<  Înapoi la Pagina index cu ALTE VIEŢI ANTERIOARE


Vieţile anterioare ale spiritului

 

ANCA-ELENA

Prezentare

De profesie Asistent Medical Generalist şi Kinetoterapeut, ANCA-ELENA a răspuns propunerii surorii ei, ERIKA, de a-şi urma împreună calea norocului în emisfera sudică. Se simt foarte bine în Australia, unde şi-au găsit job-uri pe placul lor. ANCA-ELENA se află în căutarea unor modalităţi de evoluţie spirituală, simţind că îşi poate înlătura unele nemulţumiri prin cunoaşterea elementelor karmice transmise de propriul spirit. S-a alăturat cu entuziasm surorii ERIKA, o mai veche colaboratoare a noastră la acest capitol, fiind conştientă că poate ajuta oamenii cu frumuseţea gândurilor sale.

Nina Petre
24 august 2012

EPISOADE SPIRITUALE COMENTATE

  Mihrad Larrudi (1898-1948)

  Joseph Ryan (1801-1876)

  Nok (1713-1788)

  Kir Dek (1631-1674)

  Lurma Sagdik (1528-1594)

  Darrl (1413-1486)

  Teodoro Sigas (1326-1377)

  Kyenna (1268-1315)

 

EPISODUL 1 - MIHRAD

Episodul spiritual nr.1 o are ca eroină pe algerianca MIHRAD LARRUDI, care a trăit între anii 1898-1948. Ea s-a născut în localitatea portuară denumită astăzi Cherchell, situată la vest de Alger, pe ţărmul Mării Mediterane. Părinţii lui Mihrad, Tikar (tatăl) şi Errul (mama), erau de origine berberă. Cei doi soţi au avut cinci copii: fetele se numeau MIHRAD şi Iaulh, iar băieţii, Ranul, Iussuf, Kundhar. Familia nu era săracă, dar nici bogată. Tot ceea ce reuşea Tikar să pună deoparte pentru viitorul copiilor provenea din munca lui de bijutier şi din cea a nevestei sale, care lucra toată ziua în bucătăria unui colonel francez.

Teritoriul Algeriei, locuit încă din antichitate de triburi berbere, a fost stăpânit în secolele următoare de cartaginezi, Regatul Numid, Imperiul Roman, vandali, bizantini, arabi. În secolele 7 şi 8, ţara fiind inclusă în Califatul Omeyyad, populaţia a adoptat limba arabă şi islamul ca religie. În 1518 a trecut sub stăpânirea Imperiului Otoman, devenind pentru 3 secole cartierul general al piraţilor berberi care operau în Mediterana Occidentală. În 1830, prin ocuparea oraşului Alger, a început cucerirea colonială franceză, întâmpinată cu o puternică rezistenţă populară, condusă de emirul Abd el-Kader între anii 1830-1847. În 1871, insurecţia din Kabylia (regiune situată în Micul Atlas, centrul naţiunii berbere) fiind înăbuşită de militarii francezi, a marcat cucerirea ţării.

În mod firesc, părinţii şi rudele lui Mihrad nutreau sentimente ostile faţă de ocupanţii francezi. O parte din veniturile lui Tikar, obţinute prin vânzarea bijuteriilor create de el, ajungea la revoluţionarii berberi, care acţionau în ilegalitate. Mihrad avea 13 ani când, în anul 1911, a luat fiinţă partidul numit Tinerii Algerieni, care cerea ca reprezentanţi ai populaţiei algeriene să participe la guvernarea ţării lor, Algeria având atunci un statut de colonie franceză. Sprijinul financiar adus de Tikar membrilor noului partid i-a atras bijutierului suspiciuni grave din partea conducerii franceze a oraşului. Un an mai târziu, în 1912, întreaga familie a plecat în exil cu un vapor egiptean, care i-a debarcat pe toţi în Cairo.

Capitala Egiptului, Cairo, oraş situat la gurile deltei Nilului, la 120 km distanţă de Marea Mediterană, a fost întemeiat în anul 969 de dinastia arabă a Fatimizilor. S-a impus foarte curând ca o nouă capitală artistică şi culturală a Islamului. Sub domnia mamelucilor (care în 1261 au adus un prinţ abbasid din Bagdad şi l-au numit calif), Cairo a devenit cel mai mare centru comercial din Orientul Apropiat, rol pe care şi l-a menţinut până la crearea unei noi rute comerciale în Oceanul Atlantic (în secolul 16). Transformarea Egiptului, în 1517, într-o provincie a Imperiului Otoman, a atras decăderea economică şi culturală a ţării. Deşi expediţia de cucerire a Egiptului întreprinsă de Napoleon Bonaparte (1798-1801) a eşuat, totuşi ea a prefigurat zorii unei noi epoci, provocând redeşteptarea culturală şi politică a ţării.

Paşa Mehmet Ali (Mohammed Ali), devenit în 1805 stăpân al Egiptului, a trecut la modernizarea ţării, aducându-i independenţa de sub autoritatea Porţii Otomane. Totuşi, Egiptul a rămas până în 1914 în mod nominal o provincie a Imperiului Otoman. Odată cu construirea Canalului Suez (1859-1869), amestecul franco-britanic în viaţa economică şi politică a Egiptului a devenit tot mai puternic. Revoluţia naţională egipteană dintre anii 1879-1882 a provocat intervenţia militară a Marii Britanii, urmată de ocuparea şi transformarea Egiptului în protectorat englez. Mişcarea de emancipare naţională desfăşurată între 1919-1922 a marcat, după Primul Război Mondial, un prim succes prin proclamarea independenţei, Egiptul devenind monarhie constituţională în 1922.

Ajunsă în Cairo, familia Larrudi a găsit oraşul sub ocupaţie engleză. Având un frate negustor în oraş, Tikar a primit de la Irdhakan ajutorul necesar pentru a-şi începe viaţa pe noul teritoriu. Irdhakan i-a găsit o casă şi un mic spaţiu pentru atelier. Tot el i-a făcut rost de materialele necesare confecţionării bijuteriilor. Cei trei băieţi, mai mari decât surorile lor, au pus umărul la treabă, intrând ucenici la patroni care se ocupau cu comerţul. Acest domeniu de activitate era vital pentru oraşele Egiptului existente pe cele două maluri ale Nilului. În permanenţă, bărci şi vapoare încărcate cu marfă străbăteau apa celebrului fluviu, în aval şi amonte. Fetele, MIHRAD şi sora ei mai mică, Iaulh, s-au îndreptat spre practicile medicale, care puteau fi studiate cu medici vestiţi, profesori la celebra universitate din Cairo. Timp de 6 ani, între 1917 şi 1923, MIHRAD a învăţat pretenţioasa meserie de medic.

La un an după terminarea studiilor, s-a căsătorit cu medicul Surkan Al-Diwi, coleg de serviciu la spitalul unde fusese angajată, el fiind cu doi ani mai în vârstă decât ea. Ţara îşi proclamase independenţa în urmă cu doi ani, iar sultanul Ahmed Fuad îşi luase titlul de rege al Egiptului, sub numele de Fuad I. Profund dedicaţi profesiei lor, soţii Diwi au stat departe de luptele politice, neavând dorinţa de a ajunge în funcţii înalte. Amândoi doreau să îşi ajute poporul, dar nu cu vorbe deşarte, ci cu fapte concrete, tratând oamenii bolnavi şi săraci care ajungeau în spitalele lor. Pentru tratarea familiilor bogate, cei doi soţi medici erau chemaţi la orice oră în imensele palate care dominau oraşul.

MIHRAD, obişnuită din copilărie cu munca grea, şi-a luat în serios rolul de soţie, mamă şi gospodină în casa ei. Pentru a-şi putea continua munca la spital, MIHRAD a acceptat ajutorul mamei sale, care era o bucătăreasă excelentă. Errul şi-a ajutat fiica şi în creşterea celor doi copii aduşi de ea pe lume: fetiţa se numea Murruh, iar băiatul, Lundur. Părinţii lor, ajunşi oameni cu ceva avere, pusă deoparte pentru ei, i-au trimis la şcoli bune, unde lucrau şi profesori sosiţi din Europa.

Munca la spital şi viaţa întregii familii Diwi au decurs normal până la debutul marelui conflict armat cunoscut în istoria omenirii sub denumirea de cel de-al Doilea Război Mondial. Anul 1939 i-a surprins pe MIHRAD şi Surkan cu doi copii minori de crescut şi 4 bătrâni (bunicii copiilor) bolnavi de frică. Din nevoia de întrajutorare, cu toţii s-au mutat în casa lui Surkan, formând 3 generaţii de oameni care se pregăteau pentru a rezista împreună în vremurile grele pe care le presimţeau.

În decursul marelui război, Egiptul a reprezentat o bază militară pentru englezi. Trupele engleze au oprit ofensiva armatei germane, care înainta în mod periculos spre barajul de la Assuan. În bătălia de la El Alamein, desfăşurată între 23 octombrie şi 3 noiembrie 1942, armata germană, condusă de mareşalul Rommel, a fost înfrântă de către cea engleză din Egipt, condusă de generalul Montgomery.

În perioada războiului, spitalul în care lucrau soţii Diwi primea zilnic răniţi, unii dintre ei murind sub ochii medicilor, care nu îi mai puteau ajuta cu nimic. MIHRAD se simţea din ce în ce mai obosită, din cauza trudei de zi şi noapte în spital. De copii se ocupau bunicii, dar femeia suferea în tăcere, din cauza neputinţei de a sta mai mult lângă fiica şi fiul ei. Amândoi au înţeles-o, au iubit-o şi au respectat-o după cum merita. Surkan, mereu atent şi iubitor, şi-a dat seama că soţia lui slăbea văzând cu ochii, deşi războiul trecuse, iar munca la spital devenise mai suportabilă. A convins-o pe MIHRAD să se lase examinată de un grup de medici, unul dintre ei fiind invitat special pentru ea tocmai de la Londra. Rezultatele analizelor au fost îngrijorătoare, inima pacientului aflându-se într-o stare foarte gravă. Profesorul Smith a propus transportarea ei la Londra, unde s-ar fi găsit condiţii mai moderne de tratament. MIHRAD, conştientă că viaţa ei se afla pe sfârşite, a refuzat călătoria, motivând că dorea să rămână lângă familia ei.

La începutul anului 1948 i-a murit mama, fiinţa pe care ea o divinizase pentru hărnicia şi bunătatea ei. Sfârşitul bunei Errul a însemnat şi sfârşitul fiicei sale. MIHRAD şi-a urmat mama pe lumea cealaltă la câteva zile după înmormântarea ei. A lăsat în urmă o amintire frumoasă, de om dăruit familiei şi profesiei sale, dar şi câteva fiinţe distruse de durere: tatăl ei, soţul, copiii şi socrii, care au iubit-o enorm.

Nina Petre
20 august 2013

COMENTARIUL ANCĂI-ELENA

"Mi-a făcut o deosebită plăcere să citesc despre eroina algeriancă Mihrad Laruddi. Pot să vă spun că am multe asemănări cu acest personaj. Acum reuşesc să înţeleg mult mai multe lucruri legate de viaţa mea.

La fel ca şi Mihrad, mereu am fost foarte ascultătoare de părinţi. Ceea ce îmi spuneau ei să fac, era lege pentru mine. Îi iubesc şi îi respect foarte mult. Acum pot să înţeleg de ce şi în viaţa aceasta am fost foarte legată de mama mea. Îmi aduc aminte de un episod din viaţa mea care s-a petrecut pe la vârsta de 5-6 ani. Pe mama o vedeam foarte abătută şi bolnavă în acea perioadă. Cuprinsă de frică că ar putea muri şi că aş putea să o pierd (o idee care era numai în mintea mea), m-am dus în camera mea, m-am aşezat în faţa geamului în genunchi şi, plângând, mă rugam lui Dumnezeu să o lase pe mama cu mine şi să trăiască până la adânci bătrâneţi.

O altă asemănare ar fi aceea că mereu îmi place să-i ajut pe ceilalţi, uitând de mine uneori, ceea ce nu este chiar atât de bine. Mereu mi-a plăcut să fiu alături de cei care au într-adevăr nevoie de ajutorul meu.

O altă asemănare, care acum înţeleg că este o greşeală enormă, ar fi aceea că muncesc până la epuizare, indiferent ce fel de munca ar fi ea (fizică sau intelectuală). Acum înţeleg că trebuie să fii precaut în tot ceea ce faci şi să nu faci nimic peste puterile tale.

Legat de famile, încă nu ştiu cum m-aş comporta într-o căsnicie.

Pot să vă spun că nu am nicio deosebire legată de acest personaj, numai asemănări. Până şi limba arabă observasem că reuşeam să o învăţ, ba mai mult, îmi şi plăcea, nu mi se părea atât de complicată (pe vremea studenţiei am avut mulţi prieteni care vorbeau araba, iar câţiva dintre ei erau chiar din Egipt :) )"

Anca-Elena
25 august 2013
Australia

< sus >

Episodul 2: JOSEPH

Episodul spiritual nr.2 îl are ca erou pe canadianul JOSEPH RYAN, care s-a născut în oraşul Montreal şi a trăit între anii 1801-1876. Părinţii lui, Rosten şi Allia, erau imigranţi scoţieni. În afară de unicul băiat, JOSEPH, soţii Ryan au avut şi o fiică, Gilla, mai în vârstă cu 3 ani decât fratele ei.

Oraşul Montreal, fondat în anul 1642, în timpul colonizării franceze, aparţinea provinciei Canada Inferioară (Quebec), înfiinţată prin Canada Act (în anul 1791). Prin tratatul de pace de la Paris (1763), care a încheiat Războiul de 7 ani, toate posesiunile coloniale franceze din Canada au revenit Coroanei Britanice. Denumirea de Canada provine din cuvântul Kanata, de origine indiană, semnificând tabără sau aşezare. Prin Quebec Act (1774), autorităţile britanice le-au acordat coloniştilor francezi libertatea credinţei şi a drepturilor cetăţeneşti. La sfârşitul Războiului de Independenţă a coloniilor engleze din America de Nord (1783), colonizarea engleză s-a consolidat prin imigrarea a 40000 de britanici adepţi ai religiei protestante. Treptat, a luat naştere antagonismul dintre vechii colonişti francezi (catolici) şi noii stăpâni, englezii protestanţi. Părinţii lui Joseph erau şi ei adepţi ai religiei protestante.

În 1840, când JOSEPH avea 39 de ani şi era un afacerist prosper, provincia majoritar francofonă Canada Inferioară (Quebec) s-a unit cu cea majoritar anglofonă, Canada Superioară (Ontario). Quebec, regiune din Canada orientală cuprinsă între golful Hudson şi golful St. Laurent, a fost locuită la început de populaţiile indigene algonkine. A fost explorată de francezi începând cu anul 1535 şi ulterior colonizată. Devenit colonie regală în 1663, a trecut sub stăpânirea Marii Britanii (în 1763) ca urmare a Războiului de 7 ani. Documentul de la Quebec din 1774 a garantat o largă autonomie majorităţii franceze, dar tensiunile dintre componentele anglofone şi cele francofone ale populaţiei s-au reflectat chiar şi în viaţa politică a regiunii.

În acest climat de tensiuni sociale interetnice a crescut şi s-a maturizat eroul nostru, JOSEPH. Întreaga lui viaţă a fost marcată de rivalitatea dintre imigranţii francezi şi cei englezi.

Copil ascultător şi bun la carte, JOSEPH a învăţat de la părinţii săi cum se putea face un comerţ profitabil în acele vremuri, când mirajul bogăţiei încinsese prea mult minţile oamenilor. Rosten, negustor de băuturi spirtoase din moşi-strămoşi, avea o mică bodegă la marginea oraşului, unde micii comercianţi soseau aproape zilnic, pentru a discuta despre afacerile lor. Cu toţii erau serviţi de frumoasa Allia, care părea a fi o femeie fără vârstă. Gilla, ajungând la vârsta adolescenţei, a primit din partea lui Rosten îngăduinţa de a-şi ajuta mama la servit. Remarcată de un tânăr negustor de origine franceză, a fost cerută în căsătorie. Părinţii ei, scoţieni cu idei naţionaliste, la început nu au fost de acord cu căsătoria Gillei, invocând drept argument vârsta nepotrivită a fiicei lor: 16 ani. După un an, tânărul Patrick a triumfat, căsătorindu-se cu iubita lui.

Un rol esenţial în convingerea părinţilor să îl accepte pe Patrick drept ginere l-a avut chiar JOSEPH. Tăcut din fire, cu vorba măsurată, băiatul deschidea gura numai atunci când nu mai putea să tacă, având lucruri importante de spus. Amabil din fire, JOSEPH avea în cartier şi prieteni francezi, cu care se înţelegea foarte bine. Invitat în casele lor, le cunoscuse familiile, care i s-au părut a nu se deosebi cu nimic (în afară de limba lor, care i se părea de neînţeles) de numeroşii britanici din comunitatea în care locuia cu familia lui. Spiritul pacifist al lui JOSEPH a devenit celebru în oraş. După căsătoria Gillei, tânărul mediator a fost rugat de multe ori să împace rivali din cele două tabere etnice, care nu înţelegeau prea bine de ce părinţii şi bunicii lor se urau atât de mult.

JOSEPH a urmat cursurile unei şcoli de comerţ cu predare în limba franceză. Inteligenţa lui nativă şi dorinţa puternică de a deveni un bun comerciant l-au îndemnat să studieze temeinic limba franceză, pe care nu o considera o piedică în viitoarea lui carieră. Împlinind 20 de ani, a intrat în afacerea cu spirtoase a tatălui său la momentul potrivit, când Rosten dădea semne de oboseală, din cauza prea multor pahare cu rachiu ciocnite cu prietenii lui. JOSEPH nu era mare amator de alcool, mulţumindu-se să servească mici cantităţi atunci când anturajul necesita acest gest de politeţe. A călătorit mult în căutare de marfă, preferând băuturile aduse din Anglia, Scoţia şi Irlanda. O parte din preţioasa marfă era comercializată în depozitul şi bodega familiei, iar restul era vândut pe bani grei negustorilor americani, care soseau mereu de peste graniţă.

În decurs de câţiva ani, modestul scoţian de altădată se transformase într-un om de afaceri inteligent, abil şi foarte bun negociator. La 26 de ani, JOSEPH s-a căsătorit cu Isabelle Savigny, o fată de 20 de ani, care lucra doar de câteva luni ca farmacistă la un patron medic. Cei doi tineri au avut de întâmpinat opoziţia părinţilor, aşa cum se întâmplase cu Gilla şi Patrick. JOSEPH avea un farmec deosebit, o abilitate renumită în discuţiile cu oamenii, vorbea perfect limba franceză şi deţinea un argument suprem: devenise de câţiva ani foarte bogat.

Pentru a-şi ajuta soţia în munca ei, s-a încumetat să procure medicamente din import, cele fabricate în Europa fiind foarte apreciate în Montreal. După 2 ani de la căsătorie, Isabelle a devenit mamă, aducându-l la lumina zilei pe micuţul Gregory, un băieţel frumos şi drăgălaş. Pentru a scăpa de sarcinile nedorite, Isabelle a înghiţit tot felul de medicamente, care au făcut-o să devină sterilă. În lipsa altor urmaşi, Gregory a devenit unicul moştenitor al averii uriaşe acumulate de tatăl său. Isabelle renunţase la munca din farmacie, dorind să îi dea fiului ei o bună educaţie. Gregory intrând la liceu, mama lui a început să îşi ajute soţul, supraveghind lucrătorii de la birouri, din depozitul cu marfă şi din marele restaurant, care era mereu plin cu clienţi. Gregory a urmat şi el studii de comerţ, dorind să preia afacerea lui Joseph atunci când tatăl său nu va mai putea munci.

La 75 de ani, bătrânul JOSEPH stătea drept ca bradul, bea câteva rachiuri pe zi, fiul său bazându-se pe competenţa lui la negocierea preţurilor în vânzările engros. Poate că ar mai fi trăit mult şi bine dacă un puseu de tensiune nu l-ar fi doborât la pat. A urmat o comoţie cerebrală din care nu a fost salvat. Familia, rudele şi toţi cei care îl cunoşteau nu l-au putut uita ani de zile. Se întâmpla uneori ca negustori din oraş aflaţi în impas cu afacerile să meargă la mormântul lui JOSEPH şi să vorbească singuri: "Scoţianule, învaţă-mă cum să mă descurc în afaceri!" Poate că ajutorul celui dispărut era doar o superstiţie, dar mulţi s-au întors de la cimitir cu mintea limpede şi idei proaspete în cap. Dacă ar fi să dăm crezare acestui fenomen, ar trebui să recunoaştem înţelepciunea şi maturitatea spiritului vostru comun, care, fără îndoială, are obligaţia de a te ajuta şi pe tine.

Nina Petre
29 august 2013

COMENTARIUL ANCĂI-ELENA

"Am rămas foarte plăcut surprinsă de viaţa lui Joseph Ryan. Am multe lucruri în comun şi cu acest personaj, ceea ce mă bucură enorm de mult. Vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru mine."

ANCA-ELENA
1 septembrie 2013

< sus >

Episodul 3: NOK

Astăzi i-a venit rândul episodului nr.3, a cărui eroină este brazilianca NOK. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 1713-1788. NOK s-a născut într-un sat locuit de indieni de etnie tupi, situat la confluenţa râului Uatuma (afluent al Amazonului) cu apa lacului Balbina. Cel mai mare oraş apărut la sudul lacului Balbina este Manaus. Ascunsă în jungla deasă, comunitatea din care făcea parte familia lui NOK încă nu ajunsese pradă cuceritorilor europeni.

Denumirea iniţială a ţării a fost "Terra do Brasil", provenind de la "pau-brasil", preţiosul lemn tropical devenit primul produs de export al coloniei portugheze. În secolul 17, bandele de vânători de sclavi "indios" (indieni) au deschis drumul colonizării în interiorul Braziliei. În anul 1717, Brazilia s-a constituit ca viceregat, acesta fiind dependent de ţara stăpânitoare, Portugalia. Până în anul 1775, când a fost desfiinţată sclavia "indios", locuitorii junglei amazoniene au avut de înfruntat vânătorii de sclavi, luptând împotriva lor cu armele lor primitive. Puţini dintre indienii tupi au căzut pradă colonizatorilor portughezi. Când se simţeau înconjuraţi de duşmani, preferau să se sinucidă în faţa lor, demonstrându-le astfel că mândria şi curajul celor care populau jungla de mii de ani nu se dezminţeau atunci când vizitatorii nedoriţi voiau să le distrugă liniştea.

În perioada vieţii lui NOK (1713-1788), bărbaţii din sat au respins mai multe atacuri ale străinilor. După fiecare victorie, cele câteva zeci de suflete şi-au părăsit locuinţele, migrând spre adâncul pădurii. Tatăl lui NOK, Rorro, alerga toată ziua prin pădure împreună cu ceilalţi bărbaţi din sat, în căutare de hrană. Animalele vânate erau împărţite la toate familiile, iar peştele adus din lac era o binecuvântare pentru toţi. Mdun, mama lui NOK, îndeplinea toate treburile gospodăriei: îşi creştea copiii, pregătea hrana, curăţa locuinţa, iar când era nevoie, îşi trata copiii şi rudele aşa cum învăţase de la mama ei.

Cu toată priceperea în vindecări, Mdun îşi pierduse 10 copii dintre cei 14 pe care îi născuse. Infecţiile obişnuite la sugari şi muşcăturile reptilelor le curmaseră viaţa micuţilor. Niciunul dintre ei nu depăşise vârsta de 6 ani. Au scăpat cu viaţă două fetiţe şi doi băieţi. NOK, eroina noastră, avea o soră mai mare cu 5 ani, Larru. Luarduk, fiul cel mare, era mai în vârstă cu 2 ani decât NOK. Ultimul băiat rămas în viaţă, Mderik, avea cu 9 ani mai puţin decât NOK. Fetele, crescând lângă mama lor, au învăţat de la Mdun cum să se descurce cu treburile gospodăreşti, dar şi să le aplice bolnavilor din preajmă leacurile terapeutice. Culegerea plantelor vindecătoare din adâncul junglei intra în atribuţiile fetelor şi femeilor. Tot ele erau purtătoarele ştiinţei descântecelor străvechi, nelipsite de la şedinţele de tratament.

Împlinind 16 ani, NOK i-a fost dată de nevastă lui Dagdo, un flăcău de 19 ani care îşi construise deja coliba de bărbat căsătorit. Viaţa de nevastă dusă de NOK s-a asemănat cu cea a mamei Mdun, până la plecarea fiicei sale, Urgade, către o altă comunitate din junglă. Pe Urgade a născut-o la 18 ani, fiind primul ei copil. Până să împlinească 26 de ani (când l-a născut pe Dugu), femeia şi-a îngropat doi copii. Ultimul născut, Membi, a apărut când mama lui avea 34 de ani. Până la această vârstă, NOK născuse 8 copii, dintre care îi muriseră 4. La 4 ani după Dugu a apărut fratele acestuia, Karru. După încă 4 ani s-a născut ultimul supravieţuitor, Membi.

Urgade, unica fată rămasă în viaţă, a avut grijă de cei 3 fraţi mai mici ca o adevărată mămică, lăsându-i astfel timpul necesar mamei să se ocupe de vindecările rudelor şi ale unor vecini. NOK devenise foarte solicitată de către localnicii bolnavi. Ea dorea să îi salveze pe toţi de la moarte, nereuşind această performanţă nici măcar cu cei 4 copii ai ei. Eşecurile repetate an de an i-au slăbit sistemul nervos, lăsându-i urme dureroase în suflet. În ciuda momentelor de disperare, NOK îşi continua munca de vindecătoare, fiindcă aşa văzuse la mama şi la bunica ei.

Puterea de a merge mai departe spre salvarea oamenilor şi-o trăgea din energia binefăcătoare a pomilor uriaşi din junglă. Istovită de prea multă agitaţie, se refugia singură în adâncul pădurii, revenind apoi mult mai vioaie şi optimistă. Dorinţa de linişte şi singurătate a ajutat-o pe NOK să nu moară de durere după ce fiecare dintre copiii ei a plecat pe alte meleaguri, în căutarea norocului.

Fata ei, Urgade, a fost răpită de un tânăr din alt trib şi dusă în satul său, unde şi-au întemeiat o familie. Cei 3 băieţi au plecat pe rând, cu bărcile la vale, pe apa râului Uatuma, oprindu-se în apropierea Amazonului, unde se dezvoltau localităţi de imigranţi, devenite mai târziu adevărate oraşe. Trecând de 50 de ani, NOK a rămas doar cu soţul ei, plângând adeseori de dorul copiilor plecaţi în lume. Dagdo a dus-o cu barca, de câteva ori, până în satele unde se stabiliseră fata şi băieţii lor. După 70 de ani nu au mai avut puterea de a înfrunta apa râului, cu toate pericolele ei.

La 75 de ani, NOK era gârbovită şi avea pielea încreţită, semănând cu o femeie de 100 de ani. Singurătatea, dorul de copiii morţi sau plecaţi de acasă au lăsat urme adânci pe chipul său. Rămânând singur, Dagdo şi-a îngropat nevasta în adâncul pădurii, săpând o groapă adâncă, pe care a umplut-o cu pământ şi pietre, protejând astfel rămăşiţele iubitei sale neveste de poftele animalelor junglei.

Nina Petre
28 iunie 2014

COMENTARIUL ANCĂI-ELENA

"Am rămas uimită după ce am citit episodul nr. 3. Acum pot să înţeleg mult mai multe legat de caracterul meu. Deja parcă, după aflarea acestor semnificative informaţii, încrederea în mine a crescut, iar liniştea sufletească mi-a inundat sufletul.

Acelaşi comportament precum al eroinei Nok îl am şi în ziua de astăzi. Când mă simt fără energie după o perioadă lungă de agitaţie şi stres, mă retrag - nu în adâncul pădurii :) - dar în adâncul unui parc. Îmi place să contemplez şi chiar de multe ori îmi vine să îmbrăţişez toţi copacii pe care îi întâlnesc în parcul respectiv. După o perioadă de timp, parcă mă încarc cu energie şi devin bucuroasă, optimistă şi dornică de a continua călătoria prin viaţă.

Nu ştiu dacă are vreo legătură cu Nok, dar cu ceva timp în urmă am trecut printr-o perioadă urâtă de depresie şi disperare. Timp de un an şi jumătate, zi de zi, am trăit cu o durere care îmi sfâşia sufletul. Ideea este că în viaţa reală nu aveam cine ştie ce probleme grave. Mereu mi-am pus întrebarea de ce am avut eu astfel de dureri sufleteşti. Acum pot să înţeleg că erau karme mai vechi care îşi aşteptau rezolvarea. 

Precum Nok, îmi plăcea să ajut pe toată lumea, iar dacă cumva nu reuşeam mă întristam. Acum însă am înţeles că fiecare trebuie să-şi rezolve karmele lor. De multe ori, poţi să faci mai mult rău decât bine. Mă refer la faptul că astfel persoana ajutată nu-şi învaţă lecţia, iar spiritul său nu reuşeşte să evolueze.

M-aţi întrebat dacă sunt pregătită de evoluţia profesională. Pot să vă spun că deja încep să se vadă rezultate. Până acum o lună, am lucrat într-un salon de masaj. Parcă nu vroiam să cred că într-adevăr spiritul meu a ales să se orienteze pe ramura economiei şi nu pe cea a medicinei. Pot să vă spun că totul îmi mergea pe dos. Spiritul meu era nemulţumit. Am renunţat la acel loc de muncă şi am decis să nu mai pun bariere şi să primesc ceea ce viaţa are să-mi ofere. În momentul de faţă lucrez într-o staţie de benzină. Totul merge ca pe roate şi simt o bucurie interioară. Parcă şi emotivitatea a mai scăzut din intensitate :). "

ANCA-ELENA
9 iulie 2014
Australia

< sus >

Episodul 4: KIR

Episodul spiritual nr.4 îl are ca erou pe coreeanul KIR DEK. El s-a născut în localitatea portuară Nampho (Namp’o), situată în vestul peninsulei coreene, pe ţărmul Mării Galbene. Actualul oraş Nampho se află pe teritoriul statului numit Coreea de Nord (R.P.D. Coreeană). Viaţa lui KIR s-a desfăşurat între anii 1631-1674.

Părinţii săi, Danli (tatăl) şi Mih (mama), au avut 6 copii, dintre care 4 (2 fete şi 2 băieţi) au murit la vârste cuprinse între 2 ani şi 6 ani, cu toţii suferind de aceeaşi boală: anemie. Au rămas în viaţă doar KIR şi fratele său mai tânăr cu 7 ani, Ranke. Danli se ocupa cu navigaţia, aducând din porturile chineze mărfuri deosebite, pe care le vindea în diverse localităţi din Coreea. Mih, nevasta lui, vindea şi ea cât putea, mai ales obiecte de podoabă şi haine pentru femei. Băieţii s-au obişnuit cu atmosfera negustorească din casă, străduindu-se zilnic să îşi ajute părinţii.

Ţara lor se numea Regatul Coreea, fiind condusă de regi ce aparţineau dinastiei Yi. Această dinastie fusese întemeiată de generalul Yi Song-gyo în secolul 14, statul coreean Choson având obligaţia de a recunoaşte suzeranitatea Imperiului Chinez (între anii 1637-1895). În perioada vieţii lui KIR (1631-1674), Coreea s-a aflat sub domnia a 3 regi: Injo (Yi Chong) (1624-1649); Hyojong (Yi Ho) (1650-1659); Hyongjong (Yi Yun) (1660-1674).

Budismul devenise religie oficială în Coreea încă de pe vremea Regatului Silla (secolul 4), fiind adus din China. În secolul 17 (cel în care a trăit eroul nostru), budismul i-a cedat confucianismului rolul de religie oficială. Familia lui KIR era budistă. Băiatul a învăţat să scrie şi să citească în limba tradiţională de la mama lui, Mih. În anul 1646, Danli a adăpostit în casa lor un învăţat chinez din Shanghai, adept al confucianismului, care i-a transmis băiatului cunoştinţe despre lume şi viaţă, iniţiindu-l şi în tainele învăţăturilor lui Confucius.

Împlinind 20 de ani, KIR s-a plictisit să tot vândă mărfuri aduse de tatăl său. Dornic de cunoaştere, s-a retras în liniştea unui templu budist unde erau păstrate documente de mare valoare spirituală şi istorică. La acestea se adăuga arhiva localităţii Nampho. Lui KIR i-a revenit de la început misiunea de a îngriji şi sistematiza documentele din arhiva oraşului.

La 25 de ani a revenit lângă părinţi, dorind să îşi întemeieze propria familie. Mih, mama lui, i-a prezentat-o pe frumoasa Hanu, o fetiţă de 18 ani micuţă, delicată şi sfioasă. Căsătoria s-a făcut repede, mirii mutându-se în casa construită de părinţii lui Hanu. Cei 4 copii născuţi de ea au fost sănătoşi, rezistenţi la boli, reuşind să ajungă oameni maturi. Pe Liar, mama a născut-o la 21 de ani. A urmat cea de-a doua fetiţă, Nukdu, la o diferenţă de 3 ani după sora ei. Primul băiat, Hadni, a sosit când Nukdu avea 2 anişori. Ultimul băiat, Lur, era mai tânăr cu 4 ani decât fratele său.

După naşterea primului copil, KIR şi-a început călătoriile spre China, dorind să cunoască mai bine filosofia lui Confucius şi să aducă mărfuri chinezeşti, din vânzarea cărora să îşi întreţină familia. Cu toate că socrul său era bogat, ocupându-se şi el cu comerţul, iar Hanu primea deseori bani de la părinţi, mândria înnăscută a lui KIR îl îndemna să îşi menţină afacerile, nelăsându-se întreţinut de nevastă. În marele oraş Shanghai a găsit oameni de ştiinţă care l-au orientat în studierea confucianismului.

Fondatorul acestui sistem filosofico-religios a fost învăţatul chinez Confucius. Acesta a trăit între anii 551-479 i.e.n. Ca profesor de scriere, calcul şi muzică, a trăit în sărăcie mulţi ani, străduindu-se să îşi transmită întreaga doctrină în formă de cod. La 50 de ani a devenit ministru al justiţiei pe teritoriul feudei Lu, apoi a fost constrâns să plece în exil, unde a stat 9 ani. Reîntors la Lu, Confucius şi-a reluat activitatea didactică, fiind convins că transmiterea înţelepciunii reprezenta primul pas către renaşterea chineză. După moartea sa, învăţăturile i-au fost sistematizate într-o formă religioasă.

Doctrinele morale, politice şi sociale cuprinse în confucianism se bazau pe studiul textelor antice, pe practica alturismului şi a omeniei. Adepţii confucianismului aveau un puternic sentiment al destinului, găsind cheia vieţii omeneşti în adaptarea omului la împrejurări. Confucius considera necesară evaluarea fiecărui individ, dar mai ales dezvoltarea armonioasă a statului şi a societăţii chineze. Confucius a justificat comportamentul chinezilor şi inegalităţile sociale prin intermediul legilor cosmice.

Avansând în studiul confucianismului, coreeanul KIR a înţeles că urmărirea în exclusivitaea a propriilor interese conducea spre neglijarea soţiei şi copiilor săi. După 40 de ani renunţase la şederile îndelungate în China, mulţumindu-se doar cu drumurile comerciale. Copiii lui, încă minori, aveau nevoie de prezenţa şi îndrumarea tatălui. Crescuseră mai mult în grija mamei şi a bunicilor, crezând că tatăl lor era doar un musafir în casă.

În 1674, anul încheierii domniei regelui Hyongjong (Yi Yun) a încetat şi viaţa lui KIR. El nu a murit ca un erou. Aflându-se pe mare, echipajul navei s-a îmbolnăvit de dizenterie, din cauza unor alimente alterate. Corabia care îl transporta pe KIR se îndrepta spre Shanghai, oraşul de suflet al coreeanului. Sărmanul şi-a dat duhul înainte de sosirea la ţărm, trupul fără viaţă fiindu-i aruncat peste bord.

Sfârşitul său dramatic i-a traumatizat spiritul. După 39 de ani, curajoasa entitate s-a reîntrupat în micuţa braziliancă NOK, ajunsă vindecătoare. Mult mai târziu, în 1898, i-a dat viaţa lui Nihrad, algerianca cu preocupări medicale.

Nina Petre
25 iulie 2014

COMENTARIUL ANCĂI-ELENA

"Am rămas foarte uimită de coreeanul Kir Dek, deoarece, chiar înainte să primesc email-ul de la dumneavoastră, găsisem pe facebook nişte cugetări scrise de Confucius. Când vedeam sau auzeam numele acestui mare filozof, trăiam parcă o senzaţie pacifistă. La fel ca şi eroul nostru, de când eram mică îmi plăcea să fiu independentă şi mereu le spuneam părinţilor mei că eu nu mi-aş fi dorit să ajung să fiu întreţinută de către cel care îmi va fi soţ.

De când mă ştiu, mereu am fost parcă în căutare de ceva. Neliniştea şi freamătul sufletesc nu m-au lăsat în pace până când nu am ajuns să înţeleg cine sunt eu cu adevărat şi totodată până când nu a avut loc trezirea conştiinţei mele din frumoasa iluzie pe care o trăiesc şi pe care mintea sau Sinele Fals o percepe ca şi adevărata realitate. Abia acum pot să zic că am înţeles cu adevărat şi rolul reîncarnării. Un concept atât de important, dar pe care, din păcate, mulţi îl reneagă... Ar fi fost pur şi simplu imposibil să evoluez spiritual într-o singură viaţă. Sunt convinsă că şi de acum încolo mai am încă cale lungă de parcurs până când am să ajung la adevărata bogăţie şi anume la mult râvnita iluminare!!!"

ANCA-ELENA
18 august 2014
Australia

< sus >

Episodul 5: LURMA

Episodul spiritual nr.5 o are ca eroină pe poloneza LURMA SAGDIK. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 1528-1594. LURMA s-a născut în oraşul Wloclawek, situat la confluenţa dintre fluviul Vistula cu apa lacului Wloclawek. Părinţii LURMEI, Zdenek şi Ykhade, au avut 3 copii. LURMA, primul copil născut de Ykhade, avea doi fraţi mai mici. Norren era cu 2 ani mai tânăr decât sora lui, iar Kradil se născuse când fratele lui avea 5 anişori.

Zdenek, negustor de peşte şi carne obţinută din vânat, avea părinţi polonezi. Nevasta lui, Ykhade, provenea dintr-un neam de evrei alungaţi din Spania în secolul 14 şi primiţi cu generozitate pe teritoriul polonez, prin bunăvoinţa regelui Cazimir III cel Mare. Ykhade era o femeie cultă, bine instruită de părinţi, pentru a-şi crea în societate o reputaţie de adevărată doamnă. Educaţia deosebită primită în copilărie şi adolescenţă s-a reflectat în buna comportare a copiilor săi.

LURMA, nefiind bogată, i-a fost dată de nevastă unui moşier din Torun (Thorn), care îşi cumpărase o casă în Wloclawek. Deşi învăţase cu mama ei să scrie şi să socotească, LURMA a fost trimisă pentru desăvârşirea culturii generale la mica şcoală de fete patronată de clerul catolic din oraş. La 15 ani, LURMA s-a declarat mulţumită de competenţa şi grijă deosebită a profesoarelor ei. Moşierul Swiatoslaw Mardjinki, polonez la origine cu rangul de baron, avea 26 de ani când prietenul său Zdenek l-a primit în vizită, pentru a-i cunoaşte familia. Văzând-o pe LURMA, tânărul şi-a dorit-o imediat de nevastă. Fata avea multe calităţi care îi conveneau de minune lui Swiatoslaw: era doar o copilă de 17 ani, avea o frumuseţe misterioasă (moştenită din neamul evreiesc al mamei), era cultă, bună gospodină şi pictoriţă în zilele de odihnă. Căsătoria s-a celebrat după câteva luni, când casa mirelui a fost gata renovată şi amenajată la interior. Socrii LURMEI rămăseseră în Torun, unde mai aveau un fiu.

Ţara era bogată, prosperă, nobilimea şi marii negustori trăind confortabil. În primii 20 de ani din viaţa eroinei noastre, pe tronul Poloniei a domnit regele Sigismund (Zygmunt) I cel Bătrân (Stary), mare duce al Lituaniei, aparţinând dinastiei Jagiello. I-a urmat la tron regele Sigismund II August (1548-1572), mare duce al Lituaniei, ultimul reprezentant al dinastiei Jagiello. După moartea lui, a fost ales ca rege al Poloniei Henric de Valois, fiul regelui Franţei Henric II. El a domnit între anii 1573-1574, fiind întemeietorul dinastiei de Valois. La 14 decembrie 1575, voievodul Transilvaniei Ştefan Bathori a ajuns rege al Poloniei. Având şi titlul de principe, Bathori a condus Polonia în perioada 1575-1586. La 19 august 1587 a fost adus pe tronul Poloniei principele suedez Sigismund (fiul regelui Suediei Johann III), care a întemeiat dinastia Vasa (Wasa). Sub numele de Sigismund III, mare duce al Lituaniei şi ulterior rege al Suediei, el a domnit în Polonia între 1587-1632.

Viaţa LURMEI ca nevastă de moşier bogat a durat 49 de ani, până când moartea a despărţit-o de dragul ei soţ. Swiatoslaw a fost unicul bărbat din viaţa ei, pe care l-a iubit, l-a respectat şi l-a ajutat în momentele grele. El nu s-a comportat ca un sfânt nici în felul cum îşi administra moşia, nici în privinţa comercializării produselor agricole şi animaliere şi nici în relaţiile cu numeroasele lui amante.

La 2 ani după naşterea fiicei lor, Sarina, şi-a adus în casă o fetiţă abia născută, spunându-i LURMEI că era copilul său, ce fusese conceput cu o prostituată din Torun. Crezând doar pe jumătate povestea lui, LURMA a acceptat să crească bietul copil alături de fiica lor. Fetiţa, frumoasă şi cuminte, primise numele de Leni. Pe misterioasa mamă LURMA nu a cunoscut-o niciodată. În fiecare lună, timp de 8 ani, cât a mai trăit mama ei, Leni a fost dusă de Swiatoslaw la întâlnire cu ea. Femeia murind de tuberculoză, Swiatoslaw i-a organizat înmormântarea, i-a scris numele pe piatra funerară şi a angajat o femeie care să-i îngrijească mormântul. O iubise pe mama lui Leni, dar condiţia lui socială îi interzisese căsătoria cu o femeie de moravuri uşoare. Pe Leni a căsătorit-o cu un negustor din Torun, iar tânăra şi-a vizitat bunicii adoptivi (părinţii lui Swiatoslaw) până în ultimele lor zile de viaţă.

Pe Sarina, LURMA o născuse la 20 de ani. După 5 ani a apărut şi Edgar, fratele Sarinei. Băiatul moştenise pasiunea mamei de a cerceta fenomenele naturii. Împreună făceau excursii lungi în goana calului, pe orice fel de vreme, fiindcă le plăcea să simtă ploaia, ninsoarea, ceaţa, să privească norii, cerul senin, răsăritul şi apusul Soarelui, apariţia Lunii pe cerul înstelat. Amândoi desenau, pictau, făceau numeroase schiţe, dorind parcă să aducă în casă o parte din natura de afară. Viaţa la ţară le plăcea enorm, încurajând-o pe Sarina să participe la sărbătorile tradiţionale din sat.

LURMA şi-a implorat fiul să plece la facultate în Cracovia, pentru a studia Ştiinţele Naturii. Vestita instituţie de cultură din Cracovia fusese fondată în anul 1364, pe vremea domnitorului Cazimir III cel Mare (1333-1370) şi era considerată a doua universitate ca vechime din Europa Centrală. Băiatul şi-a ascultat mama. Din iubire pentru ea, făcea de câteva ori pe an drumul dus-întors, fiindu-i mereu dor de părinţi. Din Cracovia, Edgar aducea cursuri universitare şi numeroase cărţi despre fenomenele naturii, cumpărate de la anticari. LURMA citea totul cu răbdare, fără a se sătura de atâta cunoaştere ştiinţifică. O pasionau noţiunile de Fizică, dar şi cele de Chimie. În vacanţe, făcea cu Edgar tot felul de experimente în laboratorul lor secret, amenajat într-o încăpere a casei din Wloclawek.

După absolvirea facultăţii, fiul ascultător s-a dedicat carierei de profesor în oraşul natal. Sarina, sora lui, căsătorită cu un negustor bogat, era deja mama a doi copilaşi.

LURMA şi Swiatoslaw se considerau doi oameni pe deplin fericiţi, ocrotiţi de o stea norocoasă din înaltul cerului. În anul 1594, ea avea 66 de ani, iar el, 75. Viaţa fericită le-a fost curmată brusc, prin răsturnarea caleştii într-un şanţ adânc de pe marginea drumului. Plecaseră din oraş pe o ploaie torenţială, sperând că va ieşi repede soarele înainte de sosirea lor la conac. Ploaia, din ce în ce mai deasă, a derutat caii, care s-au îndreptat spre şanţ. Caleaşca s-a răsturnat, vizitiul fiind aruncat sub trupurile cailor. LURMA şi Swiatoslaw au zburat prin uşa deschisă a cupeului, zdrobindu-se de bolovanii de pe marginea şanţului. Era spre seară şi nimeni nu se încumetase să pornească la drum. A doua zi dimineaţă, cele 3 trupuri neînsufleţite au fost găsite de câţiva săteni care plecaseră să muncească la câmp. Obştescul sfârşit al LURMEI sosise exact la timp, cu puţină vreme înainte să fi fost răpusă de reumatismul în stare gravă ajuns aproape de inimă.

Nina Petre
22 august 2014

COMENTARIUL ANCĂI-ELENA

"Mi-a făcut mare plăcere să citesc episodul spiritual nr.5. Din câte pot să observ, atât în marea majoritate a celorlalte vieţi, cât şi în cea actuală am avut părinţi negustori aparţinând clasei mijlocii. Tatăl meu avea un magazin alimentar, iar de cele mai multe ori rămâneam în locul lui pentru a vinde şi interacţiona cu persoanele care veneau să cumpere. Oricât am încercat să îmi îndrept atenţia spre alte domenii, destinul a făcut în aşa fel încât m-a reorientat înspre ramura economiei. În felul acesta, am înţeles cât este de important să nu te împotriveşti destinului şi să primeşti cu braţele deschise ceea ce are să-ţi ofere.

La fel ca şi Lurma, pe vremea când eram copil, îmi plăcea tare mult să pictez atunci când aveam mai mult timp liber. Eu, spre deosebire de ea, nu eram extraordinar de talentată în arta picturii, însă o înclinaţie înspre aşa ceva aveam. 

Am rămas plăcut surprinsă de legătura pe care am avut-o cu Edgar. Nu este de mirare de ce în viaţa aceasta îmi doresc tare mult să am un băieţel şi mai ales am înţeles de ce îmi place atât de mult natura, indiferent de vreme. 

Lurma a dat dovadă că e femeie puternică acceptând să o crească pe Leni şi mai ales să rămână alături de soţul ei, cu toate că acesta nu a fost un soţ exemplar. În viaţa actuală, întotdeauna am avut un anumit dezgust faţă de bărbaţii care nu sunt fideli. Acum am înţeles de ce mereu aveam acea frică în străfundul sufletului meu.  Legat de viitorul meu soţ, cu siguranţă am să-i cercetez trecutul!

În viaţa actuală, mai mereu m-am ferit de astfel de mijloace de transport nesigure, neînţelegând însă de ce anume mă feream."

ANCA-ELENA
8 septembrie 2014
Australia

< sus >

Episodul 6: DARRL

Am ajuns la episodul spiritual nr.6, a cărui eroină este suedeza DARRL. S-a născut în localitatea portuară Gavle, situată în estul Suediei, pe ţărmul Golfului Botnic. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 1413-1486. Krugg (tatăl) şi Ruln (mama) îşi întreţineau cu mare greutate cei 3 copii. DARRL, unica fată, avea doi fraţi mai mici. Lassung era cu 2 ani mai tânăr decât ea, iar Nordil, cu 6 ani. Krugg, om simplu, fără studii, muncea cu ziua pe la diverse familii, unde le tăia lemnele necesare în gospodărie. Nevasta lui, Ruln, trudea zi şi noapte, ocupându-se de treburile casei, de creşterea copiilor, iar după miezul nopţii împletea haine din lână şi cosea cojoace. DARRL părea că va avea aceeaşi soartă nefericită ca mama ei, dar se născuse totuşi plină de noroc.

Fata împlinise 3 ani când Rollan, fratele lui Krugg, le-a trimis o scrisoare prin care îi invita să se mute pe moşia lui din Norvegia. Localitatea se numea Alfarheimr (denumirea ulterioară, Elverum) şi era situată în estul Norvegiei, pe malul fluviului Glomma (Glama), care se varsă în Marea Nordului. Comerţul cu barca pe apa fluviului a facilitat îmbogăţirea unor imigranţi săraci cum era suedezul Rollan. După o călătorie grea cu durata de câteva săptămâni, Krugg şi familia lui au sosit în casa lui Rollan. Acesta şi-a ajutat fratele să îşi găsească o casă potrivită, luându-l apoi ca partener la comerţul pe apa fluviului.

La acea vreme, Norvegia şi Suedia erau două ţări surori. În anul 1389, regina Margareta a Danemarcei şi Norvegiei fusese proclamată regină a Suediei. În 1397, ea a realizat Uniunea de la Kalmar a celor 3 state, sub hegemonia Danemarcei. Această uniune a rămas în vigoare până în anul 1523. Eroina noastră, DARRL, a locuit în Norvegia timp de 17 ani, până la imigrarea în Franţa. În această perioadă, Norvegia a fost condusă de Erik III de Pomerania, rege al Danemarcei şi al Suediei.

Mătuşa Gradl, soţia lui Rollan, a ajutat-o pe cumnata Ruln la creşterea băieţilor, care nu întârziaseră să vină pe lume. Gradl nu avea copii, dar iubea copiii tuturor femeilor pe care le cunoastea şi se făcea utilă ajutând unde era nevoie. Grija ei maternă a avut un rol decisiv în viitorul nepoatei DARRL. Discutând cu Gothar, fiul unei prietene, a pus la cale căsătoria lui cu DARRL. Tânărul împlinise 29 de ani, iar fata, 18.

Sosind din Franţa, unde locuia din copilărie şi făcuse avere prin comerţul naval, Gothar i-a fost prezentat lui DARRL ca un posibil soţ. Convenindu-i fata, ea nu a avut dreptul să se împotrivească. S-au cununat în Alfarheimr, stabilindu-şi domiciliul într-o casă cumpărată de Gothar. După o lună, soţul şi-a lăsat nevasta în grija rudelor, fiind nevoit să pornească la drum, fiindcă treburile lui negustoreşti nu sufereau amânare. În următorii 2 ani, Gothar a sosit să îşi vadă nevastă de câteva ori, plecând grăbit în mai puţin de o lună.

Tocmai când credea că va rămâne singură toată viaţa, i-a sosit bărbatul într-o noapte zbuciumată de furtună. DARRL împlinise 20 de ani, se maturizase de tristeţe, neştiind ce se va mai întâmplă cu ea. Sosirea lui Gothar i-a produs o bucurie imensă. El a anunţat-o că vor pleca spre Franţa, unde vor locui împreună până la sfârşitul zilelor. Ajunsă în Franţa, la Dieppe (Deppa), oraş comercial renumit, aşezat pe ţărmul Mării Mânecii, modesta DARRL s-a simţit la început stingheră în casa veche şi răcoroasă moştenită de Gothar de la părinţi. Amândoi muriseră cu 10 ani în urmă, din cauza unei epidemii de ciumă care ucisese majoritatea locuitorilor oraşului. Gothar scăpase cu viaţă, deoarece se afla în Asia Mică, unde locuise câţiva ani, făcând bani din comerţ.

Ajutată de două servitoare, DARRL s-a ocupat de gospodărie şi de creşterea fiului lor, Lundig. Băiatul venise în familie ca un dar ceresc, când mama lui avea 23 de ani. După naşterea lui, DARRL a pierdut câteva sarcini, timp de câţiva ani nereuşind să devină din nou mamă.

Gothar era în stare de orice sacrificiu pentru a strânge cât mai multă avere. Înainte de a şi-o aduce pe DARRL în casă, primise o moştenire de la o doamnă bătrână, care îi ţinuse loc de mamă, după ce îi muriseră părinţii. Doamna Evelyne îi lăsase prin testament moşia de la ţară, casa în care locuise cu soţul ei (decedat pe vremea când era tânără), banii ascunşi în casă şi titlul nobiliar de baroană. Neavând copii, ţinuse mult la Gothar, fiul celei mai bune prietene.

Deşi se ocupa cu marinăria comercială, Gothar era un bărbat cu ştiinţă de carte şi o bună educaţie, corespunzătoare unui bărbat din lumea celor cu avere. Dorind ca soţia lui să se ridice la nivelul său, a dat-o în grija nevestei preotului din parohia lor, care îi era bun prieten. Doamne Anette a învăţat-o carte pe DARRL în limbă vorbită prin partea locului. Gothar, deşi lipsea mult de acasă, a avut grijă de emanciparea nevestei, ducând-o în numeroase călătorii prin Franţa şi peste hotare. În primii 3 ani, până la naşterea băiatului, au vizitat localităţi din vestul Franţei, Portugalia şi sudul Spaniei. Lundig împlinind 5 anişori, l-au luat în călătoriile pe mare şi pe uscat. Timp de 53 de ani, cât i-a fost dat să trăiască în Franţa, DARRL a călătorit mult, cunoscând oraşe şi ţinuturi, învăţând să se exprime în câteva limbi. Călătoriile o pasionau, fiindcă simţea mereu nevoia să evadeze din atmosfera monotonă a casei.

Lundig s-a căsătorit la 30 de ani, după ce vizitase mai multe ţări, unde făcuse comerţ cu obiecte din metale preţioase. Averea lui devenise mai mare decât a părinţilor după ce îşi primise partea lui de moştenire.

La 73 de ani, DARRL îşi presimţea sfârşitul. În urmă cu 3 ani îşi făcuse testamentul, prin care îi lăsase fiului ei tot ce avea, inclusiv imensa colecţie de suveniruri aduse din toate călătoriile. Lundig îi semăna leit atât la înfăţişare, cât şi la obiceiuri. Pe lângă pasiunea pentru călătorii, moştenită de la ambii părinţi, avea şi plăcerea colecţionării obiectelor tradiţionale destinate turiştilor, specifică mamei sale. DARRL ar fi trăit mai mult de 73 de ani dacă nu i s-ar fi agravat reumatismul provocat de clima umedă din Dieppe şi de zidurile reci ale casei. Sufletul i-a părăsit trupul slăbit de boală într-o dimineaţă ceţoasă, ploaia pregătindu-se să se reverse peste oraş.

Nina Petre
11 septembrie 2014

COMENTARIUL ANCĂI-ELENA

"Viaţa eroinei suedeze se aseamănă extraordinar de mult cu visele pe care mi le făcusem acum 5 ani în urmă. Bineînţeles că, după trecerea acestor ani, mi-am schimbat mult perspectiva legat de ceea ce îmi doresc cu adevărat în viaţă. 

La fel ca şi Darrl, am pornit de undeva de jos, trăind mereu cu speranţa că voi reuşi să mă ridic la un anumit nivel profesional şi intelectual. De când mă ştiu, am avut o pasiune pentru călătorii şi dintotdeauna mi-am dorit să mă realizez pe plan financiar pentru a-mi îndeplini visul. Australia a fost singura mea şansă pentru a reuşi să duc la bun sfârşit ceea ce mi-am propus."

ANCA-ELENA
6 octombrie 2014
Australia

< sus >

Episodul 7: TEODORO

Episodul nr.7 îl are ca erou pe portughezul TEODORO SIGAS. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 1326-1377. TEODORO s-a născut în localitatea Gondomar, situată la est de Porto, în apropierea fluviului Douro, care se varsă în Oceanul Atlantic. Dianoso, tatăl lui, avea o vie în afara localităţii, unde muncea toată săptămâna. Nevasta lui, Anelia, se ocupa de două gospodării: cea din Gondomar şi cea de la ţară. La creşterea copiilor a ajutat-o mult sora ei, Amalia, rămasă văduvă la 20 de ani.

TEODORO, cel mai mic dintre copiii Aneliei, avea trei surori mai în vârstă. Analuisa, sora cea mică, avea cu 4 ani mai mult decât el. Mariceda era cu 3 ani mai mare decât Analuisa. Noxia, sora lor, era cu 5 ani mai în vârstă decât Mariceda. Fetele, până când s-au măritat, şi-au ajutat mama la treburile gospodăreşti, Anelia având astfel timp destul pentru a-şi ajuta bărbatul la vie şi în oraş, la comercializarea butoaielor cu vin.

La 16 ani, TEODORO a devenit vânzător de vinuri într-o baracă de lângă casă. Tatăl lui îl lua deseori când pleca spre Porto, având căruţa plină cu butoaie. Vinul lor se vindea bine pe corăbiile engleze care soseau deseori în Porto.

Unul dintre negustorii prieteni cu Dianoso avea o fată frumoasă, pe care TEODORO a cunoscut-o într-o zi când venise cu tatăl ei în port. Cei doi, tatăl şi fiul, i-au făcut câteva vizite acasă negustorului, cerându-i fata de nevastă şi făcând planuri de viitor. Adelita împlinise 16 ani, fiind considerată de toată lumea drept o fată bună pentru căsătorie. Nunta s-a făcut în casa părinţilor Adelitei, suficient de mare pentru a adăposti două familii. Noxia, sora cea mare a lui TEODORO, le-a fost naşă împreună cu soţul ei, Jonas.

La 18 ani, TEODORO şi-a început viaţa de familie, dedicându-se apoi comerţului maritim cu vinuri. Făcea drumuri la via lui Dianoso, lua butoaiele şi aştepta câte un comandant de corabie dispus să îl transporte cu tot cu marfă spre un port britanic. Fiecare călătorie devenise profitabilă, sporind averea tinerei familii.

Adelita, devenită mamă la 17 ani, o născuse pe frumoasa Menucia. După 3 ani a sosit Taudo, fiul cel mare. După încă 4 ani, Taudo s-a trezit că are un frăţior, Eusebio. Tatăl lor călătorea mult, plecând cu butoaie, revenind apoi cu pungi pline cu bani.

Ţara devenise prosperă încă dinaintea naşterii lui TEODORO, în timpul domniei regelui Diniz (1279-1325). Acesta, încurajând dezvoltarea agriculturii şi a comerţului, a asigurat dezvoltarea economică a Portugaliei. În timpul vieţii lui TEODORO, ţara lui s-a aflat sub domnia a 3 regi ce aparţineau dinastiei de Burgundia: Afonso IV (1325-1357); Pedro I (1357-1367); Fernando (1367-1383).

TEODORO, care urmase doar 4 clase în mica şcoală catolică din oraş, a avut grijă ca fata şi băieţii lui să urmeze 7 clase. Cu Menucia făcuse o afacere bună, dându-i-o de nevastă unui notar, unde îşi făcea actele mai importante cu diverşi negustori. Taudo şi Eusebio, ajungând la vârsta adolescenţei, l-au scutit de drumurile spre insulele britanice, preluându-i afacerea cu transportul vinurilor.

La 45 de ani, TEODORO avea un mic restaurant aproape de port şi un depozit unde îşi stoca bunurile aduse de la ţară. Ferma moştenită de la Dianoso era îngrijită de un administrator şi de ţăranii din sat. Dianoso murise după naşterea lui Eusebio, cel mai mic dintre nepoţii lui. TEODORO avea angajaţi pentru toate treburile, mulţumindu-se doar cu supravegherea bunul mers al activităţii din depozit şi restaurant. Având mulţi prieteni, majoritatea clienţi, era nevoit să consume zilnic multe pahare cu vin. Seara îl aduceau prietenii acasă, el abia reuşind să se mai ţină pe picioare.

La 51 de ani era un om bolnav, dar fericit. Copiii se aflau cu toţii la casele lor, nepoţii creşteau văzând cu ochii, averea sporea din negustoria lui, iar nevasta, Adelita, nu mai contenea cu vizitele la copiii ei. Pe TEODORO îl durea ficatul de multă vreme, boala fiind pusă pe seama tinereţii consumate în muncă grea şi drumuri nenumărate. Îşi calma durerile cu pahare de vin roşu, considerându-l drept cel mai eficient medicament din câte se puteau găsi în oraşul său.

Într-o seară ploioasă, a plecat singur din restaurant. Avea tensiunea mare, se sufoca, simţind nevoia să se plimbe pe stradă. Ameţit de băutură cum era, nu s-a ferit la timp de o caleaşcă grăbită, care l-a aruncat pe jos. Boierul din vehicul, coborând să vadă de ce s-au speriat caii, l-a recunoscut pe TEODORO. Dus de urgenţă în casa unui medic, nu a supravieţuit nici până la ziuă. Rana de la cap dovedea o vătămare a creierului, ce provocase o comoţie cerebrală. TEODORO s-a stins fără dureri şi fără să-şi fi dat seama ce se întâmplase cu el.

Familia numeroasă l-a îngropat cu mare fast şi l-a jelit ani de zile. Pentru copiii lui, nepoţi şi strănepoţi, TEODORO fusese conducătorul suprem, binefăcătorul tuturor, iniţiatorul exportului de vinuri produse pe moşia de lângă Gondomar.

El a reprezentat un model de negustor cinstit, om dedicat muncii profitabile şi familiei sale, pe care a iubit-o până la moarte. I-a plăcut să îşi trăiască viaţa cu intensitate: a muncit până la epuizare, a iubit din tot sufletul, a ajutat numeroşi oameni săraci. Pe mulţi i-a angajat în comerţ şi la vie, salvându-le familiile de la foamete. Fiecare dintre copiii lui a primit la nuntă câte o bucată de grădină la ţară, o casă la oraş plus un săculeţ cu monezi de aur. Sorbindu-şi paharele cu vin, simţea că nu trăise degeaba. Vinul însemnase însăşi viaţa lui, deşi, de la o vreme, presimţea că de la prea multă băutură i se va trage sfârşitul.

Nina Petre
24 octombrie 2014

COMENTARIUL ANCĂI-ELENA

"Portughezul Teodoro este într-adevăr un strămoş spiritual de la care am ce învăţa şi totodată datorită lui am putut să înţeleg de ce în viaţa reală mi-a plăcut atât de mult distracţia. Pe vremea când eram studentă aveam şi o melodie preferată şi anume: Bun îi vinu' ghiurghiuliu :). Îmi amintesc că mama mereu mă atenţiona şi-mi spunea că în viaţă trebuie să ai un echilibru în toate. O ascultam eu, dar când era vorba de distracţie, uitam de toate. 

Din păcate, a trebuit să sufăr pentru a ajunge să înţeleg cât este de important să fii chibzuit. Pot să vă spun că mi-a plăcut tare mult să beau vin, şi în prezent îmi place, însă acum îl consum cu moderaţie.

În ceea ce priveşte priceperea pentru comerţ, cu ceva vreme în urmă am avut nişte experienţe care m-au surprins. Observasem că am o astfel de înclinaţie, însă nu prea am dat importanţă."

ANCA-ELENA
15 noiembrie 2014
Australia

< sus >

Episodul 8: KYENNA

Episodul spiritual nr.8 o are ca eroină pe KYENNA. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 1268-1315. KYENNA s-a născut în localitatea Sannat, aflată pe insula malteză Gozo. La acea vreme, insulele Maltei aparţineau Regatului Siciliei.

Datorită poziţiei geografice cheie, la trecerea din vestul spre estul Mării Mediterane, Malta a fost disputată de-a lungul istoriei de puterile interesate în controlul acestei baze maritime cu o valoare strategică deosebită. Înaintea erei noastre, Malta a fost colonizată de fenicieni (în limbajul fenicienilor, "malta" însemna refugiu), de cartaginezi, de romani (aceştia au stăpânit-o până în anul 395). Au urmat vandalii şi ostrogoţii (în secolele 5-6), bizantinii (între 533-870). În 870 a fost cucerită de arabi. În anul 1090, Malta a ajuns sub stăpânirea normanzilor lui Roger de Hauteville, fiind ataşată Regatului Siciliei. Istoria Maltei a fost puternic condiţionată de poziţia geografică a arhipelagului, potrivită pentru comerţ şi controlul militar al rutelor maritime în Marea Mediterană.

Părinţii KYENNEI erau oameni modeşti, mici meseriaşi. Romard (tatăl) repara încălţămintea localnicilor, câştigând puţin, doar atât cât să îşi hrănească familia. Nevasta lui, Yadha, cosea haine pentru femei. Devenise mamă de 6 ori, dar 5 dintre copii fuseseră ucişi de frecventele epidemii care secerau anual numeroşi locuitori ai insulei. Unica supravieţuitoare, KYENNA, ajunsese la 15 ani, frumuseţea ei devenind tentantă pentru bărbaţii dornici de însurătoare.

În Sannat sosea de câteva ori pe an un marinar tânăr ai cărui părinţi erau originari din Antiohia. Selim avea un unchi stabilit în Sannat, căruia îi aducea veşti despre părinţii lui, stabiliţi în localitatea portuară Marfa de pe marea insulă din sud numită Malta. În anul 1260 împlinise 23 de ani. Ştiind că părinţii KYENNEI erau săraci, Selim le-a oferit o sumă mare de bani în schimbul fetei. Învoiala s-a făcut, KYENNA ajungând astfel în proprietatea tânărului marinar.

Casa lui Selim din Marfa era nouă, nu prea mare, dar suficient de încăpătoare pentru adăpostirea unei familii numeroase. Părinţii lui Selim, Iged şi Nayla, locuiau în apropiere. KYENNA, deşi foarte tânără, şi-a luat în primire atribuţiile de nevastă, ajutată de două sclave cumpărate de bărbatul ei din Tripoli.

Devenind mamă a 4 copii, KYENNA a îngropat doi dintre ei, răpuşi de boli grave. Au rămas în viaţă doi băieţi: Nokad, născut de mama lui la 18 ani, şi Rudik, cu 8 ani mai tânăr decât el. Foarte mulţumit de copiii lui, Selim sosea din călătorii încărcat cu surprize în bani şi obiecte. Se purta frumos în familie, nearătându-se vreodată supărat sau nemulţumit de poznele băieţilor.

Despre munca pe corabie nu le povestea mai nimic, fiindu-i adesea ruşine pentru isprăvile sale marinăreşti. Lucra pe un vas comercial aflat sub pavilion sicilian, patronul său locuind în Palermo. Comandantul navei, originar din Antiohia, ca şi părinţii lui Selim, era un marinar pirat cu multă experienţă în prădarea corăbiilor rivale de provenienţă veneţiană şi genoveză. Vânzarea mărfurilor aduse din aceste oraşe în porturile din estul Mediteranei şi nordul Africii îi aducea patronului sicilian venituri imense. Marinarul Selim se îmbogăţea şi el, într-o mică măsură, prin vânzarea cotei-parte din fiecare captură, primită de la comandantul corăbiei.

După naşterea primului său copil, Selim a devenit din ce în ce mai avid de bani. Ambiţia îl îndemna să îşi cumpere propria corabie, să facă şi el comerţ pe Mediterana, dar fără piraterie. Fiul cel mare, Nokad, împlinind 18 ani, a primit în dar de la tatăl său jumătate din dreptul de proprietate asupra corăbiei recent cumpărate de acesta. Amândoi, tată şi fiu, norocoşi din fire, au făcut afaceri importante transportând mărfuri între marile oraşe comerciale de pe ţărmul Mediteranei.

Mereu nedespărţit de tatăl său, Nokad a aflat uşor că Selim mai avea 4 neveste, pe care le întreţinea împreună cu copiii lor. Una locuia în Antiohia, alta în Tripoli, a treia în Alexandria şi ultima chiar în apropiere de Marfa. KYENNA şi Rudik nu ştiau nimic despre tânăra Ellina, mama a doi copii, al căror tată era chiar Selim. Acceptând situaţia, Nokad le ducea uneori bani, la rugămintea lui Selim. Ellina avea două fetiţe, pe care Nokad le-a îndrăgit de cum le-a văzut prima dată.

În anul 1315 KYENNA împlinise 47 de ani, iar soţul ei, 55. Rivala cea tânără, Ellina, dorea ca tatăl fetelor ei să iasă la lumină. Dar KYENNA era sănătoasă, avea un soţ cumsecade, iar fiii ei se bucurau de mult respect în Marfa. Nokad se căsătorise şi avea doi copii. Rudik, la 21 de ani, călătorea pe corabia familiei ajutându-şi tatăl şi fratele. Familia lui Selim era foarte unită. KYENNA, cu răbdarea ei obişnuită, ştiuse să menţină echilibrul şi iubirea între membrii propriei familii, cât şi bunele relaţii cu toate rudele. În mod evident, nu existau motive întemeiate ca Selim să se despartă de KYENNA, prima lui nevastă, pe care i-o cunoştea toată lumea din oraş.

Îndemnată de mama ei, o vrăjitoare despre care femeile discutau în şoaptă, ambiţioasa Ellina i-a pus gând rău KYENNEI, considerând că şi ea are dreptul să-i fie o adevărată nevastă lui Selim. Mama ei, vrăjitoarea Kirra, şi-a procurat un praf ucigător adus de un marinar tocmai din Tripoli. Otrava avea efect instantaneu, conţinând venin de şarpe. Kirra şi-a oferit serviciile de ghicitoare, folosindu-se de o prietenă a KYENNEI. Adusă de aceasta în vizită, i-a spus KYENNEI că bărbatul ei avea să sosească de la drum bolnav, din cauza farmecelor unei femei din Maroc. I-a dat un praf maroniu, spunându-i să îl înghită, pentru alungarea răului care i se apropia de casă. După plecarea vrăjitoarei, KYENNA s-a simţit fără putere. Crezând că s-a îmbolnăvit, a înghiţit jumătate din praful adus de Kirra. După un minut, a rămas fără suflare.

Drama dispariţiei dragei lui KYENNA i-a distrus viaţa lui Selim. Nemaifiind în stare să plece la drum pe mare, s-a închis în casă, trăind cu mâncarea făcută de unica servitoare, o bătrână care nu voise să îl părăsească. Nokad şi Rudik îl vizitau când aveau timp, iar copiii lor l-au îndrăgit mult, străduindu-se să îl înveselească, povestindu-i situaţii comice de prin oraş. Timp de 4 ani, cât i-a mai fost dat să trăiască după moartea KYENNEI, Selim şi-a meritat porecla de "pustnic". Le dăduse copiilor lui tot ce avea, casa golită de mobilă semănând cu o chilie. KYENNA reprezentase pentru el soţia perfectă, gospodina cea mai pricepută, femeia cea mai cinstită dintre toate nevestele lui. S-a grăbit să plece după ea, tăindu-şi venele de la ambele mâini.

Nina Petre
23 noiembrie 2014

COMENTARIUL ANCĂI-ELENA

"Episodul nr.8 m-a cam surprins, deoarece este pentru prima dată când personajul moare din pricina faptului că altcineva a atentat la viaţa acestuia. KYENNA are aceleaşi caracteristici pozitive pe care le deţin şi eu în această viaţă. 

M-a cam pus pe gânduri faptul că istoria s-a repetat şi eroina noastră avut parte de un soţ care nu a fost deloc fidel. Această situaţie mă determină să fiu foarte atentă atunci când voi hotărî să-mi întemeiez o familie. 

În această viaţă mereu m-am ferit de rivalităţi în dragoste. Ba chiar de multe ori am fost acuzată de către cei din jurul meu că nu ştiu să lupt pentru persoana iubită. Fiecare este liber să aleagă pe cine doreşte să aibă alături. Mereu am trăit cu ideea că "ce este al meu este pus deoparte". Setea de răzbunare este una dintre cele mai urâte sentimente pe care le poate avea o fiinţă umană. Această energie negativă nu face altceva decât să te distrugă pe tine ca persoană din punct de vedere fizic, psihic şi spiritual. 

Într-adevăr, otrăvirea KYENNEI mi-a transmis o anumită sensibilitate şi pot să vă spun că, în urma unor teste făcute, am aflat că sunt alergică la anumite substanţe."

ANCA-ELENA
10 decembrie 2014
Australia

< sus >

Episoadele spirituale de mai sus se regăsesc în cartea
"VIEŢILE ANTERIOARE ALE SPIRITULUI - volumul 2", autor NINA PETRE