AMINTIRI DIN VIETILE ANTERIOARE

Cuvânt introductiv

Multe persoane afirmă că ar fi de acord cu reîncarnarea, dar nu îşi dau prea bine seama ce sunt vieţile anterioare ale spiritului. Dacă li se dezvăluie povestea unei vieţi anterioare, au impresia că se află în faţa celei mai abile născociri.

Numeroşi cercetători din întreaga lume se străduiesc să descopere crâmpeie din istoricul fiinţei umane. Metodele sunt diverse, iar rezultatele corespund cu talentul şi nivelul de pregătire al celor care se încumetă să pătrundă cu mintea în intimitatea lumii spiritelor.

Metoda mea de cercetare a vieţilor anterioare se bazează pe binecunoscutele capacităţi parapsihice – clarviziunea şi telepatia -, pe care le-am verificat lucrând cu mii de spirite şi clienţi, timp de 16 ani. Redau mai jos o parte dintre rezultatele muncii mele de cercetare, completate cu reacţiile celor care au beneficiat de studiul karmic realizat de mine. Se poate observa cu uşurinţă puternica legătură spirituală dintre omul de astăzi şi încarnările anterioare ale spiritului său. Impactul trecutului spiritual asupra fiecărui om este incontestabil. Dacă fiecare individ ar putea să afle aspecte din vieţile sale anterioare, ar reuşi cu siguranţă să îşi organizeze viaţa actuală într-un mod mult mai agreabil pentru el. În felul acesta, prezentul nu ar mai deveni copleşitor prin problemele pe care le pune zilnic în faţa fiecăruia dintre noi.

Nina Petre
19 septembrie 2010

În degringolada vieţii sociale româneşti din zilele noastre, se afirmă la tot pasul că poporul nostru este format din proşti, escroci, bolnavi mintal, hoţi, drogaţi etc. Parcă ne-am săturat cu toţii să fim vânaţi de peste hotare, ca după aceea să fim împroşcaţi cu noroi, fiindcă, pur şi simplu, ne-am născut români! Chiar dacă în ţara aceasta vieţuiesc numeroşi cetăţeni certaţi cu legea şi cu bunele maniere, nu ar fi corect să dăm vina pe întregul popor pentru faptele lor reprobabile. Lucrez de 16 ani, neîntrerupt, cu publicul dornic de evoluţie spirituală. În cadrul STUDIULUI KARMEI ŞI AL DESTINULUI am colaborat, şi încă mai colaborez, cu numeroşi români care doresc să se cunoască mai bine ca finţe evoluate ale globului pământesc. Pentru ei, este deosebit de important să ştie de unde au venit în această lume, ce datorii omeneşti au de îndeplinit şi ce au de făcut în fiecare zi pentru ca fiinţa generatoare de viaţă - SPIRITUL - să evolueze cu ajutorul lor.

Voi prezenta mărturiile sincere, înălţătoare, educative pentru toată lumea ale unor oameni deosebiţi, de mare valoare morală, socială şi spirituală. Vă urez lectură plăcută şi folositoare!

Nina Petre
16 iunie 2011

Mărturiile clienţilor mei

Ultima antecesoare spirituală a Elenei a fost ESTHER MERRICK. Ea s-a născut în oraşul Birmigham (Anglia) şi a trăit între anii 1889-1943. Părinţii săi aveau 5 copii, iar veniturile modeste proveneau din salariile lor de muncitori. Patrick (tatăl) lucra la o fabrică de armament, iar Merle (mama) era vânzătoare într-un magazin de dulciuri. Bunicii (părinţii lui Patrick) s-au ocupat mult de nepoţii lor, având grijă să nu le lipsească nimic din necesarul zilnic. Mai mult chiar, i-au ajutat să înveţe carte, dorind ca ei să ajungă oameni bine realizaţi în viaţă. ESTHER a urmat cursurile unui colegiu, devenind astfel învăţătoare calificată. Angajată la şcoala de fete din oraş, s-a remarcat repede prin inteligenţa şi buna ei pregătire profesională. Obişnuia să citească multă literatură, istorie şi geografie. La 19 ani, s-a căsătorit cu profesorul de istorie Hander, mai în vârstă cu 4 ani decât ea. Tânărul provenea din părinţi evrei germani, stabiliţi în Anglia încă din copilărie.

Cei doi soţi, ESTHER şi Hander, şi-au început viaţa de familie sub semnul iubirii, al devotamentului, dar şi al dorinţei de a avea cât mai mulţi copii. Neputinţa fizică a ESTHEREI a obligat-o să se oprească după cea de-a doua naştere, care i-a pus în mod serios sănătatea în pericol. Femeia avea un reumatism cardiac încă din copilărie, care fusese neglijat, din cauză că nimeni nu îi dăduse vreo atenţie. Singurii copii ai eroinei noastre au fost un băiat (Iaroll) şi o fată (Madeleine). Urmând studii universitare, Iaroll a devenit inginer mecanic, iar Madeleine, profesoară de limba engleză. Mama lor, ESTHER, a trăit doar 54 de ani, închizând ochii pe vecie din cauza unui stop cardiac provocat de vestea morţii lui Iaroll, pe front. Războiul se afla deja la apogeu, iar spaimele locuitorilor oraşului nu încetau nici ziua şi nici noaptea. Moartea timpurie a învăţătoarei ESTHER a întristat întregul oraş. Foarte cunoscută ca un model de cadru didactic, ESTHER fusese profund devotată profesiei sale. Mulţi dintre foştii săi elevi aveau şi ei copii care învăţaseră în primii ani de şcoală tot cu ESTHER. Corectitudinea ei ca om şi cadru didactic erau exemplare. Generozitatea sufletului a îndemnat-o mereu să îşi ajute elevii săraci, care de multe ori veneau flămânzi la şcoală. Celor cu note mici le dădea meditaţii gratuite, astfel încât, an de an, clasele ei nu aveau niciun corigent. Ca mamă şi soţie, ESTHER a fost profund devotată celor din familie. La moartea ei, Hander şi Madeleine au plâns-o cu disperare. Amândoi erau convinşi de faptul că îndurerata mamă plecase în căutarea fiului dispărut, pe lumea cealaltă. Osemintele lui Iaroll nu le-au fost restituite niciodată.

"Am citit primul episod karmic şi încep să-mi explic anumite lucruri. Nu m-am gândit nicio clipă că aş fi putut fi învăţătoare într-o viaţă anterioară, dar îmi explic de ce îmi plac atât de mult copiii, de ce aş fi vrut să lucrez cu ei şi de ce mi-am dorit să lucrez în adopţii, după ce am terminat facultatea. O colegă m-a lăudat ce frumos şi cu câtă răbdare mă comport cu copiii, chiar m-a întrebat de ce nu-mi deschid o grădiniţă. Fantastic, nu m-am gândit!

Văd că în viaţa anterioară părinţii tatălui ne-au ajutat. În această viaţă nu am avut de-a face deloc cu ei sau puţin cu bunica, pe care am prins-o pe la 90 de ani şi nici nu ştia cine sunt, doar se uita râzând la mine şi, când tata o întreba dacă ştie cine sunt, zicea că nu. Doar pe fratele meu îl recunoştea, l-a şi dorit foarte mult şi l-a iubit mult (dormea cu ghetuţele lui sub pat) şi fiindcă ducea numele soţului ei mai departe.

Dacă în viaţa anterioară am fost singura dintre fraţi care s-a dus la colegiu şi mi-a plăcut să citesc, în această viaţă nu aş fi vrut să dau la facultate, am dat doar de gura lui mama, care vroia să mă vadă cu o pâine în mână şi pe picioarele mele (mare dreptate a avut). Femei deştepte, şi Buna, şi mama, m-au lăsat să-mi aleg ce facultate vreau să fac şi, fiind atrasă de cele umaniste, am zis iniţial Psihologia, ca să ajung la Asistenţa Socială. De citit m-am apucat în clasa a cincea şi asta fiindcă Buna a ştiut ce să-mi dea să citesc. De învăţat la şcoală nu am învăţat prea bine, doar în facultate.

Constat că în viaţa anterioară m-am căsătorit devreme cu un soţ pe care-l iubeam şi mă iubea. În această viaţă m-am căsătorit mai târziu şi nici nu ne-a dat dragostea afară din casă. Îmi explic şi de ce mi-am dorit să mă căsătoresc cu un bărbat care să mă iubească şi să-l iubesc şi de ce mi-am dorit să existe un singur om în viaţa mea şi atât. Se pare că m-am ataşat destul de tare de soţul meu în viaţa anterioară, motiv pentru care, în această viaţă, trebuie să am un soţ de care să nu mă ataşez, din contră, să mă îndepărteze de el şi nici să nu fiu compatibilă cu el. Nu avem voie să ne ataşăm de niciun bun lumesc şi de nicio fiinţă umană. Dar cine să ştie toate acestea în acele vremuri?

Se pare că şi cu profesia este acelaşi lucru. Am fost ataşată de soţ şi de profesie, acum trebuie să mă detaşez şi să mă rup, motiv pentru care mă chinui pe ambele planuri. Aşa-i sau greşesc?

Depresia, fantastic, acum îmi explic, la 2 ani era să mor de giardia. Oare spiritul meu într-atât de mult nu şi-a dorit să trăiesc? Deprimarea aceasta m-a tras în jos atât de mult. Incredibil. Am greşit faţă de Dumnezeu şi de dragostea divină. Nu ştim să iubim. Mi-am pus de multe ori întrebarea: oare ce înseamnă să iubeşti cu adevărat? Nu ştim să iubim. Pe de altă parte, omeneşte o înţeleg pe Esther: a avut copii cu omul pe care l-a iubit, a fost învăţătoare, iubea copiii. Era femeie milostivă, cu suflet bun, avea probleme cardiace. A stat cu spaima în suflet în timpul războiului. Mai este şi complexul lui Oedip: atracţia mamă-fiu. Păi, când a aflat de băiatul ei, pentru ea a fost cumplit. Ştiu, nu ar fi trebuit să se descurajeze, ar fi trebuit să se lupte să trăiască, viaţa este mai de preţ, dar, DOAMNE, cât doare pierderea puiului drag! Cât este de dureros şi nici să nu primeşti rămăşiţele înapoi, ca să poţi să-l îngropi, să ai la mormântul cui să plângi! Cât de groaznic! Ce lovitură! Mai avea şi probleme cu inima, cum să reziste?! Ştiu că am fost egoistă, de aceea mă lovesc de mult egoism şi am făcut oameni dragi să sufere. Nu cred că am vrut asta, dar s-a întâmplat şi acum trebuie să sufăr de pe urma celor dragi. Cât de bun şi drept e DUMNEZEU! Eram convinsă de acest lucru, dar am vrut să înţeleg cauzele.

Ciudat, am auzit de Birmingham, dar nu mi-a zis nimic. Am simţit că limba engleză, ca şi franceza, le utilizez cu o uşurinţă mai mare şi că vin de undeva de mai departe decât din această viaţă. Chiar dacă nu am un bagaj bogat de cuvinte, în special engleza, pe care o şi vorbesc la serviciu, o vorbesc cu o familiaritate şi uşurinţă, de m-am gândit dacă nu cumva am mai folosit-o şi în altă viaţă. Englezii au început să mă fascineze din 2008. Nu ştiu de ce, atunci am început să-mi îndrept privirea spre englezi şi să-i analizez pe cei pe care i-am cunoscut (nu mulţi). M-au fascinat. Nu pot să spun că m-am gândit că aş fi putut trăi în Anglia într-o altă viaţă şi mă întreb: de ce nu simt nimic, nu-mi aduc aminte nimic? M-am încarnat destul de repede, la 33 de ani după ce am murit. Chiar aşa se şterge tot sau şocul morţii a fost atât de mare, încât am vrut să mă rup complet de locul care mi-a pricinuit atâta suferinţă? Cu toate că acolo pot spune că am fost fericită. Am avut tot.

Oare din cauză că părinţii soţului meu iubit erau evrei gremani, oare de aceea am făcut eu grădiniţa şi liceul german în această viaţă? Limba germană nu m-a fascinat, chiar pot să spun că nu mi-a plăcut în timpul şcolii. Acum este altceva şi încerc să o învăţ şi pe fetiţa mea. Şi mama, şi socra mea ştiu germana. Bunica nu putea suferi germana, din cauza a ceea ce au făcut nemţii în timpul celui de-al doilea război mondial. Dar limba, săraca, nu are nicio vină pentru păcatele oamenilor.

Înainte de comunicările cu dumneavoastră mă gândeam că nu doresc să îmbătrânesc şi că nu vreau să trăiesc foarte mult, dar îmi dau seama că am greşit gândind în acest fel. Întotdeauna am simţit o presiune şi ceva care mă apasă şi nu am ştiut cum să-mi explic acest lucru. În jurul meu m-am lovit de depresie. Cât de mult am greşit şi habar nu aveam! Tot ceea ce ştiu e că în viaţă e bine să te ghidezi după ceea ce simţi şi eu întotdeauna am dorit să-mi cunosc vieţile anterioare. De când am aflat de reîncarnare de la Buna, am ştiut că acest lucru mă va ajuta şi elibera.

Văd că m-am încarnat destul de repede. Din câte ştiam, sufletele evoluate se încarnează la intervale mari de timp. Eu se pare că nu am fost destul de evoluată şi nu sunt nici acum. Aş vrea să descopăr de ce sunt aşa slabă: de ce îi las pe alţii să-mi spună ce să fac, de ce mă las influenţată de alţii, de ce aştept de la alţii? Am tot timpul senzaţia că lumea nu consideră că e prea mare lucru de capul meu şi mă tratează ca atare. Bunica mea nu putea să-mi spună ce m-ar fi văzut ea în stare să profesez în viitor.

Vreau să ştiu de ce îmi fac probleme din toate nimicurile, nu se trage de la stresul din al doilea război mondial? Aş vrea să ştiu de ce ţin minte răul şi de ce despic firul în 12, când ar trebui să tratez anumite lucruri mai echilibrat şi poate cu mai multă indiferenţă. Tot de la Esther mi se trage şi de la stresul îndurat în război? Ciudat însă, îmi place să văd filme din al doilea război mondial, nu am nicio aversiune şi nicio strângere de inimă. Dar am simţit că mă interesează subiectul mai mult decât este cazul. Cred că ar trebui să le cer iertare şi lui Hander şi lui Madeleine, fiindcă am greşit faţă de DUMNEZEU şi apoi faţă de ei. Pot să fac acest lucru? Eu zic că este datoria mea morală să le cer iertare.

Admir darul pe care-l aveţi şi consider că ajutaţi oamenii foarte mult cu darul pe care-l posedaţi. Acest dar mi-aş dori şi eu să-l posed. Mă fascinează cele nevăzute şi mi se pare extraordinar să vezi vieţile anterioare ale oamenilor, să le spui ce au greşit şi să li se dea posibilitatea să se analizeze şi să se îndrepte cunoscându-şi trecutul. Consider că suntem ţinuţi în întuneric şi nu e drept. Fiecare om trebuie să aibă dreptul să fie lăsat să-şi cunoască vieţile anterioare şi să nu bâjbâie în neştiinţă. Câţi oameni care şi-ar cunoaşte vieţile anterioare poate nu s-ar mai sinucide! Greşesc?"

ALIKIA DAKIS s-a născut în oraşul-port Pireu (Grecia) şi a trăit în perioada anilor 1803-1869. Parinţii ei se numeau Alexandros si Sakia. Sotii Dakis au avut şase copii. Alexandros, om bogat, era proprietarul a două vase de pescuit şi a patru nave comerciale. Nevasta lui, Sakia, o femeie foarte cultă, provenea din vechea nobilime ateniană. Copiii lor au crescut în cele mai bune condiţii, ca adevărate vlăstare de oameni bogaţi. Părinţii le-au adus guvernantă din Franţa şi profesori din Atena, care i-au învăţat carte atât cât au avut nevoie. Băieţii s-au orientat spre navigaţie. Nikos şi Lenko au intrat în marina comercială, iar Markos şi Iannis, în cea militară. Participând în lupta navală de la Navarino (1827), Markos şi Iannis au contribuit şi ei la înfrângerea turcilor, urmată de obţinerea independenţei grecilor. Alikia şi Sera au trăit în umbra fraţilor mai mari, fiind copleşite de personalitatea puternică a fiecăruia dintre ei. Sera, foarte talentată la pictură şi poezie, s-a măritat cu un pictor din Atena, care i-a oferit o viaţă plină de satisfacţii spirituale.

Mezina familiei, ALIKIA, s-a casatorit la 18 ani cu un actor din Atena, care juca la teatrul din oraş. Fascinată de viaţa actorilor şi de atmosfera plină de creaţie din teatru, ALIKIA a început să participe la toate repetiţiile, învăţând rolurile tuturor. Dacă se îmbolnăvea o actriţă, era imediat chemată să joace în locul acesteia. Cu încuviinţarea lui Marulis, soţul ei, ALIKIA a luat lecţii de dans, dorind să aibă o imagine bună pe scenă, mai ales atunci când i se cerea să înlocuiască vreo dansatoare. Profesoara de dans, bine plătită de Marulis, şi-a transformat eleva într-o dansatoare autentică, promiţând să devină o adevărată vedetă a scenei. Cariera de artistă a ALIKIEI a durat 10 ani, perioadă în care ea s-a bucurat de aplauzele frenetice ale publicului. După naşterea celui de-al doilea copil, s-a simţit din ce în ce mai slăbită, nemaifăcând faţă la activitatea scenică. Rămânând acasă, ea s-a ocupat intens de creşterea şi educarea copiilor săi, Aritia şi Kelanos. S-a refăcut în timp record, în câteva luni redevenind aceeaşi fiinţă veselă şi energică de la începutul căsătoriei. Copiii au fost pentru ea lumina ochilor şi raţiunea de a trăi. I-a educat cu profesori buni. Pe Kelanos l-a trimis la studii de comerţ în Europa, la Paris. Ajuns după aceea un mare om de afaceri, Kelanos le-a asigurat părinţilor săi o bătrâneţe liniştită. Eroina noastră, ALIKIA, şi-a iubit copiii cu disperare. Fata ei, Aritia, s-a născut bolnavă de inimă, trăind doar 11 ani. Moartea fiicei lor a fost o mare lovitură pentru cei doi părinţi. ALIKIA, cu sănătatea şubrezită, nu a mai avut puterea de a deveni din nou mamă. Avea 62 de ani când şi-a pierdut şi bărbatul. Marulis închisese ochii pe vecie din cauza unei comoţii cerebrale. ALIKIA, trista văduvă, a mai trăit încă 4 ani, plecând şi ea în lumea veşnică după soţul pe care l-a iubit şi regretat până la disperare.

"Mă tot gândesc la antecesoarea din Grecia şi observ că era o persoană veselă şi plină de viaţă, dar pe care viaţa a lovit-o destul de puternic. Acum înţeleg de ce m-am simţit şi mă simt apăsată şi de ce îmi simt sufletul greu.

Văd că în ambele vieţi anterioare - şi ca Esther, şi ca Alikia -, provin din familii cu mulţi copii. Ca Alikia aveam patru fraţi şi o soră, ca Esther, trei fraţi şi o soră. Dar spiritul meu a păstrat modelul de a avea doar doi copii.

Ce groaznic este faptul că Alikia şi-a pierdut fetiţa la doar 11 ani şi alţi copii nu a mai putut avea! Se pare că spiritul meu a obosit destul de tare în viaţa Alikiei şi a venit cu această moştenire în viaţa Estherei. Esther, având o inimă slabă (probabil slăbită de şocul pierderii fetiţei şi a soţului din viaţa Alikiei), cred că era destul de apăsată, peste care s-a suprapus problema cu piciorul lui Handel, neputinţa ei de a avea mai mult de doi copii, stresul războiului şi - cireaşa de pe tort - şi-a mai pierdut şi băiatul. Doamne, ce lovituri! Într-una din vieţi îmi pierd fata şi soţul iubit moare înaintea mea, iar în cealaltă soţul este bolnav şi îmi pierd băiatul. Groaznic! Se pare că am o karmă negativă creată pe familie: soţ şi copii. Trebuie cumva să îndrept lucrurile în acest sens, dar încă nu conştientizez foarte clar ce am de făcut.

Deocamdată, viaţa mi-a dat un soţ care să mă îndepărteze de el şi să nu mai creez ataşament. Mă doare însă foarte mult suferinţa lui şi aş vrea să-l ajut. Am mai interacţionat cu soţul meu în alte vieţi şi care a fost natura acelei relaţii sau doar acum mi-a fost dat să-mi spăl anumite păcate?

Nu înţeleg de ce în această viaţă nu am avut parte de mai mulţi fraţi sau surori. Mama nu a putut să aibă decât maximum doi copii. Cu fratele meu nu sunt foarte apropiată. El are o personalitate puternică şi s-a impus mult mai mult decât mine, iar pe mine reuşea să mă convingă foarte uşor când vroia ceva de la mine, bineînţeles. În rest, nu mă prea băga în seamă sau era agresiv cu mine atât verbal, cât şi fizic. Acum s-a schimbat, vorbeşte frumos cu mine, dar nu mă încălzeşte cu nimic. Ceea ce însă apreciez la el este că e optimist, pozitiv şi am nevoie de asta ca de aer şi apă. Oare de ce am o relaţie atât de distantă cu fratele meu? M-am mai întâlnit într-o altă viaţă cu el? Am creat vreun ataşament atunci care acum trebuie rupt?

Nici cu părinţii mei nu simt o compatibilitate completă. Ca şi părinţii Alikiei, ne-au oferit de toate, au avut şi au bunăstarea lor, dar sufleteşte nu suntem pe aceeaşi lungime de undă. Oare de ce am o mamă aşa rece şi dură şi nu una mai caldă?

De asemenea, aş vrea să ştiu dacă Handel s-a reîncarnat şi, dacă da, e la noi în ţară sau în altă parte? Aş vrea să ştiu cum să mă rog pentru el: ca pentru un om viu sau ca pentru o entitate care este în lumea spiritelor? Mă tot gândesc dacă m-am comportat frumos cu el şi cum a fost relaţia noastră. Spunându-mi acum că, în viaţa Alikiei, soţul meu a murit înaintea mea şi am suferit, trebuia oare să-i întorc această suferinţă partenerului, în viaţa Estherei? Trebuie să mă simt vinovată că l-am făcut să sufere pe Handel? Eu mă gândesc că da şi că suferinţa creată lui şi lui Madeleine acum trebuie să o primesc înapoi de la soţul şi fiica mea.

Mă miră că Iaroll nu s-a încarnat, dar probabil că e un spirit foarte evoluat şi un suflet frumos. O să mă rog pentru sufletul lui.

Mă mai întreb de ce a trebuit ca Esther să trăiască în stres din cauza războiului. Am stresat lumea sau am pricinuit un rău foarte mare în viaţa Alikiei sau în vieţile anterioare Alikiei? Eu sunt acum o persoana stresată, îmi fac griji din toate nimicurile şi nu este prea plăcut. Resimt deprimarea şi stresul, îngrijorarea, furia (pe care le-am acumulat în cele două vieţi, prin morţile celor dragi) ca pe nişte poveri care îmi apasă sufletul şi spiritul şi de care îmi doresc cu toată fiinţa mea să scap, să mă curăţ de ele odată pentru totdeauna.

De asemenea, aş vrea să ştiu şi de Marulis şi de copiii din viaţa Alikiei, s-au încarnat sau încă sunt entităţi în lumea de dincolo? Se pare că, dacă în viaţa de grecoaică, am avut parte de băiat până la sfârşitul vieţii şi de fată, nu, în cea a Estherei a fost invers. Câte lovituri! Ce uşor se creează dependenţe şi ataşamente şi cum poţi face rău şi apoi ne întrebăm cu ce am greşit şi de ce ni se întâmplă atâtea necazuri... Trebuie să lucrez la acest aspect, ca să nu le mai fac rău soţului şi copilului meu, dar la fel simt că încă nu am în întregime conturat modul în care ar trebui să fac acest lucru la nivel energetic, spiritual.

Îmi doresc foarte mult să-mi dezvolt capacităţile paranormale. Pot spune că mă îngrijorează aceste reîncarnări dese ale spiritului meu. Înseamnă că nu am reuşit, în destul de multe vieţi, să scap de karmele negative pe familie. Îmi doresc să scap de karma negativă şi să nu mai trebuiască să mă mai încarnez mai mult de 2-3 ori, dar nu mi-e dat mie să decid acest lucru... E destul de obositor pentru sufletul meu să tot duc aceste greşeli peste veacuri, trebuie să pun piciorul în prag, cum s-ar spune!

Aş vrea să mai spun că întotdeauna am avut un sentiment ciudat legat de mare, de ţipătul pescăruşilor şi mi-e frică de apă, cu toate că ştiu să înot. Îmi este foarte frică de marea învolburată şi nu ştiu de ce. Îmi este o frică îngrozitoare, aproape paralizantă, şi nu ştiu de ce. Când eram mică, era să mă înec, la tata la ţară, dar nu cred că de la această întâmplare mi se trage. Am păţit ceva pe mare în viaţa de grecoaică, a păţit altcineva drag ceva pe mare şi m-a marcat?

În ceea ce o priveşte pe Alikia, se pare că plătesc pentru faptul că ea nu a mai profesat ca dansatoare şi a stat acasă. Soţul meu, din cauza problemelor de sănătate, nu mai poate lucra.

Dacă fetiţa mi-a murit devreme în viaţa de grecoaică, în cea de Esther m-am putut bucura de ea, dar de băiat, fiindcă am avut parte de el până la sfârşitul vieţii ca Alikia, nu am mai avut parte de el în viaţa de englezoaică.

Aş vrea să ştiu, dacă se poate: în viaţa de Esther am murit fiindcă am făcut stop cardiac de supărare sau am făcut şi eu vreun gest necugetat, de a-mi lua viaţa? Sper că nu am fost atât de lipsită de responsabilitate. E normal să ne înfricoşeze moartea, fiindcă nu trebuie să renunţăm la viaţă. E atât de frumoasă, dacă ştii cum să o trăieşti! Dumnezeu ne-a dat atâtea frumuseţi şi bogăţii de care să ne bucurăm, iar România e o ţară cu totul specială. Să ne ajute Dumnezeu să rezistăm, să ne curăţăm spiritele şi să nu ne mai încarnăm la nesfârşit!"

Marocanul TIRIK HAMDU a trăit în perioada anilor 1724-1785. S-a născut într-o mică aşezare de berberi, situată în sudul munţilor Atlasul Înalt. Cea mai apropiată localitate civilizată era orăşelul care astăzi se numeşte Rich. Părinţii lui TIRIK se numeau Anurd (tatăl) şi Monsak (mama). Au avut 12 copii, adica 5 băieţi (dintre care TIRIK era fiul cel mai mare) şi 7 fete. TIRIK avea o soră mai mare decât el, Sinr. Anurd muncea ca negustor ambulant, comercializând diverse mărfuri de la un sat la altul, în zona montană greu accesibilă negustorilor din oraşe. Nevasta lui, Monsak, se ocupa de casă şi familie, dar şi de marea ei pasiune: cusutul hainelor pentru femei. Monsak îmbrăca toate femeile satului cu haine confecţionate din materialele aduse de bărbatul ei. Copiii crescând mari, părinţii s-au gândit de timpuriu la viitorul lor. Băieţii din sat coborau munţii şi se îndreptau spre târguşoarele unde îşi puteau găsi câte ceva de lucru. Familia Hamdu, deja numeroasă, a decis să plece definitiv din sat, urmând să se stabilească în Rich, unde poposiseră mulţi locuitori ai satului. Soţii Hamdu aveau nişte rude acolo, care i-ar fi putut ajuta să îşi găsească o casă încăpătoare. TIRIK avea 10 ani când s-a mutat în Rich împreună cu părinţii şi cele 2 surori, Sinr şi Ahd. În anii următori au venit pe lume încă 9 fraţi şi surori. Copiii cei mai mari, TIRIK, Ahd şi Sinr, au fost nevoiţi să îşi ajute întreaga familie. Anurd şi-a intensificat comerţul, amenajându-şi un mic magazin, unde TIRIK şi Sinr vindeau mărfurile aduse de el. Monsak şi-a continuat activitatea de croitorie, iar rochiile elegante create de ea aveau mare căutare printre clientele magazinului.

TIRIK s-a specializat în vânzarea hainelor şi a unor produse alimentare. La 19 ani şi-a luat-o de nevastă pe frumoasa Aim, o fată de 16 ani, harnică şi cuminte, fiica unei familii de mici negustori. Aim i-a dăruit lui TIRIK 11 copii, adică 5 fete şi 6 băieţi. Fetele, având câte o zestre bunişoară, s-au măritat repede. Băieţii au învăţat tainele negustoriei de la tatăl lor, ocupându-se toată viaţa cu schimbul de mărfuri sau chiar cu vânzarea lor pe bani. TIRIK a renunţat la drumurile destinate achiziţionării mărfurilor când băieţii lui au fost în măsură să se deplaseze singuri prin ţară. La 50 de ani, TIRIK era deja obosit şi bolnav cu oasele, aşa că s-a decis pentru o viaţă mai liniştită, acasă şi în magazinul său. Avea o fire paşnică, dar, dacă se simţea în pericol, nu ezita să riposteze cu vorba însoţită de binecunoscutul său cuţit, pe care îl purta la şold. TIRIK a trăit 61 de ani, fiind răpus de o criză cardiacă gravă într-o seară, după ce s-a întors de la muncă. Viaţa zbuciumată, mereu nesigură, lupta dusă împotriva concurenţilor, a hoţilor care îl şantajau pentru bani, şi-au pus puternic amprenta pe trupul şi sufletul acestui om răzbătător. A lăsat în urma lui o familie prosperă, un adevărat clan de negustori, care dominau comerţul din întreaga zonă.

"Vreau să spun că îmi place mult de TIRIK, îl admir şi chiar mă simt mândră de un astfel de antecesor spiritual. Parcă o văd pe străbunica mea care făcea comerţ cu carpete, covoare şi stofe! TIRIK, om adevărat, din punctul meu de vedere. Simt anumite stări ale acestuia în sufletul meu. Cred că de la el mi se trage dragostea pentru munte, iubesc muntele şi câte drumuri de munte am bătut de câte ori am avut ocazia! Ce frumos se vedeau munţii cu Crucea de pe Caraiman! Ador Babele şi Sfinxul, unde, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns şi anul acesta! Îmi place să mă plimb pe cărări de munte. Cred că de la TIRIK mi se trage. Şi dacă el a lăsat atâta bunăstare în urmă, de aceasta a beneficiat şi Alikia, nu ştiu Esther, dar şi eu.

De cuţit mă feresc şi nu-mi place să-l văd îndreptat asupra mea. De câteva ori, uitându-mă la cuţit, parcă mă vedeam luându-l în mână şi înfingându-l în cineva şi mă tot gândeam că mintea mea o ia razna, cum pot să mă gândesc la aşa ceva! Pe de altă parte, mi se pare corect, cum să se apere bietul om de hoţi şi şantajişti, că Poliţie pe vremea aceea nu prea cred că era şi trebuia să se apere într-un fel! Că nu a fost bine, e partea a doua, a plătit spiritul prin cele 3 încarnări: Alikia, Esther şi eu, care mă simt ca o prostuţă ce trebuie să înghită tot felul de porcării şi să-şi plece capul, că de, trebuie să fim umili şi răbdători...

Mă doare că nu simt să am un sens, parcă pierd timpul degeaba. TIRIK a fost negustor, a prins o marjă şi a găsit o modalitate de a face bani cinstiţi. Şi-a întreţinut familia, a avut câţi copii i-a dat Dumnezeu şi din toţi a făcut oameni cu valoare. A fost propriul stăpân, a fost ajutat la început şi de părinţi, ca apoi să continue singur. A avut valoarea lui. Dar eu? Eu nu am fost pusă în situaţia să fac comerţ, mama nu m-a luat la ea la firmă şi nu m-a pus să fac nimic de genul acesta. Nici nu ştiu ce aş putea face. În România, dacă eşti cinstit, cam tragi mâţa de coadă, cum mi se întâmplă mie acum. Eu sunt cinstită şi prostănacă. Nu am putere de convingere, mă las influenţată de alţii şi întotdeauna alţii sunt mai buni şi fac lucrurile mai bine. Nu am idei, nu sunt creativă, nu-s în stare să iau taurul de coarne, ca să o iau de la capăt, nici profesional şi nici personal. Nu vreau să fiu aşa, nu-mi place deloc că sunt în acest fel, dar, din păcate, aşa sunt de când mă ştiu. O să-mi spuneţi că sunt negativistă şi pesimistă şi trebuie să fiu mai pozitivă, că toţi oamenii au potenţial. Aşa o fi, dar deocamdată mă simt ca o cârpă, nu sunt în stare să o iau de la capăt. Din păcate, am un fel de a fi foarte idiot (din punctul meu de vedere, care sigur îmi veţi spune că este greşit).

Nu pot să uit de crizele comiţiale pe care le-am avut când eram mică şi a trebuit să iau medicamente care mi-au afectat memoria, conştiinţa de sine şi mi-au creat complexe de inferioritate, fiindcă am fost o elevă slabă la învăţătură. Mi-am revenit din clasa a şaptea, când nu a trebuit să mai iau medicamente. Eram tratată de parcă eram o tâmpită şi acest lucru îl simt şi acum când văd că oamenii se ascund de mine, nu-mi spun tot ce ar trebui să spună, fiindcă mă consideră prea proastă ca să pot înţelege şi fiindcă nu gândesc aşa cum gândesc ei. Nu pot să uit cum mă trata fratele meu, era drăguţ cu mine doar când avea nevoie de ceva, în rest eram o cretină, o idioată şi ţipa la mine şi chiar dădea în mine. Acum sunt fata bună pentru el, dar, de comunicat, comunică "din părţi" cu mine. Tot o idioată am rămas şi pentru el. Singurii bani pe care-i primeam erau de la bunica. Cei 5 lei îi primeam o dată sau maximum de două ori pe an, cu care ori mă duceam la cinematograf, ori îmi luam o prăjitură. În rest, mă uitam la ceilalţi copii cum îşi cumpărau prăjituri de la bufet sau sucuri şi eu înghiţeam în sec, fiindcă nu aveam bani. Ai mei nu-mi dădeau.

Nu uit că în clasa a şasea am mers cu blugii rupţi în genunchi şi mă îmbrăcam cu cele mai proaste haine, că de, mama nu-mi cumpăra, ca să nu-mi stea mintea la lux şi la băieţi, ci la învăţătură. Nu am avut niciun prieten. Cine să se uite la mine, aşa cum arătam?! Erau alte fete care veneau luxate, şi-au pierdut virginitatea la 13-14 ani, se bucurau de viaţă şi au ajuns de N ori mai bine ca mine. Mama, nu spun, se îmbrăca bine, dar cum eram eu îmbrăcată, nu conta... că doar trebuia să-mi stea mintea la învăţătură.

Nu pot uita cum am căzut la treapta a doua, fiindcă, din slăbiciune sufletească, nu m-am mutat la uman, am rămas la real, ca să rămân cu cea mai bună prietenă a mea de atunci (care oricum nu dădea doi bani pe mine). Nu pot uita că mama nu mă băga în seamă şi nu a stat de vorbă cu mine până am intrat la facultate, că de, până atunci nu eram un om demn, la nivelul căruia să se coboare pentru a discuta cu el. Şi când am intrat la facultate, bunica a trebuit să o ghideze pe mama şi să-i spună ce să facă şi cum să se comporte cu noi, că pe ea nu o ducea capul. Tot bunica mi-a fost aproape şi când am căzut la treapta a doua, nu mama. Mama nu a vorbit cu mine până când am intrat în clasa a 11-a, în toamnă.

De abia aşteptam să termin liceul şi să încep o nouă etapă din viaţa mea şi, când colo, cu ce mă trezesc? Primul meu prieten a fost un om cu care nu aveam nici în clin, nici în mânecă şi nu aveam ce să caut cu el. Iar după ce am terminat facultatea, am ajuns să lucrez într-un loc unde, după câteva luni, am fost dată afară, că trebuiau să aducă pe cineva plătit la jumătate faţă de mine. Serviciul pe care îl am acum nu mă ajută să mă dezvolt şi să cresc. Mi s-a pus eticheta că-s idioată şi nu-s în stare să fac prea mult şi aşa-s tratată.

Pot să uit pierderile materiale ale familiei mele, egoismul mamei, de care mă lovesc ori de câte ori se iveşte ocazia? Pot să uit ce soţ şi ce soacră mi-am "tras"? Să mă ajute DUMNEZEU să uit toate astea, că oricum nu mă ajută cu nimic să mi le amintesc în mod constant. M-am săturat de atâtea răutăţi, am înţeles că nu sunt farmece şi blesteme sau, mai bine zis, mă autosugestionez, fiindcă puteţi să-mi spuneţi că ele nu există chiar şi numai pentru simplul fapt de a nu mă mai gândi la asta. Singurul meu refugiu, deocamdată, este biserica, dar nici acolo nu am linişte totală. Se găsesc tot felul de cumetre să mă înghesuie, că doar ce ştiu ele de rugăciune? Trebuie să se înghesuie să ajungă cât mai repede la moaşte şi să le acapareze vreo 5 ore, eventual să le şi ia cu ele acasă, de s-ar putea, să dea acatiste etc. Dacă vreau să stau liniştită, să mă rog şi să mă concentrez, pot? De mi-ar permite cumetrele, aş putea...

Am citit pe site-ul dumneavoastră despre datul acatistelor, chiar nu vedeam lucrurile în acest fel. Ce înseamnă întunecimea minţii şi necunoaşterea moştenirii spirituale pe care o avem! Mi-e groază în ce întuneric zac şi-n câtă prostie! Mă uit şi la oamenii din jur, în câtă întunecime zac: câtă goană după bani, averi, case, maşini, poziţii sociale etc. M-am săturat de toate astea până peste cap.

Cu mâncatul, nu am fost o mâncăcioasă de fel, nu m-am omorât cu carnea, mie îmi plac dulciurile, în rest nu mă interesează. Dă-mi ciocolată, îngheţată şi prăjituri şi e superb de bine pentru mine! Încerc să mai diversific cu o brânză, fructe, dar carnea îmi cade greu, aşa că postul de mâncare nu e aşa de greu de ţinut. Sper să nu mă îmbolnăvesc.

Am mai citit şi declaraţia unui francmason care e pe moarte şi pe care l-au apucat procesele de conştiinţă, că în cel mult 2 ani se va declanşa războiul în Iran şi apoi în toată lumea, că vine al treilea război mondial, că vor urma o groază de orori (de parcă acum, cum o fi!), că sistemul bancar va intra în colaps total şi cei care au case ipotecate le vor pierde... Ce viitor luminos ne aşteaptă!

Săracul Tirik a trăit în stres şi frică. Se pare că s-au transmis peste veacuri, fiindcă eu sunt o persoană stresată şi fricoasă şi nu aş putea spune că mă simt prea confortabil cu acest lucru. Şi Esther a trăit în stres, iar atunci ELENA putea fi mai brează? Dacă eu sunt stresată, agitată şi nerăbdătoare, oare soţul meu ar putea fi mai breaz? Oare era Tirik bănuitor? Că eu cam sunt, mă simt chiar paranoică uneori. Bănuiesc anumite persoane că au făcut un lucru şi ele nu l-au făcut, ba din contră, eu mutam un lucru dintr-un loc într-altul şi uitam. Nu ştiu ce să zic, dar ce a fost spiritul meu şi ce a ajuns! E o gândire de om, aşa-i?! Spiritul nu e chiar aşa, nu? Ce om deosebit a fost Tirik şi ce sunt eu! Un nimic. Şi mie îmi sare muştarul când sunt nedreptăţită, mă enervez foarte tare şi nu mai ţin cont de nimic, spun ce-mi trece prin cap. Am momente când ăla cu coarne îşi bagă coada şi creează conflicte ori la serviciu, ori acasă. La serviciu mă strădui să fiu mai raţională, mă mai controlez, cu ajutorul lui DUMNEZEU, dar cu soţul meu nu aţi vrea să auziţi ce ne spunem, e degradant.

Ce mă doare cel mai tare e că nu am o valoare, un sens în viaţa asta de doi bani. Mă doare cum mă tratează familia, colegii, dar DUMNEZEU mă ajută să rezist şi eu încep să mă autosugestionez că sunt tare, puternică, optimistă şi că totul o să fie bine.

Nu mă identific nu nimeni, nici în această viaţă, nici din celelalte vieţi. Realizez că Esther, Alikia, Tirik, Oxana şi cine o mai fi fost înaintea Oxanei sunt alte persoane, alte suflete în alte corpuri, cu personalităţi diferite, cu gândire diferită şi cu un fel de a fi diferit, dar realizez că ceea ce nu au făcut bine, dar şi ce au avut bun, s-a transmis energetic până la prostănaca de ELENA de azi. Ştiu, nu trebuie să mă denigrez atât, dar nu-mi place felul meu de a fi, neputinţa în care mă zbat şi umilinţa pe care trebuie să o îndur. Este o furie destul de mare în sufletul meu şi mă simt destul de debusolată. Sper să nu mai cad în nicio psihoză şi niciun alt fel de boală psihică sau fizică. Îmi doresc să trăiesc 83-85 de ani, cât vrea spiritul meu, dar să-i trăiesc cu folos, cu un scop, să fac ceva de valoare, să las ceva bun în urma mea, nu ca o buruiană, o existenţă de doi bani, prin care fac umbră pământului degeaba. Tirik a lăsat ceva bun în urma lui, Alikia la fel, chiar şi Esther, dar eu? Îmi cer scuze pentru pesimismul meu, nu vreau să vă supăr inutil, că oricum nu merit să-şi consume cineva supărarea pe mine. Am primit ceea ce am meritat. Am cules ce s-a sădit. Simt că prea s-au abătut multe asupra mea, dar, ce să zic, gândirea mea negativă, depresia şi cine ştie ce din felul meu de a fi sunt de vină."

OXANA SIDEROVA s-a născut într-un fort militar rusesc, situat în sudul ţării, pe malul Mării Azov, putând fi localizat între actualele oraşe Taganrog şi Rostov pe Don. Viaţa OXANEI a fost cuprinsă între anii 1636-1712. Părinţii ei se numeau Ghenadi şi Varvara. Soţii Siderov au avut 5 copii: 3 fete (Oxana, Ariadna, Victoria) şi 2 băieţi (Igor, Celin). Ghenadi provenea dintr-un neam vechi de nobili, primind de la părinţii săi o moşie bogată, situată în afara Moscovei. Perioada anilor 1610-1613 a fost marcată de puternice răscoale ţărăneşti şi ocuparea Moscovei de către militari polonezi şi suedezi. După ce i-a fost prădată moşia de cîţiva ţărani răsculaţi, Ghenadi şi-a luat nevasta şi cei 4 copii, refugiindu-se spre sud, în zona Donului şi a Mării Azov, unde fratele său Aleksandr era comandantul unui fort militar.

Ultimul copil, mezina OXANA, a văzut lumina zilei în noua casă construită de tatăl său împreună cu soldaţii din garnizoană. La naşterea OXANEI, părinţii ei erau deja trecuţi de prima tinereţe, fata venind pe lume parcă dorind să le fie un sprijin la bătrâneţe. Frumoasă şi veselă ca o primăvară, copila creştea văzând cu ochii în mijlocul naturii superbe. Avea doar câţiva anişori când, admirând întinderea sclipitoare a Mării Azov, a început să discute în minte cu păsările care zburau deasupra apei. Legătura ei de suflet cu natura înconjurătoare era deosebit de puternică, fata nerezistând nici măcar o zi fără să meargă pe malul apei. Avea un trup foarte sănătos, moştenind rezistenţa fizică a tatălui său. Varvara însă a devenit bolnăvicioasă după naşterea OXANEI. Adeseori se simţea atât de rău, încât era chemată de urgenţă nevasta unui cazac de prin apropiere. Ruhin–vindecătoarea era deja în vârstă când au început bolile Varvarei. Cu priceperea ei empirică, o punea pe picioare pe biata femeie. Având şi darul ghicitului în tăciunii din sobă, Ruhin i-a prevestit Varvarei că va muri în ziua nunţii fiicei sale. Îngrozită şi disperată de cumplita prevestire, OXANA a implorat-o pe bătrâna vindecătoare să îi transmită toată ştiinţa ei străveche. Bună la suflet şi săritoare la nevoie, Ruhin a luat-o drept ucenică pe fata soţilor Siderov. A învăţat-o pe OXANA să culeagă din stepă ierburile de leac şi să le pregătească pentru a fi bune la ceaiuri, cataplasme, alifii de pus pe răni.

OXANA avea 17 ani când bătrâna ei prietenă a închis ochii pentru totdeauna. Fiind convinsă că ştiinţa primită de la Ruhin o va ajuta să îşi salveze mama de la o moarte timpurie, OXANA s-a căsătorit cu iubitul ei, cazacul Ahtur Zemtok, un nepot al regretatei Ruhin. Ahtur, bun călăreţ, se ocupa cu îngrijirea şi pregătirea cailor din garnizoană pentru luptele care nu mai conteneau. Tătarii din zona munţilor Caucaz atacau sistematic mica trupă rusească. După căsătorie, OXANA a continuat să îşi trateze părinţii, dar îi ajuta şi pe ceilalţi locuitori ai fortului. Prin stradaniile ei de femeie neobosită, OXANA a salvat multe vieţi şi în satul de cazaci din care provenea Ahtur. Cunoscându-şi bine obligaţiile de femeie măritată, i-a dăruit soţului ei 7 copii, adică 3 fete şi 4 băieţi. În cea de-a doua parte a vieţii, OXANA a trăit ca o văduvă neconsolată, ai cărei copii şi nepoţi însemnau totul pentru ea. Ahtur a decedat la numai 48 de ani, lovit puternic la cap de un cal nărăvaş. Copiii lor s-au împrăştiat prin ţară, cu excepţia fetei celei mici, Iahdara, care s-a măritat cu un cazac de prin partea locului. Băieţii OXANEI s-au îndreptat spre Moscova, unde se mai liniştise atmosfera, ei reuşind să ia în stăpânire marea moşie părăsită de bunici. Celelalte două fete au plecat cu bărbaţii lor, care erau militari în solda ţarului. Ajunsă la 76 de ani, bătrâna OXANA şi-a făcut bilanţul vieţii: fusese o soţie devotată, mamă desăvârşită şi o vindecătoare neobişnuită în comparaţie cu cele pe care le cunoscuse până atunci. Femeia ajunsese la performanţa scoaterii bolilor din trupul celor suferinzi doar prin invocarea unui spirit pe care îl găsise adăpostit într-un copac înalt din curtea sa. Secretul prezenţei acelui spirit îl aflase de la îndrumătoarea ei, regretata Ruhin. OXANA a închis ochii pe vecie într-o dimineaţă însorită, privind pe geam splendoarea naturii. Avea un zâmbet uşor pe chip, care simboliza mulţumirea omului cu datoria împlinită în timpul vieţii.

"Sincer, nu pot să-mi dau seama cu ce a greşit OXANA. Din ceea ce mi-aţi povestit, a fost o fată curată, sensibilă şi plină de calităţi. Într-adevăr, mi s-a transmis sensibilitatea şi legătura ei puternică cu natura. Marea întotdeauna mi-a inspirat ceva misterios (chiar dacă mi-e frică de marea învolburată, nu ştiu de ce), iar pescăruşii îi ador. Am senzaţia, tot timpul că vor să-mi comunice ceva, dar nu înţeleg ce.

Continui să îmi pun aceeaşi întrebare: de ce a trebuit spiritul OXANEI să se mai reîncarneze? Ca să urmeze TIRIK, ALIKIA, ESTHER şi eu? Înţeleg că un spirit se reîncarnează ca să evolueze şi să crească, dar eu, din ce observ, văd că mai mult este tras în jos şi e încărcat cu energie de undă joasă. TIRIK a fost uşor agresiv (din nevoia de autoapărare şi de a răzbate), a murit obosit şi cred că uşor sătul de viaţă, ceea ce s-a transmis încarnărilor următoare. Aceeaşi oboseală s-a transmis ALIKIEI (profesie doar 10 ani şi probleme cu sănătatea după naşterea fetei), care a şi dezvoltat ataşament de familie (primind apoi lovitura cu moartea fetei şi a soţului înaintea ei), iar ataşamentul ALIKIEI de băiat s-a finalizat la ESTHER cu moartea băiatului pe front. Oboseala transmisă s-a concretizat prin boala de inimă a lui ESTHER şi, după moartea băiatului, cu deprimarea care a trimis-o pe lumea cealaltă. Toate acestea se manifestă la miine amplificat!!! Care este ideea acestor energii de undă foarte joasă şi greu de suportat: deprimare, lipsă de chef de orice, sensibilitate care nu e bună în aceste vremuri haotice, depravate şi nebune pe care le trăim?

Şi, în loc să fiu ajutată să am oameni veseli şi plini de viaţă în jurul meu, eu ce am? Numai oameni deprimaţi, unii îşi zic realişti, dar tot negativişti sunt. Cu ce a fost ajutat spiritul meu în toate situaţiile prin care am trecut şi trec? Simt că sunt trasă în jos şi nu că evoluez. Simt că viaţa întinde coarda mai mult decât este cazul. De ce trebuie să fiu pusă în situaţia de a decide să divorţez când eu nu vreau acest lucru? Până acum, spiritul meu trebuia să fie printre spiritele pure şi să nu mai trebuiască să se încarneze dacă nu ar fi fost pus în situaţii de viaţă care să-l tragă în jos. Cine decide ce viaţă trebuie să ducă un spirit după ce se încarnează? Am înţeles, alte spirite sunt cu mult superioare, dar atunci de ce ne lasă să ne încarnăm în oameni care sunt puşi în situaţii de viaţă care îi trag în jos, le fac rău, îi chinuie şi de ce trăim vremuri care ne ţin în beznă şi neştiinţă? Cum evoluează un spirit dacă nu are toate datele problemei? Trebuie lăsat să se încarneze de mii de ori, ca să-şi facă mii de păcate şi să ajungă în final să se arunce de pe geam, să-şi taie venele sau să-şi tragă un glonţ în cap? Sincer, nu prea înţeleg. Încotro ne îndreptăm? Măcar dacă tot ne încarnăm, să simţim un ajutor şi nu piedici, în mod constant.

În fine, am înţeles că noi suntem de vină, fiindcă nu gândim pozitiv, nu suntem mai încrezători, mai plini de viaţă şi nu ştim să ne bucurăm şi să fim fericiţi când ne moare mama, tata, soţul (soţia, băiatul, fata) sau când suntem atacaţi, când ni se fură, când suntem bolnavi sau când cine ştie ce calamitate ni se mai întâmplă. Chiar nu înţeleg care-i ideea existenţei noastre pe acest pământ, e ca şi când ne-am da de lucru, ca să avem ceva de făcut. Ne încarnăm ca să ne aflăm în treabă. Existăm, pentru ce? Care-i ideea existenţei spiritelor?

Am apucat să citesc şi din cartea primită. Se citeşte foarte uşor, e foarte optimistă şi mă sfătuieşte să-mi stabilesc obiective. Ce obiective să-mi stabilesc, când eu sunt sătulă de tot şi de toate? Fiecare zi e un chin. Să mă amăgesc eu că totu-i bine? Ce-i bine? Nimic. Sunt uşor dezamăgită, mă tot supăr aiurea şi, de rezolvat, oricum nu rezolv nimic. Nu vreau să fiu martiră, vreau să mă înţeleg cu partenerul meu de viaţă, cu copilul meu, să am parte de linişte, înţelegere şi stabilitate. Oare cer prea mult? Profesional, vreau o schimbare, dar nu ştiu ce vreau să fac şi încotro să o apuc. Deci, ce obiective să-mi stabilesc? În fine, aş cam vrea să se termine cu tot şi cu toate, m-am săturat de această viaţă de 2 lei. Nu am nicio satisfacţie, numai iluzii că ar fi bine, dar totu-i varză. Dacă divorţez şi voi găsi un altul (dacă se va întâmpla asta, nu există nicio garanţie), va fi acela mai bun? Va avea mai mult creier? Va fi mai matur? Va fi mai altruist? Va avea acela vreo stea în frunte? Se va înhăma să accepte o persoană cu un copil după ea? Sau, alternativa ar fi singurătatea. Nu vreau să cad povară pe capul alor mei. Ce vină au ei pentru păcatele mele? De divorţez, unde să mă duc? Nu am bani să plătesc chirie, întreţinere, telefoane, mâncare şi multe altele şi ce fac? Întind mâna la ai mei sau la colţ de stradă? Nu-i chiar aşa uşor. Fac destule ai mei pentru mine, nu e cazul să cad povară pe capul lor şi mare directoare cu bani, din păcate, nu-s. Nu prea găsesc soluţii şi alternative şi simt că viaţa mă trage în jos, nu-s propulsată în niciun fel, pe niciun plan. Dar să nu mai aşteptăm de la alţii, aşa-i? Cam acestea sunt simţămintele mele şi ideile care-mi trec prin cap, printre treburile de serviciu pe care le mai fac. Sper să nu par ca un copil răzgâiat, dar, din păcate, nimic nu mă mai atrage. Trag de mine şi mă întreb cât o să mai rezist."

SUNI RAH MANTU a trăit în perioada anilor 1582-1620. Ea s-a născut într-o aşezare modestă, cu locuitori săraci, aflată în apropierea graniţei Siamului (denumirea actuală este Thailanda) cu Birmania (denumirea actuală este Myanmar). Părinţii lui SUNI se numeau Riduh (tatăl) şi Sahlai (mama). Cei doi soţi au avut 11 copii: 7 fete (Suni, Maht, Sarmuku, Miandr, Lair, Yan Sa, Rimad) şi 4 băieţi (Lukur, Oadr, Madunk, Vasr). Întreaga familie trăia din darurile naturii: animale, păsări, peşte, plante bune pentru hrană şi îmbrăcăminte. Riduh umbla toată ziua în căutare de hrană şi plante din care nevasta lui obţinea firele necesare confecţionării hainelor şi a pălăriilor de soare. În anul 1556, vecinii din nord, birmanezii, au început să treacă graniţa comună, ocupând treptat întregul Siam. Sub influenţa civilizaţiei birmaneze, poporul siamez a primit un plus de cultură, iar oraşele ţării au început să se dezvolte. La emanciparea Siamului au contribuit mult şi navigatorii portughezi, care au poposit în această ţară începând cu anul 1516. Numeroase familii au migrat din nordul ţării spre zona de litoral, unde viaţa era mai îmbelşugată. Familia lui SUNI, mărindu-se în decurs de câţiva ani, avea nevoie de multă hrană, pe care tatăl, Riduh, o procura din ce în ce mai greu. Fata cea mare, SUNI, împlinind 14 ani, şi-a convins părinţi să pornească la drum, spre ţărmul însorit, despre care aflaseră cu toţii. Cei doi părinţi au fost de acord cu mutarea, dar nu chiar atât de departe. La câţiva zeci de kilometri distanţă se afla micul orăşel Fang, spre care migraseră numeroşi săteni din nordul ţării. Ajutaţi de rudele care locuiau în Fang de mai multă vreme, cei din familia Mantu s-au stabilit şi ei la oraş.

După 2 ani, SUNI a pornit-o spre sud, împreună cu fratele ei mai mare, Lukur. S-au oprit în localitatea portuară Samut, unde şi-au găsit de lucru. SUNI a fost primită ca vânzătoare la o bucătăreasă care prepara mâncare pentru marinarii din port. Lukur s-a angajat la un negustor, fiind nevoit să care mărfurile de pe corăbiile comerciale. Patroana lui SUNI, inimoasa Radamah, i-a găsit fetei o locuinţă şi a învăţat-o să gătească mâncăruri din peşte, necunoscute de ea până atunci. Vizitând piaţa cea mare, SUNI a văzut numeroase pălării de soare scoase la vânzare, confecţionate din paie colorate, mai frumoase decât cele pe care ştia să le facă din copilărie. Pe lângă pălării, se mai vindeau coşuri destinate transportului mâncării şi al diverselor mărfuri cumpărate de gospodine. Cel mai mult i-au plăcut lui SUNI micile păpuşi, asemănătoare zeului Buddha, cel pe care îl diviniza întreaga populaţie siameză. În serile ei libere, SUNI se obişnuise să împletească pălării, coşuri şi statuete asemănătoare celor văzute în piaţă, având norocul de a le vinde cu mare succes.

Împlinise deja 18 ani când un marinar portughez s-a apropiat de cele două tarabe la care vindea: cea cu mâncare şi cea cu produse artizanale. Lucas poposise pentru a doua oară în portul Samut. Avea 27 de ani, era necăsătorit şi mare amator de femei frumoase. SUNI locuind singură într-o baracă, apropierea lor a fost uşoară. După câteva zile, Lucas s-a urcat din nou pe puntea corăbiei cu care venise, jurând-i iubitei sale că va reveni peste câteva luni. A revenit, dar peste un an, găsind-o pe SUNI acasă, cu băieţelul lor în braţe. Femeia rămăsese însărcinată, patroana o dăduse afară, iar ea supravieţuise datorită fratelui ei Lukur, care îi aducea zilnic de mâncare. Impresionat de noua lui familie, Lucas i-a lăsat bani şi haine lui SUNI, după care a pornit din nou la drum. Nefericita femeie a înţeles că viaţa ei va fi dedicată creşterii fiului său, Ahdan, şi nepoţilor ce vor veni pe lume. Nu şi-a găsit un alt bărbat, iar Lucas nu a mai revenit. SUNI a aflat peste câţiva ani de la ultima lui vizită că bărbatul murise într-un naufragiu, provocat de atacul unor piraţi asupra corabiei pe care lucra. Resemnată, SUNI şi-a văzut de treburi, crescându-şi băiatul prin munca ei de meşter creator de obiecte tradiţionale. Avea 38 de ani când Ahdan împlinea 20. Băiatul se pregătea de nuntă cu aleasa inimii sale, când, epuizată de emoţii şi multă muncă, eroina noastră a trecut la cele veşnice, din cauza unui stop cardiac. Biata femeie, a cărei viaţă fusese dedicată muncii şi creşterii unicului copil, nu a mai ajuns să se bucure la nunta lui. Viaţa ei scurtă fusese ceva obişnuit pentru femeile din acea lume, care munceau adeseori mai mult decât bărbaţii, iar când se îmbolnăveau grav, nu aveau prea multe şanse de însănătoşire.

"Pot spune că sunt mândră de o astfel de antecesoare spirituală. A fost o femeie puternică, curajoasă şi răzbătătoare. Jos pălăria! Ce frate deosebit a avut, fără el sigur i-ar fi fost mult mai greu! Probabil că de aceea acum nu am parte foarte mult de singurul meu frate, dar nu-i bai. Nu cred că aş fi putut să fac ceea ce a făcut SUNI, să fac singură un copil şi să mă chinui din răsputeri să-l cresc. A fost formidabilă şi are toată admiraţia mea. Cât o fi suferit, săraca, să rămână fără iubitul ei! Ce s-o fi întâmplat cu el, în următoarele încarnări? Sper că nu a suferit. Oare antecesorii mei spirituali sau eu ne-am mai reîntâlnit cu el? Dacă da, cine o fi fost? Ce mă bucur că SUNI nu i-a purtat rachiună lui Lucas şi asta s-a văzut în încarnările urmaşilor spirituali, numai că suferinţa lipsei partenerului s-a manifestat şi la OXANA şi abia TIRIK s-a putut bucura de familie şi de partenera lui până la sfârşit. Suferinţă, suferinţă, suferinţă. Oare suferinţa îndurată de SUNI, OXANA şi ALIKIA o datora ESTHER partenerului? Oare suferinţa pricinuită lui Ahdan de moartea timpurie a lui Suni a trebuit să o îndure ESTHER, prin moartea lui Iaroll pe front? Ciudat, dar soţul meu s-a apucat să contruiască vapoare în miniatură. O fi urmaşul spiritual al lui Lucas Feroes? Bine, soţul meu prezintă similitudini şi cu Handel şi cu Marulis. Cum întâlnesc în această încarnare a spiritului meu, la soţul meu, anumite caracteristici comune cu partenerii antecesorilor mei spirituali?!

Din nou, toată admiraţia mea pentru munca lui SUNI: nu-i uşor să faci pălării, coşuri şi păpuşi. Eu sunt total paralelă, nu ştiu să fac nimic: nu-s bună nici la lucru manual, nici la modelism, în schimb soţul meu este foarte priceput la ambele. Îl admir foarte mult pentru aceste daruri pe care le are, dar păcat că, din cauza deprimării, nu şi le fructifică la adevăratul potenţial, ar face artă. Mă doare sufletul din această cauză. Cât mi-aş fi dorit şi eu să pot face astfel de lucruri şi nu sunt în stare. Pălăriile nu mă caracterizează, mi se par foarte sofisticate, deşi la nuntă, în loc de voal, am purtat pălărie.

Ceea ce nu mi s-a părut frumos şi etic e faptul că, deşi a ajutat-o la început, Radamah a respins-o pe SUNI atunci când avea cea mai mare nevoie de ajutor. Urma să aibă un copil, nu avea lepră, dar cred că nu trebuie să am prea multe pretenţii de la anii 1600 şi modul de gândire de atunci. Cred că SUNI a suferit foarte mult şi din cauza acestei răutăţi. Dumnezeu să o ierte şi să o binecuvânteze pe Radamah, care poate a înţeles, la un moment dat, gestul ei. Cât o fi suferit Ahdan că mama lui nu a mai apucat să-l vadă la casa lui, cu soţie şi copil! Şi SUNI a lăsat suferinţă în urma ei, la fel ca şi ESTHER. În cazul lui SUNI a plătit OXANA, rămânând văduvă la 40 de ani. (La fel a păţit bunica mea paternă din această încarnare, care a rămas fără soţ tot din cauza unui accident cu căruţa. Calul s-a speriat, l-a dat jos pe bunicul de pe căruţă şi a călcat pe el, lăsându-l acolo mort. A rămas o văduvă cu 4 copii.) Suferinţa lăsată în urmă de ESTHER o plătesc eu.

Marea, mă tot lovesc de ea: ALIKIA, OXANA, SUNI, RUNK. Ce nu înţeleg, de ce mi-e frică de apă? Oare moartea lui Lucas mi-a imprimat în suflet frica de apă sau este doar de ordin psihologic? Nu-mi place carnea de peşte, deşi e cea mai sănătoasă. Adevăru-i că-mi place doar carnea care nu are multe oase, dar tot nu aş mânca zilnic. Nici mirosul de peşte nu-mi place, îmi provoacă o uşoară respingere. De ce oare? Pe de altă parte, am simţit ceva misterios din partea mării, parcă ar fi vrut să-mi comunice ceva, dar nu puteam să-mi dau seama ce. Deşi auzind pescăruşii, ţipătul lor parcă învăluit în mister (pentru noi, oamenii lipsiţi de clarviziune) strigă după ajutor (aşa interpretam eu). Oare e ţipătul lui Lucas după ajutor, pe care l-am auzit la momentul oportun şi s-a transmis peste veacuri? Ştiu, mi-aţi spus să mă apuc de scris, dar nu am făcut-o până acum. Când marea este învolburată şi valurile vin cu furie spre mal, îmi este o frică de moarte: o simt de parcă m-ar certa şi ar vrea să mă pedepsească. Cred că de la Lucas mi se trage. Fantastic cum rămân imprimate în perispiritul nostru: fricile, suferinţele şi patimile noastre!

A suferit mult spiritul meu şi simt acest lucru atât de pregnant, dar un rău care nu te omoară, te întăreşte. În ceea ce priveşte încarnările dese ale spiritului meu, deşi înseamnă evoluţie, simt că parcă spiritul meu ar fi obosit şi are nevoie de mai multă odihnă. Pe de altă parte, datoria este datorie şi trebuie plătită. Oare cum să mă comport ca să nu mai condamn un alt suflet în viitor? Simt că-i datorez urmaşului meu sau urmaşei mele spirituale ştergerea suferinţei, linişte, echilibru (lipsa oricărui ataşament), veselie şi bucuria de a trăi, bunătate şi milă. Nu vreau să mai condamn pe nimeni în viitor, nu vreau să port conştiinţa vreunui rău creat nimănui, din ştiinţă sau neştiinţă. Sper ca inima să mă ajute să prind cei 83 de ani doriţi de spiritul meu. Nu ştiu, niciodată nu mi-a spus nimic Thailanda sau Groenlanda, deşi am văzut la TV imagini legate de Thailanda şi mi-a sărit în ochi pe hartă Groenlanda. Nu mi-aş fi putut închipui că am avut antecesori spirituali în aceste două ţărişoare.

Doresc să vă spun că m-aţi ajutat foarte mult cu cele relatate despre cele 5 încarnări ale spiritului meu. Am reuşit să înţeleg şi să conştientizez anumite frici, impulsuri, patimi, nelinişti, griji şi în special porcăria asta nenorocită de deprimare. Era foarte important pentru mine să înţeleg de unde mi se trage. Foarte mult rău mi-a făcut această deprimare şi abia acum încep să înţeleg uşor, uşor, prin ce mi-am atras nereuşitele mele pe plan personal şi profesional, lipsa de interes pentru cele înconjurătoare: politica, dorinţa de a avea bani, bunuri personale, arta (deşi îmi place, dar nu am avut o motivaţie puternică de a studia mai mult); lipsa de chef de orice şi comunicativitatea scăzută; când sunt într-un grup, lipsa de spontaneitate într-o discuţie sau ceartă; complex de inferioritate dezvoltat de mic copil şi lista ar putea continua."

Antecesor spiritual:
RODRIGO VERSANTELLI (1892-1937), bărbat, Italia, cofetar şi patiser

"Cât priveşte viaţa mea anterioară, am fost surprinsă, dar nu total: Rodrigo Versantelli, cofetar şi patiser din Verona. Cu siguranţă că trebuie să ajung acolo în această viaţă. Nu sunt un geniu în bucătărie, deşi bunicul meu a fost de profesie bucătar, dar îmi place mai mult să fac prăjituri decât mâncare. Chiar mă gândeam că mi-ar plăcea să trăiesc din aşa ceva. Nu mă omor să mănânc dulciuri, nici chiar cele făcute de mine, dar îmi place să le fac pentru alţii. Soţul meu, în schimb, mănâncă foarte multe dulciuri şi de aceea prefer să îi fac eu în casă decât să cumpărăm. Eu prefer fructele şi sper că asta mă va ajuta să fiu sănătoasă.

Cât priveşte pedeapsa de a suferi din pricina statorniciei în viaţa de cuplu, o duc mai departe dacă asta înseamnă să plătesc relaţiile extraconjugale ale lui Rodrigo. Nu concep să trăiesc duplicitar şi, cu siguranţă, nu pot fi ipocrită. Nu am să repet greşeala făcută de Rodrigo înşelându-mi familia şi pe cei dragi. Plus că exemplul meu pentru copilul meu trebuie să fie unul real. Cred că un revers al medaliei este faptul că, pentru mine, spre deosebire de Rodrigo, plăcerile carnale nu sunt deloc printre lucrurile importante din viaţa mea. E o funcţie biologică, o metodă de a împărtăşi pasiunea şi de a-ţi apropia partenerul, dar fără excese. Pun mai mult preţ pe sentimente, suport şi reciprocitate. Am fost îndrăgostită la 18 ani de un bărbat însurat şi cu un copil, fără implicaţii sexuale. Doar îndrăgostită, şi eram copleşită de sentimentele mele. Am rupt relaţia, fiindcă mi-am dat seama că nu există viitor, şi mulţumesc lui Dumnezeu că am făcut-o. Cred că de la Rodrigo mi se trage uşurinţa cu care mă pot îndrăgosti. Deşi soţul a fost primul bărbat din viaţa mea, am avut câţiva prieteni înaintea lui de care m-am îndrăgostit (sau aşa credeam eu) foarte uşor, dar pe care tot eu i-am lăsat din diverse motive. În principiu, pentru că nu simţeam că sentimentele lor sunt complete sau îmi dădeam seama că nu e persoana pe care o caut.

Cât priveşte felul în care a murit Rodrigo, e, într-adevăr, groaznic. Armele îmi repugnă. Orice fel de arme, dar armele de foc în special. Tot timpul îi spun soţului să nu se mai certe în trafic cu diverse prsoane, că îmi e groază că vreodată îi pune cineva o armă la tâmplă. Sper însă că familia lui Rodrigo l-a iertat şi sper că i-a lăsat un suport material, astfel încât să nu se chinuie să existe. Eu am o fixaţie, în sensul că mă preocupă să îi strâng copilului bani pentru facultate, călătorii sau ce o vrea să facă când creşte. Simt nevoia să îl asigur.

Am o slăbiciune pentru limba italiană. Chiar şi o uşurinţă în a înţelege şi vorbi. Acum câţiva ani vorbeam destul de bine, deşi, cu siguranţă, nu perfect gramatical şi am învăţat ce ştiam doar urmărind emisiuni şi filme la televiziunile lui Berlusconi. Nu am învăţat la şcoală sau în altă parte, pur şi simplu mă atrage. Ce ţi-e şi cu viaţa asta!"

Antecesor spiritual:
LUISA FRATELLINI (1813-1887), femeie, Franţa, pictoriţă

"Am primit cu bucurie vestea că am fost femeie. Cu atât mai mult cu cât a fost foarte curajoasă şi emancipată pentru acele vremuri. Mă bucur că, de-a lungul existenţei sufletului meu, am reuşit să ajut omenirea prin cunoştinţele, ambiţia şi activităţile susţinute. Recunosc că în viaţa actuală am avut o perioadă când nu vedeam rostul vieţii dacă nu poţi să realizezi ceva deosebit. Vedeam alţi copii, adevărate genii, matematicieni, poeţi, inventatori care erau într-adevăr deosebiţi şi sufeream. Nu înţelegeam de ce eu sunt atât de... obişnuită. Bineînţeles că, în timp, am descoperit că nu toţi suntem excepţionali, am început să îmi recunosc limitele, defectele, comoditatea. Şi am încercat să îmi concentrez atenţia pe lucruri realizabile la nivelul meu de cunoştinţe şi posibilităţi. Mă vreau criticul meu cel mai dur. Mai sincer decât mine nu poate fi altul. Complexele sunt poveri greu de dus, dar şi învingerea lor e o mare reuşită. Sunt o persoană obişnuită, peste mediocru, cred eu, şi deşi îmi doresc să ştiu cât mai mult şi să evoluez intelectual şi spiritual, uneori nu mă mobilizez suficient şi dau dovadă de comoditate.

Mă bucur că şi în această viaţă am copil şi familie, că le stau alături şi că sunt credincioasă. Nu înţeleg pe ce se ceartă toată lumea asta (mă refer la religie), că doar musulman, creştin, yoghin etc, tot un Dumnezeu există şi e acelaşi pentru toţi. Dar asta e de când lumea şi nici acum, când ne considerăm civilizaţi, avansaţi, moderni şi emancipaţi, nu s-a schimbat nimic. Oamenii parcă au un văl pe ochi. De fapt, sunt milioane de oameni ca noi, care au copii ca ai noştri şi care mor de foame şi de sete şi pe noi nici nu ne interesează. Americanii fac războaie, românii fac politică şi aşa mai departe. Chiar pierdem esenţa vieţii şi asta e omenia. În ziua de azi, chiar nu e de colo să fii om cu adevărat.

Îmi doresc, într-adevăr, să văd cât mai mult din lume. Nu ştiu de ce, dar dintotdeauna mi-am dorit să ajung în Japonia. Egiptul este singura ţară în care a călătorit tatăl meu (cu serviciul), dar nu a rezistat prea mult, din cauza dorului de familie. Când s-a întors, a adus fotografii făcute cu indigeni, copii egipteni. Obişnuia să îmi spună că sunt fraţii mei de acolo. Şi eu plângeam când îi vedeam aşa negri şi mă supăram. Poate chiar erau înrudiţi cu mine. Ce ţi-e şi cu viaţa asta şi ce mică e lumea! Obişnuiesc să îi spun soţului că, la pensie, în loc să înnebunim copilul, băgându-ne în viaţa lui sau făcându-i obligaţii, mai bine să mergem să ne plimbăm, să vedem şi noi lumea. Asta dacă la vremea aia o să existe pensii decente. Eu încă mai sper.

Nu suport ţânţarii, într-adevăr. Insectele, în general. Dar ţânţarii parcă au ceva cu mine. Nu scap de ei deloc. Mă înţeapă şi în talpă, şi în palmă. O să fiu şi mai atentă de acum încolo. Din păcate, nu am moştenit nici talentul la pictură si nici viziunea spaţială. Dar firea meditativă, cu siguranţă da. Şi dorinţa de a cunoaşte, de a descoperi, de a înţelege. Limbile străine par a fi în ziua de azi singura posibilitate de a ne apropia unii de ceilalţi. Ce bine e când îţi auzi limba natală într-un loc străin şi ştii că cineva te poate înţelege, asculta, ajuta! Am văzut asta la străinii cu care lucrez. Toţi se aşteaptă să ştii engleza, dar atunci când le spui ceva în limba maternă, se simt într-adevăr apropiaţi. În România se învaţă totuşi limbi străine mai mult ca în alte ţări. Şi ăsta e un lucru bun. Înseamnă că suntem totuşi deschişi şi sociabili. În rest, sper că de-a lungul vieţii toate aceste informaţii mă vor ajuta să mă descopăr, să îmi dau seama care este lecţia de învăţat şi să fac cât pot de multe să îmi ajut spiritul să evolueze. Sper să transmit lucruri bune mai departe, lucruri pozitive."

Antecesor spiritual:
MAHR UANTAN (1510-1561), femeie, Cambodgia, vraci. A trăit şi în Thailanda.

"Am aşteptat cu nerăbdare să cunosc viaţa vindecătoarei din Thailanda, că poate aşa-mi răspund la: De ce eu? De ce acum? Vă mărturisesc că evenimentele care s-au derulat în viaţa mea în ultimele luni au fost destul de curioase la început pentru mine, dar acum înţeleg că nimic nu a fost întâmplător. Efectiv, am ales drumul aşa cum mi-a dictat indirect GÂNDUL. Informaţiile pe care le-am primit în această perioadă au fost în principal axate pe faptul că EU voi face minuni cu ajutorul mâinilor. La început, mi s-a arătat ce pot face cu ele, ca apoi să mă instruiesc, să mă informez, pentru că altfel nu puteam continua. A trebuit să mă instruiesc, să învăţ, şi asta numai pentru a cunoaşte "fenomenele" pe care alţii le-au cunoscut mult înaintea mea. Este o minune să faci BINE prin vindecarea sufletului, minţii şi a trupului, şi asta numai prin Iubirea lui Dumnezeu! Sunt o unealtă prin care circulă Lumina Divină şi sunt fericită că fac parte din grupul imens de persoane cu astfel de extrasensibilităţi.

Vă mărturisesc că am şi viziuni, dacă le pot numi aşa. A venit la mine o cunoştinţă care mi-a arătat câteva fire de păr pe care le-a găsit fiica ei în casă. Cu ajutorul radiesteziei, am primit informaţii că era vorba de nişte farmece. Mi-a apărut în gând, dacă pot spune aşa, o imagine a unei femei tinere cu părul lung, îmbrăcată cu o fustă lungă cu volane, care era aproape de un foc pe timp de seară şi gesticula din mâini ca şi când ar face ceva. Părea foarte pornită pe ce făcea şi chiar spunea. Informaţiile mele au fost confirmate şi de o doamnă cu capacităţi extrasenzoriale extraordinare. Eu nu am avut decât să mă bucur că nu am avut "vedenii". Ştiţi ce se întâmplă, nu prea am încredere că eu pot face anumite lucruri şi mă întreb încă de ce tocmai eu, pentru că nu am făcut lucruri extraordinare pentru semenii mei, decât aşa cum mi-a dictat conştiinţa. Cum spuneţi şi Dvs., am simţit chemarea de tămăduitor, iar legătura energetică cu vietăţile nevăzute ale Spaţiului Cosmic sunt o minune. Nu este uşor să te simţi altfel decât cei din preajma ta, dar sunt fericită că am oameni asemeni mie cu care comunic. NImic nu este întâmplător. Drumul meu continuă, pentru că aşa simt. Mai am multe de învăţat. Poate că aşa-mi este dat de Dumnezeu."

Antecesori spirituali:
1) LORETTA VASQUIS (1879-1937), femeie, Brazilia, casnică.
2) ROBERTO CICANDELLI (1814-1864), bărbat, Italia, funcţionar.
3) LOREILA ALIA (1732-1790), femeie, Australia, casnică. A mai locuit în Tasmania şi Noua Zeelandă.
5) MBONU MIMBU (1512-1573), bărbat, Coasta de Fildeş, vraci, şef de trib.
6) ARITIA KARIMA (1462-1510), femeie, Grecia, călugăriţă în Insula Creta.

"După ce am citit prima scrisoare, Karma 1, referitoare la viaţa Lorettei, am înţeles de ce eram şi sunt atât de interesată de călătorii. Poate pentru alţii par mofturi sau fiţe aceste lucruri, însă pentru mine semnifică altceva, mai ales că pe mine mă interesează să aflu multe lucruri despre cultura altor popoare şi nu să colind magazinele."

"Sunt fascinată de domeniul parapsihologiei, al existenţelor anterioare, spiritualitate, artă, filosofie. Din acest motiv, v-aş ruga, dacă puteţi, să îmi mai aduceţi aminte şi de alte existenţe anterioare, eventual câte am avut, ce am învăţat din ele, ce ar trebui să mai învăţ. Ceea ce mi-aţi scris referitor la viaţa Lorettei a fost într-adevăr una foarte tristă, însă despre previziunile dumneavoastră despre viitorul soţ, despre căsătorie şi ce va urma după căsătorie, acesta este visul meu încă de mic copil. Iubesc foarte mult animalele şi oamenii, iar pentru cai de mică am avut puternice sentimente de milă şi compasiune şi simţeam parcă o teamă anume, adică întotdeauna mi-a fost frică să mă sui pe un cal sau să stau aproape de ei, însă îmi plăcea să îi privesc de la distanţă. Mi-ar fi plăcut să am curajul să stau mai aproape de ei şi să-i pot mângâia. Spre deosebire de viaţa Lorettei, în această viaţă am încercat şi am luptat să-mi împlinesc anumite vise şi o parte din ele chiar am reuşit să le îndeplinesc, lăsând la o parte suişurile şi coborâşurile care au intervenit pe parcurs. Simt însă că scopul şi menirea mea este să fac mult mai mult decât am făcut sau decât fac la ora actuală. Nu mi-am dorit niciodată să fac o carieră importantă, însă mi-ar fi plăcut să lucrez într-un domeniu în care să fac ceva mult mai mult şi concret pentru oameni, în sensul de a-i ajuta şi să am şi timpul necesar să studiez domeniile care mă pasionează."

"Revenind la studiul Karmei 2, puteam să jur că într-una din vieţile mele anterioare am trăit în Italia, pentru că de mică am avut o afinitate pentru această ţară, cu toate că până în prezent nu am reuşit să o vizitez, iar referitor la Brazilia, ştiu că limba lor e foarte asemănătoare cu spaniola, singura limbă pe care intuitiv ştiam că o pot stăpâni la perfecţie. Referitor la viaţa pe care a avut-o Roberto, mi se pare mai apropiată de sufletul şi caracterul meu, cu toate că am preluat multe şi de la cea a Lorettei. Spre marele meu regret, în această viaţă nu am avut norocul încă să trăiesc într-un mediu foarte apropiat sufletului meu, mă refer la rudele mele, la oamenii pe care i-am întâlnit de-a lungul timpului. Totuşi, mulţumesc lui Dumnezeu că am avut parte de părinţi buni şi de o educaţie mai specială, zic eu, din partea tatălui meu. În urma studiului referitor la viaţa lui Roberto, intuiesc că problema cu care mă confrunt în această viaţă este discrepanţa destul de mare între mediul în care trăiesc în prezent şi mediul în care s-a născut şi a trăit Roberto."

"Cu o zi înainte de a primi mesajul dumneavoastră referitor la studiul Karmei 3, am simţit o stare foarte plăcută, de confort interior, de împăcare sufletească, un fel de armonie interioară, de pace şi de relaxare, pe care de mult nu mai reuşisem să o ating şi nu îmi puteam explica cum de mi se întâmpla acest lucru, pentru că la momentul respectiv treceam printr-o perioadă destul de agitată şi ambiguă. Revenind la studiul Karmei 3, viaţa Loreilei a fost destul de încercată şi una deloc uşoară, dar atât de asemănătoare şi de potrivită felului meu de a fi. De fiecare dată când citesc aceste studii mă transpun în acele timpuri şi în vieţile pe care le-am trăit, iar fiecare dintre ele îmi trezeşte un sentiment de deja-vu."

"Viaţa Aritiei Karima a fost viaţa care, după prima citire, m-a răscolit cel mai tare. A fost ca şi cum mi-aş fi văzut pe un ecran filmul vieţii. Când eram mică, mă comportam exact ca protagonista studiului Karmei 6 şi parcă îmi aduceam aminte aievea de faptul că eu trebuia să am harul premoniţiei şi al prezicerii viitorului. Îmi spuneam atunci că dacă nu îl am acum, sigur o să îl am când o să fiu mare. Nu ştiu câtă premoniţie sau intuiţie am adunat de-a lungul anilor, dar îmi dau seama că foarte multe din aceste lucruri îmi sunt transmise în vise. După o perioadă de 6 ani, de când m-am mutat în Bucureşti, am avut foarte multe blocaje şi piedici în tot ce voiam să fac. Referitor la ce mi-aţi spus dumneavoastră, la preoţi şi la atitudinea pe care ar trebui să o am faţă de ei, este adevărat că dintotdeauna am avut un fel de reţineri faţă de ei, însă aveam şi încă am o mare afinitate faţă de preoţii mai în vârstă şi văzători cu duhul. Acum câteva luni am visat că priveam şi admiram de pe ţărm o clădire situată undeva în mare. Mă uitam pe internet la destinaţii de vacanţă şi am zărit o clădire asemănătoare celei din vis în Lisabona, "Torre de Belem", şi am zis că despre ea este vorba. După ce am aflat din studiul Karmei 6 de locul în care am mai trăit, am fost curioasă să văd cum e şi uitându-mă pe fotografiile din acel loc, ce să văd?... exact clădirea pe care o visasem de fapt!"

"Citind episodul karmic 5 şi mai ales corelându-l cu viaţa Aritiei Karima (călugăriţă în Grecia), am realizat şi mai profund de unde mi se trag toate căutările spirituale şi toate trăirile pe care subconştientul meu mi le transmitea."

Antecesor spiritual: ISABELLA IANUTTI (1887-1916), femeie, Italia, pictor de icoane

"În primul rând, înţeleg de ce, încă în jurul vârstei de 11 ani, m-am îndrăgostit de Italia. Eram doar o copilă, dar această ţară mă fascina, limba îmi părea cea mai melodioasă, clădirile, cele mai frumoase. Chiar prima alegere importantă din viaţa mea am făcut-o pe baza acestei pasiuni, e vorba de admiterea pe care am ales să o dau la singurul liceu din oraş unde se putea învăţa limba italiană, şi am reuşit. Pot spune că în continuare viaţa nu mi-a fost legată în mod special de Italia. Deşi, la un moment dat, mi s-a deschis un drum ce putea duce spre un viitor în această ţară, am preferat să nu pornesc pe el, pentru că aşa simţeam. O mică ironie a soartei a făcut ca să nu ajung în Italia decât mult mai târziu şi pentru o singură dată (până acum), deşi era ţara pe care îmi doream să o văd prima dată, iar una din prietenele mele locuieşte acolo.

Isabella a trăit, în scurta ei viaţă, multe lucruri pe care eu am dorit să le trăiesc mult mai târziu şi pot spune că nu le-am trăit nici până acum. Ma refer în special la căsătorie, copii. Deşi unii spun că ar fi cazul să mă gândesc la aşa ceva, viaţa nu m-a adus aproape de acest pas, chiar m-a ţinut (şi încă mă ţine) la mare distanţă de el.

E foarte adevărat că am o pornire specială spre călătorii şi mi s-a oferit ocazia să străbat lumea. Am deja mii de kilometri la activ şi e doar începutul. De mică am vrut să călătoresc, dar părinţii au fost cam protectori şi nu m-au lăsat de capul meu (poate spiritul meu a ales exact o familie care să mă protejeze de necazuri şi accidente). Am recuperat însă când am crescut şi acum nu mă pot opri (deşi ştiu că tata nu doarme noaptea când mă ştie pe avion).

Mă bucur să aud că destinul meu nu se învârte în jurul unor probleme de sănătate. Până acum am fost norocoasă, nu am suferit de nimic grav... iar în total nu am stat în spital mai mult de 10 zile (din momentul zero al naşterii mele).

Mă regăsesc în multe alte aspecte menţionate. Deşi călătoresc mult, nu îmi doresc să trăiesc în altă parte, am un oarecare rău de înălţime - culmea e că se manifestă doar în spaţii deschise -, o oarecare frică de naştere şi problemele care pot să apară - îmi doresc enorm copii, dar simt o frică teribilă legată de momentul naşterii. De cai nu pot spune că mi-e frică, dar nici că sunt animalele mele preferate, destinul a avut grijă să îi ţină la distanţă de mine până acum. E clar că până acum am trăit exact experienţe pe care Isabella nu a avut ocazia sau nu a apucat să le trăiască. De exemplu, Isabella s-a căsătorit cu cel pe care îl iubea, era înconjurată de dragostea soţului. Destinul meu este exact invers (nu voi avea parte de multă dragoste din partea soţului sau nu mă voi căsători din dragoste) sau unele aspecte se pot repeta, dar în altă ordine (voi avea o familie fericită, ca cea a Isabellei, doar că, până o voi forma, trebuie să experimentez alte lucruri)?

Cred că sunt multe aspecte pe care trebuie să le înţeleg pentru a afla cum pot să folosesc toate aceste informaţii despre vieţile anterioare pentru a fi împlinită şi fericită în această existenţă. Sunt o fire care analizează mult detaliile pentru a înţelege şi experimenta toate aspectele unei situaţii."

Antecesor spiritual: GEORGE HAMILTON (1892-1942), bărbat, Australia, medic veterinar

"Este foarte interesant ceea ce mi-aţi descris. Şi eu, la fel ca George, personajul din viaţa anterioară, am învăţat bine la şcoală, având premiul I din prima clasă până la terminarea liceului, apoi am absolvit facultatea de studii economice în limba franceză din Bucureşti, terminând toate examenele de licenţă cu 9,98 ca medie, ceea ce mi-a dat posibilitatea să mă înscriu la un concurs în limba franceză, care ne-a fost propus de decanul nostru de la facultate pentru un institut din Bulgaria, care m-a acceptat şi unde am terminat cu merite deosebite, tot ca George, după 2 ani de studii. În Bulgaria a fost tare greu la început, trebuind să aleg între carieră sau familie şi am ales familia, iar pe plan profesional am luat totul de la zero, întrucât nu ştiam deloc limba bulgară, pe care am învăţat-o de la prieteni şi de la televizor. Am avut norocul să găsesc serviciu într-o firmă franceză, în contabilitate. E tare greu, pentru că nu cunosc prea bine engleza, eu vorbesc franceza bine, bulgara deasemenea, înţeleg italiana, am urmat singură nişte cursuri de 9 luni, pentru a putea mai uşor suporta urmările divorţului, îmi place foarte mult limba italiană, dar acum se pare că trebuie engleza să o învăţ cât mai repede.

Şi mie, ca şi lui George, îmi place natura, în special muntele, lucru de care sufăr, pentru că Sofia era înconjurată de munţi, iar noi nu ne făcusem niciun plan să venim în Anglia, credeam că vom rămâne mereu acolo. Prietena mea din Sofia din cadrul Institutului pe care l-am terminat (Liubka) mi-a făcut cunoştinţă cu actualul soţ, ea acum este în AUSTRALIA !!! (straniu) exact în Perth, unde a studiat George. Sigur este doar o coincidenţă. Foarte interesant este faptul că George a fost ucis de un scorpion, eu sunt în zodia Scorpionului în prima decadă, poate pentru a învăţa mai multe despre această fiinţă şi faptul că aţi fost avertizată de spiritul meu să mă feresc de insecte. Anii trecuţi am fost înţepată de o albină şi întâmplător am declanşat o alergie la albine şi doctorii mi-au zis la fel să fiu atentă că data viitoare va fi foarte rapid nevoie de medicamente sau de intervenţie de urgenţă, că această alergie este periculoasă. Credeţi oare că voi avea din nou un acident nefericit ca George din cauza acestor albine? Şi aş putea oare să mă păzesc de aşa ceva? Este destul de mare asemănarea dintre el şi mine, sunt surprinsă de faptul că aţi avut acces la acest gen de informaţie cu privire la un posibil risc în legătură cu insectele periculoase, probabil aşa voi muri şi eu pe viitor, dar sper ca Domnul să mă ferească."

Antecesor spiritual: RUGGIERO ROSARIO FRANTINI (1912-1945), bărbat, Italia, sicilian nazist

"Referitor la Ruggiero, am fost foarte dezamăgită când am aflat ceea ce am făcut. În această viaţă nu sunt în stare să tai un pui de casă (dar să omor un om?!). Nu am făcut acest lucru niciodată. La un moment dat, am încercat chiar să devin vegetariană (am reuşit 6 luni). Nu înţeleg: de unde această schimbare (aproape totală) între ceea ce am făcut în cealaltă viaţă şi ce fac acum? Nu sunt sfântă, dar sunt cu frică de Dumnezeu. Oare încarnarea într-un bărbat poate să scoată tot ce e mai urât dintr-un spirit? Să ştiţi că am tot urmărit viaţa femeilor (în general) şi am ajuns la concluzia ca spiritele încarnate în femei îşi plătesc aici (pe Pământ) datoriile. Nu am văzut NICIO FEMEIE FERICITĂ. Sau nu există fericire AICI pentru nimeni? Mă înşel eu sau femeile sunt cele care suferă cel mai mult?"

Antecesor spiritual: CARMILA VALENTI (1810-1886), femeie, Argentina, artistă

"Într-adevăr, pot spune că am o parte artistică în mine, pe care am neglijat-o şi nici nu am luat-o în serios. Am făcut o perioadă balet, canto, am şi pictat, dar niciuna dintre acestea nu le-am dus până la capăt, deoarece găseam ceva nou care să-mi captiveze interesul. Părinţii mei, de când s-au cunoscut, au lucrat în Teatrul de Operă şi Balet, iar eu practic acolo am crescut, printre artişti. Tatăl meu ştia ce viaţă duc artiştii, în special balerinele, de aceea a insistat ca eu să întrerup orele înainte să mă ataşez de această artă. Oricum, nu exista spectacol fără să-l privesc, în special piesele de Balet. La orele de Artă, în liceu, mă deosebeam de alţi copii.

În privinţa limbilor străine, pot spune că sunt, într-adevăr, înzestrată cu calitatea de a le prinde foarte uşor şi a copia identic dialectele vorbite în anumite regiuni ale unor ţări. Recunosc să îmi place spaniola şi, spre norocul meu, am avut ocazia să vizitez America Centrală şi Columbia, locuri care m-au fascinat, datorită oamenilor, culturii, atmosferei; chiar dacă situaţia economică este una foarte proastă, au ceva deosebit.

M-am uitat prin toată galeria de fotografii şi am remarcat, la poze făcute cu aceeaşi cameră, îngeraşi. Incredibil câte spirite apar în aceste poze!"

Antecesor spiritual: JOAO HARMINDEZ (1899-1942), bărbat, Portugalia, pescar şi luptător în războaie

"Cu câteva săptămâni în urmă am analizat cauzele spirituale ale unei afecţiuni la nivelul coloanei vertebrale, în cazul unei colege de serviciu. O mare parte a cauzelor declanşării acestei afecţiuni proveneau din faptul că ea fusese bărbat în multe vieţi anterioare şi, pe lângă aceasta, de foarte multe ori şi soldat sau conducător în diverse armate. Am analizat şi ce ar trebui să facă pentru a-şi remedia situaţia. Analizând acest caz, mi-am dat seama că, cunoscându-mi întrupările anterioare, aş putea să fac cele cuvenite pentru a-mi arde karma, fără să aştept să mi se declanşeze anumite boli. Eram sigur că în vieţile anterioare am fost de multe ori soldat şi chiar conducător de oşti. În una din cetăţile pe care le-am vizitat anul trecut, la noi în ţară, m-am regăsit ducând bătălii crâncene şi chiar am simţit o cruntă durere în umărul în care fusesem rănit în acele bătălii.

Tatăl meu a fost ofiţer. Toată viaţa însă mi-a spus să nu intru în armată. În facultate am vrut să mă înrolez în Legiunea Străină, dar mi-a trecut. La un an după absolvirea facultăţii am devenit ofiţer activ, postură în care am rămas mai puţin de doi ani. Acum sunt căpitan în rezervă. Întreaga mea viaţă însă am fost un pacifist, un împăciuitor, neagresiv şi foarte liniştit. Tot timpul mă întrebam cum poate cineva să se ducă la luptă, iar la strigătul comandantului "Înainte! La atac!", având în mâini doar o puşcă, sau sabie, sau furcă, să alerge către duşman şi să înceapă să ucidă până în momentul în care este el ucis. Mă întrebam tot timpul: ce poate să mobilizeze o masă de oameni să facă aceasta?

Totodată mă simt un bun organizator, lucru care cred că se trage tot din vieţile acestea ostăşeşti. Spuneaţi că se distinge la mine, ca la foarte mulţi oameni, karma ucigaşului. Voiam să vă spun că lecţia cu evitatul practicării uciderii mi-am învăţat-o. Nu suport violenţa, agresivitatea, bătaia, nu pot să calc nici măcar un gândac în picioare, nu pot să merg la pescuit, nu pot să merg la vânătoare. De doi ani nu mai consum nici măcar carne sau produse din carne (cu excepţia peştelui).

Eram foarte curios să aflu care ar fi profesia predestinată. Mi-aţi spus-o dumneavoastră - medic chirurg, pentru a coase ce a tăiat Joao. Corespunde întrucâtva cu ceea ce simte sufletul meu de ceva vreme - că trebuie să ajut, să salvez oameni. Se pare că datorită faptului că nu am ales drumul doctorilor tradiţionali - facultate de medicină, ani mulţi de practică, examene pentru rezidenţiat, de titularizat şi câte şi mai câte - am ajuns să învăţ alte tehnici de vindecare, a sufletelor în special şi a trupurilor, cu un rezultat al însănătoşirii sufletelor. Am învăţat chiar şi tehnici chirurgicale, dar aplicate într-un alt mod (nu cu bisturiul). Se pare că în viitor va trebui să le aplic intens, pentru a salva vieţi. Pe plan profesional, momentan am propria afacere.

Din analiza trimisă reiese că am fost portughez şi m-am înrolat în armata engleză. Oare am luptat din plăcerea de a lupta şi ucide sau pentru un ideal frumos şi clar? În trecutul mai îndepărtat simt că am mai trăit în România. Sufletul meu vibrează altfel când mă gândesc la regii daci Burebista şi Decebal şi la domnitorul Mihai Viteazu. De asemenea şi când mă gândesc la idealul de unire a românilor."

Cazul RODEOS ŞI CARLA

RODEOS KARAKULOS (1563-1610) s-a născut în Pireu, port la Marea Mirtos, situat pe litoralul sudic al Greciei. Părinţii săi, Kristos şi Eleuteria, aveau 7 copii, pe care îi întreţineau cu mare greutate. Kristos aducea seara bani şi alimente, după ce îşi vindea produsele pisicole recoltate în timpul zilei. Avea o barcă făcută rudimentar de către tatăl său, răposatul Evkis. Eleuteria vedea de copii şi de ferma lor din afara localităţii, unde aveau câţiva lămâi, portocali şi măslini. Rodeos era primul născut. Încă de pe la 5-6 ani, a avut ocazia să muncească alături de mama sa la recoltarea fructelor şi la vânzarea lor în piaţă. La 9 ani, i-a cerut lui Kristos să îl ia la pescuit în apele golfului. Stând pe apă zile întregi, băiatul vedea cum treceau navele uriaşe pe lângă modesta lor barcă. Le făcea cu mâna marinarilor necunoscuţi, salutându-i cu respect, dar şi cu invidie, fiindcă nu se afla printre ei. Avea deja 15 ani când şi-a anunţat părinţii că doreşte să devină marinar de cursă lungă, pentru a cunoaşte mai bine viaţa pe mări şi oceane, dar şi obiceiurile altor popoare. Părinţii l-au înţeles, dându-i acceptul şi binecuvântarea lor. Cu ochii în lacrimi, întreaga familie şi-a luat rămas bun de la el, fără a bănui că nu se vor mai revedea niciodată. Rodeos s-a îmbarcat pe o corabie turcească, al cărei căpitan se încumeta să navigheze până în Oceanul Indian, unde le vindea arme băştinaşilor războinici care populau puzderia de insule. Timp de 4 ani, tânărul Rodeos a participat la vânzări de puşti şi pumnale pe zeci de insule exotice, unde localnicii duceau o viaţă tribală.
Cel mai mult i-a plăcut insula Madagascar, unde s-a îndrăgostit de o băştinaşă uimitor de frumoasă. Horili era o fetişcană de numai 11 ani, fiica şefului de trib, care se gândea deja la măritat, asemenea prietenelor ei de aceeaşi vârstă. Unkir, tatăl fetei, a ieşit în calea marinarilor care tocmai acostaseră la ţărm, pentru a vedea ce au adus de vânzare. Era obişnuit să primească arme în schimbul unor piei de animale sau chiar fete care acceptau să plece în lume, dorind să îşi facă un rost. Însoţit de fiica sa, Unkir i-a întâmpinat pe marinarii abia sosiţi, cerându-le să îi arate marfa lor. Rodeos, văzând-o pe Horili, a rămas cu ochii pe ea. I-a oferit lui Unkir o ladă plină cu arme, cerând-o pe Horili în schimb. Fata l-a refuzat categoric, susţinând că nu vrea să plece de lângă tatăl ei. Nebun de furie, Rodeos a vrut să o ia cu forţa pe vas, dar a fost avertizat de către colegii săi marinari că ar putea izbucni un incident cu propriile lor arme, încă nevândute sălbaticilor. Rodeos a început să negocieze cu Unkir, dorind neapărat să îi cumpere fata. Aceasta, o mică vrăjitoare deşteaptă foc, i-a cerut marinarului să rămână cu ea pe insulă, renunţând astfel la viaţa lui de hoinar pe apă. Cum nu cunoştea dialectul vorbit de fată, s-au înţeles mai mult prin semne, Rodeos acceptând să viziteze coliba lor din pădure. Ceilalţi marinari au refuzat să îl însoţească, temându-se că vor fi jefuiţi şi omorâţi de către membrii tribului. Ajunşi în mijlocul comunităţii din pădure, s-au pus pe chefuială, dându-i-se şi lui Rodeos să bea din rachiul preparat de localnici. Tânărul s-a trezit abia a doua zi din crunta beţie, singur, într-o colibă apropiată celei în care locuia fata. Furios, a fugit până la ţărm, dar corabia dispăruse. Neavând încotro, s-a întors la colibă, dorind să devină bărbatul lui Horili. Ritualul de cununie a fost lung şi obositor pentru grecul Rodeos, care nu mai trecuse niciodată prin aşa ceva. Văzându-se cu o copilă drept nevastă, s-a bucurat mult de farmecele ei. În mod uimitor, Horili se pricepea la gospodărie, vânat, vindecarea bolnavilor cu leacuri aduse din pădure, dar şi la vrăji. Încă din primii ani de viaţă, fata stătuse în apropierea tatălui său la toate ritualurile tribale, învăţând tot ce trebuia pentru a deveni o adevărată vindecătoare. Bietul Rodeos, neobişnuit cu astfel de treburi, s-a acomodat cu mare greutate la obiceiul de a pierde nopţi întregi cu ritualurile comunităţii, care cuprindea 70 de suflete. Lăsându-şi nevasta cu treburile ei, a preferat să devină vânător şi paznic al tribului. Anii au trecut, iar Horili a adus pe lume 12 copii. Dintre aceştia, doar 5 au rămas în viaţă. Femeile din tribul ei năşteau mulţi copii, dar majoritatea dintre ei mureau la naştere sau în primii ani de viaţă, din cauza numeroaselor boli provocate de insecte şi animale. Viaţa lui Rodeos era cât se poate de monotonă, singurul eveniment pe care îl aştepta cu nerăbdare fiind sosirea corăbiilor cu marfă. Corabia care îl adusese pe insulă nu a mai apărut niciodată. Îndurerat din cauza dorului de ţara şi rudele sale, bolnav de malarie şi de alte afecţiuni specifice zonei, Rodeos a închis ochii la numai 47 de ani. Fusese un om îmbătrânit prematur, trăindu-şi ultimii ani din viaţă fără speranţa de a-şi revedea vreodată pământul natal. Confraţii indigeni i-au ars trupul pe un rug înalt, după care au aruncat resturile în apele oceanului.

CARLA, cea de astăzi, care este o intelectuală de mare ţinută, a comentat acest episod karmic în felul următor:
"Atunci când mi-aţi trimis o listă cu numele avute în diferitele vieţi, Rodeos Karakulos îmi suna complet străin, nu mă atrăgea în niciun fel. Iată de ce bănuiam că Rodeos a avut o viaţă neplăcută! Multă vreme am crezut că a sfârşit prin a se sinucide sau că a fost vreun tâlhar. Aveam senzaţia că e "pata neagră" din trecutul meu. Chiar şi după ce am citit despre viaţa lui, îl percep ca străin mie şi mi-e greu să-mi imaginez că am trăit cândva asemenea situaţii. Acum înţeleg mai bine de ce atunci când intrăm într-un alt corp suntem "resetaţi", o luăm de la capăt fără amintiri din vieţile anterioare. Sper ca Rodeos să fi ars destulă karmă negativă. Interesant este că prietenul meu indian dorea la un moment dat să devin "soaţa" lui şi să-l urmez în India. Ca soţie a lui urma să am grijă de el, de casă şi de eventualii copii. Nu mă atrăgea ideea, ba mai mult, mă încerca un sentiment asemănător cu privarea de libertate. Simţeam că, dacă aş fi făcut acest pas, nu ar mai fi existat cale de întoarcere, că ar fi fost ca o sinucidere lentă din punct de vedere psihologic (exact ce a păţit Rodeos). Pe de altă parte, consider că toate eforturile mele (facultate, master) nu ar mai fi avut sens dacă aş fi ales o viaţă de "femeie în casă". Mi se pare aberant (în proporţie de 90%) să renunţ la serviciu şi la familie pentru un bărbat. Pesemne că era o lecţie deja învăţată şi spiritul meu nu mă lasă să fac o asemenea prostie."

Cazul AKTI ŞI NICOLETA

Una dintre încarnările anterioare ale spiritului Nicoletei a fost un bărbat din Groenlanda care s-a numit AKTI şi a trăit între anii 1813-1891. Akti s-a născut şi a locuit toată viaţa într-o aşezare din sudul insulei, unde majoritatea bărbaţilor se ocupau cu pescuitul şi vânatul. Om cu fire dură, adaptat la viaţa grea şi plină de pericole din acel ţinut, Akti şi-a dus traiul cu greu, abia având cu ce să îşi întreţină numeroasa familie, formată din nevastă şi 8 copii. Sătui de sărăcie şi de clima aspră, copiii s-au răspândit prin lume, în căutarea unei vieţi mai bune. Rămas singur cu nevasta lui, Akti a îmbătrânit tot aşteptând veşti de la copiii săi. Unul dintre ei, Uki, băiatul cel mare, s-a întors în coliba părinţilor. Rămăsese văduv cu doi copii în îndepărtata Americă. La 78 de ani, Akti şi-a îngropat soţia, plecând şi el după ea în câteva luni.

     Comentariul NICOLETEI la acest episod karmic este o adevărată operă literară:
     "Nu mănânc carne, respect viaţa pe care o au animalele. Nu curăţ peşti vii, nu pot să pun mâna pe ei, nu pot să îi omor. Ai mei au fost la pescuit şi au adus peşti mici acasă. A trebuit să îi curăţ, dar până nu au murit, nu am putut să pun mâna pe ei. Au adus şi un peşte destul de mare, dar sub nici o formă nu am putut să pun mâna pe el ca să-l curăţ. Nu mă am bine deloc cu apa şi sub nici o formă cu oceanul. Sunt în stare să mă înec şi când mă spăl pe faţă. Simt că m-aş pierde şi m-aş simţi groaznic în mijlocul oceanului. Nu îmi place să mă duc cu barca pe ocean, întotdeauna am simţit o repulsie pentru aşa ceva. Totuşi, faţă de alţii din jurul meu, călătoresc mult. Mi se pare interesant că mă atrage Alaska. Mă uitam cu jind la avioanele care decolau pentru Alaska de pe aeropoartele din SUA. Nu am deloc o viaţă atât de mohorâtă ca a lui Akti. S-ar zice că recuperez din plin.
     Ai scris de o predispoziţie spre reumatism moştenită de la Akti: am dureri ale articulaţiilor de la degete, am perioade în care greu pot să îmi mişc degetele dimineaţa când mă trezesc. Binînţeles că nu îşi pot explica medicii de ce le zic că mă dor articulaţiile, când toate analizele mele arată că nu am nimic. Mă tot întreabă medicii dacă am stat cu mâna în apă rece. Bineînţeles că nu... generaţia mea nu a mai apucat să spele rufele la râu, dar nici nu pot să îmi ţin mâinile în apă rece, nu suport.
     Mi-ai mai scris: «Încă un avertisment, trebuie neapărat să eviţi marea sau oceanul pe vreme de furtună, să nu intri în ape reci, să nu te aventurezi cu vaporul în călătorii periculoase». Deşi sunt Rac, suport greu apa, nu pot merge cu barca pe mare, am o fobie şi groază de întinderi de apă. Am fost odată cu barca pe mare într-un golfuleţ din Grecia, dar numai eu ştiu cum am supravieţuit. În Tunisia, am intrat seara în mare şi m-a apucat spaima şi disperarea, iar soţul cu greu m-a scos la mal.
     Apropo de urşi: nu pun mâna pe nici o vietate, poate fi ea şi domestică. Am o reţinere din naştere să simt blana în palma mea. Dar... pe neaşteptate, am simţit că doresc o pisică alb cu negru, un motan. Nu după mult timp după ce mi-am exprimat dorinţa... a apărut în viaţa mea... o mângâi, o ţin în braţe, spre mirarea mea şi a tuturor din jur. Doarme liniştit lângă mine şi nu mă satur să-l privesc."

Cazul BIRENDRA ŞI DAN

Prinţul indian BIRENDRA IMANDA (1516-1599), originar din Bengal, a fost singurul copil al celui mai bogat nobil din zonă şi stăpânul ţinutului respectiv. Încă de la vârsta de 3 ani, Birendra a devenit practicant al religiei budiste, alături de părinţii săi. Foarte inteligent şi ascultător, înzestrat cu o gândire uimitor de profundă pentru un copil atât de mic, el a început să cânte mantre şi să spună rugăciuni cu mult talent, deşi împlinise doar 4 anişori. Nobilii din zonă l-au desemnat drept încarnarea unui lama tibetan care trăise în secolul 11. Părinţii săi au acceptat să fie dus într-o mânăstire budistă, cu scopul de a fi educat şi pregătit în vederea viitoarei vieţi monahale. Birendra a primit numele religios de ATHMI. Viaţa sa a fost lungă (83 de ani) şi bogată în evenimente plăcute, care l-au înălţat spiritual. Neavând voie să se căsătorească, Athmi a rămas departe de "înşelătoarea iubire femeiască". Respectarea principiul castităţii masculine i-a provocat multe crize cu substrat nervos, aducându-l la bătrâneţe în situaţia de a dispreţui profund "păcatul amorului". Aproape că şi-a urât propria mamă, fiindcă femeia "păcătuise" înainte de a-l aduce pe lume. Athmi ar fi trebuit să trăiască 101 ani, potrivit destinului cu care se născuse. Din păcate, rivalitatea colegilor săi în privinţa ocupării funcţiei de şef monahal (funcţie pe care Athmi o deţinea încă din tinereţe), i-a determinat pe doi nemernici să-i strecoare o viperă în chilia sa modestă. Moartea lui Athmi a fost rapidă, aproape că nici nu şi-a dat seama când a închis ochii pe vecie.

     DAN, urmaşul de astăzi al călugărului Athmi, alias prinţul Birendra, mi s-a destăinuit în primăvara anului 2008:
     "Îţi mulţumesc pentru informaţiile furnizate în legătură cu problema mea de viaţă. Le accept cu credinţa că numai o abordare echilibrată, o abordare ce are timpul drept aliat este o soluţie... pentru barca mea... barca al cărui timonier sunt. Timpul... am învăţat să îl utilizez ca pe un aliat. Din păcate... sau poate din fericire... viaţa umană terestră este mai scurtă... trebuie să iei decizii mai repede... totuşi. Cu greu pot înţelege şi accepta duplicitatea. Nu poate exista şi nu ar trebui să existe "aceeaşi măsură"... din punctul meu de vedere. Deocamdată... timpul are încă răbdare... Cred că am un bun coeficient al inteligenţei emoţionale şi spirituale... dar atât. Las timpul să lucreze pentru mine. Tendinţele mele actuale de dezvoltare sunt compatibile într-o bună măsură cu informaţiile primite de la tine: misiunea de a înţelege comportamentul uman, de a ajuta, este centrala modului meu de a privi lumea. În privinţa vieţii sentimentale şi familiale, periodizarea oferită de tine este exactă până în prezent. Viitorul va decide şi restul, iar eu ştiu că îmi pot construi şi influenţa viitorul.
     Acele trăsături pe care tu le-ai identificat drept "urmări" ale unei evoluţii care include o viaţă anterioară sub numele de "Birendra Imanda" sunt definitorii pentru mine. Există desigur esenţe, nuanţe.. dar... privind lucrurile în linii mari, imaginea se suprapune cu trăsăturile mele actuale. Sigur, probabil că în privinţa modului în care eu privesc comportamentul femeiesc, femeia, după cum mi-ai explicat într-un mesaj anterior... îmbinarea "fumurilor" reprezentate de vieţile anterioare, a condus către o complexitate care cu greu poate fi redusă la aceste "linii mari". Irlandezul, italianca... prinţul arab... prinţul indian... fiecare contribuie cumva la modul în care eu privesc acest subiect... şi subiecte conexe. Această dimensiune (modul de raportare la comportamentul femeiesc) ar fi doar un exemplu. Ceea ce mi se pare de asemenea frapant este faptul că, până acum... în călătoriile mele... am ajuns exact în aceste zone pe care, conform spuselor tale... le-am cunoscut în existenţele anterioare. Despre meditaţie... şi practici meditative... ţin minte că atunci când eram mai mic, mă jucam cu forţa gândului. Citisem eu în cărţi... Din păcate, în afară de faptul că încerc mereu să abordez o perspectivă optimistă, în prezent nu mai practic astfel de exerciţii. Ar fi nevoie de o anumită linişte, pe care, în momentul de faţă, nu o pot avea. Sper să mă reîntorc spre aşa ceva... cândva."

Cazul NICOLE ŞI CRISTINA

NICOLE VERVIER (1896-1935) s-a născut într-un orăşel situat la nord de Paris, părinţii săi fiind oameni de condiţie modestă: tatăl, tâmplar, iar mama, croitoreasă. Nicole, mezina familiei, era cel de-al 3-lea copil al soţilor Philippe şi Marie. A fost crescută de bunica din partea mamei, care a iubit-o ca pe propriul copil. Educată cu multă atenţie, fetiţa a fost dată la şcoală, pentru a ajunge mai mult decât o biată meseriaşă ca mama ei. Pe măsură ce creştea, Nicole şi-a văzut de treabă, ascultând sfaturile bunicii, pe care le considera un dar de la Dumnezeu. Crescută în cea mai evlavioasă credinţă în Divinitate, fata a acceptat îndrumarea bunicii spre a urma cursurile colegiului catolic din oraş. Acolo i-a fost desăvârşită buna educaţie primită de la bunica. Abia terminase liceul, când şi-a pierdut bunica pentru totdeauna. Biata bătrână, cu ochii în lacrimi, i-a spus cu ultima suflare: «Să ajungi om, scumpa mea!». Rămasă fără cea mai dragă fiinţă, tânăra domnişoară în vârstă de 17 ani s-a sfătuit cu părinţii asupra viitorului său. Ar fi vrut să urmeze o facultate de medicină, dar cine să o întreţină atâţia ani?! Părinţii erau deja obosiţi de viaţă, bolnavi, trăind de azi pe mâine. Curajoasă şi tenace, Nicole şi-a căutat de lucru prin oraş. A fost angajată de un notar bătrân, care îşi dorea o tânără inteligentă şi prezentabilă pentru postul de secretară.
Remarcată de un nepot al notarului, după o lună s-a trezit cerută în căsătorie. Neavând încotro, deşi nu simţea că Georges i-ar fi drag, s-a măritat cu el. Tânărul era bun, tandru şi dornic să aibă o familie adevărată, de care să fie mândru toată viaţa. Nicole şi-a luat în serios rolul de soţie, voind ca soţul ei să nu aibă motive de reproşuri. Munceau amândoi de dimineaţa până seara, ea, la notariat, el, la un cabinet de medicină veterinară. Primul lor copil a venit la un an după căsătorie. Pentru a-şi creşte fetiţa, femeia a fost nevoită să renunţe la serviciu. Deja se simţea obosită. Naşterea îi agravase afecţiunea cardiacă pe care o avea încă din copilărie. Georges muncea din greu la cabinetul său şi în gospodăriile clienţilor bogaţi cărora li se îmbolnăveau caii, câinii şi pisicile. Cu toate greutăţile, viaţa familiei ar fi continuat multă vreme în armonie şi înţelegere dacă un gând rău nu ar fi pus stăpânire pe biata Nicole: îşi mai dorea un copil! Fără să ţină cont de sănătatea şubredă, a mai lăsat o sarcină. Avea deja 39 de ani. Din nefericire pentru ea şi pentru ceilalţi din familie, a născut un băieţel mort. Din cauza şocului postnatal, Nicole a trecut la cele veşnice, spre disperarea soţului şi a fiicei sale.

CRISTINA cea de astăzi, urmaşa spirituală a nefericitei Nicole, mi-a scris în decembrie 2008:
"Vă mărturisesc că mă stăpâneşte o emoţie cu totul aparte după ce am citit despre Nicole. Este o stare pe care nu am resimţit-o nicicând. Mă impresionează profund povestea ei, ca de roman. În acelaşi timp, mă uimesc asemănările între destinul ei şi al meu. Am fost crescută de la vârsta de 5 ani de bunicii mei, care acum au 84 de ani fiecare. El este medic uman, iar ea, medic veterinar. De fapt, nu suntem rude de sânge, dar m-au crescut ca pe copilul lor, iar eu îi iubesc mai mult decât pe părinţii mei naturali. Spre deosebire de Nicole, eu nu sunt o frumuseţe, dar am crescut printre cărţi, pe acorduri de Mozart şi Chopin... Marea mea pasiune este muzica clasică. Mi-aş fi dorit să fiu pianistă... Acum 4 ani, când am terminat Facultatea de Filosofie, m-am gândit să încep Medicina, dar bunicii mi-au spus că ar fi o facultate grea pentru mine, eu fiind mai firavă... Bunica, medic veterinar, a ştiut să îmi transmită dragostea ei pentru animale. Anul acesta, prin februarie, venind seara acasă şi stând de vorbă cu o vecină, am simţit la un moment dat ceva cald pe picior. Era un căţeluş mic şi pufos. L-am luat în braţe şi l-am adus acasă, deşi mai aveam un căţel. Este adevărat că sunt foarte dezamăgită în dragoste şi uneori mă gândeam că, poate, pe mine nu mă aşteaptă nimeni. Sunt deosebit de emoţionată. Vă mulţumesc din suflet pentru ceea ce mi-aţi dezvăluit şi pentru sfaturile pe care nu le voi uita."

Cazul ROSSANA ŞI MIOARA

Italianca ROSSANA VISCONTI (1886-1927) s-a născut în Sicilia. Părinţii ei, Luciano şi Domenica, trăiau din pescuit. Luciano pleca în zori cu barca pe mare, întorcându-se seara acasă cu puţinul câştig bănesc obţinut din vânzarea peştelui şi a fructelor de mare. Familia era numeroasă, la cei doi soţi adăugându-se 7 copii şi părinţii Domenicăi. Locuiau cu toţii într-o casă modestă, aproape de ţărmul mării, aflându-se de multe ori în pericolul de a fi luaţi de apă în timpul marilor furtuni. Rossana era primul născut, după ea urmând 3 fete şi 3 băieţi. Sătulă de viaţa modestă, aştepta cu nerăbdare să împlinească 15 ani, când fetelor le era îngăduit să se mărite. S-a dus după primul venit care a cerut-o de nevastă.
Madokis, marinar grec, lucra pe o navă comercială care făcea ruta Istanbul-sudul Italiei. A cunoscut-o pe Rossana într-o zi când îşi ajuta tatăl la vânzarea mărfii. Fata avea doar 14 ani. Aflând despre ea că este cuminte, inteligentă şi bună gospodină, a aşteptat-o un an, până când au reuşit să facă nunta. La sfârşitul petrecerii, tinerii căsătoriţi s-au urcat pe un vapor care i-a dus în insula Creta, unde locuiau părinţii lui Madokis şi fratele lui mai mic, Nikos. După o săptămână de la sosire, Madokis s-a îmbarcat din nou, reluându-şi munca pe vapor. Nikos conducea un magazin de ţesături şi, având nevoie de o vânzătoare, om de încredere, a luat-o pe Rossana ca ajutor. Lucrând amândoi cât era ziua de mare, între ei s-a înfiripat o pasiune puternică, greu de ascuns de ochii lumii. Femeia a înţeles repede că nu se măritase cu Madokis din dragoste, ci din nevoia de a scăpa de sărăcia din casa părinţilor săi. Într-o seară, cei doi îndrăgostiţi nu s-au mai întors de la lucru, iar de atunci nu i-a mai văzut nimeni. Fugiseră cu un vapor spre Cipru, unde Nikos îşi cumpărase o casă. Departe de toate rudele lor, şi-au întemeiat o familie, neputându-se căsători legal, din cauză că Rossana rămăsese nevasta lui Madokis. Ea şi Nikos au avut 6 copii, pe care i-au crescut din veniturile lor de negustori. După 4 luni de absenţă, negăsindu-şi nevasta care fugise cu fratele său, Madokis s-a spânzurat de ruşine şi supărare. Povestea fugii celor doi îndrăgostiţi şi a sinuciderii soţului părăsit a circulat multă vreme printre localnici, fiind purtată pe alte meleaguri de marinarii care navigau pe apele Mediteranei. Întâmplător, Nikos a aflat povestea de la nişte marinari care acostaseră în port. Din cauza remuşcărilor, profund îndurerată de moartea violentă a lui Madokis, Rossana s-a îmbolnăvit grav de inimă. Ajungând să fie obsedată de gândul sinuciderii, a rămas în viaţă doar din dorinţa de a-şi vedea copiii mari, ajunşi la rostul lor. A dus boala pe picioare până la 41 de ani, când a închis ochii pe vecie.

MIOARA cea de astăzi reprezintă încarnarea spiritului care a animat-o pe italianca Rossana. Iată ce mi-a scris Mioara în luna martie 2009:
„M-am născut într-o familie modestă. La vârsta de 2 ani, părinţii mei au hotărât să mă dea spre adopţie tot unei familii modeste, dar care nu avea copii... Sunt cel de-al 7-lea copil al părinţilor mei... Înainte de a-l cunoaşte pe soţul meu, am avut o relaţie foarte plină de iubire (din partea mea), la doar 20 de ani... Omul pe care îl iubeam a devenit tatăl primului meu copil şi a murit la câţiva ani după ce m-am căsătorit cu actualul soţ... S-a sinucis cu o armă artizanală! Fiica lui şi a mea împărtăşeşte aceeaşi soartă ca şi mine... A fost crescută de o familie din străinătate, iar viaţa ei este plină de necazuri... Cu soţul meu sunt căsătorită de mulţi ani. De la o vreme nu ne mai înţelegem... Am vrut să divorţez, dar m-a oprit fiul nostru... De multe ori, am impresia că inima mă lasă şi singura rugăminte către Tatăl Ceresc este «Mai lasă-mi zile, Doamne, pentru fiul meu, este prea mic ca să mă piardă!»... Câte similitudini între mine şi Rossana... Aş vrea să-mi resping fricile, spaimele şi până la urmă să accept viaţa aşa cum este, cu urcuşuri şi coborâşuri...”