examenele de licenţă cu 9,98 ca medie, ceea ce mi-a dat posibilitatea să mă înscriu la un concurs în limba franceză, care ne-a fost propus de decanul nostru de la facultate pentru un institut din Bulgaria, care m-a acceptat şi unde am terminat cu merite deosebite, tot ca George, după 2 ani de studii. În Bulgaria a fost tare greu la început, trebuind să aleg între carieră sau familie şi am ales familia, iar pe plan profesional am luat totul de la zero, întrucât nu ştiam deloc limba bulgară, pe care am învăţat-o de la prieteni şi de la televizor. Am avut norocul să găsesc serviciu într-o firmă franceză, în contabilitate. E tare greu, pentru că nu cunosc prea bine engleza, eu vorbesc franceza bine, bulgara deasemenea, înţeleg italiana, am urmat singură nişte cursuri de 9 luni, pentru a putea mai uşor suporta urmările divorţului, îmi place foarte mult limba italiană, dar acum se pare că trebuie engleza să o învăţ cât mai repede.

Şi mie, ca şi lui George, îmi place natura, în special muntele, lucru de care sufăr, pentru că Sofia era înconjurată de munţi, iar noi nu ne făcusem niciun plan să venim în Anglia, credeam că vom rămâne mereu acolo. Prietena mea din Sofia din cadrul Institutului pe care l-am terminat (Liubka) mi-a făcut cunoştinţă cu actualul soţ, ea acum este în AUSTRALIA !!! (straniu) exact în Perth, unde a studiat George. Sigur este doar o coincidenţă. Foarte interesant este faptul că George a fost ucis de un scorpion, eu sunt în zodia Scorpionului în prima decadă, poate pentru a învăţa mai multe despre această fiinţă şi faptul că aţi fost avertizată de spiritul meu să mă feresc de insecte. Anii trecuţi am fost înţepată de o albină şi întâmplător am declanşat o alergie la albine şi doctorii mi-au zis la fel să fiu atentă că data viitoare va fi foarte rapid nevoie de medicamente sau de intervenţie de urgenţă, că această alergie este periculoasă. Credeţi oare că voi avea din nou un acident nefericit ca George din cauza acestor albine? Şi aş putea oare să mă păzesc de aşa ceva? Este destul de mare asemănarea dintre el şi mine, sunt surprinsă de faptul că aţi avut acces la acest gen de informaţie cu privire la un posibil risc în legătură cu insectele periculoase, probabil aşa voi muri şi eu pe viitor, dar sper ca Domnul să mă ferească."

21 noiembrie 2008

< sus >

 

ALINA, economist

Povestea antecesorului spiritual:

CARMILA VALENTI (1810-1886) s-a născut în oraşul Mar del Sur, port la Oceanul Atlantic, situat în zona estică a Argentinei. Părinţii Carmilei s-au numit Rodegno şi Astucia. Aceştia au avut o fată (Carmila) şi cinci băieţi. Rodegno era de profesie bijutier, ocupaţie care îi aducea venituri satisfăcătoare. Familia sa trăia liniştită, având de toate. Copiii au crescut frumos, bine educaţi şi învăţaţi cu munca. Băieţii au învăţat meserii modeste, dar bănoase în acele vremuri. Cu toţii au început să muncească de la vârsta adolescenţei, aşa cum făcuse şi tatăl lor cu mulţi ani în urmă.

Carmila, răsfăţata familiei, avea talent muzical: o voce minunată şi multă graţie la dans. Avea 17 ani când un patron de bar i-a propus angajarea ca dansatoare şi cântăreaţă de muzică tradiţională. Cu acordul părinţilor săi, fata a acceptat propunerea lui Rodelo. Foarte curând, a fost remarcată de un muzician din Montevideo (Uruguay), venit în oraşul ei cu diverse treburi. Jose Martinos avea 29 de ani, mai fusese căsătorit şi dorea să se însoare cu o artistă capabilă să îi interpreteze melodiile. I-a plăcut vocea Carmilei şi a cerut-o în căsătorie după două săptămâni de la prima întâlnire. Fata i-a acceptat propunerea, neavând altceva mai bun de făcut pentru viitorul ei. Şi-a luat rămas bun de la întreaga familie şi a pornit la drum alături de logodnicul său. Ajunşi în Montevideo, Carmila a aflat cu uimire că viitorul ei soţ era foarte bogat, provenind dintr-o familie de muzicieni care făcuseră avere prin creaţiile lor. Talentul s-a păstrat în familia Martinos, trecând de la părinţi la unicul lor copil, Jose. Privită la început cu suspiciune, fiind săracă, modesta Carmila i-a uimit pe socrii săi cu talentul său remarcabil.

Venirea ei în Montevideo a fost benefică atât pentru ea, cât şi pentru ceilalţi membri ai familiei Martinos. Cariera artistică a tinerei femei a fost mereu în ascensiune. Ajutată mult de Jose şi părinţii lui, Carmila a devenit un idol al publicului dornic de muzică folclorică adaptată în lucrări de bună calitate. Jose şi Carmila au avut un singur copil, pe fiul lor Andreas, care şi-a ales meseria de medic, cu toate că moştenise talentul muzical de la părinţii săi. Carmila a trăit 76 de ani, bucurându-şi publicul cu noi şi noi creaţii autentice. La moartea ei, poporul uruguayan a simţit că s-a stins o stea.

    Urmează comentariul ALINEI:

"Într-adevăr, pot spune că am o parte artistică în mine, pe care am neglijat-o şi nici nu am luat-o în serios. Am făcut o perioadă balet, canto, am şi pictat, dar niciuna dintre acestea nu le-am dus până la capăt, deoarece găseam ceva nou care să-mi captiveze interesul. Părinţii mei, de când s-au cunoscut, au lucrat în Teatrul de Operă şi Balet, iar eu practic acolo am crescut, printre artişti. Tatăl meu ştia ce viaţă duc artiştii, în special balerinele, de aceea a insistat ca eu să întrerup orele înainte să mă ataşez de această artă. Oricum, nu exista spectacol fără să-l privesc, în special piesele de Balet. La orele de Artă, în liceu, mă deosebeam de alţi copii.

În privinţa limbilor străine, pot spune că sunt, într-adevăr, înzestrată cu calitatea de a le prinde foarte uşor şi a copia identic dialectele vorbite în anumite regiuni ale unor ţări. Recunosc să îmi place spaniola şi, spre norocul meu, am avut ocazia să vizitez America Centrală şi Columbia, locuri care m-au fascinat, datorită oamenilor, culturii, atmosferei; chiar dacă situaţia economică este una foarte proastă, au ceva deosebit.

M-am uitat prin toată galeria de fotografii şi am remarcat, la poze făcute cu aceeaşi cameră, îngeraşi. Incredibil câte spirite apar în aceste poze!"

9 decembrie 2009

< sus >

 

DANIEL, inginer

Povestea antecesorului spiritual:

JOAO HARMINDEZ (1899-1942), din Portugalia, a fost pescar de meserie, dar, din păcate, i-a plăcut lupta cu armele de foc. Odată început cel de-al doilea război mondial, Joao şi-a părăsit nevasta şi cei trei copii pentru a se înrola în armata engleză. A luptat pe mai multe fronturi, iar în 1942 a murit într-un bombardament. Moartea i-a fost uşoară şi rapidă, însă durerea celor de acasă la aflarea căderii pe front a lui Joao a fost imensă. În cătunul portughez de pe malul oceanului unde s-a născut şi a trăit au început repede comentariile asupra cauzelor dispariţiei sale. Oamenii şopteau cu teamă că ar fi fost vorba despre un blestem al neamului, că din tată-n fiu s-ar fi tras nenorocirea decesului timpuriu. Tatăl lui Joao a murit răpus de holeră la 35 de ani, bunicul din partea tatălui a fost împuşcat în cap la un duel, închizând ochii la numai 27 de ani. Cei trei băieţi ai lui Joao au trăit zi de zi cu spaima morţii după ce li s-a comunicat căderea pe front a tatălui lor. S-ar părea că, într-adevăr, exista un blestem în acest neam: fiecare bărbat comitea crime, ucigând oameni nevinovaţi, iar el, drept pedeapsă, murea răpus de boli sau arme de diverse tipuri. Nici băieţii lui Joao nu au supravieţuit mulţi ani, lăsându-se ademeniţi într-o mulţime de încăierări, unele dintre ele devenindu-le fatale.

   DANIEL a comentat episodul karmic după cum urmează:

"Cu câteva săptămâni în urmă am analizat cauzele spirituale ale unei afecţiuni la nivelul coloanei vertebrale, în cazul unei colege de serviciu. O mare parte a cauzelor declanşării acestei afecţiuni proveneau din faptul că ea fusese bărbat în multe vieţi anterioare şi, pe lângă aceasta, de foarte multe ori şi soldat sau conducător în diverse armate. Am analizat şi ce ar trebui să facă pentru a-şi remedia situaţia. Analizând acest caz, mi-am dat seama că, cunoscându-mi întrupările anterioare, aş putea să fac cele cuvenite pentru a-mi arde karma, fără să aştept să mi se declanşeze anumite boli. Eram sigur că în vieţile anterioare am fost de multe ori soldat şi chiar conducător de oşti. În una din cetăţile pe care le-am vizitat anul trecut, la noi în ţară, m-am regăsit ducând bătălii crâncene şi chiar am simţit o cruntă durere în umărul în care fusesem rănit în acele bătălii.

Tatăl meu a fost ofiţer. Toată viaţa însă mi-a spus să nu intru în armată. În facultate am vrut să mă înrolez în Legiunea Străină, dar mi-a trecut. La un an după absolvirea facultăţii am devenit ofiţer activ, postură în care am rămas mai puţin de doi ani. Acum sunt căpitan în rezervă. Întreaga mea viaţă însă am fost un pacifist, un împăciuitor, neagresiv şi foarte liniştit. Tot timpul mă întrebam cum poate cineva  să se ducă la luptă, iar la strigătul comandantului "Înainte! La atac!", având în mâini doar o puşcă, sau sabie, sau furcă, să alerge către duşman şi să înceapă să ucidă până în momentul în care este el ucis. Mă întrebam tot timpul: ce poate să mobilizeze o masă de oameni să facă aceasta?

Totodată mă simt un bun organizator, lucru care cred că se trage tot din vieţile acestea ostăşeşti. Spuneaţi că se distinge la mine, ca la foarte mulţi oameni, karma ucigaşului. Voiam să vă spun că lecţia cu evitatul practicării uciderii mi-am învăţat-o. Nu suport violenţa, agresivitatea, bătaia, nu pot să calc nici măcar un gândac în picioare, nu pot să merg la pescuit, nu pot să merg la vânătoare. De doi ani nu mai consum nici măcar carne sau produse din carne (cu excepţia peştelui).

Eram foarte curios să aflu care ar fi profesia predestinată. Mi-aţi spus-o dumneavoastră - medic chirurg, pentru a coase ce a tăiat Joao. Corespunde întrucâtva cu ceea ce simte sufletul meu de ceva vreme - că trebuie să ajut, să salvez oameni. Se pare că datorită faptului că nu am ales drumul doctorilor tradiţionali - facultate de medicină, ani mulţi de practică, examene pentru rezidenţiat, de titularizat şi câte şi mai câte - am ajuns să învăţ alte tehnici de vindecare, a sufletelor în special şi a trupurilor, cu un rezultat al însănătoşirii sufletelor. Am învăţat chiar şi tehnici chirurgicale, dar aplicate într-un alt mod (nu cu bisturiul). Se pare că în viitor va trebui să le aplic intens, pentru a salva vieţi. Pe plan profesional, momentan am propria afacere.

Din analiza trimisă reiese că am fost portughez şi m-am înrolat în armata engleză. Oare am luptat din plăcerea de a lupta şi ucide sau pentru un ideal frumos şi clar? În trecutul mai îndepărtat simt că am mai trăit în România. Sufletul meu vibrează altfel când mă gândesc la regii daci Burebista şi Decebal şi la domnitorul Mihai Viteazu. De asemenea şi când mă gândesc la idealul de unire a românilor."

5 februarie 2008

< sus >

 

CARLA, inginer

Povestea antecesorului spiritual:

RODEOS KARAKULOS (1563-1610) s-a născut în Pireu, port la Marea Mirtos, situat pe litoralul sudic al Greciei. Părinţii săi, Kristos şi Eleuteria, aveau 7 copii, pe care îi întreţineau cu mare greutate. Kristos aducea seara bani şi alimente, după ce îşi vindea produsele pisicole recoltate în timpul zilei. Avea o barcă făcută rudimentar de către tatăl său, răposatul Evkis. Eleuteria vedea de copii şi de ferma lor din afara localităţii, unde aveau câţiva lămâi, portocali şi măslini. Rodeos era primul născut. Încă de pe la 5-6 ani, a avut ocazia să muncească alături de mama sa la recoltarea fructelor şi la vânzarea lor în piaţă. La 9 ani, i-a cerut lui Kristos să îl ia la pescuit în apele golfului. Stând pe apă zile întregi, băiatul vedea cum treceau navele uriaşe pe lângă modesta lor barcă. Le făcea cu mâna marinarilor necunoscuţi, salutându-i cu respect, dar şi cu invidie, fiindcă nu se afla printre ei. Avea deja 15 ani când şi-a anunţat părinţii că doreşte să devină marinar de cursă lungă, pentru a cunoaşte mai bine viaţa pe mări şi oceane, dar şi obiceiurile altor popoare. Părinţii l-au înţeles, dându-i acceptul şi binecuvântarea lor. Cu ochii în lacrimi, întreaga familie şi-a luat rămas bun de la el, fără a bănui că nu se vor mai revedea niciodată. Rodeos s-a îmbarcat pe o corabie turcească, al cărei căpitan se încumeta să navigheze până în Oceanul Indian, unde le vindea arme băştinaşilor războinici care populau puzderia de insule. Timp de 4 ani, tânărul Rodeos a participat la vânzări de puşti şi pumnale pe zeci de insule exotice, unde localnicii duceau o viaţă tribală.

Cel mai mult i-a plăcut insula Madagascar, unde s-a îndrăgostit de o băştinaşă uimitor de frumoasă. Horili era o fetişcană de numai 11 ani, fiica şefului de trib, care se gândea deja la măritat, asemenea prietenelor ei de aceeaşi vârstă. Unkir, tatăl fetei, a ieşit în calea marinarilor care tocmai acostaseră la ţărm, pentru a vedea ce au adus de vânzare. Era obişnuit să primească arme în schimbul unor piei de animale sau chiar fete care acceptau să plece în lume, dorind să îşi facă un rost. Însoţit de fiica sa, Unkir i-a întâmpinat pe marinarii abia sosiţi, cerându-le să îi arate marfa lor. Rodeos, văzând-o pe Horili, a rămas cu ochii pe ea. I-a oferit lui Unkir o ladă plină cu arme, cerând-o pe Horili în schimb. Fata l-a refuzat categoric, susţinând că nu vrea să plece de lângă tatăl ei. Nebun de furie, Rodeos a vrut să o ia cu forţa pe vas, dar a fost avertizat de către colegii săi marinari că ar putea izbucni un incident cu propriile lor arme, încă nevândute sălbaticilor. Rodeos a început să negocieze cu Unkir, dorind neapărat să îi cumpere fata. Aceasta, o mică vrăjitoare deşteaptă foc, i-a cerut marinarului să rămână cu ea pe insulă, renunţând astfel la viaţa lui de hoinar pe apă. Cum nu cunoştea dialectul vorbit de fată, s-au înţeles mai mult prin semne, Rodeos acceptând să viziteze coliba lor din pădure. Ceilalţi marinari au refuzat să îl însoţească, temându-se că vor fi jefuiţi şi omorâţi de către membrii tribului. Ajunşi în mijlocul comunităţii din pădure, s-au pus pe chefuială, dându-i-se şi lui Rodeos să bea din rachiul preparat de localnici. Tânărul s-a trezit abia a doua zi din crunta beţie, singur, într-o colibă apropiată celei în care locuia fata. Furios, a fugit până la ţărm, dar corabia dispăruse. Neavând încotro, s-a întors la colibă, dorind să devină bărbatul lui Horili. Ritualul de cununie a fost lung şi obositor pentru grecul Rodeos, care nu mai trecuse niciodată prin aşa ceva. Văzându-se cu o copilă drept nevastă, s-a bucurat mult de farmecele ei. În mod uimitor, Horili se pricepea la gospodărie, vânat, vindecarea bolnavilor cu leacuri aduse din pădure, dar şi la vrăji. Încă din primii ani de viaţă, fata stătuse în apropierea tatălui său la toate ritualurile tribale, învăţând tot ce trebuia pentru a deveni o adevărată vindecătoare. Bietul Rodeos, neobişnuit cu astfel de treburi, s-a acomodat cu mare greutate la obiceiul de a pierde nopţi întregi cu ritualurile comunităţii, care cuprindea 70 de suflete. Lăsându-şi nevasta cu treburile ei, a preferat să devină vânător şi paznic al tribului. Anii au trecut, iar Horili a adus pe lume 12 copii. Dintre aceştia, doar 5 au rămas în viaţă. Femeile din tribul ei năşteau mulţi copii, dar majoritatea dintre ei mureau la naştere sau în primii ani de viaţă, din cauza numeroaselor boli provocate de insecte şi animale. Viaţa lui Rodeos era cât se poate de monotonă, singurul eveniment pe care îl aştepta cu nerăbdare fiind sosirea corăbiilor cu marfă. Corabia care îl adusese pe insulă nu a mai apărut niciodată. Îndurerat din cauza dorului de ţara şi rudele sale, bolnav de malarie şi de alte afecţiuni specifice zonei, Rodeos a închis ochii la numai 47 de ani. Fusese un om îmbătrânit prematur, trăindu-şi ultimii ani din viaţă fără speranţa de a-şi revedea vreodată pământul natal. Confraţii indigeni i-au ars trupul pe un rug înalt, după care au aruncat resturile în apele oceanului.

     CARLA, cea de astăzi, care este o intelectuală de mare ţinută, a comentat acest episod karmic în felul următor:
     "Atunci când mi-aţi trimis o listă cu numele avute în diferitele vieţi, Rodeos Karakulos îmi suna complet străin, nu mă atrăgea în niciun fel. Iată de ce bănuiam că Rodeos a avut o viaţă neplăcută! Multă vreme am crezut că a sfârşit prin a se sinucide sau că a fost vreun tâlhar. Aveam senzaţia că e "pata neagră" din trecutul meu. Chiar şi după ce am citit despre viaţa lui, îl percep ca străin mie şi mi-e greu să-mi imaginez că am trăit cândva asemenea situaţii. Acum înţeleg mai bine de ce atunci când intrăm într-un alt corp suntem "resetaţi", o luăm de la capăt fără amintiri din vieţile anterioare. Sper ca Rodeos să fi ars destulă karmă negativă. Interesant este că prietenul meu indian dorea la un moment dat să devin "soaţa" lui şi să-l urmez în India. Ca soţie a lui urma să am grijă de el, de casă şi de eventualii copii. Nu mă atrăgea ideea, ba mai mult, mă încerca un sentiment asemănător cu privarea de libertate. Simţeam că, dacă aş fi făcut acest pas, nu ar mai fi existat cale de întoarcere, că ar fi fost ca o sinucidere lentă din punct de vedere psihologic (exact ce a păţit Rodeos). Pe de altă parte, consider că toate eforturile mele (facultate, master) nu ar mai fi avut sens dacă aş fi ales o viaţă de "femeie în casă". Mi se pare aberant (în proporţie de 90%) să renunţ la serviciu şi la familie pentru un bărbat. Pesemne că era o lecţie deja învăţată şi spiritul meu nu mă lasă să fac o asemenea prostie."

13 iunie 2009

< sus >

 

DAN, inginer

Povestea antecesorului spiritual:

Prinţul indian BIRENDRA IMANDA (1516-1599), originar din Bengal, a fost singurul copil al celui mai bogat nobil din zonă şi stăpânul ţinutului respectiv. Încă de la vârsta de 3 ani, Birendra a devenit practicant al religiei budiste, alături de părinţii săi. Foarte inteligent şi ascultător, înzestrat cu o gândire uimitor de profundă pentru un copil atât de mic, el a început să cânte mantre şi să spună rugăciuni cu mult talent, deşi împlinise doar 4 anişori. Nobilii din zonă l-au desemnat drept încarnarea unui lama tibetan care trăise în secolul 11. Părinţii săi au acceptat să fie dus într-o mânăstire budistă, cu scopul de a fi educat şi pregătit în vederea viitoarei vieţi monahale. Birendra a primit numele religios de ATHMI. Viaţa sa a fost lungă (83 de ani) şi bogată în evenimente plăcute, care l-au înălţat spiritual. Neavând voie să se căsătorească, Athmi a rămas departe de "înşelătoarea iubire femeiască". Respectarea principiul castităţii masculine i-a provocat multe crize cu substrat nervos, aducându-l la bătrâneţe în situaţia de a dispreţui profund "păcatul amorului". Aproape că şi-a urât propria mamă, fiindcă femeia "păcătuise" înainte de a-l aduce pe lume. Athmi ar fi trebuit să trăiască 101 ani, potrivit destinului cu care se născuse. Din păcate, rivalitatea colegilor săi în privinţa ocupării funcţiei de şef monahal (funcţie pe care Athmi o deţinea încă din tinereţe), i-a determinat pe doi nemernici să-i strecoare o viperă în chilia sa modestă. Moartea lui Athmi a fost rapidă, aproape că nici nu şi-a dat seama când a închis ochii pe vecie.

     DAN, urmaşul de astăzi al călugărului Athmi, alias prinţul Birendra, mi s-a destăinuit:
     "Îţi mulţumesc pentru informaţiile furnizate în legătură cu problema mea de viaţă. Le accept cu credinţa că numai o abordare echilibrată, o abordare ce are timpul drept aliat este o soluţie... pentru barca mea... barca al cărui timonier sunt. Timpul... am învăţat să îl utilizez ca pe un aliat. Din păcate... sau poate din fericire... viaţa umană terestră este mai scurtă... trebuie să iei decizii mai repede... totuşi. Cu greu pot înţelege şi accepta duplicitatea. Nu poate exista şi nu ar trebui să existe "aceeaşi măsură"... din punctul meu de vedere. Deocamdată... timpul are încă răbdare... Cred că am un bun coeficient al inteligenţei emoţionale şi spirituale... dar atât. Las timpul să lucreze pentru mine. Tendinţele mele actuale de dezvoltare sunt compatibile într-o bună măsură cu informaţiile primite de la tine: misiunea de a înţelege comportamentul uman, de a ajuta, este centrală modului meu de a privi lumea. În privinţa vieţii sentimentale şi familiale, periodizarea oferită de tine este exactă până în prezent. Viitorul va decide şi restul, iar eu ştiu că îmi pot construi şi influenţa viitorul.
     Acele trăsături pe care tu le-ai identificat drept "urmări" ale unei evoluţii care include o viaţă anterioară sub numele de "Birendra Imanda" sunt definitorii pentru mine. Există desigur esenţe, nuanţe.. dar... privind lucrurile în linii mari, imaginea se suprapune cu trăsăturile mele actuale. Sigur, probabil că în privinţa modului în care eu privesc comportamentul femeiesc, femeia, după cum mi-ai explicat într-un mesaj anterior... îmbinarea "fumurilor" reprezentate de vieţile anterioare, a condus către o complexitate care cu greu poate fi redusă la aceste "linii mari". Irlandezul, italianca... prinţul arab... prinţul indian... fiecare contribuie cumva la modul în care eu privesc acest subiect... şi subiecte conexe. Această dimensiune (modul de raportare la comportamentul femeiesc) ar fi doar un exemplu. Ceea ce mi se pare de asemenea frapant este faptul că, până acum... în călătoriile mele... am ajuns exact în aceste zone pe care, conform spuselor tale... le-am cunoscut în existenţele anterioare. Despre meditaţie... şi practici meditative... ţin minte că atunci când eram mai mic, mă jucam cu forţa gândului. Citisem eu în cărţi... Din păcate, în afară de faptul că încerc mereu să abordez o perspectivă optimistă, în prezent nu mai practic astfel de exerciţii. Ar fi nevoie de o anumită linişte, pe care, în momentul de faţă, nu o pot avea. Sper să mă reîntorc spre aşa ceva... cândva."

26 februarie 2008

< sus >

 

CRISTINA, filosof

Povestea antecesorului spiritual:

NICOLE VERVIER (1896-1935) s-a născut într-un orăşel situat la nord de Paris, părinţii săi fiind oameni de condiţie modestă: tatăl, tâmplar, iar mama, croitoreasă. Nicole, mezina familiei, era cel de-al 3-lea copil al soţilor Philippe şi Marie. A fost crescută de bunica din partea mamei, care a iubit-o ca pe propriul copil. Educată cu multă atenţie, fetiţa a fost dată la şcoală, pentru a ajunge mai mult decât o biată meseriaşă ca mama ei. Pe măsură ce creştea, Nicole şi-a văzut de treabă, ascultând sfaturile bunicii, pe care le considera un dar de la Dumnezeu. Crescută în cea mai evlavioasă credinţă în Divinitate, fata a acceptat îndrumarea bunicii spre a urma cursurile colegiului catolic din oraş. Acolo i-a fost desăvârşită buna educaţie primită de la bunica. Abia terminase liceul, când şi-a pierdut bunica pentru totdeauna. Biata bătrână, cu ochii în lacrimi, i-a spus cu ultima suflare: «Să ajungi om, scumpa mea!». Rămasă fără cea mai dragă fiinţă, tânăra domnişoară în vârstă de 17 ani s-a sfătuit cu părinţii asupra viitorului său. Ar fi vrut să urmeze o facultate de medicină, dar cine să o întreţină atâţia ani?! Părinţii erau deja obosiţi de viaţă, bolnavi, trăind de azi pe mâine. Curajoasă şi tenace, Nicole şi-a căutat de lucru prin oraş. A fost angajată de un notar bătrân, care îşi dorea o tânără inteligentă şi prezentabilă pentru postul de secretară.

Remarcată de un nepot al notarului, după o lună s-a trezit cerută în căsătorie. Neavând încotro, deşi nu simţea că Georges i-ar fi drag, s-a măritat cu el. Tânărul era bun, tandru şi dornic să aibă o familie adevărată, de care să fie mândru toată viaţa. Nicole şi-a luat în serios rolul de soţie, voind ca soţul ei să nu aibă motive de reproşuri. Munceau amândoi de dimineaţa până seara, ea, la notariat, el, la un cabinet de medicină veterinară. Primul lor copil a venit la un an după căsătorie. Pentru a-şi creşte fetiţa, femeia a fost nevoită să renunţe la serviciu. Deja se simţea obosită. Naşterea îi agravase afecţiunea cardiacă pe care o avea încă din copilărie. Georges muncea din greu la cabinetul său şi în gospodăriile clienţilor bogaţi cărora li se îmbolnăveau caii, câinii şi pisicile. Cu toate greutăţile, viaţa familiei ar fi continuat multă vreme în armonie şi înţelegere dacă un gând rău nu ar fi pus stăpânire pe biata Nicole: îşi mai dorea un copil! Fără să ţină cont de sănătatea şubredă, a mai lăsat o sarcină. Avea deja 39 de ani. Din nefericire pentru ea şi pentru ceilalţi din familie, a născut un băieţel mort. Din cauza şocului postnatal, Nicole a trecut la cele veşnice, spre disperarea soţului şi a fiicei sale.

     CRISTINA cea de astăzi, urmaşa spirituală a nefericitei Nicole, mi-a scris:
     "Vă mărturisesc că mă stăpâneşte o emoţie cu totul aparte după ce am citit despre Nicole. Este o stare pe care nu am resimţit-o nicicând. Mă impresionează profund povestea ei, ca de roman. În acelaşi timp, mă uimesc asemănările între destinul ei şi al meu. Am fost crescută de la vârsta de 5 ani de bunicii mei, care acum au 84 de ani fiecare. El este medic uman, iar ea, medic veterinar. De fapt, nu suntem rude de sânge, dar m-au crescut ca pe copilul lor, iar eu îi iubesc mai mult decât pe părinţii mei naturali. Spre deosebire de Nicole, eu nu sunt o frumuseţe, dar am crescut printre cărţi, pe acorduri de Mozart şi Chopin... Marea mea pasiune este muzica clasică. Mi-aş fi dorit să fiu pianistă... Acum 4 ani, când am terminat Facultatea de Filosofie, m-am gândit să încep Medicina, dar bunicii mi-au spus că ar fi o facultate grea pentru mine, eu fiind mai firavă... Bunica, medic veterinar, a ştiut să îmi transmită dragostea ei pentru animale. Anul acesta, prin februarie, venind seara acasă şi stând de vorbă cu o vecină, am simţit la un moment dat ceva cald pe picior. Era un căţeluş mic şi pufos. L-am luat în braţe şi l-am adus acasă, deşi mai aveam un căţel. Este adevărat că sunt foarte dezamăgită în dragoste şi uneori mă gândeam că, poate, pe mine nu mă aşteaptă nimeni. Sunt deosebit de emoţionată. Vă mulţumesc din suflet pentru ceea ce mi-aţi dezvăluit şi pentru sfaturile pe care nu le voi uita."

8 decembrie 2008

< sus >

 

MIRELA, funcţionară

Povestea antecesorului spiritual:

Italianca ROSSANA VISCONTI (1886-1927) s-a născut în Sicilia. Părinţii ei, Luciano şi Domenica, trăiau din pescuit. Luciano pleca în zori cu barca pe mare, întorcându-se seara acasă cu puţinul câştig bănesc obţinut din vânzarea peştelui şi a fructelor de mare. Familia era numeroasă, la cei doi soţi adăugându-se 7 copii şi părinţii Domenicăi. Locuiau cu toţii într-o casă modestă, aproape de ţărmul mării, aflându-se de multe ori în pericolul de a fi luaţi de apă în timpul marilor furtuni. Rossana era primul născut, după ea urmând 3 fete şi 3 băieţi. Sătulă de viaţa modestă, aştepta cu nerăbdare să împlinească 15 ani, când fetelor le era îngăduit să se mărite. S-a dus după primul venit care a cerut-o de nevastă.

Madokis, marinar grec, lucra pe o navă comercială care făcea ruta Istanbul-sudul Italiei. A cunoscut-o pe Rossana într-o zi când îşi ajuta tatăl la vânzarea mărfii. Fata avea doar 14 ani. Aflând despre ea că este cuminte, inteligentă şi bună gospodină, a aşteptat-o un an, până când au reuşit să facă nunta. La sfârşitul petrecerii, tinerii căsătoriţi s-au urcat pe un vapor care i-a dus în insula Creta, unde locuiau părinţii lui Madokis şi fratele lui mai mic, Nikos. După o săptămână de la sosire, Madokis s-a îmbarcat din nou, reluându-şi munca pe vapor. Nikos conducea un magazin de ţesături şi, având nevoie de o vânzătoare, om de încredere, a luat-o pe Rossana ca ajutor. Lucrând amândoi cât era ziua de mare, între ei s-a înfiripat o pasiune puternică, greu de ascuns de ochii lumii. Femeia a înţeles repede că nu se măritase cu Madokis din dragoste, ci din nevoia de a scăpa de sărăcia din casa părinţilor săi. Într-o seară, cei doi îndrăgostiţi nu s-au mai întors de la lucru, iar de atunci nu i-a mai văzut nimeni. Fugiseră cu un vapor spre Cipru, unde Nikos îşi cumpărase o casă. Departe de toate rudele lor, şi-au întemeiat o familie, neputându-se căsători legal, din cauză că Rossana rămăsese nevasta lui Madokis. Ea şi Nikos au avut 6 copii, pe care i-au crescut din veniturile lor de negustori. După 4 luni de absenţă, negăsindu-şi nevasta care fugise cu fratele său, Madokis s-a spânzurat de ruşine şi supărare. Povestea fugii celor doi îndrăgostiţi şi a sinuciderii soţului părăsit a circulat multă vreme printre localnici, fiind purtată pe alte meleaguri de marinarii care navigau pe apele Mediteranei. Întâmplător, Nikos a aflat povestea de la nişte marinari care acostaseră în port. Din cauza remuşcărilor, profund îndurerată de moartea violentă a lui Madokis, Rossana s-a îmbolnăvit grav de inimă. Ajungând să fie obsedată de gândul sinuciderii, a rămas în viaţă doar din dorinţa de a-şi vedea copiii mari, ajunşi la rostul lor. A dus boala pe picioare până la 41 de ani, când a închis ochii pe vecie.

     MIRELA cea de astăzi reprezintă încarnarea spiritului care a animat-o pe italianca Rossana. Iată ce mi-a scris:
     "M-am născut într-o familie modestă. La vârsta de 2 ani, părinţii mei au hotărât să mă dea spre adopţie tot unei familii modeste, dar care nu avea copii... Sunt cel de-al 7-lea copil al părinţilor mei... Înainte de a-l cunoaşte pe soţul meu, am avut o relaţie foarte plină de iubire (din partea mea), la doar 20 de ani... Omul pe care îl iubeam a devenit tatăl primului meu copil şi a murit la câţiva ani după ce m-am căsătorit cu actualul soţ... S-a sinucis cu o armă artizanală! Fiica lui şi a mea împărtăşeşte aceeaşi soartă ca şi mine... A fost crescută de o familie din străinătate, iar viaţa ei este plină de necazuri... Cu soţul meu sunt căsătorită de mulţi ani. De la o vreme nu ne mai înţelegem... Am vrut să divorţez, dar m-a oprit fiul nostru... De multe ori, am impresia că inima mă lasă şi singura rugăminte către Tatăl Ceresc este «Mai lasă-mi zile, Doamne, pentru fiul meu, este prea mic ca să mă piardă!»... Câte similitudini între mine şi Rossana... Aş vrea să-mi resping fricile, spaimele şi până la urmă să accept viaţa aşa cum este, cu urcuşuri şi coborâşuri..."

25 martie 2009

< sus >

 

LUCIANA, jurist

Povestea antecesorului spiritual nr.1

Brazilianca LORETTA VASQUIS (1879-1937) s-a născut în familia unui crescător de cai, om înstărit, provenind la rândul său din părinţi fermieri. Loretta s-a manifestat încă de la 2 ani ca un mic fenomen: cânta, dansa, adora să călărească, ţinută în braţe pe cal de tatăl său. Crescută sănătoasă, cu mişcare în aer liber, fata se comporta la vârsta de 10-12 ani ca o adevărată amazoană. La îndemnul ei, tatăl a deschis o afacere cu cai de curse. Loretta, petrecând mai toată ziua la antrenamente şi în grajduri, pentru a supraveghea îngrijirea cailor, a trecut prin şcoală fără eforturi deosebite. Ajunsă călăreaţă de performanţă, a câştigat câteva întreceri cu calul său mult iubit.

La 15 ani s-a măritat cu băiatul unor boieri din zonă, mutându-se în conacul socrilor. Aici a început calvarul vieţii sale. La îndemnul părinţilor, soţul ei, Osvaldo, s-a dovedit extrem de sever cu ea. I-a cerut să nască 7 copii, să stea numai în casă ca o bună mamă şi gospodină, îngăduindu-i să iasă pe moşie numai însoţită de el şi de părinţii lui. Obişnuită de copil cu o viaţă liniştită, cu mult sport şi petreceri de familie, Loretta s-a trezit după căsătorie închisă într-o cuşcă. După naşterea celui de-al doilea copil s-a îmbolnăvit grav cu nervii şi cu plămânii. Nu a mai dat naştere altor copii, spre nemulţumirea lui Osvaldo şi a socrilor ei. Supărat pe veşnicele ei boli, omul a luat calea cârciumilor şi a bordelurilor. Viaţa Lorettei, din ce în ce mai anostă, s-a concentrat asupra creşterii şi educării copiilor. A închis ochii la 58 de ani, fiind vegheată numai de fiul şi fiica sa.

    Răspunsurile LUCIANEI:

"După ce am citit prima scrisoare, Karma 1, referitoare la viaţa Lorettei, am înţeles de ce eram şi sunt atât de interesată de călătorii. Poate pentru alţii par mofturi sau fiţe aceste lucruri, însă pentru mine semnifică altceva, mai ales că pe mine mă interesează să aflu multe lucruri despre cultura altor popoare şi nu să colind magazinele."

4 octombrie 2008

"Sunt fascinată de domeniul parapsihologiei, al existenţelor anterioare, spiritualitate, artă, filosofie. Din acest motiv, v-aş ruga, dacă puteţi, să îmi mai aduceţi aminte şi de alte existenţe anterioare, eventual câte am avut, ce am învăţat din ele, ce ar trebui să mai învăţ. Ceea ce mi-aţi scris referitor la viaţa Lorettei a fost într-adevăr una foarte tristă, însă despre previziunile dumneavoastră despre viitorul soţ, despre căsătorie şi ce va urma după căsătorie, acesta este visul meu încă de mic copil. Iubesc foarte mult animalele şi oamenii, iar pentru cai de mică am avut puternice sentimente de milă şi compasiune şi simţeam parcă o teamă anume, adică întotdeauna mi-a fost frică să mă sui pe un cal sau să stau aproape de ei, însă îmi plăcea să îi privesc de la distanţă. Mi-ar fi plăcut să am curajul să stau mai aproape de ei şi să-i pot mângâia. Spre deosebire de viaţa Lorettei, în această viaţă am încercat şi am luptat să-mi împlinesc anumite vise şi o parte din ele chiar am reuşit să le îndeplinesc, lăsând la o parte suişurile şi coborâşurile care au intervenit pe parcurs. Simt însă că scopul şi menirea mea este să fac mult mai mult decât am făcut sau decât fac la ora actuală. Nu mi-am dorit niciodată să fac o carieră importantă, însă mi-ar fi plăcut să lucrez într-un domeniu în care să fac ceva mult mai mult şi concret pentru oameni, în sensul de a-i ajuta şi să am şi timpul necesar să studiez domeniile care mă pasionează."

3 iulie 2008

* * *

Povestea antecesorului spiritual nr.2

Italianul ROBERTO CICANDELLI (1814-1864) s-a născut într-o familie bogată, din vechea burghezie toscană, cu nenumărate ramificaţii genealogice în Italia, dar şi în sudul Franţei. Roberto a moştenit inteligenţa, sobrietatea, distincţia părinţilor şi rudelor sale. A învăţat carte la un colegiu, ca toţi fiii de nobili, dorind ca, după împlinirea majoratului, să se ocupe de tranzacţii comerciale. Pentru aceasta, a urmat studii corespunzătoare unui funcţionar de bancă. În vremea aceea, băncile italiene se aflau doar în marile oraşe. Prin urmare, Roberto s-a mutat la Roma. Aici şi-a început activitatea cu pasiune şi dăruire, sacrificându-şi multe ore din zi şi din noapte pentru a-şi duce toate lucrările la bun sfârşit. Rezultatul strădaniilor sale a fost că, după 6 luni, a primit postul de director adjunct al Băncii respective.

Pentru mai multă credibilitate şi prestanţă în lumea celor bogaţi (clienţii obişnuiţi ai băncii), i s-a cerut să se căsătorească. Aşa a făcut, luându-şi drept nevastă pe fiica unui baron toscan, pe care o cunoştea din copilărie. Lorena, soţia lui, s-a priceput să îl facă fericit, dăruindu-i doi copilaşi frumoşi şi deştepţi.

Până la 40 de ani, Roberto s-a considerat un bărbat norocos şi fericit, împlinit în toate năzuinţele vieţii sale. S-a întâmplat totuşi o mare nenorocire a doua zi după banchetul în care şi-a sărbătorit cele patru decenii ale vieţii: din cauza oboselii cronice, acumulate în cei aproape 20 de ani de muncă, şi din cauza petrecerii de o noapte întreagă, inima lui Roberto a cedat parţial, provocându-i un infarct. Dus de urgenţă la cel mai bun spital din Roma şi tratat cât se putea de bine în acele vremuri, bolnavul şi-a revenit, putând să-şi reia serviciul după câteva săptămâni. Cu toate acestea, Roberto simţea cum îi scădeau puterile de la o zi la alta. A mai lucrat 2 ani, după care a renunţat la serviciu şi s-a retras împreună cu familia la moşia părinţilor săi. A închis ochii la vârsta de 50 de ani, regretând că încă nu reuşise să-şi vadă nepoţii aranjaţi pe la casele lor.

    Răspunsul LUCIANEI:

"Revenind la studiul Karmei 2, puteam să jur că într-una din vieţile mele anterioare am trăit în Italia, pentru că de mică am avut o afinitate pentru această ţară, cu toate că până în prezent nu am reuşit să o vizitez, iar referitor la Brazilia, ştiu că limba lor e foarte asemănătoare cu spaniola, singura limbă pe care intuitiv ştiam că o pot stăpâni la perfecţie. Referitor la viaţa pe care a avut-o Roberto, mi se pare mai apropiată de sufletul şi caracterul meu, cu toate că am preluat multe şi de la cea a Lorettei. Spre marele meu regret, în această viaţă nu am avut norocul încă să trăiesc într-un mediu foarte apropiat sufletului meu, mă refer la rudele mele, la oamenii pe care i-am întâlnit de-a lungul timpului. Totuşi, mulţumesc lui Dumnezeu că am avut parte de părinţi buni şi de o educaţie mai specială, zic eu, din partea tatălui meu. În urma studiului referitor la viaţa lui Roberto, intuiesc că problema cu care mă confrunt în această viaţă este discrepanţa destul de mare între mediul în care trăiesc în prezent şi mediul în care s-a născut şi a trăit Roberto."

24 august 2008

* * *

Povestea antecesorului spiritual nr.3

Australianca LOREILA ALIA (1732-1790) s-a născut într-o mică aşezare de pescari, situată în zona Capului Sud Est, o peninsulă despărţită de Tasmania prin Strâmtoarea Bass. Părinţii săi, oameni săraci, aveau 12 copii, dintre care Loreila era primul născut. Încă de mică şi-a ajutat mama la creşterea fraţilor şi surorilor sale. Tatăl lor, Eusin, pleca din zori la pescuit şi se întorcea noaptea cu banii câştigaţi din vânzarea peştelui şi a fructelor de mare. Mama, Altena, provenea dintr-o veche familie aborigenă ai cărei copii plecaseră din junglă pentru a-şi face un rost în viaţă. Loreila, ajunsă o gospodină excelentă prin forţa împrejurărilor, era vestita printre pescari prin frumuseţea şi hărnicia ei. La 14 ani a fost cerută în căsătorie de Ahik, un pescar originar din Tasmania, prieten cu tatăl fetei. Cu toate că se considera prea tânără pentru căsătorie, fata l-a acceptat, pentru a micşora numărul gurilor de hrănit în casa părinţilor săi.

Ahik a dus-o pe aleasa lui în Tasmania, unde locuiau părinţii şi fraţii săi. Casa lor se afla în apropierea oraşului Marrawah, port la Oceanul Indian, pe coasta de vest a insulei. Primită cu braţele deschise, Loreila a crezut la început că viaţa ei cu Ahik va fi o feerie, la fel ca şi natura înconjurătoare. După câteva luni de la nuntă, atmosfera dintre ei a început să se răcească. Ahik şi mama lui doreau ca Loreila să facă mulţi copii, iar biata fată, care abia împlinise 15 ani, nu rămânea însărcinată. Au început discuţiile printre neamurile lui Ahik, pe motiv că îşi abandonase iubita de pe insulă pentru a-şi aduce o fată neştiutoare şi stearpă de pe continent. La un an şi jumătate de la căsătorie, în sfârşit, Loreila a rămas însărcinată. Din păcate, fericirea conjugală era pe sfârşite. Soţul ei, Ahik, se întâlnea cu fosta iubită, frumoasă Eron, care îl tot îndemna să îşi părăsească soţia. Dorindu-şi copilul enorm de mult, bărbatul şi-a păstrat nevasta, aşteptând să apară micuţul care se pregătea să vadă lumina zilei. Într-o dimineaţă însorită, Loreila a adus pe lume o fetiţă, căreia i-a dat numele de Alira. Mulţumit de reuşita nevestei lui, Ahik şi-a părăsit amanta, dedicându-se cu trup şi suflet familiei sale.

Răzbunarea amantei a fost cumplită. O femeie pusă de ea a intrat în casă, răpind copilul, în timp ce Ahik era plecat la pescuit. Biata Loreila, slăbită după naştere, nu a putut opune rezistenţă. Părinţii şi fraţii lui Ahik locuiau într-o altă casă, depărtată de a lor, neauzind ţipetele bietei mame rămase fără copil. Seara, ajuns acasă, bărbatul şi-a găsit nevasta zăcând în neştire, fără copil lângă ea. Ajutată să îşi revină, i-a descris-o lui Ahik pe răpitoare, acesta dându-şi seama că era chiar mama fostei lui amante. Furios, a năvălit în casa acestora, ucigându-le în bătăi pe amândouă. Şi-a luat copilul, apoi nevasta şi s-au refugiat în sudul insulei, unde locuia fratele său mai mare. Aşezarea avea doar câteva zeci de locuitori, majoritatea pescari, şi era vizitată doar de navele care acostau la ţărm. Temându-se că vor fi descoperiţi de autorităţi, s-au îmbarcat pe un vapor care făcea ruta spre Noua Zeelandă. Au debarcat în oraşul Nelson, port la Golful Tasman, situat la nordul Insulei de Sud. Aici au trăit fericiţi, alături de cei 3 copii ai lor, până când moartea a luat-o pe Loreila, ducându-i sufletul pe lumea cealaltă. Avea doar 58 de ani şi sănătatea grav afectată de zbuciumul primilor ani ai căsniciei sale.

    Răspunsul LUCIANEI:

"Cu o zi înainte de a primi mesajul dumneavoastră referitor la studiul Karmei 3, am simţit o stare foarte plăcută, de confort interior, de împăcare sufletească, un fel de armonie interioară, de pace şi de relaxare, pe care de mult nu mai reuşisem să o ating şi nu îmi puteam explica cum de mi se întâmpla acest lucru, pentru că la momentul respectiv treceam printr-o perioadă destul de agitată şi ambiguă. Revenind la studiul Karmei 3, viaţa Loreilei a fost destul de încercată şi una deloc uşoară, dar atât de asemănătoare şi de potrivită felului meu de a fi. De fiecare dată când citesc aceste studii mă transpun în acele timpuri şi în vieţile pe care le-am trăit, iar fiecare dintre ele îmi trezeşte un sentiment de deja-vu."

8 martie 2009

* * *

Povestea antecesorului spiritual nr.6

Grecoaica ARITIA KARIMA (1462-1510) s-a născut în oraşul Iraklion, port la Marea Cretei, situat în nordul insulei Creta. Părinţii săi, Evdokia şi Cristodulo, se ocupau cu comerţul de peşte şi fructe de mare. Aveau o tarabă în piaţa oraşului, din care câştigau banii necesari traiului întregii familii. Aveau şase copii, pe care i-au crescut cu ajutorul bunicilor, părinţii Evdokiei, ea fiind nevoită să stea zi-lumină pentru a vinde marfa adusă de soţul său. Aritia era mezina familiei, având două surori şi trei fraţi, cu toţii mai mari decât ea. Spre deosebire de ceilalţi fraţi ai săi, era extrem de timidă şi retrasă. Îi plăcea să stea liniştită într-un loc ore întregi, jucându-se cu vreo păpuşă sau privind visătoare pe geam. Adeseori, îi povestea bunicii sale că Îl vedea pe Doamne-Doamne cum plutea în Cer, aşezat pe un scaun de aur, înconjurat de mulţi îngeri, mai frumoşi la chip decât oamenii. La 3 anişori se manifesta ca un mic profet. Le spunea celor din jur ce li se va întâmpla în zilele următoare, avertizându-i, adeseori pe bună dreptate, înainte de a păţi ceva rău. Astfel, cu o zi înainte ca tatăl său să se înece pe vreme de furtună, l-a implorat să nu plece a doua zi în larg. Omul, necăjit că nu prea le ajungeau banii în casă, a sărutat-o pe frunte în zori, şi dua a fost. L-au scos valurile pe înserat, aruncându-i trupul neînsufleţit printre stâncile de pe mal. Aritia avea doar 5 anişori când asupra familiei lor a căzut năpasta.

Rămaşi cu toţii fără singura persoană care le aducea venitul zilnic, băieţii s-au apucat de pescuit, înlocuindu-şi tatăl. Vestea că Aritia se pricepea să ghicească viitorul s-a răspândit pe toată insula. A început pelerinajul la uşa lor, lucru care i-a deranjat pe clericii catolici. Într-o zi, un înalt prelat a venit în casa lor pentru a discuta situaţia Aritiei. I-a înspăimântat pe toţi cu ameninţările lui. Biata Aritia, o copilă de numai 8 ani, fără ştiinţă de carte, a ghicit adevărata intenţie a preotului. Acesta intenţiona să o ducă la cea mai mare mânăstire de pe insulă, pentru că ea să ghicească numai pentru demnitarii bisericii catolice. Invocând motivul că vrea să o salveze de la cumplita moarte prin ardere pe rug, le-a propus celor din familie să o ducă la mânăstire, că tot nu aveau bani destui să o întreţină. Îngroziţi cu toţii, au acceptat plecarea Aritiei.

Fetiţa şi-a luat rămas bun de la mama, bunicii, fraţii şi surorile ei, presimţind că nu-i va mai vedea niciodată. Aşa s-a şi întâmplat. Mânăstirea se afla pe creasta unui munte, bine ascunsă de privirile drumeţilor care aveau treabă prin partea locului. De Aritia nu a mai auzit nimeni din oraşul ei natal. După un an, familia a fost anunţată că fetiţa murise de o boală necunoscută şi fusese îngropată într-un loc “secret”. Îndelung jelită de cei dragi de acasă, călugăriţa Aritia îi vedea pe toţi cu ochii minţii, plângând noaptea de mila lor, neştiută de nimeni. Mânăstirea avea doar 7 maici, stareţa fiind o fiică de nobili fără avere, care au dat-o la călugărie ca să îi facă un viitor “onorabil”. Maica Eustakia a prins drag de biata copilă nevinovată, salvând-o de la o moarte sigură prin răzbunarea clerului superior. Aritia a trăit cu o profundă chemare divină în sufletul său. Şi-a dedicat întreaga viaţă slujirii Domnului, care îi comunica adeseori ce urma să se întâmple în lumea din afara mânăstirii, pe care Aritia nu o va cunoaşte niciodată. Sensibilă la frigul permanent din grota mânăstirii, s-a îmbolnăvit de plămâni. Nefiind ajutată de nimeni, s-a stins la numai 48 de ani, grăbindu-se să plece pe lumea cealaltă, pentru a-l regăsi pe Domnul ei cel drag.

    Răspunsul LUCIANEI:

"Viaţa Aritiei Karima a fost viaţa care, după prima citire, m-a răscolit cel mai tare. A fost ca şi cum mi-aş fi văzut pe un ecran filmul vieţii. Când eram mică, mă comportam exact ca protagonista studiului Karmei 6 şi parcă îmi aduceam aminte aievea de faptul că eu trebuia să am harul premoniţiei şi al prezicerii viitorului. Îmi spuneam atunci că dacă nu îl am acum, sigur o să îl am când o să fiu mare. Nu ştiu câtă premoniţie sau intuiţie am adunat de-a lungul anilor, dar îmi dau seama că foarte multe din aceste lucruri îmi sunt transmise în vise. După o perioadă de 6 ani, de când m-am mutat în Bucureşti, am avut foarte multe blocaje şi piedici în tot ce voiam să fac. Referitor la ce mi-aţi spus dumneavoastră, la preoţi şi la atitudinea pe care ar trebui să o am faţă de ei, este adevărat că dintotdeauna am avut un fel de reţineri faţă de ei, însă aveam şi încă am o mare afinitate faţă de preoţii mai în vârstă şi văzători cu duhul. Acum câteva luni am visat că priveam şi admiram de pe ţărm o clădire situată undeva în mare. Mă uitam pe internet la destinaţii de vacanţă şi am zărit o clădire asemănătoare celei din vis în Lisabona, "Torre de Belem", şi am zis că despre ea este vorba. După ce am aflat din studiul Karmei 6 de locul în care am mai trăit, am fost curioasă să văd cum e şi uitându-mă pe fotografiile din acel loc, ce să văd?... exact clădirea pe care o visasem de fapt!"

17 mai 2009

* * *

Povestea antecesorului spiritual nr.5

MBONU MIMBU (1512-1573), locuitor al Coastei de Fildeş din Africa, s-a născut în mica aşezare Sassandra, port la Oceanul Atlantic, situat la confluenţa dintre fluviul Sassandra şi apele oceanului. Părinţii săi, Undih (tatăl) şi Mierd (mama), erau refugiaţi din adâncul junglei împreună cu părinţii lor. Undih şi Mierd au avut paisprezece copii, dintre care au trăit numai nouă, ceilalţi murind înainte de împlinirea vârstei de un an, din cauza unor infecţii grave. Printre cei rămaşi în viaţă, Mbonu era al treilea născut. Băiatul a fost un copil ascultător, cu suflet bun şi mare amator de călătorii în adâncul junglei, pentru a vizita rudele părinţilor săi, care încă mai trăiau în sălbăticie. La vârsta de 10 ani şi-a anunţat părinţii că doreşte să se retragă la tribul din junglă, pentru a trăi în continuare alături de înţelepţii neamului său. Înţelegând că băiatul va avea un rol deosebit în viaţa din sălbăticie, l-au dus şi l-au lăsat pentru totdeauna în coliba străbunicului său (tatăl mamei), care depăşise vârsta de 100 de ani. Bătrânul înţelept Umh şi-a primit strănepotul cu o ceremonie de salut la care au participat toţi cei 24 de locuitori ai satului. Mbonu a fost remarcat de bătrânul vraci Duhir ca un posibil urmaş al său în privinţa practicilor tradiţionale de tămăduire şi lucru cu spiritele pădurii. Încă de a doua zi după sosirea sa, Mbonu a fost luat de Duhir în coliba sa ca ucenic-ajutor. Remarcându-se printr-o intuiţie neobişnuită dovedită în recunoaşterea bolilor, Mbonu l-a ajutat mult pe vraci să găsească leacurile potrivite pentru tămăduirea celor aflaţi în suferinţă. În plus faţă de aceastea, Mbonu avea o relaţie telepatică uimitoare cu vietăţile pădurii: plante şi animale. Le înţelegea nevoile şi durerile, dar suferea pentru că nu le putea ajuta cu nimic. Treptat, pe măsură ce înainta în vârstă, Mbonu a devenit un tânăr plin de înţelepciune, capabil să preia funcţia de shaman absolut al tribului său.

Avea doar 14 ani când Duhir, cu o zi înainte de a închide ochii, l-a chemat, i-a predat toate ustensilele sale şi i-a şoptit la ureche o mulţime de secrete ale ştiinţei sale străvechi de mare vrăjitor. După incinerarea trupului maestrului său, Mbonu, cu o mare suferinţă întipărită pe chip, a jurat credinţă tribului său, angajându-se să nu neglijeze nici un om aflat în suferinţă. La 16 ani şi-a luat prima nevastă, pe frumoasa Ohka, în vârstă de 9 ani. După ce aceasta a născut primul copil, Mbonu şi-a mai luat o nevastă, Mudik, o copilă de numai 10 ani. De la cele două neveste, Mbonu a avut nouăsprezece copii, dintre care numai zece au ajuns la vârsta maturităţii.

Anii au trecut peste vraciul Mbonu, lăsându-i urme adânci pe chip şi în suflet. Era un om cu suflet nobil, dornic să îşi ajute comunitatea pentru a trăi în condiţii de armonie şi sănătate. Era, fără îndoială, un vizionar idealist. Mereu la pândă, pentru a afla din vreme despre apropierea vânătorilor de sclavi, el şi-a salvat tribul de foarte multe ori, anunţându-i pe toţi să îşi părăsească satul şi să se refugieze în adâncul pădurii sălbatice. O singură dată au fost atacaţi pe neaşteptate, în plină noapte, de către un grup de mercenari, care le-au răpit multe fete şi femei. Cu puterea minţii sale, Mbonu îi făcea pe hoţi să se îndepărteze cu teamă de aşezarea lui. A trăit doar 61 de ani, îmbătrânind înainte de vreme, din cauza durerii provocate de moartea cumplită a celor ucişi de hoardele care îi atacau mereu satul, rămas din ce în ce mai pustiu. L-au incinerat doar 3 nepoţi, ceilalţi urmaşi fugiseră de mult spre oraşele de pe ţărmul oceanului. Cele două neveste îi muriseră de tinere, una la naşterea ultimului copil, iar cealaltă răpusă de o săgeată otrăvită.

    Răspunsul LUCIANEI:

"Citind episodul karmic 5 şi mai ales corelându-l cu viaţa Aritiei Karima (călugăriţă în Grecia), am realizat şi mai profund de unde mi se trag toate căutările spirituale şi toate trăirile pe care subconştientul meu mi le transmitea."

13 decembrie 2009

< sus >


Lectură suplimentară:

STUDIUL REÎNCARNĂRILOR - IMPRESII DE LECTURĂ de Răzvan Petre