<  Înapoi la Pagina index cu ALTE VIEŢI ANTERIOARE


Vieţile anterioare ale spiritului

 

ALEXANDRA

Prezentare

ALEXANDRA lucrează în domeniul medical. Preocupată intens de evoluţia spirituală, citeşte mult, reflectează deseori la manifestările lumii contemporane, se straduieşte să fie cât mai folositoare la locul de muncă. Are o căsnicie deosebită, soţul ei fiind un tânăr arab cumsecade, generos şi iubitor de oameni. Familia ALEXANDREI este o oază de linişte şi armonie în această Europă chinuită de atentate, ură de rasă, răzbunări adesea inutile.

Nina Petre
9 octombrie 2016
Bucureşti

EPISOADE SPIRITUALE COMENTATE

  Akiria Sefaistou (1888-1939)

  Sibena Raudis (1810-1859)

  Ranold Thierry (1709-1755)

  Alir (1614-1680)

  Artigad (1503-1570)

  Regine Karensky (1408-1480)

  Runodo (1300-1362)

  Arethia (1210-1264)

  Rjeke (1111-1170)

  Tsen (1024-1069)

  Virdi (913-958)

  Inge Reisen (810-867)

Episodul 1 – AKIRIA

Episodul spiritual nr.1 o are ca eroină pe grecoaica AKIRIA SEFAISTOU, care a trăit între anii 1888-1939. S-a născut în localitatea portuară Elefsina, situată pe malul Golfului Saronic, la vest de Atena.

Tatăl ei, avocatul Niarkos, om bogat şi influent în toată zona, chiar şi în Atena, făcea şi munca de notar, ocupându-se în mod deosebit cu tranzacţiile imobiliare. Soţia lui, Eligia, lucra ca soră medicală în micul spital din Elefsina. Soţii Sefaistos aveau două fete: AKIRIA era cu 5 ani mai mare decât Martika. Foarte apropiate sufleteşte, cele două surori au avut drumuri diferite în viaţa de oameni adulţi.

În perioada vieţii eroinei noastre, Grecia a cunoscut numeroase evenimente politice, crize sociale şi economice. La data naşterii AKIRIEI, Grecia era un regat condus de monarhul George (Giorgios) I, ce aparţinea dinastiei Glücksburg. În 1913, i-a urmat la tron regele Constantin (Konstantinos) I. În 1917, conducerea ţării a fost preluată de regele Alexandru (Alexandros). În timpul Primului Război Mondial, Grecia s-a alăturat forţelor Antantei, începând cu anul 1917. În 1920, a revenit pe tron regele Constantin, urmat de regele George II. În 1923, regele George II a fost obligat să părăsească ţara, sub presiunea unei junte militare. La data de 25 martie 1924, Grecia s-a proclamat republică. În 3 noiembrie 1935, a fost reinstaurata monarhia, iar la 24 noiembrie 1935, regele George II s-a reîntors din Marea Britanie. El a condus Grecia până în 1947. La acea dată, AKIRIA Sefaistou nu se mai afla printre cei vii. Ea nu a mai apucat să îşi vadă ţara ocupată de trupele Italiei fasciste şi ale Germaniei hitleriste, în anul 1941.

Fetele soţilor Niarkos şi Eligia au învăţat bine la şcoala generală. Ambele dorind să urmeze studii superioare în Atena, părinţii le-au susţinut financiar şi le-au încurajat în momentele grele. Martika, absolventa a facultăţii de Drept, s-a căsătorit cu un italian, comerciant din Verona, stabilindu-se în oraşul lui după căsătorie. Au fost fericiţi împreună şi au avut patru copii.

AKIRIA, devenită medic la 24 de ani, s-a căsătorit în 1912 cu medicul Kiril Kiriakos, un bărbat de 28 de ani, originar din Macedonia. Cu ajutorul soţului, AKIRIA a primit un post de medic stagiar în spitalul atenian unde el lucra ca medic internist. Din iubirea lor au rezultat trei copii. Pe Arkadia, unica fata, mama ei a născut-o la 26 de ani, în 1914, după debutul Primului Război Mondial. Alexandros, fiul cel mare, a sosit după 3 ani, tot pe vreme de război. Al doilea băiat, Mirkos, a fost născut de mama lui în vreme de pace, la 33 de ani.

Până în 1939, când s-a prăbuşit fericirea familiei prin moartea AKIRIEI, tuturor le-a mers foarte bine. Kiril şi AKIRIA lucrau intens la spital, fiind consideraţi medici foarte buni. Arkadia, fata lor cea dragă, şi-a găsit fericirea şi împlinirea familială în Pelopones. Fiind studentă la Universitatea din Atena, s-a căsătorit cu un coleg originar din Patras, mutându-se în casa părinţilor lui. Angajaţi ca profesori în Patras, el de fizică, ea de limbile greacă şi latină, au dus o viaţă confortabilă, împreună cu cei patru copii ai lor. Amândoi au avut un rol esenţial în salvarea vieţii celor doi fraţi, Mirkos şi Alexandros.

La începutul anului 1939, un vapor a "debarcat" şobolani infestaţi cu virusul ciumei. Epidemia izbucnită în Atena a făcut sute de victime umane. Spitalul în care lucrau soţii Kiriakos era arhiplin. Medicii şi personalul auxiliar trudeau zi şi noapte, punându-şi viaţa în pericol. Unii au contactat cumplita boală, alţii nu. Unii au supravieţuit, alţii nu. Printre aceştia din urmă s-a aflat şi eroina noastră, AKIRIA. Kiril, soţul iubitor şi mereu atent la tot ce se întâmpla cu ea, a îngrijit-o cu un devotament absolut, pe care numai disperarea mai putea să i-l stimuleze. Extenuat fizic şi torturat psihic de ameninţarea morţii, a îngrijit-o pe AKIRIA atât cât i-a stat în puteri. Plângea lângă patul ei, din cauza neputinţei de a o salva.

Dacă spitalul ar fi avut cele mai bune medicamente, care se găseau în alte ţări, poate că viaţa sărmanei AKIRIA ar fi fost salvată. În lipsa lor, femeia s-a stins la 51 de ani, spre disperarea doctorului Kiril şi a colegilor lui. Fiii lor, Alexandros şi Mirkos, chemaţi de sora lor la Patras după debutul epidemiei, au rămas în viaţă.

Amintirea lăsată de doctoriţa AKIRIA a dăinuit multă vreme printre angajaţii spitalului şi ceilalţi oameni care o cunoscuseră. Salvase mii de vieţi în frumoasa carieră desfăşurată timp de 26 de ani, dar viaţa ei nu putuse fi salvată, din cauza lipsei unor medicamente cu adevărat eficiente.

Nina Petre
8 aprilie 2016

COMENTARIUL ALEXANDREI

"Am citit scrisoarea cu lacrimi care îmi curgeau şiroaie pe obraji, un zâmbet larg până la urechi şi un sentiment de bucurie. Ce bine că v-am întâlnit, aveam nevoie să înţeleg unele lucruri, de unde vin anumite fobii, de ce simt să fac ceva şi uite câte am păstrat din ultima încarnare.

Vă răspund punctual cum aţi făcut-o şi dvs., să fie mai uşor de urmărit. Vă prezint asemănările/deosebirile, nu reuşesc să le separ, deoarece am impresia că micile deosebiri sunt o consecinţă a evenimentelor din ultima viaţă:

Găsesc asemănări şi între cei doi soţi, de aceea vi le prezint. Întrebarea mea este legată fix de acest aspect, dacă ne-am mai întâlnit într-o altă viaţă şi de asta avem o compatibilitate aşa bună?

ALEXANDRA
10 aprilie 2016
Bucureşti

< sus >

Episodul 2 – SIBENA

Episodul spiritual nr.2 o are ca eroină pe argentinianca SIBENA RAUDIS, care a trăit între anii 1810-1859 (secolul 19).

Tatăl ei, Eudacio, provenit din părinţi emigranţi spanioli, era un notar vestit în oraş. Veniturile sale erau completate de modestele câştiguri băneşti ale soţiei lui, Hegude. La origine indiană de etnie calchaqui, Hegude învăţase meseria de cosmeticiană şi lucra într-un cabinet de întreţinere pentru femei. Mamă a doi copii frumoşi, era foarte mândră de SIBENA şi Augusto, pe care i-a crescut cu ajutorul bunicii Aspacia, mama lui Eudacio.

Augusto, fire energică şi ambiţioasă, având cu 4 ani mai puţin decât SIBENA, şi-a ales profesia de militar în armata naţională. Existenţa SIBENEI a fost puternic marcată de evenimentele politice din ţara ei şi mai ales de cele desfăşurate în Buenos Aires.

În anul naşterii sale, 1810, Argentina ("ţara argintului") era parte a Viceregatului spaniol Rio de la Plata. Oraşul Buenos Aires, fondat în anul 1536, se transformase treptat într-un oraş colonial prosper. În 1776 a devenit capitala Viceregatului Rio de la Plata şi s-a dezvoltat datorită libertăţii de a face comerţ cu Spania. A reprezentat o localitate importantă în cadrul luptei pentru independenţă din anul 1810. În acest an, în care SIBENA văzuse lumina zilei, s-a înfiinţat la Buenos Aires o juntă militară revoluţionară creolă care, profitând de ocuparea Spaniei de către armata lui Napoleon, l-a detronat pe vicerege şi a creat un guvern provizoriu al Provinciilor Unite din Rio de la Plata. Trupele revoluţionare, conduse de generalul Jose de San Martin, i-au învins pe spanioli în anul 1812. Independenţa Provinciilor Unite din Rio de la Plata s-a proclamat în 1816.

În 1819 a început perioada luptelor civile dintre federalişti, reprezentanţii oligarhiei agrare, şi unitarieni, reprezentaţi de burghezia negustorească din Buenos Aires, ce contribuise la formarea guvernului centralizat. Luptele civile din ţară au durat până la jumătatea secolului 19.

Eudacio, tatăl SIBENEI, om bogat şi influent în oraş, era nevoit, prin munca sa de notar, să îşi servească toţi clienţii cu multă promptitudine, fără a ţine seama de orientarea lor politică. În adâncul sufletului, Eudacio ascundea un puternic ideal patriotic şi dorinţa aprigă ca Argentina să ajungă un stat independent de patria-mamă, Regatul Spaniei. Acelaşi ideal patriotic îi anima pe membrii familiei lui, soţia şi cei doi copii.

SIBENA, fată superbă, delicată la trup ca o trestie, avea înclinaţie spre ştiinţele umaniste. A urmat cursurile unui liceu cu profil de limbi străine, învăţând foarte bine limbile engleză şi franceză. Absolventă a liceului, la 19 ani a fost angajată de tatăl ei ca secretară şi traducătoare în cabinetul notarial.

S-a căsătorit la 22 de ani cu inginerul Casimiro Astreni. Acesta, un bărbat de 27 ani, provenea din părinţi italieni. Cu ajutorul tatălui său, tâmplar de meserie, şi al notarului Eudacio, de la care obţinuse un mare împrumut de bani, şi-a deschis o fabrică de mobilă. Avea 25 de ani când şi-a început activitatea în fabrica lui. Producţia creştea luna de lună, astfel încât tânărul patron se bucura la 27 de ani de o avere satisfăcătoare.

Căsătoria cu SIBENA s-a dovedit a fi plină de înţelegere, compasiune reciprocă şi iubire sinceră. A durat doar 27 de ani, fiind întreruptă de moartea SIBENEI, la doar 49 de ani. Au avut un singur copil, pe fiica lor, Arnalda, născută de mama ei la 24 ani. Fetiţa împlinise 4 ani când părinţii i-au adus un frăţior în vârstă de 2 ani. Fiind mică, nu a înţeles tristeţea părinţilor şi motivul aducerii micuţului Nareno în casa lor. Neştiind ce păţise unchiul Augusto şi nevasta lui, întreba mereu de ei, neprimind alt răspuns decât că Augusto plecase undeva departe, pe apa cea mare a oceanului. Nareno a plâns câteva luni după tatăl său, apoi s-a resemnat, bucurându-se de îngrijirea deosebită din noua familie.

Băiatul rămăsese orfan de tată. Era în anul 1838 când ofiţerul Augusto, fratele SIBENEI, fusese ucis într-o luptă de stradă între două grupări rivale. Soţia lui, Odette, îşi pierduse minţile, nemaifiind în stare să îşi crească singură băiatul. Soţii Astreni, SIBENA şi Casimiro, i-au adus pe amândoi în casa lor. Pe Nareno l-au crescut alături de fiica lor, l-au trecut prin şcoli şi l-au înscris la facultatea de Medicină, pe care o urma şi Arnalda. Odette şi-a revenit cu greu din depresia puternică provocată de moartea lui Augusto. Rămăsese o femeie firavă, temătoare, nereuşind să facă altceva decât să supravegheze servitoarele creole din casă.

Arnalda lucra deja ca medic în spitalul din oraş, iar Nareno era încă student când nenorocirea s-a abătut asupra întregii familii. Ştiau cu toţii că SIBENA se lupta de câţiva ani cu frecventele crize de malarie, boală pe care o contactase pe plantaţia lor de portocali, aflată la 100 km distanţă de oraş. Femeia se bucurase de îngrijiri medicale deosebite, medicii administrându-i tratamente costisitoare cu medicamente importate din Spania şi Franţa. Nici aceste medicamente, nici obişnuita chinină şi nici remediile tradiţionale aplicate de tămăduitoarele indiene aduse de Casimiro din sate îndepărtate nu au reuşit să o vindece pe SIBENA de cumplita boală. S-a stins din viaţă cu două luni înainte de a împlini 50 de ani.

Nareno, nepotul care îi datora succesul său în viaţă, a terminat facultatea de Medicină cu specializarea în boli tropicale. Amintindu-şi deseori de draga mătuşă SIBENA, binefăcătoarea lui, a studiat toată viaţa bolile specifice ţării lui, reuşind să prelungească vieţile a mii de oameni.

Nina Petre
11 mai 2016

COMENTARIUL ALEXANDREI

"Să fie tot aşa şi în viaţa aceasta, să am parte de un soţ bun, iubitor ca şi în ultimele vieţi!

Vreau să îmi cunosc răutăţile acumulate în vieţile prezentate, pentru că e posibil, dacă le repet, să fie un sfârşit asemănător şi în viaţa aceasta.

Este o asemănare interesantă: Sibena s-a născut în "ţara argintului", tatăl meu când eram mică îmi spunea că sunt "argint viu", am atât energie."

ALEXANDRA
12 mai 2016
Bucureşti

< sus >

Episodul 3 – RANOLD

Episodul spiritual nr.3 îl are ca erou pe francezul RANOLD THIERRY, care a trăit între anii 1709-1755 (secolul 18). S-a născut în oraşul Bordeaux şi tot acolo şi-a pierdut viaţa, la doar 46 de ani.

Tatăl lui, notarul Michel, era un om bogat şi influent. În cabinetul său erau întocmite toate actele necesare locuitorilor oraşului. Soţia lui, Adelaide, absolventă de pension, şi-a crescut cei doi băieţi cu multă exigenţă, completând în mod discret aspra educaţie primită în şcoala de băieţi. Henric, fiul cel mic, a optat pentru meseria de notar, învăţată de la tatăl său, fiind succesorul acestuia la cabinetul notarial.

RANOLD, cu 3 ani mai în vârstă decât Henric, avea înclinaţii milităreşti încă de mic. După studiile generale, s-a înscris la liceul militar, absolvindu-l la 18 ani, în 1717. În acelaşi an şi-a început cariera militară, fiind înrolat în armată regală.

În perioada vieţii lui, pe tronul Franţei s-au aflat doi regi ce aparţineau dinastiei de Bourbon: Ludovic XIV cel Mare (1643-1715); Ludovic XV cel Iubit (1715-1774). Domnia lui Ludovic XIV a marcat apogeul absolutismului francez. Regele obişnuia să spună: "Statul sunt eu". Sub domnia sa, Franţa a devenit prima putere europeană. Frecventele războaie din timpul domniei regilor Ludovic XIV şi Ludovic XV au agravat tensiunile sociale. Franţa şi-a pierdut posesiunile din India şi Canada. S-au accentuat criza economică şi cea de credibilitate a absolutismului Bourbonilor.

Cariera militară a eroului nostru, RANOLD, s-a desfăşurat în timpul domniei lui Ludovic XV. Ca ofiţer în armata regală, a participat la războiul de succesiune pentru tronul Poloniei (1733-1735). În războiul de succesiune la tronul Austriei (1740-1748), trupele franceze, aliate cu cele ale Prusiei, au luptat împotriva Austriei şi Angliei. La 11 mai 1745, în bătălia de la Fontenoy, militarii francezi, conduşi de Mauriciu de Saxa, au obţinut o victorie importantă asupra forţelor coalizate ale Angliei, Austriei şi Olandei.

Revenit acasă într-un binemeritat concediu, RANOLD a conceput-o pe fiica lui, unicul său copil, rezultat din căsnicia cu Annemarie Serdal. Nunta avusese loc cu 4 ani în urmă, el având 32 de ani, iar mireasa doar 17 ani. Mignonette a sosit în familie ca o rază de soare, luminând şi încălzind sufletele celor doi părinţi, traumatizate de prea multe despărţiri dureroase. La fiecare plecare a soţului, Annemarie se întreba dacă îl va mai revedea vreodată viu.

Lungile despărţiri, cauzate de obligaţiile militare ale lui RANOLD, l-au determinat să aibă de-a face cu femei uşoare, la fel ca toţi camarazii lui. Împlinind 45 de ani, a cunoscut-o pe Isabelle, fiica unuia dintre militarii aflaţi în subordinea lui. Timp de un an şi-au trimis scrisori înfocate şi s-au întâlnit sporadic, în cele câteva permisii obţinute de RANOLD. În 1755, Isabelle împlinise 19 ani şi nu voia deloc să se mărite, spre disperarea părinţilor şi a rudelor care îi făcuseră cunoştinţă cu cinci tineri dornici de a o lua de soţie. Tatălui ei nu i-a fost greu să afle de iubirea lui Isabelle pentru muieraticul RANOLD. L-a provocat la duel şi l-a ucis cu propriul pistol. La 46 de ani, viaţa şi cariera militară a trufaşului ofiţer RANOLD Thierry au luat sfârşit.

Annemarie, soţia înşelată, l-a înmormântat cu toată cinstea meritată de curajosul militar. Ţinând capul sus, cu multă demnitate, văduva lui RANOLD şi-a crescut mai departe fiica, rămasă orfană de tată la doar 10 ani. După încheierea anului de doliu, Annemarie a acceptat cererea în căsătorie a contelui Marcel Duval, un bărbat cu 10 ani mai în vârstă decât ea. Mignonette a primit o educaţie corespunzătoare tinerelor din înalta societate. S-a căsătorit la 16 ani cu un tânăr militar, trecând în primii ani de căsătorie prin aceleaşi aşteptări dureroase ca propria mamă.

Annemarie s-a străduit până la moarte să păstreze o frumoasă amintire fostului soţ, repetând fiicei sale că tatăl ei a fost un ofiţer viteaz, neînfricat, profund devotat cauzei pentru care se sacrificau militarii din trupele regelui. Amintirea duelului fatal a fost ascunsă în cugetele tuturor celor care l-au iubit şi respectat pe fostul ofiţer RANOLD. Au rămas nemuritoare doar faptele lui de vitejie şi frumuseţea comportamentului său faţă de soţie, copil şi toţi ceilalţi care i-au fost aproape de suflet.

Nina Petre
24 mai 2016

COMENTARIUL ALEXANDREI

"Până la vârsta de 16-17 ani, temperamentul cuceritor lăsat moştenire s-a manifestat puternic şi la mine. Chiar dacă nu eram eu cea mai frumoasă, simţeam că, dacă vreau să fiu cu cineva, pot, indiferent dacă are obligaţii sau nu, şi făceam asta (cu menţiunea că noţiunea de "a avea iubit" nu era în sensul de azi, când fetele la 12-14 ani fac tot ce se poate în planul erotic). Ştiu, nu sunt mândră de apucăturile mele, pe care - după ce am renunţat să consum carne, am început să studiez mai mult partea spirituală, să descopăr care e rostul meu pe lume - le-am adus la minim. Mă străduiesc şi vreau să îi ofer soţului meu toată încrederea de când suntem împreună; aşa cum bine aţi menţionat că este posibil, chiar dacă am fost abordată de sexul masculin, mă gândeam ce mult ne iubim şi nu merită "să dau pasărea din mână pe cioara de pe gard" (cum e vorba în popor).

Sunt o persoană căreia nu îi plac conflictele şi mereu încerc, prin diplomaţie, să le aplanez. Am şi eu zile mai puţin bune, dar mă voi strădui să mă controlez şi nu voi scoate sabia. 

Am un defect mărturisit tuturor celor care mă cunosc şi devin apropiaţi. Îţi ofer încredere, vreau acelaşi lucru, dacă simţi că vrei să experimentezi ceva, mai bine spune-mi, prin comunicare se rezolvă orice. O să îmi cadă greu situaţia, dar o să îmi treacă; spre deosebire de varianta când descopăr eu şi atunci sunt total dezamăgită şi nu mai vreau să ştiu nimic de tine. Să ştiţi că, fără excepţie, când eu am fost cinstită cu partenerul, de fiecare dată Dumnezeu mi-a arătat prin vis sau altceva, cu o exactitate care depăşeşte categoric mintea omului, ce face iubitul meu. Sunt sigură că orice e posibil atât timp cât ai credinţă, şi nu se poate ascunde omul trădător de ochiul Divin, chiar dacă şterge toate urmele posibile, ceva îi scapă mereu. În acest context, nu ştiu cum aş reuşi să am o discuţie paşnică după ce am descoperit eu ceva; dacă mi s-a comunicat în prealabil, situaţia este cu totul alta.

Apreciez ce soţie am avut în viaţa prezentată, un mare caracter, să poţi să respecţi un om care nu a dat doi bani pe tine."

ALEXANDRA
24 mai 2016
Bucureşti

< sus >

Episodul 4 – ALIR

Episodul spiritual nr.4 o are ca eroină pe ALIR, care a trăit între anii 1614-1680 (secolul 17). S-a născut pe teritoriul Turciei otomane, în oraşul Izmir, port la Marea Egee.

Părinţii ei, Ardan (tatăl) şi Seril (mama), erau armeni creştini. Aveau trei fete: ALIR, cu 4 ani mai mare decât Behar şi cu 9 ani mai în vârstă decât Leryd. Ardan îşi întreţinea familia din comerţul cu ţesături scumpe achiziţionate de la negustorii care le aduceau cu mari sacrificii din Siria şi Mesopotamia. O mare parte din marfă era luată pe corăbiile sultanului, iar odată ajunse în Istanbul, erau achiziţionate de slujbaşii acestuia pentru femeile de la Curtea Otomană.

Radin, marinar pe o navă militară din flota sultanului Murad IV, a cunoscut-o pe frumoasa ALIR fiind invitat de Ardan să îi cunoască familia. Ajuns la 26 de ani fără a fi căsătorit, Radin s-a cununat repede cu ALIR, grăbindu-se să o ducă în casa părinţilor lui din Istanbul. Fata avea doar 15 ani când s-a despărţit de familia din Izmir, urmând să înceapă o viaţă nouă în Capitala Imperiului Otoman. Era în anul 1629. În anul următor l-a născut pe micuţul Osman, a cărui copilărie va fi la fel de zbuciumată ca viaţa propriei mame.

Osman abia împlinise un an, în 1631, când oameni de încredere ai sultanului au răpit-o pe ALIR din faţa casei, ducând-o cu forţa la palat. Cumplitul sultan Murad IV, care abia împlinise 19 ani, auzise despre frumuseţea nevestei marinarului Radin, voind să şi-o aducă în propriul harem. Bărbatul lui ALIR fiind plecat pe mare, socrii ei nu s-au putut împotrivi răpirii.

După câteva luni de şedere în harem, ALIR a fost ridicată la rangul de nevastă a sultanului, interzicându-i-se să îşi vadă fostul soţ, socrii şi copilul. Era în anul 1632, ea având 18 ani. La 20 de ani l-a născut pe Ismail, o frumuseţe de băiat, de care tatăl lui, sultanul, era foarte mândru. Au urmat cele două fetiţe. Pe Heruh a născut-o la 23 de ani, iar pe Mirdal, la 26 ani.

Sultanul Murad IV, fiul sultanului Ahmed I, se născuse în 27 iulie 1612. Domnia lui a început în 10 septembrie 1623 şi a luat sfârşit în 9 februarie 1640, din cauza morţii lui, provocată de o boală a ficatului. Anii de domnie au fost zbuciumaţi, plini de războaie şi mişcări de revoltă ale populaţiei turce. Societatea otomană era dominată de grave tulburări interne, cum au fost răscoalele djelalilor (celalî), trupele administraţiilor locale, pe care trupele sultanului i-au masacrat în mai multe expediţii de pedeapsă. Dezorganizarea administrativă şi socială provoca şi conflicte ideologice. Murad IV purtase o campanie militară împotriva Erevanului, în 1635, plus una împotriva Bagdadului, în 1638.

Pentru ALIR şi copiii ei, sultanul reprezenta un stăpân sever, musafir ocazional în Palatul din Istanbul. Iubirea sinceră a marinarului Radin fusese înlocuită cu indiferenţa şi despotismul lui Murad IV. În februarie 1640, când sultanul s-a stins în chinuri mari de ciroza hepatică, boală provocată de consumul exagerat de alcool şi siropuri halucinogene, ALIR avea 26 de ani. Rămăsese văduvă, într-o Curta ostilă, asistând neputincioasă la înmormântarea soţului şi apoi la înscăunarea ca sultan a cumnatului Ibrahim, fratele defunctului Murad IV.

Alungată de la Palat, cu porunca de a dispărea din Capitală, ALIR l-a căutat pe fostul soţ, Radin, implorându-l să o ducă înapoi în Izmir, la părinţii ei. Având un pic de noroc, Radin a luat-o de urgenţă pe o corabie, transportând-o până la Izmir împreună cu cei trei copii minori al căror tată, fostul sultan, nu apucase să îşi facă testamentul. Ismail, la 6 ani, Heruh, la 3 ani, şi Mirdal, la doar 4 luni, şi-au întâlnit fratele mai mare, pe Osman, care împlinise 10 ani. Băiatul locuia la părinţii lui ALIR, în Izmir, unde tatăl său, Radin, sosea deseori, fiindcă trecuse de pe corabia militară pe una comercială, după moartea lui Murad IV.

Temându-se de răzbunarea noului sultan, Ibrahim, care urmărea să-i ucidă pe copiii fratelui defunct, Radin, recăsătorit cu ALIR, şi-a luat nevasta, cei patru copii şi socrii, după doar un an de la reîntregirea familiei, fugind cu toţii spre Munţii Boz, aflaţi la est de Izmir. Acolo a cumpărat o casă mare şi animale domestice: cai, oi, păsări. Surplusul de produse animaliere era vândut negustorilor ambulanţi, familia reuşind astfel să supravieţuiască.

După 40 de ani de viaţă liniştită la ferma din munţi, ALIR a trecut la cele veşnice, din cauza unei boli de inimă. Avea 66 de ani, îşi măritase fetele cu negustori cumsecade din Izmir, iar cei doi fii, Osman şi Ismail, trecuţi de 40 de ani, locuiau tot în Izmir cu familiile lor, trăind din negustorie. Niciunul dintre ei nu dorise să ajungă marinar sau militar de carieră.

Radin, bărbatul căsătorit de două ori cu femeia pe care o iubise ca pe nimeni alta, avea 77 de ani când a îngropat-o pe ALIR. Trăiseră timp de 40 de ani în deplină armonie, iubirea lor puternică fiindu-le un bun exemplu celor din jur. Copiii sultanului Murad IV au fost educaţi în spiritul omeniei, nonviolenţei, al cinstei duse până la cele mai înalte cote. ALIR a murit fericită, înconjurată de cele mai dragi fiinţe: soţul, copiii şi numeroşii nepoţi. După ce suflul vieţii a părăsit-o, spiritul său a pornit spre alte zări, în căutarea celor doi părinţi, Ardan şi Seril, plecaţi din acea lume în urmă cu mulţi ani.

Nina Petre
21 iunie 2016

COMENTARIUL ALEXANDREI

"Trăiesc fiecare scrisoare de la dvs. cu aceeaşi bucurie, iar după fiecare înţeleg de ce am anumite sensibilităţi, de ce îmi place ceva şi altele. Vă mulţumesc şi de această dată pentru tot efortul depus de dvs.!

Mă bucur că am avut parte de un soţ iubitor, asta e nevoia mea, armonie şi iubire după partea materială (nu m-ar încălzi cu nimic să fiu poleită cu aur, dar lângă un soţ cu inima de gheaţă). Am găsit asemănări cu multe din atitudinile mele actuale; spre exemplu, şi în viaţa aceasta m-am mobilizat repede şi nu am căzut în depresie când am trecut printr-o situaţie neplăcută mai ales pe plan sentimental. Am mers mai departe, gândindu-mă că nimeni nu este de neînlocuit şi o să fie mai bine în viitor; fără regrete, am lăsat trecutul în urmă şi am continuat (spre deosebire de alte persoane din jurul meu care se agaţă de trecut, nu pot "rupe pisica odată", cum se zice). Voi ţine cont de sfaturile date, iar dacă se poate, doresc să ştiu şi alte concluzii ce îmi pot fi de folos.

Vreau să vă întreb la ce vă referiţi când spuneţi "să nu fii categorică cu religia preferată de copii", adică vă referiţi la situaţia în care ei îşi doresc să practice religia islamică? 

Din fericire, nici acum soţul nu mă obligă să trec la religia lui, deşi cred că s-ar bucura dacă aş simţi să fac asta. Din păcate, nu simt, am citit cărţile islamice şi, dacă mă credeţi, mai mult am zis că nu vreau să am de-a face cu aşa ceva.

Îmi iubesc viitorul soţ şi la fel voi face şi cu copii noştri, sper să mă binecuvânteze Dumnezeu cu doi şi să fiu ferită de sarcini pierdute."

ALEXANDRA
22 iunie 2016
Bucureşti

< sus >

Episodul 5 – ARTIGAD

Episodul spiritual nr.5 îl are ca erou pe egipteanul ARTIGAD. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 1503-1570 (secolul 16). S-a născut în localitatea Mallawi, situată pe malul Nilului, la sud de Cairo. La data naşterii lui ARTIGAD şi încă 14 ani după aceea, Egiptul s-a aflat sub stăpânirea Statului Mamelucilor.

Ca parte a Imperiului Bizantin, Egiptul fusese cucerit în secolul 7 de arabi, care au impus o nouă religie, islamul, şi limba arabă. Copţii, urmaşii egiptenilor creştini, alcătuiesc astăzi 10% din populaţia ţării. În anul 969, Egiptul a devenit centrul Califatului Fatimid independent, apoi al dinastiei Ayyubizilor (1171-1250) şi al Statului Mamelucilor (1250-1517). În 1517, a fost transformat într-o provincie a Imperiului Otoman.

Mamelucii erau trupe de luptători turci şi kârghâzi recrutate din rândurile sclavilor, constituind forţa militară a dinastiei Ayyubizilor. În 1250, i-au răsturnat pe Ayyubizi şi au guvernat Egiptul până în 1517. Au reuşit să îşi menţină influenţa şi după cucerirea otomană, impunând condiţii guvernanţilor numiţi de Poarta Otomană.

Numele de "mameluc" vine de la termenul arab "mamluc", care înseamnă "rob". Majoritatea sultanilor Ayyubizi au avut în serviciul lor astfel de robi, capturaţi în stepele din nordul Mării Negre şi aduşi de negustori în Egipt. Sultanul al-Malik as-Salih Nadjm ad-Din Ayyub, apreciind calităţile militare ale mamelucilor, a recrutat un mare număr dintre ei, constituind un regiment de elită numit "al-Bahryya". După moartea sultanului al-Malik al-Muazzam Turan-shah IV, văduva lui l-a luat de bărbat pe comandantul militar mameluc Aibeg (Aibak), acesta devenind astfel primul sultan mameluc al Egiptului. Eroul nostru, ARTIGAD, a trăit sub domnia ultimilor doi sultani mameluci din istoria Egiptului: al-Ashraf Kansuh al-Ghauri (1501-1516); al-Ashraf Tumanbai (1516-1517). La 13 aprilie 1517, Tumanbai a fost executat prin spânzurare de către sultanul otoman Selim I, Egiptul intrând astfel sub dominaţia Imperiului Otoman.

Transformarea Egiptului într-o provincie a Imperiului Otoman a adus cu sine decăderea economică şi culturală a ţării. În perioada vieţii lui ARTIGAD, pe tronul Imperiului Otoman s-au aflat următorii sultani: Selim I cel Aspru (Yavuz) (1512-1520); Suleiman Legiuitorul (Kanuni), Magnificul (Muhteshem) (1520-1566); Selim II (1566-1574).

Părinţii lui ARTIGAD, Nigedur (tatăl) şi Lemye (mama), au avut cinci copii, rămânând doar cu el în urma deceselor a două fetiţe şi doi băieţi. Localitatea lor era bântuită anual de boli infecţioase provocate de insecte, şobolani şi lipsa de curăţenie a unor oameni. ARTIGAD, puternic ataşat de tatăl său, a stat mai mult lângă cămilele acestuia decât acasă după ce împlinise 12 ani. Până atunci, mama Lemye îl crescuse cu multă iubire, având grijă să îl ducă şi la şcoala din Moschee, unde băiatul a învăţat timp de 5 ani.

La 13 ani, unchiul Andah, fratele lui Nigedur, l-a luat pe mica lui corabie într-o călătorie de lungă durată pe apa Nilului, spre izvoarele lui, dorind să cunoască ţinuturile din amonte şi să aducă mărfuri deosebite, bune de vândut în capitala Cairo. După ce au intrat în Etiopia, a început calea de întoarcere. ARTIGAD avea 15 ani când a revenit în casa părinţilor din Mallawi. Era bolnav, dar mulţumit de călătoria lui. Mama Lemye l-a tratat cum s-a priceput mai bine, iar în anul următor a plecat cu caravana tatălui său spre ţărmul Mării Roşii, de unde se puteau achiziţiona ţesături, bijuterii şi mirodenii aduse de marinari din Orient. Banii necesari cumpărării mărfurilor fuseseră obţinuţi de Nigedur în Cairo, unde vânduse ţesăturile şi obiectele tradiţionale aduse de ARTIGAD cu un an în urmă.

Pasionat de comerţul pe uscat, folosind propria caravana formată din 10 cămile şi 6 catâri, plus cei 7 servitori, ARTIGAD a făcut numeroase drumuri de-a lungul celor două maluri ale Nilului, reuşind să ajungă un negustor bogat.

La 23 de ani, şi-a luat-o de nevastă pe Melyd, o fetiţă de 15 ani, puternic impresionată de statura lui uriaşă şi curajul său renumit în tot oraşul. Au avut împreună patru fete şi doi băieţi. Fetele au murit în primii ani de viaţă, nereuşind să reziste la suferinţele provocate de malarie. Cei doi supravieţuitori, Ergud şi Kider, erau băieţi voinici şi rezistenţi la boli, asemenea tatălui lor. Predestinaţi pentru a deveni şi ei negustori, au fost ajutaţi de ARTIGAD cu tot ce aveau nevoie: călătorii cu scop comercial, sfaturi binevenite în momente grele, învăţarea folosirii armelor de luptă. ARTIGAD le-a călit nu numai trupul, ci şi mintea, dorind să îi semene întru totul. I-a lăsat să înveţe câţiva ani la Moschee, ca un bun musulman ce era.

Împlinise 50 de ani când fericirea i-a fugit din casă şi din suflet. Tocmai îşi căsătorise fiul cel mic, crezând că îşi va trăi bătrâneţea liniştit cu draga lui Melyd, când femeia s-a stins din viaţă pe neaşteptate, într-o noapte liniştită şi înstelată. Trezindu-se dimineaţa, Melyd nu i-a mai dat binecuvântarea obişnuită. La ţipetele lui, au apărut toţi servitorii, îngroziţi la vederea stăpânei fără viaţă. Inima credincioasei Melyd nu mai rezistase puternicelor suferinţe ale sufletului, înăbuşite şi nerostite, fiindcă nimeni nu i le-ar fi înţeles.

Cu 3 ani în urmă, în timp ce ARTIGAD era plecat într-o lungă călătorie, rudele lui Melyd au convins-o să revină la religia coptă, la care renunţase pentru a deveni musulmană, în vederea căsătoriei cu ARTIGAD. Mama ei, înainte de a muri, o rugase să redevină creştină, asemenea tuturor femeilor din neamul lor. ARTIGAD a auzit la întoarcere mărturisirea lui Melyd, însoţită de rugăminţile ei pentru iertare. A iertat-o uşor, nefiind preocupat de problemele religioase şi considerând că iubirea lui pentru propria nevasta era mai puternică decât orice religie. Rudele lui ARTIGAD însă nu au iertat-o pe Melyd, femeia simţind puternic ura lor.

ARTIGAD nu şi-a luat o altă nevastă după pierderea lui Melyd. Mai mult chiar, i-a cinstit memoria, fiind de acord cu fiul cel mare, Kider, care voia să se însoare cu o fată de religie coptă. ARTIGAD le-a demonstrat tuturor, până în ultima zi a vieţii, că iubirea dintre bărbat şi femeie poate învinge prejudecăţile religioase. Omul s-a stins la 67 de ani, în urma unei crize puternice de malarie.

Nina Petre
20 iulie 2016

COMENTARIUL ALEXANDREI

"În acest episod văd o inversare a rolurilor din această viaţă. Eu (bărbatul musulman din altă viaţă) sunt femeia creştină şi soţul meu este musulman. Din fericire, am reuşit să facem ambele binecuvântări fără să fiu nevoită să mă convertesc, aşa cum a făcut soţia din episodul prezentat. Mulţumesc lui Dumnezeu că soţul meu este înţelegător, mă iubeşte şi asta a ajutat să nu se opună socrii mei la ideea de Biserică. Sper să meargă lucrurile în bună armonie în continuare, să nu fiu nevoită să aleg. Cu copiii poate voi avea o strângere de inimă, dar până atunci vom vedea cum decurg lucrurile.

Cert e că nu mi-a plăcut niciodată vălul la femei, să fie îmbrobodite până în cap, cum sunt musulmancele, mereu îmi dădeau sentimentul de milă. Am citit Coranul şi o carte "Pe urmele profetului", dar vă spun sincer, nu regăsesc nimic care să se potrivească cu evoluţia mea de acum, din contră, găsesc lucruri care nu sunt în regulă şi, când i le spun imamului, îmi zice că aşa e, trebuie reeditat Coranul ca să fie potrivit vremurilor actuale. Biblia este pentru orice timp şi an, nu pentru că este perfectă sau nici pe departe completă, ci pentru că promovează ce este cel mai important lucru: IUBIREA.

Am păstrat spiritul muncitoresc de la Artigad, mă dedic muncii pe care o fac. În domeniul afacerilor nu mă descurc şi nu mă atrage, soţul meu este cu partea aceasta. În privinţa copiilor, îmi doresc la fel, să îi instruiesc şi să aibă o educaţie. Am fost un tată şi un soţ bun din ceea ce văd în cele povestite, asta mă bucură.

DAR, aşa cum am constatat în multe din episoade, mereu mi-a plăcut să fiu în centrul atenţiei, am căutat aprecierea celor din jur, la fel simt şi acum: îmi place să fiu într-o poziţie bună, ca de acolo să pot face bine celor din jur. Nu ştiu dacă e tocmai bine, dar văd că spre asta tind şi aşa am fost de când eram mică. Un pic mă îngrijora uneori, pentru că ambiţia şi mândria nu sunt nişte virtuţi pe care să le cultivi, din contră, trebuie diminuate."

ALEXANDRA
20 iulie 2016
Bucureşti

< sus >

Episodul 6 – REGINE

Eroina povestirii este REGINE KARENSKY, a cărei viaţa s-a desfăşurat între anii 1408-1480 (secolul 15). REGINE s-a născut în casa părinţilor de pe moşia lor din satul Ulvenhout, situat la mică distanţă de oraşul Breda, spre sud. Astăzi, localităţile se afla în sudul Olandei, aproape de graniţa cu Belgia, în regiunea Noord Brabant.

Wrotislaw, tatăl lui REGINE, provenea din părinţi evrei născuţi în Polonia, ajunşi la vremea tinereţii în ospitaliera Olandă. Nevasta lui, olandeza Kydelle, îi dăruise un singur copil, pe superba REGINE, fetiţa semănând foarte mult la frumuseţe şi inteligenţă cu mama lui Wrotislaw, poloneza Martha.

La data naşterii REGINEI, Olanda făcea parte din Ţările de Jos. Cucerită în secolul 8 de Imperiul Carolingian, Olanda a fost cedata în 843 Lotharingiei, iar în secolul 10 a ajuns sub stăpânirea Imperiului Romano-German. În secolele 10-16, teritoriul Olandei a făcut parte, împreună cu Belgia, Luxemburg şi nord-estul Franţei, din entitatea istorică desemnată cu numele generic de Ţările de Jos, una dintre cele mai urbanizate şi bogate regiuni ale Europei din acea vreme. Devenit parte a Burgundiei în 1433, teritoriul Olandei a intrat, în 1477, sub stăpânirea dinastiei de Habsburg, iar prin aceasta, în stăpânirea Spaniei (în 1516). La acea vreme, REGINE nu se mai afla în viaţă.

Wrotislaw, tatăl ei, câştiga bine cu meseria de bijutier, transmisă din tată în fiu, de-a lungul neamului său evreiesc. În timpul săptămânii, locuia în casa lui din Breda, unde îşi avea apartamentul la etaj. Parterul clădirii era ocupat de încăperile destinate afacerilor lui: atelierul unde confecţiona bijuterii, un mic anticariat plin cu manuscrise preţioase şi obiecte vechi din aur şi argint, un birou în care îşi primea prietenii şi partenerii de afaceri. Kydelle sosea rar în casa din Breda, având interese financiare cu soţul ei şi pentru a certa servitoarele că nu făceau destulă curăţenie.

REGINE a avut o copilărie frumoasă, lipsită de griji majore, bucurându-se de confortul din casă, de pitorescul naturii, de joaca împreună cu animalele domestice. A învăţat să scrie, să citească şi să socotească banii împreună cu Frau Hende, o domnişoară bătrână de origine nobilă, sosită din Germania.

La 15 ani, copilăria a încetat brusc, într-un mod pe care fata nu şi l-ar fi închipuit vreodată. Wrotislaw, bunul ei tată, în care credea ca în Dumnezeu, a folosit-o drept monedă de schimb, achitându-şi prin intermediul ei o mare datorie de bani pe care nu reuşise să o restituie la termen. Dorind să îşi mărească averea prin cămătărie, împrumutase o sumă de bani uriaşă de la baronul Hans van Kleider din Breda. Acesta o văzuse pe REGINE de două ori în casa din Breda, unde fata venise cu mama ei în vizită la Wrotislaw.

Hans împlinise 28 de ani şi voia să îşi ia de nevastă o fată bine educată, lipsită de ifosele fetelor din familiile aristocratice. REGINE i s-a părut a fi cuminte, necunoscătoare într-ale iubirii, modestă, politicoasă şi disciplinată. Bărbat cu multă experienţă în privinţa femeilor, Hans nu a regretat nicio clipă, după căsătorie, alegerea făcută. Au trăit împreună 34 de ani, până când moartea lui Hans i-a despărţit definitiv.

Nunta a avut loc în vila imensă locuită de Hans în Breda, casă în care soţia lui, REGINE, a trăit până la sfârşitul zilelor. Acolo au conceput şi au crescut fiicele lor, Urrike şi Naderka. Pe Urrike, mama ei a născut-o la 18 ani, iar pe Naderka, la 21 ani. Fetele, crescute în armonie şi belşug, s-au bucurat din plin de buna înţelegere dintre părinţi şi ordinea care domnea în casă. Au primit ştiinţă de carte câtă le-a trebuit pentru a fi acceptate în lumea domnişoarelor pregătite pentru a ajunge neveste de oameni bogaţi. Pe Urrike au căsătorit-o cu un tânăr moşier bogat şi cumsecade, care a făcut-o soţie fericită şi mamă a patru copii. Naderka, mai norocoasă decât sora ei, a fost dusă la Paris de un nobil preocupat de alchimie, bărbatul câştigând enorm cu reţele lui bizare oferite nobilimii şi negustorimii bogate. Naderka a avut cinci copii, rămânând toată viaţa în Paris.

REGINE a trăit fericită până la 49 de ani, când i-a murit bărbatul pe neaşteptate. Hans, ajuns la 62 de ani, primea tratamente pentru durerile de inimă de aproape 5 ani. Având o fire energică, nu putea să stea la odihnă nici măcar o săptămână. Făcea dese drumuri la moşie, de unde aducea piei de oaie, brânzeturi, legume şi fructe, bine apreciate de populaţia din Breda. De când se căsătorise cu REGINE, avea în ea un ajutor preţios, un consilier de mare taină, care nu îi trăda niciodată interesele.

Moartea l-a surprins într-o noapte în conacul de la moşie, valetul găsindu-l în zori fără suflare. I l-a adus REGINEI de urgenţă, în caleaşca lui Hans, binecunoscută de toată lumea. Urrike a ajuns la înmormântare, dar Naderka a sosit abia peste două săptămâni. L-au plâns pe Hans cu disperare alături de mama lor, simţind că se prăbuşea totul în jurul lor. Şi-au revenit greu, cu ajutorul prietenelor şi propriilor familii, întorcându-se fiecare la treburile ei.

REGINE, la 49 de ani, s-a simţit în stare să conducă treburile de la moşie după pierderea soţului. A mai trăi 23 de ani, purtând mereu doliu în memoria bărbatului care o cumpărase de la părinţi pentru a o transforma într-o doamnă bogată, cu titlul de baroană, lăsând-o să îşi îndeplinească toate atribuţiile din cadrul familiei fără constrângeri şi fără a-i impune nimic cu forţa.

Nina Petre
29 iulie 2016

COMENTARIUL ALEXANDREI

"Un cadou frumos, să primesc episodul nr 6 mai repede, şi la fel de plăcut a fost să citesc viaţa mea sub numele de Regine.

Încă de la început am găsit asemănări cu reîncarnarea prezentă:

 - s-ar zice că mama ar avea origini evreieşti din partea bunicii, dar neclar definite, sincer nu mă simt ca fiind altă naţie decât româncă, poate din această cauză nu aş vrea să îmi părăsesc ţara.

 - bunica din partea tatălui zicea că îi seamăn şi mă îndrăgea mult, tatăl meu la fel crede că seamăn la temperament cu el. De la bunica şi tata, deopotrivă, aş dori să iau doar părţile bune, acelea de bun strategi şi foarte calculaţi cu banii, nu şi aspectele mai puţin plăcute, pe care oricum le am moştenire de la antecesorul meu Ranold.

 - îmi plac bijuteriile, lucrurile elegante (toate acestea datorită faptului că am avut un trai frumos în casa părinţilor şi în casa soţului - ca Regine)

 - datorită răsfăţului din reîncarnarea nr.6, în viaţa aceasta pot să spun că eram uneori cu un "of" că nu am toate lucrurile pe care mi le doresc. Am fost o familie cu un trai bun, am avut parte de vacanţe, cadouri de sărbători, posibilitatea de facultate în capitală, dar erau momente când aş fi vrut şi eu să am lucruri pe care le aveau unele colege, chiar dacă părinţii lor nu aveau funcţiile părinţilor mei. Aici era nelămurirea mea, cum de ele pot şi eu nu? Dar mama şi tata au vrut să construiască ceva şi pentru noi, să ne lase ceva, încât eu şi sora mea să nu fim nevoite să ne căsătorim cu cineva doar pentru avere, aşa că efortul lor era îndreptat în direcţia aceasta.

- din nou, am avut parte de un soţ iubitor - până şi în episodul în care Ranold este erou principal am avut o soţie iubitoare şi devotată. Asta mă face să fiu optimistă să cred că şi acum lucrurile au mers în aceeaşi direcţie şi sper să am o familie fericită. Poate alţii sunt fericiţi şi împliniţi de partea materială şi confortul le aduce armonie, pentru mine liniştea sufletească înseamnă armonie, restul le facem cu ajutor de Sus.

Aici mă văd nevoită să dezvolt un pic, să vă spun de ce am folosit "sper să am": acum un an mi-a zis cineva care comunica cu îngeri că nu ne vede să ne căsătorim, un maestru spiritual mi-a zis la fel, ca să îl las cu drumul lui şi să îmi văd de al meu, că el se va uita şi după altele, voi fi singură mereu şi că nu este pentru mine. Au fost şi persoane care ne-au încurajat, dar cu toate astea, eu m-am rugat să fie voia lui Dumnezeu. Trebuie să muncesc la a-mi scoate îndoiala din minte şi neîncrederea :(

 -ma văd şi în viaţa aceasta mamă de fete, cine ştie, poate măcar una o să am. Vreau să mă ocup de educaţia copiilor.

 - am avut o viaţă îmbelşugată, acum soţul meu, la fel, se străduie să îmi ofere, mă răsfaţă, este atent cu ce mă relaxează şi îmi place.

Băiatului sau fetei, indiferent ce voi avea, le voi spune la fel cum mi-au spus părinţii mei: să îşi aleagă partenerul pe care îl iubesc şi care îi iubeşte, să nu cate avere, pentru că o să aibă tot ce le trebuie. Din tot ce am văzut în jurul meu, mamele care se bagă în viaţa fiului -  încercând să îl controleze, să fie împotriva alegerilor, considerând că nimeni nu este suficient de bună pentru fiul lor - au, de fapt, probleme în cuplu şi de asta fac aşa. În loc să rezolve situaţia cu soţul lor, îşi canalizează toată atenţia pe băiat şi fac din acesta sluga lor."

ALEXANDRA
30 iulie 2016
Bucureşti

< sus >

Episodul 7 – RUNODO

Episodul spiritual nr.7 îl are ca erou pe RUNODO, a cărui viaţă s-a desfăşurat între anii 1300-1362 (secolul 14). S-a născut pe cea mai mare insulă din arhipelagul Antilelor, poreclită "Crocodilul verde", primind mai târziu numele de Cuba. Zona în care a trăit RUNODO, populată de urmaşii amerindienilor imigraţi din Florida în mileniul 4 î.Hr., se afla între actualul oraş Havana şi zona mlăştinoasă de pe ţărm, care ajunge până la Golful Broa (denumire actuală). Prin defrişarea pădurii de palmieri unde locuia tribul lui RUNODO, ocupanţii spanioli au eliberat terenul, construind pe el oraşul Alquizar. În perioada vieţii eroului nostru, insula "Crocodilul verde" încă nu fusese descoperită de navigatorul Cristofor Columb.

Uanugdu, vraciul satului, era căsătorit cu harnica Nurike, femeia dăruindu-i unsprezece copii. Opt dintre ei au murit înţepaţi sau muşcaţi de vietăţi ucigaşe, tatăl lor nereuşind să le salveze viaţa. Au trăit mai departe, scăpând de infecţiile nocive, trei băieţi. Cel mai în vârstă era Kedau, fiind urmat de RUNODO şi Arnec. Singurul dintre ei care dădea semne că ar fi moştenit darul de vindecător al tatălui a fost RUNODO, fiind desemnat de obştea satului drept urmaşul vraciului Uanugdu în munca grea şi periculoasă dusă în folosul comunităţii.

De la 8 ani, RUNODO şi-a dedicat activitatea zilnică pentru a-şi ajuta tatăl, învăţând treptat tot ce îi era necesar pentru a ajunge ca el. Abia împlinise 13 ani când Uanugdu a fost muşcat de un şarpe pe când încerca să îi extragă veninul, foarte eficient în anumite boli.

După decesul tatălui, RUNODO s-a pregătit câteva luni pentru a se muta în coliba vraciului, lăsată liberă de regretatul Uanugdu. La 14 ani, şi-a început munca de vraci, ajutat de mama lui, Nurike, şi de fratele mai mare, Kedau. Le-a fost greu la început, fiind solicitaţi zilnic de săteni. Nurike şi Kedau ştiau să aplice leacurile tradiţionale, dar ştiinţa scoaterii duhurilor cauzatoare de boli din trupul bolnavilor o avea numai RUNODO. Curajos din fire şi dornic să mulţumească spiritul tatălui său, care îi dădea sfaturi terapeutice în timpul somnului de noapte şi în momentele de transă provocată de substanţele halucinogene, RUNODO s-a descurcat din ce în ce mai bine, salvând viaţa unor bolnavi.

La 19 ani, şi-a luat-o de nevastă pe micuţa Uari, o fetiţă de 12 ani, nelipsită de la şedinţele lui de tratamente. Pasionată de vindecări, Uari şi-a ajutat bărbatul în munca lui şi după naşterea celor patru copii. Pe Melede a născut-o la 15 ani, pe Noriki, la 17 ani. A urmat primul băiat, Rinkuno, sosit când sora cea mică avea 3 ani. Al doilea băiat, Agarkid, a sosit la 7 ani după fratele mai mare.

Protejaţi de zeii la care se rugau zilnic, cei doi soţi şi-au îngrijit foarte bine copiii, ajunşi cu toţii oameni maturi. Pe fete le-au măritat înainte de a împlini 15 ani cu tineri din comunitatea lor. Rinkuno, fiul cel mare, posesor al harului părinţilor, a fost desemnat ca posibil urmaş în activitatea de vraci. Agarkid le-a dat şi el o mână de ajutor, de-a lungul vieţii culegând plante de leac, preparand rachiul necesar ritualurilor de vindecare, culegând frunze de tutun, uscându-le şi măcinându-le pentru a fi introduse în pipele rudimentare făcute din lemn de palmier.

Toţi sătenii maturi fumau din pipă, femei şi bărbaţi, considerând frunzele aromate şi fumul provocat prin arderea lor drept un miracol care alungă duhurile necurate ale bolilor. Tot cu efect vindecător erau considerate şi frunzele gustoase ce creşteau pretutindeni în zona lor de câmpie: ananasul, guayaba, mango, mamey, nuca de cocos cu laptele ei răcoritor, lămâile, bananele. Din lemnul greu şi dur al abanosului, nevasta şi copiii lui RUNODO ciopleau statuete şi obiecte de podoabă cu rol totemic, aducătoare de noroc din partea zeilor şi a animalelor venerate de întregul trib.

Clima caldă şi umedă favoriza înmulţirea insectelor periculoase şi a vietăţilor de la sol, unele mai agresive ca altele. În fiecare an, câţiva săteni erau ucişi de insecte şi reptile veninoase. Nici RUNODO nu a scăpat de atacurile lor. La 62 de ani, era deja un bătrân gârbovit, uscat la faţă şi la trup, doar piele şi os, suferind dese crize de malarie. A fost răpus de o boală cauzată de lipsa de igienă, numită astăzi dizenterie. După îngroparea lui, Rinkuno, fiul său, în vârstă de 35 ani, i-a luat locul în sinistra colibă a vraciului.

Nina Petre
24 august 2016

COMENTARIUL ALEXANDREI

"Vă mulţumesc pentru suportul dvs şi că de fiecare dată mă încurajaţi. Doamne ajută să fim feriţi de evenimente neplăcute!

Legat de episodul nr 7:  

- sunt de acord cu dvs., mereu am fost fericită să pot ajuta oamenii, să îi fac să plece mai fericiţi după întâlnirea cu mine, moştenire şi de la antecesorul meu vraci.

- încă un aspect comun îl regăsesc la partea cu visatul - şi eu am uneori vise premonitorii sau cu bunica mea, care a decedat acum 5 ani.

- acum înţeleg de ce refuz să iau medicamente, nu iau decât în situaţii extreme, şi ce pot tratez cu plante şi medicamente homeopate :)

-  nu am văzut Cuba, dar mărturisesc că mă atrage."

ALEXANDRA
9 septembrie 2016
Bucureşti

< sus >

Episodul 8 – ARETHIA

Episodul spiritual nr.8 o are ca eroină pe spaniola ARETHIA, care a trăit între anii 1210-1264 (secolul 13). S-a născut în oraşul Benavente, situat pe râul Esla, afluent al fluviului Duero. Acest fluviu, denumit în Portugalia Douro, se varsă în Oceanul Atlantic.

Oraşul Benavente se afla în acele vremuri pe teritoriul vastei regiuni Castillia, "Ţara castelelor". Această regiune ocupa zona centrală şi central-nordică a Peninsulei Iberice. Era formată din două provincii. La nord, Vechea Castilie, Castilla la Vieja, avea centrul politic în oraşul Burgos. La sud, Noua Castilie, Castilla la Nueva, avea centrul politic în oraşul Toledo. Oraşul Benavente şi oraşul Zamora, cel în care a locuit ARETHIA după căsătorie, se aflau în provincia Castilla la Vieja.

În secolul 9, pe teritoriul Vechii Castilii s-a întemeiat comitatul Castiliei, unit în 1029 cu Navarra. Ajuns Regat feudal independent, acesta s-a unit cu Regatul Leonului în 1157. În perioada vieţii ARETHIEI (1210-1264), pe tronul Castiliei au domnit următorii regi:

1) Alfonso VIII (1158-1214). La 16 iulie 1212, sub comanda sa, forţele unite ale Castiliei, Leonului, Navarrei şi Aragonului au obţinut o remarcabilă victorie în lupta de la Las Navas de Tolosa împotriva Califatului arab al Almohazilor, care încă mai exista în sudul Peninsulei Iberice.

2) Henric (Enrique) I (1210-1217).

3) Ferdinand III cel Sfânt (1217-1252), rege al Castiliei şi Leonului, a unit definitiv cele două formaţiuni statale într-un singur regat.

4) Alfonso X cel Înţelept (1252-1284), ales rege al Germaniei în 1257.

În anul 1031, Califatul arab se destrămase în mici principate maure, fapt ce a favorizat recucerirea de către creştini a teritoriilor ocupate de musulmani. Până la căderea definitivă a regatului musulman al Granadei (în 1492), s-a remarcat acţiunea celor două regate creştine Aragon şi Castilia.

Părinţii ARETHIEI, Chedondo şi Keria, aveau două fete. ARETHIA ea cu 4 ani mai tânără decât Octavia. Întreaga familie trăia din comerţul cu lumânările fabricate de Chedondo în atelierul său. Keria, catolică practicantă, vindea lumânări cât era ziua de mare în holul unei biserici din oraş. Fiicele ei au învăţat puţină carte de la sora preotului, femeie cultă. Cei doi fraţi, preotul şi sora lui, proveneau dintr-o familie de nobili bogaţi.

Octavia, căsătorită la 17 ani cu un ofiţer din armata regală, i-a găsit ARETHIEI un soţ care activa în acelaşi regiment cu soţul ei. Căsătorită la 16 ani cu militarul Arteno, un bărbat cu 9 ani mai în vârstă decât ea, ARETHIA s-a văzut nevoită să îşi părăsească oraşul natal pentru a se muta în vila soţului ei, situată spre sud, în oraşul Zamora. Localitate pitorească, încărcată de istorie, Zamora era aşezată pe fluviul Duero.

Părinţii lui Arteno, Vicenzo şi Amira, locuiau în apropiere, spre norocul tinerei perechi. Mai ales ARETHIA avea nevoie de ajutor, fiindcă singurătatea o copleşea în lungile perioade când soţul era plecat în misiuni de luptă.

Pe Nauro, unicul lor copil, l-a născut la 21 de ani, micuţul supravieţuind ca prin minune după naşterea dificilă care pusese în pericol viaţa ARETHIEI. Bunica Amira, femeie cumsecade, s-a ocupat mult de el, având experienţa creşterii lui Arteno, singurul ei copil.

Arteno sosea acasă de câteva ori pe an, dar uneori se întâmpla să lipsească şi un an. Luptele de apărare a hotarului sudic al Castiliei împotriva tendinţelor Califatului arab de a-şi recuceri vechile teritorii erau dese şi făceau victime în ambele tabere.

După plecarea lui Nauro, la 19 ani, cu regimentul tatălui său pentru satisfacerea stagiului militar, ARETHIA s-a ocupat timp de câteva luni de renovarea bătrânului castel moştenit de Arteno de la bunicii lui. Somptuoasa şi bătrâna clădire se afla într-o zonă împădurită din munţii Cantabrici, în nordul Castiliei. Clădirea friguroasă şi austeră i-a plăcut ARETHIEI. Îşi petrecea acolo mai ales zilele de vară. În concediile lui Arteno, castelul răsuna de veselia gazdelor şi a invitaţilor. Chiar şi iarna se simţeau bine, bucurându-se de natura superbă.

Nauro s-a retras din armata la 30 de ani, s-a căsătorit cu iubita lui, Vitoria, devenind părinţi la un an după nuntă. Nedorind să se desprindă cu totul de armată, s-a lansat în comerţul cu armament, fiind susţinut de tatăl său. Retras şi el din armata activă, Arteno primise un post important în administraţia militară a oraşului Zamora.

ARETHIA scăpase de marile griji şi suferinţe provocate de lipsa îndelungată a soţului şi fiului, cât luptaseră pe frontul din sud. O ajuta pe nora ei să îşi crească băiatul, citea până după miezul nopţii poezii şi jurnalele unor exploratori ai vremii, broda cantităţi mari de lenjerie, necesară mai ales în casa lui Nauro. Petrecea ore întregi privind apa fluviului, visând la anii copilăriei din Benavente.

În anul 1260, împlinise 50 de ani. Petrecerea aniversară a avut loc în castelul din munţi. Era vreme răcoroasă şi umedă. ARETHIA şi zecile de musafiri călăreau prin păduri ca o adevărată armată. S-a întâmplat că unii dintre petrecăreţi, printre care şi ARETHIA, au răcit puternic, făcând febră. După ameliorarea stării bolnavilor, s-au îndreptat cu toţii spre Zamora. În oraş apăruse o epidemie de tuberculoză, boala nevindecabilă în acele vremuri, care făcea anual zeci de victime. ARETHIA s-a molipsit şi ea în biserica pe care o frecventa în fiecare duminică. Medicii aduşi în casă au tratat-o timp de 3 ani.

Tocmai când credeau că pacienta s-a vindecat, o febră puternică i-a curmat viaţa. ARETHIA s-a stins la doar 54 de ani. Ajunsese îngrozitor de slabă, nemaiavând poftă de mâncare de multe săptămâni. La înmormântare, preotul parohiei a ţinut un discurs impresionant în care i-a lăudat meritele din timpul vieţii.

ARETHIA fusese o bună catolică, sprijinind Biserica parohiei cu mari sume de bani. Avusese în grija ei o casă de bătrâni, unde cei rămaşi fără familie îşi găseau obştescul sfârşit în condiţii omeneşti. Mai mult chiar, preotul le ducea din partea ei înaintea marilor sărbători religioase cadouri în bani şi alimente tuturor familiilor foarte sărace din oraş. Calificând-o drept o "sfântă" coborâtă printre oameni pentru a-i ajuta la necaz, bătrânul preot i-a influenţat apariţia poreclei de "Sfânta".

Nina Petre
13 septembrie 2016

COMENTARIUL ALEXANDREI

"Mulţumesc pentru episodul spiritual nr.8 - ca de fiecare dată, sunt plăcut surprinsă. În cele ce urmează vă prezint constatările mele:

- atâta timp cât sunt cu cineva (acum soţ, înainte era vorba de iubit), doresc să am parte de prezenţa lui, sufăr să fiu singură în doi, cum se zice. Din acest motiv, şi soţului îi spun mereu că nu trebuie să alergăm zi-lumină după bani, ci mai degrabă să fim mulţumiţi cu puţin, dar să fim împreună fericiţi. Din punctul meu de vedere, nici o tehnologie avansată (vezi crearea de SIRI şi alte voci pe telefoane şi Pc-uri, cu care poţi interacţiona ) nu poate substitui prezenţa umană. Acum văd de unde mi se trage, am avut două reîncarnări unde am fost în situaţia de a sta o perioadă departe de partener (episodul nr 4 şi acest episod);

- de când eram mică, visam să am o relaţie bună cu socrii, acest laitmotiv se repetă şi în episodul acesta (l-am regăsit în multe din cele prezentate de dvs.). Cred că asta e şi cauza pentru care pun la suflet aspectele din viaţa asta; ştiu, greşesc, nu trebuie să fie oamenii aşa cum îmi doresc eu, pentru că am încălca liberul arbitru (sunt într-o continuă muncă cu mine);

- acum nu îmi place munca migăloasă, detaliile, cred că mi-am luat o pauză. Exact cum îmi ziceaţi, am brodat cantităţi mari de lenjerie în episodul nr 8;

- îmi place căldura şi soarele, nu îmi place vremea răcoroasă, ploile mă deprimă şi nu funcţionez la parametrii. Acum mi-aţi dezvăluit de ce am astfel de preferinţe;

- încă de la primul episod, v-am mărturisit că îmi place să ajut oamenii, să le fac bucurii şi în special interacţiunea cu bătrânii mă emoţionează până la lacrimi. Se pare că am avut grijă de bătrâni şi m-am implicat profund în această activitate, încât s-au transmis trăirile peste atâtea reîncarnări;

- un aspect important, l-am lăsat mai spre final: am fost creştină într-o ţară dominată o perioadă de musulmani (acest episod şi episodul nr 4); am fost de religie musulmană cu partener creştin (în episodul nr 5 şi o parte din nr 4; în spirit de glumă, aş zice şi în episodul nr 3, când practicam una din permisiunile lor cu mai multe neveste); acum sunt creştină cu soţ musulman. Peste tot se repetă aceste roluri în care trebuie să existe iubire sinceră ca să poţi menţine echilibru, să ai parte de înţelegere şi să înţelegi.

Reîncarnarea în diverse perioade aş asemăna-o cu şcoala, fiecare episod este o clasă pe care o promovezi cu brio, cu o notă minimă sau rămâi repetent. Drept urmare, din cele prezentate până în momentul actual, au existat anumite episoade care şi-au pus amprenta asupra evoluţiei spiritului meu, le-am identificat ca verigi cheie, şi altele care mi-au adus o stare de bucurie, dar fără a avea un impact aşa puternic (au fost de trecere)."

ALEXANDRA
15 septembrie 2016
Bucureşti

< sus >

Episodul 9 – RJEKE

Episodul spiritual nr.9 o are ca eroină pe irlandeza RJEKE. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 1111-1170 (secolul 12). RJEKE s-a născut în modesta casă a părinţilor situată pe teritoriul unui mic regat independent din sudul Irlandei. Localitatea în care locuia familia agricultorului Gardik, tatăl lui RJEKE, se numea Macroom. Tot aşa se numeşte şi astăzi.

Irlanda, numită şi "Insula verde" a fost ocupată în mileniul I î.Hr. de triburile celtice ale gaellilor, sosite din Britannia şi Gallia. În secolul 5 d.Hr., gaelli au adoptat creştinismul. Poziţia izolată a Irlandei, ca insulă situată în extremitatea occidentală a Europei, a favorizat menţinerea structurilor gentilice arhaice, clanurile având un rol predominant în viaţa societăţii. Izolarea irlandezilor i-a ferit de cucerirea romană şi de distrugerile popoarelor migratoare. La începutul Evului Mediu, Irlanda a avut un rol important în păstrarea şi transmiterea moştenirii antice greco-romane datorită activităţii laborioase din mânăstiri. Micile state feudale irlandeze au respins, în secolele 8-11, încercările vikingilor de a se stabili durabil pe insulă.

Gardik, tatăl eroinei noastre, era căsătorit cu Rodyle, femeie harnică şi cumsecade, care dăduse viaţă la şapte copii. Două fetiţe şi doi băieţi au decedat la doar câteva luni, din cauza unor răceli grave. Au supravieţuit RJEKE şi cei doi fraţi mai mici, Luthar şi Mangord. Luthar avea cu 4 ani mai puţin decât sora lui. Mangord era cu 2 ani mai mic decât Luthar.

Întreaga familie trăia din agricultură şi creşterea oilor, la care se adăugau animalele din gospodărie. Tributul pe care îl datorau anual slujbaşilor regelui era suportabil, astfel încât fiecare familie din Macroom putea trăi omeneşte. Nimeni din familia lui Gardik nu învăţase carte. În schimb, cu toţii erau foarte prietenoşi, vorbăreţi, iar Rodyle, mare povestitoare.

Pe RJEKE au căsătorit-o la 14 ani cu un tânăr care şi-a dorit-o foarte mult de nevastă. Mondarr avea 22 de ani când a făcut nunta cu aleasa inimii. De meserie era fierar, având un mic atelier lângă casă, unde făcea topoare, suliţe şi diverse unelte necesare în gospodăriile sătenilor. Pentru cumpărarea fierului şi aramei făcea anual drumuri lungi până la Golful Eoghain Mhoir, a cărui apă se varsă în Marea Celtică. La malul golfului poposeau corăbiile unor negustori vikingi, care primeau carne uscată şi blană de oaie în schimbul unor cantităţi de fier şi aramă, aduse din Britannia. Datorită intereselor de schimb comercial, satele din sud-estul Irlandei nu erau atacate de războinicii vikingi.

RJEKE şi Mondarr au avut doi copii, ambii fete. Pe Adyrl, mama ei a născut-o la 17 ani, iar pe Nodkel, la 24 ani. Frumoase, simpatice şi harnice, au fost luate în căsătorie înainte de a împlini 15 ani, bărbaţii lor fiind buni gospodari. Adyrl a născut şase copii, iar Nodkel, şapte. Au supravieţuit cu toţii. Bunica RJEKE i-a iubit pe toţi în egală măsură, având grijă să îşi ajute fiicele la creşterea lor.

Darul ei de mare povestitoare, moştenit de la mama Rodyle, una dintre calităţile care îl convinseseră pe Mondarr să o ia de nevastă, i s-a transmis uneia dintre fetiţele lui Adyrl. Când se adunau toate generaţiile cu diverse ocazii, întreaga localitate răsuna de exclamaţiile laudative şi râsetele petrecăreţilor. Mai mult chiar, povestirile născocite de RJEKE se răspândeau şi la alte comunităţi de pe teritoriul regatului. Femeia povestea cu mult umor situaţiile comice prin care treceau oamenii din jurul ei. Uneori le istorisea în versuri, iar sătenii le transformau în cântecele care îi înveseleau pe toţi la petreceri. RJEKE ştia să povestească şi balade triste, auzite de la mama şi bunicile ei, în care slăvea faptele de vitejie ale strămoşilor celţi, apărători îndârjiţi ai pământurilor şi vieţii tuturor.

Întreaga comunitate o iubea şi o admira pe RJEKE pentru felul ei de a fi, mereu amabilă, săritoare la necazul altora, gata să ajute pe toată lumea. Fetele ei au crescut şi s-au maturizat sub influenţa sa binefăcătoare.

Cu un singur om nu se putea înţelege nici cu binele, nici cu cearta. Era vorba despre fratele mai mic, Mangord. Antipatia lor reciprocă rezulta din firile lor opuse. Mangord era mândru, peste măsură de orgolios, din cauza staturii înalte, a trupului voinic, a părului blond, ondulat, lung până la brâu. Firea lui războinică neavând cu cine să se înfrunte, l-a determinat să plece de acasă la 20 de ani, după o ceartă mare cu tatăl său. Gardik îl tot îndemna să se căsătorească. A locuit în câteva sate din nordul insulei, mutându-se dintr-un loc în altul, din cauza iubirii fetelor, el nedorind să se însoare cu niciuna dintre ele. Tot necăsătorit era la 28 de ani, când a fost ucis într-o încăierare cu câţiva războinici vikingi, ajunşi cu o corabie pe ţărmul nordic al Irlandei.

Nina Petre
26 septembrie 2016

COMENTARIUL ALEXANDREI

"Am căutat imagini cu oraşul natal din reîncarnarea prezentată de dvs. şi vreau să vă spun că în pozele vechi seamănă cu oraşul meu natal din această viaţă.

Legat de informaţiile furnizate de dvs., vă prezint alte aspecte care au rădăcini comune:

- părinţii din partea tatălui au avut oi, când eram mică am prins etapa cu un număr mic de care trebuia să am grijă în vacanţa de vară, dar pot să mărturisesc că mi se par cele mai tâmpite animale, nu întâmplător există vorba: "ai făcut-o de oaie". Prin urmare, în viaţa asta nu le-am îndrăgit aşa mult ca şi Rjeke.

- comunicarea reprezintă şi acum un element important pentru mine şi mă caracterizez ca fiind o fire sociabilă. Arta povestitului se manifestă şi acum, mi-a plăcut mereu să vorbesc cu oamenii, să fac atmosferă când ne întâlneam mai mulţi (tatăl meu este la fel). Sper să fie molipsitoare veselia şi sinceritatea mea peste tot pe unde merg :) Asemănarea cu antecesoarea mea este evidentă, ea fiind aşa, cum mi-aţi spus, îndrăgită de toţi. Totodată, am ajuns într-o etapă în care  am realizat că trebuie să îmi temperez tendinţa aceasta de a fi prietena tuturor; să mulţumeşti pe toată lumea este imposibil, cel mai important rămâne să fii tu mulţumit cu orice faci şi cei care ţin la tine îţi vor rămâne alături, restul se vor cerne singuri şi lucrurile se aşează cum e mai bine.

-  familia, copiii sunt şi acum o prioritate pentru mine (chiar dacă vă mărturisesc sincer că am porniri să apuc pe calea carierei, îmi ţin în frâu aceste tendinţe). Vreau să am şi eu o influenţă bună asupra copiilor mei, aşa cum a avut Rjeke.

- nu îmi place frigul, am mereu mâinile şi picioarele reci, având o circulaţie periferică deficitară. Mai nou, la piciorul drept mă doare în partea laterală şi am zis că după vacanţa care se apropie merg la un ortoped, să nu mi se facă mont (deşi am citit că nu prea se poate evita :(, sunt multe teorii: ba că este acid uric, ba că este genetic, toate prezintă o situaţie nefavorabilă). Dacă Rjeke a avut oasele deformate, e un pic delicată problema şi pentru mine…..

- trăsăturile de caracter prezentate la fratele Rjekei există într-o oarecare măsură şi la soţul meu (astea sunt aspectele care mă supără uneori şi sunt singurele care creează discuţii între noi). Da, are momente de mândrie şi orgoliu pe care le identific foarte clar şi mereu îi spun că nu e bine să fie aşa. La fel, partea cu stilul cuceritor a avut-o până să fim împreună, era o albină  în căutare permanentă de polenizare, de asta uneori îmi trece un gând că şi-ar putea relua obiceiurile. Părţile frumoase, sensibile sunt de la încarnarea în care era nepotul meu. În viaţa aceasta încearcă să îşi plătească datoria karmică faţă de mătuşa lui, fiind foarte atent cu mine. Este o certitudine că avem fiecare de învăţat, de asta ne-am întâlnit şi suntem soţ şi soţie, avem de încheiat socoteli din viaţa când eram fraţi şi nu ne înţelegeam, sau nepot-mătuşă şi am fost despărţiţi de soartă, sau cine ştie ce alte episoade spirituale în care am fost împreună."

ALEXANDRA
8 octombrie 2016
Bucureşti

< sus >

Episodul 10 – TSEN

Eroul episodului spiritual nr.10 este chinezul TSEN, a cărui viaţă s-a desfăşurat între anii 1024-1069 (secolul 11). TSEN s-a născut în localitatea Macao (Haojing, Jinghai), situată la vărsarea fluviului Xun Jiang (Xi Jiang) în Marea Chinei de Sud.

Marinarul Dag a avut şapte copii împreună cu nevasta lui, Maun, rămânând în final doar cu un băiat, TSEN. Patru fetiţe şi doi băieţi s-au stins din viaţă, având boli grave. TSEN a fost înscris în prima clasă a şcolii de băieţi după ce împlinise 7 ani, terminând ultima clasă la 16 ani. Conform dorinţei sale, părinţii i-au dat voie să urmeze timp de 4 ani cursurile unei şcoli private conduse de doi învăţaţi sosiţi din Taiwan, specializaţi în predarea confucianismului şi a istoriei Chinei. La 22 de ani, absolventul TSEN a fost angajat la şcoala ale cărei cursuri le terminase în urmă cu un an.

S-a căsătorit la 24 de ani cu Lyan, o fată de 17 ani, bine pregătită în familie pentru a deveni o soţie excepţională. După 2 ani de la nuntă, Lyan a născut-o pe delicata Adig, unicul lor copil. Salariul lui TSEN era modest, familia lui fiind ajutată de cei doi taţi, Dag şi Jindeng. În anii care au urmat începerii carierei de profesor, TSEN s-a dedicat unor cercetări deosebite în domeniul confucianismului.

În perioada vieţii lui, Imperiul Chinez s-a aflat sub domnia împăraţilor ce aparţineau dinastiei Sung de Nord (Beisong), având drept capitală oraşul Pien-liang (Kaifeng). În perioada 1024-1069 au domnit împăraţii: Renzong (1023-1063); Yingzong (1064-1067); Shenzong (1068-1085). Dinastia Sung de Nord a reuşit să restabilească unitatea statală şi să consolideze autoritatea centrală, folosind un aparat birocratic educat în spirit confucianist. Au fost inventate praful de puşcă şi busola, s-a trecut la perfecţionarea tiparului şi la introducerea banilor de hârtie.

Învăţaţii dinastiei Sung au îmbogăţit confucianismul cu tematici metafizice, fiind influenţaţi de taoism şi budism. Se ajunsese astfel la un neoconfucianism, păstrându-se fundamentul etic al ştiinţei confucianiste, al cărei fondator era învăţatul Confucius (551-479 î.Hr.). Unul dintre principiile sale didactice era acela că transmiterea înţelepciunii ar fi fost primul pas spre renaşterea chineză.

El însuşi profesor, asemenea idolului său, Confucius, eroul nostru, TSEN, era adeptul studiului aprofundat al textelor antice (Ching), al practicii altruismului şi a omeniei. Cercetătorii confucianismului căutau cheia vieţii omeneşti în adaptarea omului la împrejurări. Confucius se considerase reformatorul unei înţelepciuni străvechi ce avea drept scop buna funcţionare a societăţii. Curtea imperială a dinastiei Han (care a durat din secolul 3 î.Hr. până în secolul 3 d.Hr.) ridicase confucianismul la rang de cult religios.

Profesorul TSEN era preocupat de păstrarea confucianismului ca sistem filosofico-religios cât mai fidel ideilor fondatorului său, Confucius. În cercetările sale, TSEN studia conştiincios teorii budiste şi taoiste, bazându-se, în principal, pe numeroasele manuscrise procurate de tatăl său din oraşele chineze şi indiene pe unde reuşea să ajungă.

Ca soţ şi tată nu i se putea reproşa mai mult decât preocuparea intensă pentru cercetarea preţioaselor scrieri filosofice, care îl determina să se joace prea puţin cu Adig şi să doarmă doar spre ziuă lângă Lyan. Blândeţea lui era evidentă, atât la şcoală cât şi acasă. Niciodată nu fusese auzit strigând la cineva sau protestând că salariul era prea mic.

Îşi iubea familia cu disperare, temându-se de boli, de hoţi şi de neglijenţa negustorilor care le vindeau alimentele. Frica lui de bolile contagioase ajunsese o obsesie de care nu scăpa nici noaptea în somn. Visele de coşmar se înmulţiseră pe măsură ce se apropia de împlinirea vârstei de 45 ani. Fără să îşi dea seama că visele cumplite îl vizau pe el, TSEN cădea în disperare la fiecare simptom de boală al soţiei şi copilului.

În vara anului 1069, în Macao izbucnise o epidemie de ciumă, răspândită de şobolani infectaţi fugiţi de pe câteva corăbii. Aflând de primele victime, TSEN a trimis-o pe Lyan la ţară, departe de oraş, unde părinţii lui aveau o mică fermă. Adig, la 19 ani, era căsătorită şi avea un băieţel de un an. Soţul ei i-a urcat într-una dintre corăbiile lui, ajungând cu toţii în Taiwan, unde au scăpat cu viaţă. Singurul din familie sacrificat de cumplita ciuma a fost TSEN. Prea ocupat cu cercetările şi elevii lui, a aşteptat închiderea şcolii, ca după aceea să se retragă şi el la ţară. Din nefericire, suspendarea cursurilor şcolare l-a găsit deja bolnav.

Trupul său, ars la grămadă, nu a putut fi îngropat. Resturile lui după ardere nu au fost separate de cele ale altor victime. După un an de la stingerea molimei, Lyan şi-a reluat traiul în casa din Macao, transformând una dintre camere într-un sanctuar plin cu flori, lumânări şi beţişoare parfumate, toate aşezate în faţa tabloului care îl înfăţişa pe TSEN la scurtă vreme după căsătoria lor.

Nina Petre
18 octombrie 2016

COMENTARIUL ALEXANDREI

"Mulţumesc pentru episodul nr.X, ca şi până acum sunt bucuroasă de fiecare antecesor pe care îl descoperim împreună.

Vă prezint aspectele identificate de mine, care şi-au lăsat amprenta până în reîncarnarea aceasta:

- locul natal: îmi place muzica indiană, unele feluri din bucătăria lor, cultura lor şi mi-ar plăcea să ajung acolo;

- profesia: aşa cum v-am spus când am început colaborarea, din clasa a 7-a am zis că vreau să fiu profesoară de chimie şi aşa am ţinut-o până în clasa a 11-a când tata a zis că nu pot să mor de foame;

- căsătoria: sesizez o diferenţă de 7 ani faţă de soţia de atunci, acum se păstrează şi tot eu sunt cea mai mare din cuplu;

- cercetarea: TSEN mi-a lăsat, din fericire, pasiunea pentru istorie şi capacitatea să învăţ rapid la această materie, să reţin anii şi detaliile unor evenimente, lucru care m-a ajutat mereu în special în clasa a 8-a, când am luat 10 la admitere, fiind o bucurie pt. părinţi (în special pt. tatăl meu);

- muncă continuă: aici era bine dacă aş fi păstrat întru totul devotamentul antecesorului meu; din păcate, nu pot fi cal de cursă lungă decât atunci când mă motivează suficient obiectivul final şi mă mobilizez uneori greu. Din fericire, a rămas un procent mic de ambiţie de la TSEN, şi poate alţii, pentru situaţia când vreau ceva şi pot (am învăţat în clasa a 11-a să iau un examen de admitere la facultatea de chimie şi am reuşit);

- grija faţă de cei din jur: mă regăsesc în comportamentul antecesorului meu, să văd că toţi din jur sunt bine şi atunci sunt şi eu;

- omagiul adus de soţia de atunci: îmi plac beţişoarele parfumate şi aprind mereu în casă, îmi plac florile şi soţul meu mă răsfaţă mereu cu câte un buchet fără să fie vreo ocazie specială;

- familie: am avut o familie frumoasă care m-a susţinut, aşa vreau să construiesc şi acum un cămin solid şi armonios;

Adevărat cu sufletele pereche, poţi avea momente să fii slab şi să cazi în capcană: cu el trebuie să fiu, chiar dacă realitatea e total alta, evoluând fiecare în mod diferit. Dacă am avut încercări şi păreri diverse legate de soţul meu, sunt fericită că am făcut ce am simţit şi uite că legătura puternică dintre noi e păstrată din alte reîncarnări. Poate ne mai întâlnim ;)

Legat de religie, am citit Coranul şi încă o carte, "Pe urmele profetului", şi vă mărturisesc că nu m-a convins să urmez calea asta, mă simt cu idei creştine în viaţa asta. Am găsit unele aspecte care m-au făcut să mă întreb cum un trimis a lui Dumnezeu poate să facă aşa sau să spună aşa, atâta timp cât susţine că aduce cuvântul lui Dumnezeu pe pământ?... La întrebarea aceasta, imamul mi-a răspuns că am dreptate, că se poate interpreta cum zic eu şi că toate astea au fost pentru vremurile respective, când musulmanii erau persecutaţi de evrei, prin urmare ar trebui reeditat Coranul să fie pt. vremurile actuale..... NU m-a convins, nu sunt apărătoarea creştinismului, avem şi noi destule probleme, dar nu cred că Biblia trebuie reeditată, ba din contră, trebuie completată cu evangheliile care au fost scoase la un moment dat. Copiilor le voi spune să îşi asculte inima şi partea divină din ei, eu îi încurajez să se roage, că există un Dumnezeu şi fără şantaje materiale. Singurul lucru greu de acceptat va fi Ramadanul, care mi se pare foarte aspru şi pentru adulţi, să nu mai vorbesc de copii, dar fiecare vine cu misiunea lui."

ALEXANDRA
19 octombrie 2016
Bucureşti

< sus >

Episodul 11 – VIRDI

Eroina episodului spiriutal nr. 11 este VIRDI, a cărei viaţă s-a desfăşurat între anii 913-958 (secolul 10). S-a născut într-un trib de indieni araucani aşezat în apropierea râului Tapajos (afluent al fluviului Amazon) şi a cascadei Chacorao. Astăzi, zona respectivă se găseşte la graniţa dintre regiunile Amazonia şi Para, situate în nordul Braziliei.

Părinţii ei, Auner (tatăl) şi Oyom (mama), o aveau numai pe ea. Înainte de a o naşte, Oyom pierduse câteva sarcini. Părinţii lui VIRDI erau agricultori, cultivându-şi legumele destinate hranei pe mica bucată de pământ de lângă modesta colibă. Auner se mai ocupa şi cu vânătoarea în pădurile sălbatice din jurul cascadei. Oyom ştia să împletească scoarţe bune de pus pe jos în colibă şi pălării de soare, purtate mai ales de către femei când mergeau să aducă apa de la izvoarele de lângă cascadă. Fibrele necesare împletiturilor proveneau din tulpinile unor plante recoltate de Auner din adâncul pădurii. Vasele de ceramică folosite la păstrarea apei şi a unor alimente erau confecţionate de Auner.

Oyom se pricepea şi la folosirea unor tratamente, ştiinţa transmisă de veacuri din generaţie în generaţie. VIRDI, fată harnică şi foarte apropiată de părinţi, a învăţat de la ei tot ce i-a fost permis, chiar şi mersul prin pădure după vânat şi recoltarea plantelor tămăduitoare sau a celor necesare împletiturilor. Până la 9-10 ani, semănase cu un băiat, bun la toate muncile, pe măsura puterilor sale.

După aceea, pe măsură ce creştea şi se dezvolta, căpătând feminitatea firească, a devenit extrem de frumoasă şi foarte dorită de tineri să le devină soţie. La 12 ani, părinţii au considerat-o bună de măritat. I-au dat-o negustorului Chirao, un tânăr de 26 ani care făcea schimb de produse cu alte triburi din zona râului Tapajos, ajungând uneori până la ţărmul Amazonului.

VIRDI a căpătat o frică permanentă de bărbatul ei după ce o plesnise peste cap la câteva zile după ceremonialul de nuntă. O văzuse privind cerul pe înserate, o întrebase ce vede acolo sus, iar ea îi răspunsese că era secretul ei. Multe bătăi a încasat sărmana VIRDI din cauza deselor refuzuri de a-i mărturisi lui Chirao toate secretele ei.

Şi-a făcut datoria din plin faţă de soţ, copii şi celelalte rude până în ultimul an al vieţii. A născut doi băieţi: pe Lunuku, la 16 ani, iar pe Urumdu, la 20 de ani. Amândoi au rezistat asaltului numeroaselor infecţii provocate de igiena precară, de zgârieturile şi muşcăturile unor animale, dar mai ales de înţepăturile extrem de dureroase şi periculoase ale numeroaselor insecte. VIRDI, cu ştiinţa tămăduirii învăţată de la mama ei, şi-a tratat copiii cum s-a priceput mai bine, salvându-le viaţa de nenumărate ori.

Seara, stând liniştită lângă colibă, privea cerul înstelat, concentrându-se puternic în timp ce se străduia să descifreze semnificaţia poziţiilor corpurilor cereşti.

În tratarea copiilor şi rudelor ei, VIRDI folosea argila, pietricele de apă, descântece şi diverse practici de masaj. Obişnuia să discute mult cu bolnavii despre simptomele lor. După fiecare discuţie, îşi punea seara în gând, înainte de culcare, să i se arate în vis calea cea mai bună de tratare a fiecărui bolnav. Dimineaţa, când avea în minte cheia vindecării, ieşea din colibă, îngenunchea cu ochii la cer şi le mulţumea zeilor pentru că o ajutaseră să înţeleagă ceea ce avea de făcut.

Băieţii s-au apropiat fiecare de câte unul dintre părinţi. Urumdu, fiul cel mic, s-a simţit atras de preocupările terapeutice ale mamei, reuşind să o ajute în practicile ei şi să îi uşureze chinurile trupului până în clipa morţii. Fiul cel mare, Lunuku, şi-a început peregrinările comerciale de la 7-8 ani, plecând cu tatăl său pe apa râului pe modesta plută făcută din trunchiuri de copaci. Lunuku era foarte ager la minte, calitate foarte apreciată de Chirao, care vedea în el copia sa fidelă.

Totuşi, niciunul dintre băieţii lui nu îi moştenise firea violentă, irascibilă şi geloasă. Chirao suferea de o gelozie sora cu nebunia. Nu suporta să vadă vreo privire admirativă îndreptată spre VIRDI din partea altor bărbaţi. A tot bătut-o, din motive inventate de el, până i-a distrus rinichii şi coloana vertebrală. În zadar s-a străduit, zi şi noapte, devotatul fiu Urumdu să îşi salveze mama de la moarte. La 45 de ani, inima sărmanei VIRDI s-a oprit, femeia nemairezistând durerilor atroce din zona spatelui.

După moartea ei, soţul nedemn, Chirao, rămas văduv la 59 de ani, a regretat-o îndelung, nemaiputând să mănânce nimic. Timp de câteva zile după îngroparea soţiei în adâncul pădurii, a reuşit să mestece doar frunzele unor plante halucinogene, pe care le scuipa înainte de a înghiţi repetate porţii de rachiu foarte tare. S-a stins de foame şi toxicitate în organism la mai puţin de două săptămâni după pierderea lui VIRDI.

Nina Petre
2 noiembrie 2016

COMENTARIUL ALEXANDREI

"Mulţumesc pentru acest episod spiritual. Vă prezint în continuare elementele sesizate de mine.

- Deşi nu am ajuns în Brazilia, îmi plac elementele din acest colţ de lume, muzica, dansul ,voia bună, pentru care sunt recunoscuţi.

- Părintii mei au fost toată viaţa şi sunt buni gospodari, aşa cum erau părinţii lui Virdi.

- În viaţa aceasta am tendinţa să păstrez unele lucruri pentru mine, să nu spun chiar tot ce gândesc. Şi când eram acasă la părinţi, preferam să vobesc cu mine şi cu Dumnezeu decât să mărturisesc mamei ce îmi trecea prin minte. Acum, soţul mă cunoaşte şi mă simte dacă mă gândesc la ceva, chiar şi dacă suntem la distanţă unul de celălalt, ştie că sunt tristă, fără să îi spun.

- Aşa cum mi-aţi zis şi dvs, Doamne fereşte să ajungem la violenţă fizică sau verbală. Nu mi-a plăcut violenţa niciodată, mereu încerc să am un comportament pacifist.

- Îmi place să stau în natură, aşa cum făcea şi Virdi, privind cerul. Când mă apasă problemele, mă plimb în parc şi încerc să găsesc o rezolvare. Se întâmplă să visez ce urmează să se întâmple, uneori fără să mă concentrez în direcţia asta, alteori ca răspuns la unele nelămuriri.

- Un aspect interesant legat de moartea lui Virdi e faptul că şi în această viaţă cred că, la o eventuală despărţire, partenerul mă va regreta (senzaţia asta o aveam de când eram adolescentă).

- Mă bucur că am avut copii şi i-am iubit, îmi doresc şi în această viaţa să am : )

Mulţumesc pentru sfaturile date, voi încerca să nu îi dau motive soţului de gelozie, deşi mărturisesc că este gelos şi uneori are înclinaţii spre mentalitatea de arab care nu vrea ca soţia lui să fie văzută de cineva că ia contactul cu bărbaţi, oricare ar fi motivul. Din fericire, nici eu, nici soţul meu nu consumăm alcool, tutun sau alte plante cu efecte psihotrope."

ALEXANDRA
9 noiembrie 2016
Bucureşti

< sus >

Episodul 12 – INGE

Eroina episodului spiritual nr.12 este INGE REISEN, a cărei viaţă s-a desfăşurat între anii 810-867 (secolul 9). S-a născut în localitatea Luenzina, aflată pe teritoriul Ducatului de Carintia, acesta aparţinând Statului Franc. Astăzi, vechea localitate germanică Luenzina se numeşte Lienz, se află pe teritoriul Austriei, în regiunea Tirol, în vecinătatea râului Isel, aproape de graniţa cu Italia.

INGE s-a născut în timpul domniei lui Carol cel Mare (Carolus Magnus, Charlemagne), membru al dinastiei carolingiene, încoronat ca împărat al Occidentului la 25 decembrie 800 de către Papa Leon III. Carol cel Mare a domnit între anii 768-814. I-a urmat la tron Ludovic (Ludwig) I cel Pios (814-840). După moartea acestuia, Regatul Franc a fost împărţit între moştenitorii săi.

Părinţii lui INGE, Reinhard şi Maure, o aveau numai pe ea. Deşi trăiau modest, din negustoria cu lemne practicată de Reinhard, s-au preocupat de educarea fiicei lor, aducându-i o profesoară de limba latină, ajutând-o astfel să se arate lumii din jur nu numai ca o domnişoară foarte frumoasă, ci şi cultă, prin citirea unor cărţi bisericeşti şi jurnale de călătorie ale unor aventurieri renumiţi.

Reinhard avea voie să taie lemne în uriaşa pădure a nobilului Ludwig Sieder, un bărbat de 26 ani, bun luptător şi mare amator de călătorii. Părinţii lui muriseră cu ani în urmă, unul după altul, din cauza unor boli pulmonare. El locuise în vasta casă din Luenzina, doar cu menajera şi servitorii, de la vârsta de 19 ani.

În anul 826, a cunoscut-o pe INGE în pădurea lui, fata însoţindu-şi tatăl, dornică de foşnetul brazilor şi de energia lor binefăcătoare. Ludwig, obişnuit să nu stea mult pe gânduri atunci când îşi dorea să obţină ceva, a cerut fata în căsătorie, nunta având loc în luna următoare.

La 16 ani, INGE devenise nevasta unui tânăr foarte bogat. Plăcut surprins de cultura fetei, rar întâlnită în familiile de condiţie modestă, Ludwig a decis să o plimbe prin Peninsula Italică, în Republica Veneţiei, în Statul Papal, iar apoi, traversând Mediterana, să ajungă în Maghreb (nordul Africii).

După un an, corabia pe puntea căreia se aflau i-a debarcat pe ţărmul nord-african. Timp de 5 ani, au călătorit pe teritoriile ocupate astăzi de ţările numite Algeria şi Maroc, fără să se aventureze prea mult spre sud, unde puteau fi răpiţi de negustorii de sclavi. Ludwig era pasionat de obiecte vechi, dovezi ale culturilor nord-africane, unele păstrate în casele negustorilor de artefacte, urmând să fie vândute la preţuri exorbitante. Au cumpărat obiecte de cult şi podoabă, unul mai ciudat ca altul, majoritatea aparţinând civilizaţiei berbere (maure): statuete, pandantive, şiraguri cu mărgele din scoici sau chihlimbar, brăţări din argint, cercei din aur, buni de pus în nas şi în urechi.

În anul 832, când INGE împlinise 22 de ani, s-au îmbarcat pe o corabie, făcând cale întoarsă spre Europa. După câteva luni, au ajuns în draga lor vilă din Luenzina, de care le fusese foarte dor.

La 24 de ani, INGE a devenit, în sfârşit, mamă, dându-i viaţă fiului lor, Christian. Băiatul, crescut în lux, la vila din oraş şi în cea de pe moşie, din zona montană, a avut doi profesori bătrâni, care l-au transformat într-un tânăr cult şi bine educat. Ştiinţa mânuirii armelor de luptă a primit-o de la tatăl său, Ludwig, spadasin vestit în tot ţinutul. Băiatul moştenise firea paşnică a tatălui şi toate plăcerile acestuia: lectura, plimbările pe moşie, călătoriile în ţinuturi îndepărtate, ca şi satisfacţia conducerii propriei moşii, dăruite de părinţi.

Christian împlinise 33 de ani când şi-a pierdut mama. Era căsătorit cu frumoasa Gisella, care îi dăruise patru copii. INGE, ajunsă la vârsta de 57 ani, nu îşi mai putea stăpâni boala de plămâni. Suferinţele i se agravau pe măsură ce treceau zilele de toamnă ale anului 867. Bolile de plămâni făceau ravagii în rândul populaţiei, fără a deosebi oamenii bogaţi de cei săraci. Leacurile aduse de medici şi de tămăduitoarele din satele învecinate nu i-au fost de folos. S-a stins într-o noapte rece de toamnă, privind pe geam cerul înnorat, pregătit să aducă prima zăpadă. Nu a mai apucat să vadă zăpadă pe care o aşteptase cu emoţie în fiecare an.

Ludwig, soţul iubitor, care o venerase în cei 41 de ani de căsătorie, a plâns zi şi noapte timp de câteva săptămâni, până când moartea s-a îndurat şi de el, la cei 67 de ani cât reuşise să trăiască.

Nina Petre
18 noiembrie 2016

COMENTARIUL ALEXANDREI

"Mulţumesc pentru acest episod spiritual, când l-am citit a fost ca şi cum aş fi lecturat un basm: o iubire frumoasă, o viaţă frumoasă, totul pace şi armonie.

Asemănarea cu eroina acestui episod o regăsesc în plăcerea de a citi, de a explora ţinuturi noi prin diverse călători şi dorinţa de a avea o familie frumoasă. Aşa cum şi dvs. aţi spus, am alături un bărbat care seamănă foarte mult cu soţul eroinei acestui episod, la fel de iubitor şi atent cu mine.

Din fericire nu mă atrag antichităţile, am senzaţia că au prea multe energii înmagazinate şi nu îmi doresc să le am în preajmă.

În legătură cu vacanţele, exact aşa simt: să merg în insule unde e linişte şi căldură sau în destinaţii cu mult soare. Mulţumesc pentru toate sfaturile!"

ALEXANDRA
10 decembrie 2016
Bucureşti

< sus >

Episoadele spirituale de mai sus se regăsesc în cartea
"VIEŢILE ANTERIOARE ALE SPIRITULUI - volumul 4", autor NINA PETRE