<  Înapoi la Pagina index cu ALTE VIETI ANTERIOARE


Vieţile anterioare ale spiritului

 

CORBEC

Prezentare

CORBEC este un domn în vârstă, plin de inteligenţă şi înţelepciune. A ales să meargă pe calea spirituală înainte de 1990, dorind să se vindece de câteva boli grave. În jurul anului 2000 s-a folosit de spiritism pentru a-şi completa cunoaşterea în domeniul viselor. S-a bazat şi pe cunoaşterea obţinută prin trezirea lui Kundalini. A interpretat peste o mie de vise. A scris numeroase poezii şi un roman. De câţiva ani se simte sănătos, mai sănătos decât majoritatea bărbaţilor de vârsta sa. Se energizează cu Reiki, are o alimentaţie mai mult vegetală. În momentele de relaxare îşi aminteşte aspecte din vieţile anterioare ale spiritului său.

Nina Petre
1 noiembrie 2014

 

CORBEC îşi relatează visele premonitorii

Un vis avut pe la jumătatea lui februarie a.c.  Premoniţia s-a adeverit, a căzut în vară avionul "malaezian":

La orizont, spre nord-est în vis (Bucovina, Regiunea Cernăuţi) văd explozia unui avion în aer, apoi câteva flashuri. Îi atrag atenţia omului de lângă mine că a explodat un avion în aer deasupra Ukrainei şi că urmează să cadă pe undeva în faţa noastră. Dar avionul avariat continua să zboare razant cu pământul, venind în întâmpinarea noastră şi trecând peste noi cu mari flăcări, însă nu însoţit de zgomot infernal cum m-aş fi asteptat. A căzut mult în urma noastră şi, în vis, chiar am zis pe unde ar fi căzut în România. Se uita la mine şi mă întreba cum de mi-am stăpânit emoţia că va exploda deasupra noastră.

15 feb 2014

 

EPISOADE SPIRITUALE COMENTATE

  Krindt Rikvin (1894-1940)

  Raudek (1802-1876)

  Silvanna (1726-1784)

  Timuk (1614-1680)

  Roland Slewig (1542-1591)

  Nakti (1416-1495)

  Tiberius Vidacello (1338-1375)

  Kenoch (1241-1296)

  Chen Dai (1116-1177)

  Dagdir (1036-1094)

  Yssarem (916-947)

  Keunha (801-869)

  Rikeno (713-766)

  Teud (600-649)

  Kikedo (512-580)

  Aurelis (429-481)

 

EPISODUL 1 - KRINDT

Episodul spiritual nr.1 îl are ca erou pe norvegianul KRINDT RIKVIN. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 1894-1940. KRINDT s-a născut în oraşul Oslo. Părinţii lui, Ruald (tatăl) şi Norrike (mama), l-au avut numai pe el. Familia trăia confortabil din veniturile de notar obţinute de Ruald în cabinetul său privat. Norrike, pictoriţă de meserie, îşi vindea rareori creaţiile, fiecare tablou reprezentând câte o parte din sufletul ei. KRINDT a fost crescut şi educat cu toată grija, părinţii oferindu-i dreptul de a studia la cel mai bun liceu din Göteborg şi la facultatea de Medicină din Oslo.

Norvegia şi Suedia erau două ţări-surori, aflându-se într-o uniune politică din anul 1814. Au rămas în această situaţie până în 1905, regii Suediei fiind şi regi ai Norvegiei. Între anii 1905-1957, în Norvegia a domnit regele Haakon VII, aparţinând dinastiei de Glücksburg. Tronul Suediei a fost ocupat de regele Gustav V, provenind din dinastia Bernadette-Pontecorvo, în perioada 1907-1950. Predecesorul său, Oskar II, domnise între anii 1872-1907. El fusese şi rege al Norvegiei până în 1905.

Suedia şi-a menţinut neutralitatea în ambele războaie mondiale. Norvegia, neutră în primul război mondial, a fost implicată în cel de-al doilea, din cauza invaziei trupelor germane pe teritoriul său în anul 1940.

Viaţa eroului nostru, KRINDT, a fost fericită în primii 5 ani, când băiatul, crescut lângă mama lui, se distra pictându-şi numeroasele jucării. Tatăl său, Ruald, suedez originar din Göteborg, se îndrăgostise de pictoriţa Norrike în timp ce îşi urma facultatea de Drept în Oslo. După terminarea facultăţii, fiind căsătorit cu Norrike, rămăsese în oraşul ei.

În 1899, când fiul lor împlinise 5 anişori, le-a sosit vestea morţii părinţilor lui Ruald într-un incendiu care le cuprinsese casa. Averea lor, compusă din ceea ce mai rămăsese în Göteborg plus moşia de la tară, avea nevoie de reevaluare şi administrare. Au renunţat la confortul şi veniturile din Oslo, unde aveau doar casa în care locuiau, şi s-au îmbarcat pe un vapor spre Göteborg.

Până în 1913, când a revenit în Oslo pentru urmarea studiilor la facultatea de Medicină, tânărul KRINDT s-a bucurat de viaţa sănătoasă de pe moşia părinţilor. Îi plăcea să ajute la creşterea vitelor, chiar şi la muncile agricole, având un respect profund pentru ţăranii care trudeau zi-lumină pentru nişte venituri modeste. KRINDT picta frumos, ca mama lui. Peisajele inspirate din natură exprimau sensibilitatea deosebită a sufletului său. Vacanţele de student şi le petrecea alături de părinţi, în Suedia.

În Oslo a renovat vechea casă a copilăriei, simţindu-se bine în ea. La fel ca tatăl său, KRINDT s-a îndrăgostit de o fată din Oslo. Erau colegi de facultate, ea fiind cu 3 ani mai tânără decât el. S-au căsătorit după ce KRINDT terminase facultatea şi fusese angajat în spitalul din oraş. Erne Raiken, devenită soţia lui şi absolventă a facultăţii de Medicină, a primit un post de medic stagiar în acelaşi spital. Colaborarea lor la locul de muncă era perfectă. Se ajutau unul pe celălalt, zi şi noapte, spre bucuria şefilor si a pacienţilor.

În anul 1930 soarta l-a obligat pe KRINDT să revină definitiv în Göteborg, asa cum făcuse tatăl său când băiatul avea doar 5 anişori. Trecuseră 31 de ani de atunci. Moartea lui Ruald, în urma unui infarct, o lăsase pe Norrike singură şi neajutorată, neştiind cum să se descurce cu atâta avere. Fără a sta pe gânduri, KRINDT şi-a vândut casa din Oslo, apoi s-a îmbarcat cu soţia şi cei doi copii, îndreptându-se spre Göteborg. Avea 36 de ani, iar Erne, 33. Fetiţa lor, Erunde, avea 5 ani. Frăţiorul ei, Ulrich, abia împlinise un anişor.

Părinţii lor, ajutaţi de bunica Norrike, au făcut ordine în averea lui Ruald, pe care îl jeleau în fiecare zi. Cea de-a doua casă din Göteborg, unde îşi avusese Ruald cabinetul notarial, au transformat-o în cabinetul lor medical. Timp de 10 ani, până la moartea lui KRINDT, au fost cu toţii fericiţi. Copiii au crescut, aşa cum făcuse şi KRINDT cu ani în urmă, bucurându-se de liniştea şi pitorescul vieţii de la ţară, alături de bunica Norrike. Erunde, semănând bine cu bunica, i-a moştenit talentul de pictor. Băiatul, Ulrich, iubea nespus animalele, dorind să ajungă medic veterinar.

Visele lor frumoase au luat sfârşit în anul 1940, când trupele Germaniei naziste au pătruns pe teritoriul ţării vecine, Norvegia. Deşi Suedia refuzase să intre în război, navele germane îşi debarcau pe neaşteptate grupuri de militari în porturile din vestul ţării, aceştia împuşcând localnicii zăriţi pe străzi. Aşa s-a întâmplat şi cu medicul KRINDT. După ce îşi încuiase cabinetul, Erne fiind plecată mai devreme spre casă, bărbatul, obosit, se îndreptase spre chei, dorind să admire puţin întinderea mării. Din uriaşul crucişător, ce tocmai sosise în port, au coborât în fugă câţiva militari germani. Ajunşi pe tărm, au deschis focul, ucigându-l şi pe KRINDT.

La 46 de ani, omul care salvase în cariera lui mii de vieţi omeneşti a sfârşit prăbuşindu-se fără suflare pe caldarâmul umed al străzii, după ce fusese împuşcat în piept şi în cap. A lăsat în urma lui o soţie văduvă la 43 de ani şi doi copii minori. Erunde avea 15 ani, iar Ulrich, doar 11.

Nina Petre
11 octombrie 2014

COMENTARIUL LUI CORBEC

"Despre medicul din viata precedentă pot spune că îmi amintesc că a murit în război, fără a lupta. Ieşise de la cabinet, luase motocicleta şi într-o intersecţie stradală a fost împuşcat în cap. În privinţa talentului său de pictor, în viaţa asta am cochetat cu pictura, am luat lecţii de la o pictoriţă. Nu am avut posibilitatea să-mi cumpăr materiale, accesorii, fiind căsătorit când mi-am descoperit talentul. Am citit multă literatură, recenzii despre pictură. Am o deosebită dragoste pentru animale, în special mici, le înţeleg psihologia şi limbajul.

Îmi amintesc că medicul a avut doi copii, fetiţa prima, băiatul al doilea. Ştiu că soţia lui a fost medic şi a lucrat cu el. Apoi mai ţin minte că, din cauza unor probleme (de morală familială), a fost obligat să emigreze (credeam că în Indonezia, Australia). Ştiam că, emigrând, soţia l-a urmat. Au lucrat împreună într-o echipă de medici chirurgi. Aşa îmi amintesc."

Corbec
11 octombrie 2014
Piatra Neamţ

< sus >

 

EPISODUL 2 - RAUDEK

Marocanul RAUDEK (1802-1876) s-a născut în străvechiul oraş Marrakech, fosta capitală a statului berber condus de dinastia Almoravizilor încă din anul 1062. În 1659 a început dinastia Alawizilor, ai căror sultani au ajuns să domnească şi în zilele noastre.

În perioada vieţii lui RAUDEK, Marocul a fost condus de următorii sultani aparţinând dinastiei Filalilor (numele oficial: Alawita): 1) Moulay Sliman ibn Mohamed (1792-1822); 2) Moulay Abd ar-Rahman ibn Hisham (1822-1859); 3) Sidi Mohammed IV ibn Abd ar-Rahman (1859-1873); 4) Moulay Hassan I ibn Mohammed (1873-1894).

Dinastia Alawita a fost întemeiată de luptătorul Moulay ar-Rashid, care în 1666 a devenit sultan. Spre deosebire de restul Africii de Nord, ajuns în secolul 16 o parte a Imperiului Otoman, Marocul a rămas singurul teritoriu arab neinclus în sfera de influenţă a otomanilor. După transformarea Algeriei în colonie franceză, Marocul a fost, de la jumătatea secolului 19, o ţintă a tendinţelor coloniale ale Franţei, Spaniei şi Germaniei.

Viaţa locuitorilor din Marrakech-ul secolului 19 era agitată, fiecare dintre ei luptând pentru supravieţuire. Tatăl lui RAUDEK, Timdar, stătea toată ziua la piaţă, străduindu-se să vândă rochiile şi şalurile cusute de soacra şi nevasta lui. Lumire, femeie harnică şi mereu activă, i-a dăruit lui Timdar 7 copii. Au rămas doar cu 2 băieţi. Ceilalţi 5 copii au murit, unii după naştere, alţii mai târziu, la vârsta adolescenţei, din cauza deselor molime care bântuiau oraşul.

RAUDEK, eroul nostru, era cu 6 ani mai în vârstă decât fratele său Nogdin. Amândoi şi-au urmat studiile primare la şcoala patronată de moschee. Considerând că mai multă carte nu le era necesară, băieţii li s-au alăturat părinţilor în activitatea comercială până la 18 ani, când au fost primiţi în trupele de pază ale unor oameni bogaţi.

Devenit major în 1820, RAUDEK a intrat în grupul de pază al palatului deţinut de şeful trupelor militare aflate în subordinea sultanului. De la ceilalţi paznici a învăţat RAUDEK să lupte, să nu aibă milă de adversari şi să se supună total ordinelor stăpânului său. După 7 ani, devenit un luptător fără scupule, a fost luat de fiul stăpânului în armata lui personală. Aceasta se ocupa cu răpirea unor bărbaţi, femei şi copii din localităţile sărace şi îndepărtate, urmând să fie vânduţi la târgurile de sclavi din oraşe. Părinţii lui RAUDEK nu au aflat niciodată cu ce se ocupase fiul lor până la moartea celui de-al treilea copil.

După numeroase aventuri cu sclave şi femei uşoare, cumplitul RAUDEK şi-a luat-o de nevastă, la 29 de ani, pe Illen, o fată de 15 ani, fiica unui negustor sărac din Marrakech. Plătise pentru ea o sumă considerabilă în monezi de aur, la care adăugase 5 cămile. Părinţii fetei au devenit bogaţi prin vânzarea ei, după ce i-o dăduseră celui mai bogat pretendent. Copila neştiutoare într-ale iubirii, Illen s-a acomodat treptat vieţii de nevastă, datorită sfaturilor primite de la mama şi soacra ei.

Primul copilaş, un băieţel, născut la 16 ani, a murit la câteva ore după naştere. Disperarea celor doi părinţi a trecut după un an, când Illen l-a adus la lumina zilei pe fiul lor Zohar. După 3 ani a apărut surioara lui, Mindere. Până la apariţia lui Tibdur, când mama lui avea 26 de ani, a mai murit un băieţel. Illen avea 34 de ani, iar soţul ei, 48, când le-a murit ultimul copil, o fetiţă, la doar 5 anişori. Îngrijorat, RAUDEK s-a dus la o vrăjitoare berberă, care trăia într-o colibă mizeră, la mare distanţă de oraş. Bătrâna i-a ghicit musafirului, spunându-i că vânduse femei şi copii la târgurile de sclavi, unii dintre ei murind din cauza cruzimii celor care i-au cumpărat. L-a avertizat pe RAUDEK că îşi va pierde şi actualii copii din cauza pedepsei lui Allah.

Înspăimântat, bărbatul i-a cerut stăpânului să îl elibereze din trupa lui, motivând o boală neidentificată de medici. La 50 de ani, bogatul RAUDEK ducea o viaţă comodă în palatul său situat la câţiva kilometri distanţă de oraş, bucurându-se de belşug şi de familia lui. După renunţarea la viaţa de aventurier şi negustor de sclavi, se transformase ca printr-o minune, semănând din nou cu băiatul cumsecade crescut în casa părinţilor.

Zohar, fiul cel mare, avea 19 ani şi activa de câteva luni în corpul de gardă al guvernatorului. Tibdur, la cei 10 ani ai lui, visa şi el la o carieră militară aducătoare de bani şi faimă. Pe Mindere a măritat-o la 17 ani cu un negustor bogat, proprietar al unei caravane care transporta mărfuri la mare distanţă. O parte din uriaşa avere a lui RAUDEK se datora propriei caravane, purtătoare de mărfuri şi sclavi până la ţărmul oceanului.

RAUDEK a trăit fericit până la 74 de ani. Conştient de gravele fapte săvârşite în tinereţe, devenise după 60 de ani foarte generos şi săritor la nevoie. Avea mulţi prieteni, nu toţi bogaţi ca el, pe care îi ajuta cu mari sume de bani. Ca un bun musulman ce era, îşi elibera sclavii la cererea lor, iar pe copiii foştilor sclavi îi îndruma ca un adevărat tată. Exista lângă moschee un orfelinat unde ajungeau copiii rămaşi fără ambii părinţi. RAUDEK se afla printre cei care donau sume importante de bani necesare bunei funcţionări a instituţiei.

Obştescul sfârşit l-a surprins pe fericitul marocan într-o seară, stând de vorbă cu doi prieteni într-un mic local frecventat de bărbaţii din lumea celor cu mulţi bani. După ce a râs cu poftă la glumele celor de faţă, s-a prăbuşit fără suflare. După aflarea veştii despre moartea lui uşoară, cetăţenii oraşului au răspândit zvonul că marele RAUDEK sfârşise ca un "sfânt", aşa cum trăise printre oameni. Nu se mai interesa nimeni de felul cum îşi acumulase averea în tinereţe.

Nina Petre
1 noiembrie 2014

COMENTARIUL LUI CORBEC

"Imagini fugitive despre statutul meu de înalt ofiţer în oastea sultanului au căpătat contur după repetarea lor în timp şi am înţeles că am trăit în pustiurile Arabiei conducând caravane. Visez de multe ori traversând deşertul cu caravana mare, ori doar cu câteva cămile. Ajuns la epuizare de provizii şi forţă, cămilele aveau putere să se scoale de jos şi să ne ducă mai departe. În prezent am alergie la praf, la uscăciune.

Imagini de cruzime, fragmentar, chiar chipuri de oameni surghiuniţi îmi revin prin clarvedere, dar îmi este  greu să recunosc că sunt făcute chiar de mine.

În această viaţă am dăruit cărţi de autori din literatură clasică universală şi românească, cărţi de religie, psihanaliză şi spiritualitate, din biblioteca mea şi din propriile mele editări, unor şcoli, mânăstiri şi celor doritori de cunoaştere şi lectură. Îmi făcusem un obicei ca de sărbătorile mari creştine să dăruiesc cărţi.

În prima parte a vieţii am resimţit reziduuri de agresivitate fizică, pe care le controlam până la urmă. În partea a doua a vieţii am ales în mod categoric calea spirituală şi asceza, care a continuat să-mi modeleze caracterul şi spiritul spre bunăvoinţă şi ajutor sufletesc.

Din acea încarnare am regăsit o persoană dragă, fata sau soţia, nu ştiu sigur, pentru că o revăd pe calul ei alături de mine în caravană. Această persoană în actuala viaţă a ales calea spirituală încă din adolescenţă.

În această viaţă am trecut prin mari cumpene, accidente, ultima a fost chiar pe 2 oct a.c., dar am scăpat miraculos şi foarte puţin vătămat. Am avut fracuri la glezne, mâna dreaptă, umăr drept, cap, tăieturi musculare adânci la antebraţul şi piciorul drept, suportat operaţii chirurgicale fără anestezie generală, care, deşi făcute, nu au avut efect, şi nici cea locală nu se realizase, Am suportat durerea fără să urlu, ci doar să-mi curgă sudorile de pe faţă. Îmi ziceam că, dacă am trecut prin atâtea accidente şi am supravieţuit, înseamnă că am făcut în altă viaţă rău omului şi animalelor. Mă întrebam speriat: chiar am făcut aşa ceva? Le-am acceptat fără să cer justificări sau să înjur. Ba chiar mulţumeam lui Dumnezeu că am supravieţuit fără să fiu mutilat şi cu sechele postraumatice.

De mai bine de douăzeci de ani, după ce am trecut prin maturitate, am înţeles că fiecare vârstă se potriveşte de minune pentru învăţarea lecţiilor vieţii şi, în cazul când eşti rigid şi nu te adaptezi, plăteşti cu boală, suferinţă, chiar moarte. Karma se vindecă prin învăţarea lecţiilor propuse de destin, de viaţă. Un pas cât de mic făcut de cel neputincios spre înfrumuseţarea personalităţii sale este cuantificat de spiritul care-l animă.

În această viaţă nu am făcut armata, am făcut pneumonie chiar în perioada încorporării; deşi am revenit insistent, nu mi s-a îngăduit, spre uluirea mea şi a prietenilor mei. Asta este o compensaţie a karmei din încarnarea ca militar în Maroc - nu mai era nevoie să reiau învăţarea lecţiei ca militar feroce, crud. Îmi amintesc că purtam haine tradiţionale arabe în viaţa de zi cu zi, ori în caravane, însă la serbările sultanului mai purtam haine occidentale, un amestec de port western cu cel german din sec. al 19 lea. Uneori aveam impresia că am fost militar sudist când intram în saloanele mondene din înalta societate."

Corbec
1 noiembrie 2014
Piatra Neamţ

< sus >

EPISODUL 3 - SILVANNA

Episodul spiritual nr.3 o are ca eroină pe SILVANNA. Ea s-a născut în oraşul Napoli şi a trăit între anii 1726-1784. Părinţii ei, Giovanni şi Mariangela, aveau 3 copii. Unica fată, SILVANNA, era mai tânără decât fraţii ei, Riccardo şi Manuel. Întreaga familie trăia din veniturile de marinar ale tatălui. Giovanni lucra pe corăbii comerciale de cursă lungă, orientate către Indiile de Est.

În anul naşterii SILVANNEI şi încă 8 ani după aceea, oraşul Napoli s-a aflat sub suveranitatea Austriei. Din 1734 a devenit independent, sub conducerea lui Carol de Bourbon. Acesta a promovat un plan de reînnoire a vieţii morale şi culturale, urmat de reforme legislative şi administrative. Comerţul cu mărfuri aduse din Orient fiind înfloritor, mulţi negustori au făcut avere pe seama sacrificiului marinarilor ca tatăl SILVANNEI.

Fata şi-a urmat studiile generale şi medii în şcoli private catolice, iar la 18 ani aştepta ca părinţii să îi găsească un soţ. În anul 1744, Giovanni plecase din portul indian Madras pe o corabie încărcată cu mirodenii, produse cosmetice, diamante, perle, ţesături preţioase. Pe corabie, printre pasageri, l-a cunoscut pe inginerul englez Frank Larskome, un tânăr în vârstă de 29 de ani, originar din Liverpool. Părinţii lui se stabiliseră de mulţi ani în Napoli, dorind să trăiască aproape de fiica lor, Marcia, căsătorită cu un industriaş napoletan. Având specializarea în prospecţiuni geologice, obţinută în străvechea universitate napoletană (ce fusese înfiinţată în 1224, prin bunăvoinţa împăratului Frederic II), Frank, tânăr dornic de a cunoaşte lumea, plecase spre India, aflând că în acea ţară de la capătul lumii existau mine de diamante şi metale preţioase.

La acea vreme, Imperiul Marilor Moghuli indieni se afla în atenţia Franţei şi Marii Britanii, care cuceriseră deja zone importante ale ţării. Sudul Indiei, în care se afla şi oraşul Bengaluru (denumirea actuală: Bangalore), aparţinea zonei de influenţă a Franţei. Frank se îndreptase spre Bengaluru după ce aflase că în zona oraşului se deschiseseră mine de diamante. Luând legătura cu guvernatorul indian al oraşului, îşi oferise serviciile de căutător al depozitelor subterane de pietre şi metale preţioase. Guvernatorul i-a îngăduit să revină acasă, în Italia, pentru a-şi lua rămas bun de la familie, urmând să revină în India pe termen nelimitat.

Dorind să îşi ia cu el şi o nevastă adusă din Italia, Frank s-a bucurat aflând că marinarul Giovanni avea o fată de măritat, cu studii la un pension catolic. Căsătoria s-a făcut în mare grabă, fiindcă nava ce urma să îi transporte până în India pleca peste o lună. Spre sfârşitul aceluiaşi an, 1744, soţii Larskome au ajuns în Begaluru, căutându-şi o locuinţă corespunzătoare modului de viaţă civilizat.

După câteva zile de la instalare, Frank şi-a început cercetările pe terenurile din afara oraşului, fiind însoţit şi protejat de câţiva oameni desemnaţi de guvernator. În anul următor, 1745, au început săpăturile în locurile indicate de el. Lucra la cererea unor oameni de afaceri din oraş, extrem de bogaţi, care îşi permiteau să finanţeze lucrările de căutare şi exploatare a zăcămintelor subsolului.

Acasă, izolată în marele şi pitorescul Bengaluru, SILVANNA îşi ducea traiul alături de cele două servitoare, casa fiind apărată de un paznic mereu înarmat. Teama de hoţi devenise pentru ea o obsesie. După aproape 3 ani de la sosire, SILVANNA i-a dat naştere primului lor copilaş. Băieţelul, numit Arthur, era sănătos şi voinic. I-a urmat, la 3 ani diferenţă, surioara lui, Cinthia. Cea de-a doua fetiţă, Louise, a sosit după 4 ani de la naşterea Cinthiei. Ultimul venit în familie, Leopold, a fost născut de SILVANNA la 32 de ani.

Pe măsură ce treceau anii, familia Larskome trăia din ce în ce mai bine. Bună intuiţie a lui Frank şi preţioasele informaţii obţinute de la mai multe persoane l-au orientat spre o viaţă plină de realizări profesionale şi belşug incontestabil. Singurul motiv de îngrijorare era situaţia politică din regiune şi din întreaga ţară.

Trupele engleze, care ocupaseră coasta de est a peninsulei, avansau neîncetat spre interiorul ţării, fiind încurajate de moghulii autohtoni. Compania Comercială a Indiilor de Est, ce aparţinea guvernului britanic, obţinuse în anul 1717 importante privilegii comerciale. În prima jumătate a secolului 18 (cel în care a trăit eroina noastră), relaţiile comerciale dintre Anglia şi India au avut un caracter unilateral. Anglia era importatoare, iar India, exportatoare. Tendinţele Angliei de a realiza cuceriri în interiorul Indiei au fost generate de interesul de a-şi procura mărfuri prin contribuţie forţată sau la schimb, fără a mai fi nevoie să le plătească.

În urma Războiului de 7 ani (1756-1763) dintre Anglia şi Franţa, purtat şi pe teritoriul indian, colonialismul britanic a eliminat definitiv concurenţa franceză, reuşind, către mijlocul secolului 19, să îşi extindă stăpânirea asupra întregii Indii. În Bengaluru, francezii au fost alungaţi la începutul anului 1759, conducerea oraşului intrând sub controlul trupelor de ocupaţie britanice.

Era nevoie de un guvernator de provenienţă europeană, englezii neavând încredere în magnaţii indieni. Pe Frank Larskome l-au apreciat de la început, originea lui fiind engleză, iar prestigiul de om cu avere şi talentat la prospecţiuni geologice, de necontestat. Frank avea propria mină de diamante, deschisă în urma propriei descoperiri a depozitului de pietre preţioase. În acelaşi an, 1759, i-a fost încredinţată funcţia de guvernator al oraşului Bengaluru şi al regiunii aferente localităţii.

Avea 44 de ani, era în plină glorie profesională, iar familia îi aducea numai bucurii. Copiii, frumoşi, inteligenţi şi buni la carte, erau mândria vieţii lui, împreună cu mama lor, SILVANNA, pe care nu încetase nicio clipă să o iubească. SILVANNA îşi dăruia toate forţele spre binele familiei. Pentru alteceva în plus nu avea motive să trăiască. Nu se putuse acomoda cu specificul oraşului, cu felul de a fi al indienilor şi nici cu dificila climă. Niciodată nu îi plăcuseră insectele agresive, reptilele de orice fel ar fi fost, iar preparatele culinare autohtone îi produceau indigestii puternice. Retrasă în interiorul vastei case coloniale, bine păzită de 4 paznici, abia reuşea să doarmă noaptea când Frank lipsea de acasă.

Copiii devenind adulţi, fiecare s-a încadrat pe drumul vieţii. Pe fete le-au cerut de neveste doi comercianţi englezi, foarte bogaţi, iar băieţii s-au apucat de afaceri, comercializând pietrele preţioase extrase din mina lui Frank.

La 58 de ani, SILVANNA avea mai mult decât alte femei din oraş. Era soţia guvernatorului, respectată de întreaga populaţie. Copiii deveniseră oameni bine aşezaţi pe treapta castei superioare a societăţii. Peste tot unde călătorea, era bine păzită de oamenii lui Frank şi i se îndeplinea orice dorinţă. Un singur lucru îi lipsea SILVANNEI şi nu mai avea de unde să şi-l procure: sănătatea din tinereţe. La 50 de ani se îmbolnăvise de malarie. S-a luptat cu boala timp de 8 ani, datorită cantităţilor de chinină recomandate de medici. Într-un târziu, febra chinuitoare i-a oprit bătăile inimii. Femeia s-a stins din viaţă la 58 de ani, amintindu-şi de anii frumoşi ai copilăriei şi de chipurile celor dragi rămase în Napoli. Nu îşi revăzuse niciodată părinţii, fraţii şi rudele din Italia.

Nina Petre
2 decembrie 2014

COMENTARIUL LUI CORBEC

"Despre SILVANNA. Am crezut că am fost indiancă nativ, deşi nu am fost surprins să citesc că am avut o încarnare în Italia. Multe aspecte ale vieţii Silvannei au revenit în existenţa actuală.

Suferinţa provocată de febra bolii de malarie a revenit peste timp, şi încă din copilărie am avut febră care ţinea de obicei patru zile, indiferent ce luam, antipiretice, ceaiuri, supe fierbinţi, ori încălzitul cu sticle calde, nu se atenua, decât instantaneu, când se termina perioada de patru zile. Febra îmi dădea o stare subcomatoasa, care de câteva ori mi-a provocat amnezie. După '90 când am clacat din cauza febrei, am luat câţiva ani prednison, apoi am cunoscut medicina alternativă şi energetică şi astfel m-am vindecat.

Naşterea a patru copii care s-au împlinit justifică experienţa mea în creşterea copilor. Anturajul, colectivul de muncă au remarcat că am o priză la copiii mici până la pubertate, chiar adolescenţă, fără a avea deviaţii de comportament. Se mirau de unde am atâta lipici la copii şi ştiu cum să mă port cu ei, să le ostoiesc îngrijorarea, teama, febră, plânsul, cum să-i hrănesc, cum să-i îmbrac şi să-i ţin în braţe. Le citeam şi spuneam poveşti, unele inspirate în timp ce îi ţineam lângă mine.  Eu nu am avut copii şi nu-mi doream neapărat să am, pentru că în inconştient aveam suficientă experienţă în creşterea şi educarea lor. Altă experienţă urma să trăiesc.

Amintirile din acea viaţă îmi apar în vise de parcă ar fi realitate. Aveam doar idee că ies pe poarta unei case mari şi vizitez comunitatea oamenilor sărmani, săraci şi mulţi. Eram însoţit mereu (mă visam bărbat), stătea la un pas în spatele meu, lateral şi îmi răspundea la întrebările mele. Eram uimit în vis de viaţa lor şi îmi ziceam cum de au rămas în preistorie atât de simpli şi săraci într-o ţară atât de bogată?

Aceste trei aspecte ale vieţii trecute - febra, împlinirea maternităţii, realizarea copiilor, şi viaţa comunităţii sărace - persistă inconfundabil peste timp, revenind şi în viaţa actuală. Acea încarnare şi-a pus în mod categoric, dar de fapt şi altele, amprenta pe viaţa, sănătatea şi comportamentul meu.

Un alt aspect al amintirilor este obsesia numelui de Bangalore. Încă din adolescenţă îl pronunţ şi nu ştiam de ce. Îl pronunţam sau îl fredonam fără să fie vorba de statul India. Acum s-a dezlegat misterul obsesiei acestui nume."

Corbec
3 decembrie 2014
Piatra Neamţ

< sus >

EPISODUL 4 - TIMUK

Am ajuns la episodul spiritual nr.4, al cărui erou este amerindianul TIMUK. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 1614-1680 (secolul 17). TIMUK s-a născut într-o comunitate de indieni quechua, aşezată într-o zonă a Munţilor Anzi înconjurată de masive vulcanice aparţinând Cordilierei Central. La mică distanţă de satul în care locuia TIMUK se dezvolta viitorul oraş Huancayo, creaţie a ocupanţilor spanioli.

În secolul 15, Peru devenise centrul Imperiului Incaş, leagăn al celei mai strălucite civilizaţii precolumbiene. Conduşi de Francisco Pizarro, spaniolii au cucerit Imperiul Incaş (în perioada 1532-1533). În 1535 au întemeiat oraşul Lima, iar în 1543, Viceregatul Peru, devenit ulterior centrul puterii coloniale din America de Sud. Populaţia quechua, din care făcea parte şi TIMUK, a avut meritul de a crea civilizaţia incaşă înainte de cucerirea spaniolă, împreună cu populaţiile aymara şi chibcha.

Tatăl lui TIMUK, Ollodo, era şeful tribului său. Nevasta lui, Uhdire, născuse 13 copii, rămânând doar cu 6 supravieţuitori. Ceilalţi 7 copii au murit la diverse vârste, înainte de a ajunge la majorat, din cauza unor infecţii datorate igienei precare. Cei 3 băieţi rămaşi în viaţă se numeau TIMUK, Rurrudu şi Ornamo. Fetele purtau numele de Mihme, Rudhal şi Arru. Cel mai în vârstă dintre băieţi era Rurrudu. TIMUK avea cu 5 ani mai puţin decât Rurrudu. Arru, cea mai mică dintre fete, era mai mare cu 2 ani decât fratele Ornamo.

Numeroasa familie trăia din cultivarea unor plante comestibile pe lângă casă, din creşterea animalelor domestice, dar şi din rodul eforturilor depuse de bărbaţii tribului în expediţiile de vânătoare. Ollodo fiind şeful tribului, i se cuveneau cantităţi mai mari de vânat, spre bucuria întregii familii.

Precipitaţiile abundente, ce cădeau în cea mai mare parte a anului, le puneau vânătorilor viaţa în pericol. Unii dintre ei alunecau şi cădeau în văi adânci. Consumul frunzelor de coca, sursă de energie şi halucinaţii, îi împiedica de multe ori să aprecieze corect distanţa până la denivelările solului unde exista pericolul de moarte şi de accidente grave. Înfruntând greutăţile de tot felul, vânătorii se întorceau triumfători cu urşi, cerbi, rozătoare şi numeroase păsări. Trofeele erau cărate cu ajutorul credincioaselor lama.

Una dintre obligaţiile şefului de trib era să ghicească, înainte de plecarea vânătorilor, cum va fi vremea de-a lungul zilei, ce pericole aveau de înfruntat curajoşii bărbaţi şi cât de consistentă urma să fie prada lor. Întreaga noapte dinaintea plecării la vânătoare, Ollodo chema zeii protectori ai comunităţii, aşteptând cu răbdare să primească informaţiile dorite.

TIMUK era singurul dintre băieţi pasionat de tot ceea ce făcea tatăl său pentru binele zecilor de localnici. Funcţia şefului de trib fiind ereditară, toţi adulţii din sat aşteptau maturizarea lui TIMUK, dorind să afle dacă la vârsta majoratului se puteau baza pe el pentru înlocuirea lui Ollodo. Cu toţii ştiau că viaţa fiecăruia dintre ei se putea sfârşi oricând, la orice vârstă. Ollodo nu a ajuns la bătrâneţe. TIMUK avea 21 de ani când şi-a pierdut tatăl. Acesta plecase cu bărbaţii la vânătoare pe o vreme ploioasă, sfidând norii periculoşi care acoperiseră cerul. Un pas făcut greşit pe o cărare îngustă l-a aruncat într-o vale adâncă, din care nu putea fi scos.

În ziua următoare, întregul sat l-a jelit pe Ollodo, încredinţându-i, printr-un ritual complicat, funcţia de şef fiului său. Spre norocul lui, TIMUK învăţase de la Ollodo tot ce intra în atribuţiile şefului comunităţii.

La 24 de ani şi-a luat de nevastă o fată de 14 ani. Profund impresionată de onoarea oferită de soţul ei, Nimme i-a fost o soţie supusă, iubitoare şi un ajutor preţios în numeroasele ritualuri practicate de TIMUK. Toţi cei 7 copii născuţi de ea au supravieţuit, datorită bunei îngrijiri date de părinţi, cu descântece şi medicină primitivă, bazată pe plante.

TIMUK refuza să meargă la vânătoare, fiind ocupat cu hoinăreala necesară recoltării plantelor destinate tratării bolnavilor. Avea mereu nevoie de anumite rădăcini, frunze, minerale, răşini. Cu ajutorul lor prepara misterioasele fierturi care, împreună cu descântece, incantaţii şi invocarea zeilor, exercitau o acţiune binefăcătoare asupra bolnavilor. TIMUK avea şi obligaţia de a ghici viitorul tribului în privinţa stării de sănătate a oamenilor, a belşugului recoltelor de pe micul lot agricol al fiecărei familii, al pericolelor ce se puteau ivi din partea climei, a animalelor sălbatice sau a triburilor rivale.

Dintre cei 7 copii născuţi de Nimme, 4 au fost fete: Rikdu, Rorro, Landih şi Mhede. Băieţii se numeau Nukmu, Dorredu şi Orrado. Numai Dorredu dădea semne, încă de mic, de a fi un demn succesor la funcţia tatălui. Era singurul băiat din familie care fusese lovit de un fulger şi supravieţuise cumplitului accident. Conform unei credinţe străvechi, fulgeraţii erau învestiţi de zei cu puteri miraculoase, având şansa de a deveni vrăjitori. Dorredu fusese lovit de un fulger la 15 ani. La scurtă vreme după accident, îşi uimea părinţii cu invocaţii născocite de el, prin care aducea în apropiere zeii protectori.

TIMUK, fericit că avea un continuator al practicilor magice, şi-a văzut mai departe de numeroasele obligaţii. La 66 de ani, mintea îi cam slăbise, din cauza alcoolului tare şi a consumului de coca. Dorredu preluase de multă vreme obiceiul comunicării cu zeii şi tratamentele dificile. TIMUK rămăsese doar cu practica ghicitului. Având nevoie de intestinele unui urs pentru a ghici sporul bărbaţilor la vânătorile de peste an, aceştia i-au adus animalul, care părea să fi murit. Încercând să îi despice burta, fiara s-a trezit din leşin, lovindu-l pe TIMUK cu labele. Ucis într-o clipă, temerarul ghicitor şi-a trimis sufletul în lumea zeilor.

Nina Petre
27 decembrie 2014

COMENTARIUL LUI CORBEC

"Am avut un vis despre moartea mea, dar eram detaşat, împăcat cu mine însumi. Într-un mic spaţiu delimitat de un brâu de pietre am văzut un urs şi în momentul când m-am apropiat de el cu o prăjină s-a răsucit şi sculat în picioare. În câţiva paşi era în apropierea mea, încercând să mă agreseze. Atunci mi-am luat zborul fără teamă. La trezire, mi-am dat seama că am retrăit ultima întâlnire cu ursul.

Am fost un căutător de plante de leac din anul când am intrat în serviciul medical, am ştiut să ghicesc în palmă, în cafea (în anii adolescenţei, acum nu practic), pot să evaluez sau să programez lucrările agricole după fenomene meteorologice anuale şi lunare, pentru a îmbunătăţi recolta în livadă şi grădină. Sigur că aceste abilităţi le moştenesc din experienţa de viaţă ale lui Timuk.

În ceea ce priveşte obişnuinţa consumului de drog (coca), am moştenit consumul de cafea tare (cofeină) şi de-abia de trei luni am reuşit să mă vindec, cu mare efort, fără a avea probleme de sevraj.

Trebuie să recunosc că am mai moştenit comunicarea cu Dumnezeu în momentele de relaxare, comunicare care îmi dă energie să-mi continui traiul şi să trec prin grele încercări. Faptul că am o soţie aspră, anxioasă şi nedreaptă cu mine este un răspuns al karmei din viaţa lui Timuk, care cred că nu s-a prea comportat corect, tandru şi iubitor cu nevasta lui desăvârşită în bunătate, iubire şi ascultare. Prin faptul că merg în continuare cu această căsnicie, cred că inconştient îmi asum umilinţa şi iertarea, suferinţa şi vindecarea karmei cu care am venit de la comportarea şi atitudinea lui Timuk în rol de soţ.

Apoi îmi amintesc o întâmplare tulburătoare, parcă luată exact din ultimele clipe ale vieţii lui Timuk şi a soţiei care era lângă el. Am fost un om al dealurilor, al potecilor muntoase, deluroase şi am avut şansa ca soţia mea să mă însoţeasca bucuroasă şi veselă în deplasările şi excursiile montane. Într-o vară ajunsesem pe culmea dealului Plăieşu. Pe atunci pădurile erau frumoase, ca în basme, poteci largi şi poiene luminate şi bogate în floră şi faună sălbatică. Din culme vedeam în vale, cam la vreo treizeci de metri, un trup ce părea de bivol ori zimbru, capul îi era întors în crengi. M-am apropiat prudent şi, în momentul când soţia făcuse primii paşi după mine, să mă urmeze, intrasem în panică şi i-am ordonat prin gesturi categorice să stea în potecă, pe coamă. Am luat o creangă uscată de copac şi m-am apropiat la vreo zece metri. Mi-am dat seama că este un urs mare, adormit sau rănit, ori mort. Nevasta insista să-l ghiontesc cu băţul, dar m-am retras fără să fac mult foşnet prin iarbă şi frunzele uscate din anul precedent. Am ajuns pe coama dealului şi, deşi soţia insista să ne vedem de plimbarea noastră, am hotărât să ne întoarcem în vale. Enigma acelei întâmplări se dezleagă citind despre viaţa lui Timuk, când el nu fusese prudent la apropierea de urs. Eu am învăţat lecţia karmică, am fost prudent şi nu m-am apropiat să-l deranjez, lăsându-i naturii să-i rostuiască existenţa.

Nici nu am crezut că am atâtea de clarificat şi din viaţa lui Timuk."

Corbec
28 decembrie 2014
Piatra Neamţ

< sus >

EPISODUL 5 - ROLAND

Episodul spiritual nr.5 îl are ca erou pe austriacul ROLAND SLEWIG. El s-a născut în localitatea montană Innsbruck şi a trăit între anii 1542-1591.

În 1564, când ROLAND avea 22 de ani, Innsbruck a devenit reşedinţa arhiducelui Ferdinand, ce aparţinea dinastiei de Habsburg, ramură de Tirol. În anul 1278, ducatul Austriei fusese cucerit de regele german Rudolf I de Habsburg. În 1453, Austria a devenit arhiducat. Reprezentanţii dinastiei de Habsburg au domnit până în 1918, fiind regi ai Germaniei şi împăraţi ai Imperiului Romano-German (până în 1806). În 1363, la stingerea familiei conţilor de Tirol, posesiunile lor au trecut în stăpânirea Habsburgilor. În secolele 14-16, Tirolul a fost guvernat de principi care aparţineau ramurilor secundare ale dinastiei de Habsburg, fără drept de moştenire a tronului.

ROLAND, eroul nostru, a locuit în oraşul său natal doar în primii 15 ani de viaţă. Copil inteligent, unicul în familia pădurarului Rudrig Slewig, a învăţat foarte bine la şcoală, părinţii spunându-i deseori că numai cu ştiinţă de carte va scăpa de sărăcie. Mama lui, Nemra, trudea toată ziua, îngrijindu-şi familia şi puţinele animale de lângă casă. Femeie credincioasă, catolică practicantă, Nemra şi-a dus copilul la biserică în fiecare duminică, sperând că Dumnezeu îl va ajuta să ajungă om de vază. Cu ajutorul preotului paroh, ROLAND a fost înscris la Seminarul Teologic din München. La doar 15 ani, băiatul timid şi dornic de preoţie şi-a părăsit ţinutul natal pentru totdeauna.

Oraşul München, capitala Bavariei, fusese fondat în secolul 12. În 1180, trecuse sub autoritatea casei de Wittelsbach, ai cărei membri, duci şi regi, au domnit până în 1918. Bavaria era locuită în antichitate de celţi. Mai târziu, a făcut parte din Rhaetia romană. După stăpânirea romană, a urmat invazia bavarilor, de la care şi-a primit numele. În secolul 12, ca ducat dependent de franci, a ajuns în culmea puterii. În perioada 1557-1591, petrecută de ROLAND Slewig în München, ducatul de Bavaria-München s-a aflat sub domnia lui Wilhelm IV (1508-1550), urmat de Albert V Magnanimul (1550-1579) şi de Wilhelm V cel Religios (1579-1597).

ROLAND a absolvit cursurile Seminarului Teologic la 20 de ani, în 1562. În acelaşi an, a fost numit preot secund la o biserică dintr-un cartier mărginaş din München. Neavând voie să îşi întemeieze propria familie, întreaga energie şi-a investit-o în slujirea Domnului şi asigurarea asistenţei religioase pentru enoriaşii săi. Părintele ROLAND avea totuşi un suflet iubitor de oameni, nu numai de Dumnezeu. Mergând uneori în vizită la familia unuia dintre foştii profesori din Seminar, s-a îndrăgostit de fiica acestuia, Narka.

Părinţii fetei, îngrijoraţi pentru soarta ei, au măritat-o cu un tânăr profesor de muzică. La 28 de ani, Narka i-a dat viaţa micuţei Ingrid. Pe măsură ce creştea, fetiţa semăna din ce în ce cu duhovnicul familiei, părintele ROLAND, care le venea în vizită săptămânal. În anul 1591, Ingrid împlinise 19 ani, iar părinţii se pregăteau să o mărite cu un medic. Asemănarea dintre ea şi parohul ROLAND devenise izbitoare. Soţul Narkăi, într-o discuţie furtunoasă cu nevasta lui, a convins-o să îşi mărturisească adulterul. Furios, Karol, soţul femeii, a năvălit în modesta casă a preotului şi l-a ucis cu un pumnal. După înhumarea parohului, nimeni nu a mai comparat-o pe Ingrid cu el, iar fata şi-a putut vedea liniştită de viaţa ei.

Nina Petre
13 ianuarie 2015

COMENTARIUL LUI CORBEC

"Rămân surprins câte afinităţi am şi cu această încarnare.

Eu îmi amintesc de o încarnare ca preot căsătorit, cu numele de Eugenio Vocceli, aproximativ în această perioadă, însă în Firenzze, Italia. Sunt informaţii din vis şi sunt subiective. E posibil să mai fi fost preot în vreo încarnare în era creştină.

Despre încarnarea preotului austriac Roland Slewig pot spune că sunt asemănări cu viaţa prezentă. Părinţii mei au fost ţărani, m-au dus la biserică şi mânăstiri pentru credinţa lor, însă eu preferam să stau singur uitat prin încăperi, chilii şi culoare, ori după terminarea slujbei religioase pentru a privi picturile icoanelor, şi analiza relaţia dintre sfinţi, ierarhiile cereşti, mesajul lor.

Bunicii după tată au hotărât, în consens cu părinţii mei, să mă dea la mânăstire după terminarea şcolii generale, la 15 ani, şi să devin preot. După ajungerea la maturitate, să-mi dea o parohie şi să mă căsătoresc. Încă se mai practica atunci modelul de a forma un preot în mânăstire, atât ca monah, cât şi ca paroh. Am acceptat să devin preot, însă am vrut să merg la seminarul teologic din Mânăstirea Neamţ, să învăţ ca un elev, nu să mă duc la mânăstire să fiu vreo opt, zece ani călugăr. Scuza mea era "cum o să joc eu fotbal cu anteriul de călugăr"? La seminarul teologic nu aveau cum să mă dea, fiindcă era scump, se intra cu mită mare şi am renunţat.

Dacă în cealaltă viaţă, părinţii lui Roland au făcut efort financiar la sacrificiu, în viaţa prezentă nu au avut disponibilitate materială pentru a urma seminarul teologic, însă mi-au dat oportunitatea de a alege calea monahismului, cale de care m-am speriat şi am refuzat-o.

Părinţii actuali mi-au oferit susţinerea şi şansa de a deveni preot în mod firesc, oportunitate şi alegere ignorată de mine. După terminarea liceului, mă hotărâsem să dau la facultatea de teologie de la Sibiu, însă nu mă pregătisem din timp, nu cunoşteam deloc materia de examen. La maturitate am mai încercat o dată, dar acum să intru ca monah în mănăstire. Soţia nu a fost de acord. În adolescenţă eram oarecum marcat de eşecul în privinţa preoţiei.

Agream puţine persoane în preajma mea. M-am îndrăgostit dintr-o prietenie cu o femeie deosebit de frumoasă din altă etnie şi o căsătorie neconvenţională era imposibilă. Totuşi, eu şi familia ei am acceptat, însă degeaba, fiindcă părinţii mei nici nu au vrut să audă. Am mai fost câţiva ani prieteni, până ce fiecare şi–a rostuit drumul. Această perioadă de zbucium sufletesc pot să o compar cu iubirea şi zbuciumul preotului Roland, căruia i s-a îngrădit dreptul la propria familie, să aibă copii.

Dacă mi-aş fi urmat voinţa să-mi rostuiesc un destin alături de acea femeie, cred că mi-aş fi vindecat karma pe acest obiectiv. Am ales o relaţie convenţională şi raţională, care a mers nespus de greu. Îmi ziceam că pe nedrept. Dar, uite, că este pe drept, că a fost o alegere greşită. Am avut posibilitatea să aleg şi aici, aveam îngrădire doar din partea părinţilor şi a opiniei negative a comunităţii în care trăiam.

Apoi, mai este o latură a vieţii actuale pe care pot să o suprapun ca rol de tată actual faţă de cel al preotului, interzis prin convenţii religioase. La maturitate am înfiat o nepoată de-a soţiei să ne fie copil. Însă părinţii nativi ai fetei, în înţelegere cu soţia mea, au ţinut fata tot în familia lor, copilul venind doar în vacanţe la mine. După împlinirea a 14 ani, când şi-a luat buletinul, venirea în vacanţă era tot mai rară şi după terminarea liceului, deci la 19 ani, nu a mai venit pe la mine, ţinând legătura numai cu soţia. Motivul interzicerii comunicării fetei cu mine a fost orientarea mea către spiritualitate, nu neapărat dogma ortodoxă. Exact cum l-a ţinut profesia de preot departe de propria fată, aşa mă ţineau pe mine departe de fata înfiată concepţiile mele spirituale, percepute greşit de familie şi mica colectivitate. Am acceptat alegerea lor, a fetei, cât şi a părinţilor ei de a mă îndepărta, justificându-mi că sunt şi copii nativi care se rup definitiv de părinţi din diferite motive, cu atât mai mult când fata a fost înfiată.

Mă uimesc încarnările mele anterioare şi de la fiecare am ceva esenţial de învăţat. Dacă nu am înţeles unele experienţe de viaţă la timpul lor, ori am analizat fără a aduce toate elementele unei lecţii karmice, atunci vine acest studiu de karmă şi ne luminează mintea.

Încă sunt marcat psihic de importanţa încarnării preotului Roland şi lecţiile karmice lăsate de el. Lecţia dură era să mă căsătoresc, ori să trăiesc un timp cu frumoasa mea ţigancă (de cort, era ca o prinţesă printre femei, şi deşteaptă foc) pentru a mă vindeca de karma lui de iubire. Am ales să fiu raţional, să respect convenţiile sociale şi să sufăr, dar chiar şi prin suferinţă nu mi-am învăţat lecţia asumării unei relaţii de iubire cu tot riscul ei şi excluderea mea din comunitatea de care aparţineam. Ce să mai regret acum, poate în altă viaţă voi urma calea inimii..."

Corbec
14 ianuarie 2015
Piatra Neamţ

< sus >

EPISODUL 6 - NAKTI

Episodul spiritual nr.6 o are ca eroină pe NAKTI. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 1416-1495 (secolul 15). S-a născut într-o comunitate de aborigeni stabilită în apropierea ţărmului sud-vestic al Australiei. După sute de ani, în zona respectivă s-a construit oraşul Bunbury.

Părinţii lui NAKTI erau foarte săraci. Dork (tatăl) îşi hrănea familia din vânătoare şi pescuit. Inume, nevasta lui, a născut 14 copii. Doar 3 dintre ei au depăşit vârsta de 10 ani, reuşind să devină oameni maturi. Ceilalţi 11 au murit din cauza înţepăturilor de insecte, a muşcăturilor unor reptile veninoase şi a atacurilor rechinilor apăruţi pe neaşteptate în apropierea ţărmului. NAKTI şi surorile ei (Ruade şi Nerekmi) au reuşit să supravieţuiască înţepăturilor, muşcăturilor şi deselor infecţii, datorită îngrijirilor mamei şi bunicii Ynuame (mama lui Inume).

Fiind mai în vârstă decât toţi ceilalţi 13 copii, NAKTI şi-a ajutat mama la creşterea lor, dar şi pe bunica Ynuame când se străduia să le trateze bolile. La 12 ani, NAKTI muncea lângă bunica ei, ajutându-şi familia, dar şi alţi bolnavi ai tribului.

În anul următor (1429), un tânăr coborât pe ţărm din barca lui i-a făcut semne că vrea să o ia cu el, arătându-i spre largul oceanului. NAKTI ştia că fetele aborigene dispăreau ca luate de apă. Cele care treceau de 10 ani fără să-şi fi găsit un soţ, plecau cu cine se nimerea, de obicei fără ştirea părinţilor. Dacă răpitorul fetei era descoperit, toţi bărbaţii tribului plecau la luptă, atacând tribul care îl ascundea pe hoţ. Hărţuiala lor făcea victime omeneşti, printre care se aflau fata fugară şi răpitorul ei.

NAKTI împlinise 13 ani şi se gândea serios la viitorul familiei pe care şi-o dorea. Tânărul ieşit în cale (Orromo) avea 19 ani. I-a plăcut aspectul feţei, reuşind să facă un schimb de vorbe. Aveau cuvinte comune, fiindcă părinţii lui Orromo erau şi ei aborigeni originari din sud-vestul marelui continent, ca şi familia fetei. Fără a sta pe gânduri, NAKTI s-a urcat în barca tânărului, călătorind apoi pe apa nesfârşită. Au debarcat pe un ţărm necunoscut ei. Era ţinutul nord-vestic al insulei Tasmania.

Orromo a dus-o în satul său locuit de aborigeni, aflat nu departe de ţărm. Pe locul vechii aşezări s-a dezvoltat ulterior oraşul tasmanian Marrawah. Familia răpitorului Orromo era numeroasă, părinţii lui având 6 copii, dintre care 4 aveau mai puţin de 10 ani. Sătenii le-au organizat ceremonialul de cununie, fiindcă aşa se cuvenea într-o comunitate de tasmanieni respectabili.

Mama lui Orromo i-a povestit lui NAKTI, în decurs de câteva luni, cât i-a trebuit fetei să înţeleagă bine dialectul tribului, că era mereu chemată în colibele sătenilor când oamenii se îmbolnăveau din cauza duhurilor rele. Acestea le erau trimise de un vrăjitor rău aflat la mare distanţă de aşezarea lor. Vrăjitorul îi lovea cu boli grave pe cei mai harnici bărbaţi, urmărind ca tribul său să pună stăpânire pe locurile lor de vânătoare şi pescuit. Vrăjitorul le îmbolnăvea şi pe fetele care nu voiau să fie luate de bărbaţii din tribul său.

NAKTI şi-a făcut datoria de vindecătoare alături de soacra ei până la naşterea primului copil. Avea 15 ani când i-a dat viaţă micuţei Durrki. După ea, au mai sosit 6 copii. Au decedat 4 dintre ei de boli necunoscute, rămânând în viaţă fetiţele Durrki şi Kumude şi un băieţel, Naudu. Pe Kumude mama ei o născuse la 20 de ani, iar pe Naudu, la 31 de ani.

Moartea suspectă a micuţilor a pus-o pe gânduri, femeia sfătuindu-se de multe ori cu soacra, cu vraciul tribului şi cu vracii altor comunităţi de pe insulă. Unii au invocat motivul fugii lui NAKTI, ea lăsându-şi familia dincolo de apă într-o mare durere. Alţii i-au spus că bieţii copii căzuseră bolnavi din cauza duhurilor rele trimise de un vrăjitor ascuns într-o grotă din depărtare. Acesta fusese pus la treabă de un bărbat dintr-un trib rival care îl ura pe Orromo, pentru că îşi adusese o vindecătoare pricepută în familie.

Orromo aflase despre existenţa şi isprăvile necurate ale vrăjitorului Gugudun. Toţi consătenii lui discutau despre bolile, nenorocirile şi decesele provocate prin făcăturile tainice ale acestuia. Mulţumindu-se cu obţinerea unor animale vânate şi a unor cantităţi mari de rachiu tare, Gugudun trimitea nenorocirile asupra victimelor din depărtare. Îşi făcea foarte rar ritualurile de magie vătămătoare şi cauzatoare de moarte. După cum i se cerea, folosea descântece, vrăji şi blesteme. Dacă trebuia să ucidă un om, vrăjitorul arunca în foc o picătură de sudoare sau salivă provenind de la victimă. Avea puterea de a otrăvi hrana duşmanului, de a pune stăpânire pe sufletul unei femei, silind-o să îşi părăsească bărbatul, spre a-l urma pe cel care o voia neapărat. Vrăji grele se puteau face pe obiectele victimelor (brăţări, traiste etc) sau pe resturi din hrana consumată de ele. În timpul ritualurilor, Gugudun cerea ajutorul unor duhuri rele, pe care le ştia numai el.

Aborigenii considerau spiritele drept fiinţe reale. Se credea că spiritele rudelor erau bune, binevoitoare, iar cele ale duşmanilor morţi, vrăjmaşe, răuvoitoare. Cu toţii ştiau că spiritele rele erau mai numeroase decât cele bune. Ele se amestecau în viaţa oamenilor, provocându-le necazuri. Apăreau de obicei noaptea, fiind respingătoare la aspect. Spiritele bune luau înfăţişarea unor oameni frumoşi.

NAKTI a luptat cât i-a stat în puteri pentru a-şi salva de la moarte cei 4 copilaşi, folosind plante de leac, pietricele, descântece binefăcătoare. Avea 44 de ani când i-a murit ultimul copil, un băieţel frumos şi voinic ce împlinise 9 ani. Disperaţi, ea şi Orromo au cerut ajutorul sfatului înţelepţilor tribului, temându-se că le vor muri şi cei 3 copii supravieţuitori. Bătrânii înţelepţi au decis ca toţi bărbaţii în stare să lupte cu duşmanii trebuie să atace tribul dn care fusese plătit vrăjitorul. La uciderea lui Gugudun nu se gândea nimeni, temându-se cu toţii de furia duhurilor rele.

Într-o noapte, 10 luptători voinici, printre care se afla şi Orromo, au incendiat colibele tribului rival, atacându-i pe cei care fugeau de teama focului. În lupta crâncenă care s-a dat până la ziuă, soţul lui NAKTI a fost ucis, ca şi alţi 4 camarazi de-ai lui. La 44 de ani, curajoasa NAKTI a rămas fără bărbat, cu băiatul de 13 ani alături de ea. Fetele aveau familiile lor, fiind soţii şi mame.

La vederea soţului ucis cu sălbăticie, NAKTI a suferit un şoc din care cu greu şi-a revenit. A zăcut în neştire câteva săptămâni, cei din jur crezând-o moartă. Bătrânul vraci al tribului a interzis îngroparea ei, fiindcă spiritele bune îi spuseseră că femeia nu avea să moară atât de curând. Într-adevăr, NAKTI a înviat într-o zi cu soare, ridicându-se şi cerând de mâncare. După aceea, a mai trăit 35 de ani, timp în care şi-a dedicat întreaga muncă de vraci salvării oamenilor ce fuseseră loviţi prin magia neagră.

Nina Petre
7 februarie 2015

COMENTARIUL LUI CORBEC

"Despre încarnarea din Australia pot spune că este o experienţă dramatică în lupta cu forţele întunecate, iar acum trăiesc continuarea luptei cu răul extrem. Atunci am luptat pentru apărarea mea, a familiei şi a comunităţii mele cu puterile unui vraci întunecat. Atunci am învins, nu în totalitate, dar cu pierderi din familie şi comunitate.

În viaţa prezentă se pare că mă confrunt direct cu umbra vraciului întunecat, în care îl văd pe tata, şi discipolii săi, sora şi cumnata în mod direct. Ele chiar umblă cu aşa ceva, mărturii despre practica lor vin de la vecini, dar comunitatea cătunului le-a integrat, cu bune şi rele. Mi-au reproşat de multe ori că de ce nu mor! Înseamnă că au făcut ceva în magia lor pentru a muri.

Anul trecut, în primăvară, imediat după Paşte, soră-mea a făcut un "praznic" şi am fost invitat în mod special. Am refuzat invitaţia, a început să plângă, de ce nu vin, vor bârfi vecinii. Bine, îi zic, vin. M-a înduioşat, şantajându-mă emoţional.

La noi, se obişnuieşte să se facă un "praznic" pentru morţi, dar de fapt este un ritual de hrănire a spiritelor inferioare, pentru a fi folosite în propriul interes. Este un ritual de legare a spiritelor joase sau a celor elementale. Cei care pleacă la muncă în străinătate obişnuiesc să facă acest ritual, de obicei la biserică sau mânăstiri implicând mulţi preoţi. Deja la noi sâmbăta a devenit o zi de ofrandă pentru morţi, la biserică, şi nu mai este o zi de lucru, preotul zice că e păcat mare să trebăluieşti în gospodărie. Cu câţiva ani în urmă nu era aşa, popii au iniţiat această practică, ritual, în calendar fiind doar câteva sărbători pe an pentru morţi, de exemplu în primăvară, în vară şi în toamnă, nu săptămânal.

La ţară lucram într-o sâmbătă în grădină, se auzea boarea aerului cum trecea, nu era niciun om prin grădinile vecine, doar lume la cimitir, biserica fiind la câteva case. Era atâta linişte, de se auzea liturghia de la biserică şi mi-a trecut prin minte că e duminică. Am ieşit la poartă în şosea şi lumea era îmbrăcată de sărbătoare şi câţiva oameni şi cerşetori în faţa bisericii. M-am întors în grădină să termin lucrul început. O vecină ieşise în grădină să cheme găinile scăpate din curte şi am întrebat-o dacă e duminică. Mi-a zis că e mare păcat ce fac eu. Până la urmă mi-a spus că e sâmbătă, am răsuflat uşurat. I-am spus sarcastic că oamenii nu lucrează sâmbăta, pun morţii la muncă, le dau de mâncare şi băut şi-i pun la treabă cu sprijinul popii. A plecat făcând cruce şi uitându-se urât la mine.

Am fost la soră-mea, veniseră vecinii şi câteva persoane mai îndepărtate. Am băut cu vărul meu un pahar de vin, apoi a plecat, pe urmă în jurul meu au apărut vecinii direcţi, cu care am mai băut un pahar de vin. M-am trezit seara târziu în casa ei, în pat, descheiat la pantaloni şi la cămaşă. Uluiala că sunt aşa m-a trezit din beţie. Dar ce beţie? Ţin la băutură. M-am îmbrăcat. I-am cerut explicaţii. Nu se susţineau afirmaţiile lor. Eu stau şi jumătate de zi la masă să beau şi nu mă duc să urinez, datorită autocontrolului. M-am trezit însă cu o durere năprasnică ce o aveam în creştet. M-am îmbrăcat şi m-am dus în camera lor. Nu mă aşteptau. Am cerut să aducă o sticlă de vin din cel care am băut ultima dată, să-mi dau seama despre ce este vorba. Au ezitat, însă au adus altfel de vin. Am stat şi am băut în trei. Mă încălzisem puţin. M-am întors acasă şi am mai stat o oră şi ceva la calculator, trecuse de ora două noaptea.

Dimineaţa când m-am trezit nu aveam controlul echilibrului, deşi eram conştient. Şi apoi am descoperit cruciuliţa mea de argint de la gât: era înnegrită, niciodată nu se înnegrea, chiar dacă transpiram abundent. Pentru ziua aceea planificasem să merg la tata, dar trecuse de amiază şi nu mă puteam ţine pe picioare, din cauza capului. Către seară, de-abia am reuşit să plec acasă, în oraş.

Imediat după aceea soră-mea a primit vestea morţii unui frate de-al soţului ei şi a urlat indignată. Că nu trebuia să moară el, ci altcineva, şi-şi întoarse faţa către mine, dându-se de gol, inconştientă. Stârnise vorba prin vecini că urmează să mor, că îs tare bolnav. Din acel moment am conştientizat agresiunea şi am lucrat asupra mea aproape zilnic. Cocleala, negreala de pe cruciuliţa de argint a dispărut în urma purificării energetice repetate, apoi nu s-a mai înnegrit. Am pierdut-o de câteva ori în iarbă la ţară şi am găsit-o fericit.

Am fost atent cu mine toată vara, apoi toamna, pe 2 octombrie am avut un accident năprasnic. Coborâsem în casa de racord al apei la reţea, adâncă de 2 metri şi betonată. Scara s-a rupt, putrezită de umezeală, când să fac ultimul pas să ies la suprafaţă. Culmea e că mai coborâsem cu o zi înainte ca să citesc apometrul şi nu simţisem nimic. Deşi căzusem rău tare, am ieşit cu un efort iute făcut în momentul de amorţeală. Nu mă pierdusem cu firea, mi-am controlat braţele, picioarele, coastele, erau întregi, deşi nu le simţeam, însă aveam tăiaţi muşchii pieptului şi ai braţelor, fără a fi străpunsă ori ruptă pielea, în urma loviturii de o muchie de beton. Am făcut bandaje improvizate, m-am relaxat două ore, apoi m-am dus acasă în oraş şi am schimbat pansamentul cu unul elastic. După o săptămână, nu mai aveam discontinuitate la muşchi şi nici vânătăi. După câteva zile, cumnatul îmi povesteşte că soră-mea a râs pe rupte de păţania mea. Am mulţumit lui Dumnezeu că am scăpat şi nu am sechele din acel accident.

Lupta cu practicile vraciului din trecut sunt nespus de aprige, eu am ales în prezent să mă apăr ricoşând şi iertând, însă din acest moment am ales şi purificarea locuinţei agresorului, nu numai a mea. Tot mai multe spirite îmi vin în vise în ultimele zile, de când am iniţiat purificarea locuinţelor lor. Cele în spirit mă susţin, cele în viaţa îmi reproşează şi mă ameninţă. Mă bucur că am susţinere în spiritele familiei mele de sânge.

În Australia am un spirit protector în viaţă în persoana maestrului spiritual Robert Bruce, cu care am schimbat câteva informaţii prin corespondenţă şi ale cărui cărţi de protecţie împotriva agresiunii energetice şi de călătorii astrale le-am citit. Cred că este un spirit benefic din încarnarea mea de atunci, când am luptat împotriva agresiunii vraciului întunecat. Aceste două repere, spiritele familiale şi spiritul lui Robert Bruce, dar şi puterea iertării mele îmi dau speranţa că voi diminua până la dispariţie influenţa răului asupra mea."

Corbec
9 februarie 2015
Piatra Neamţ

< sus >

Episoadele spirituale de mai sus se regăsesc în cartea
"VIEŢILE ANTERIOARE ALE SPIRITULUI - volumul 2", autor NINA PETRE

 

EPISODUL 7 - TIBERIUS

Episodul spiritual nr.7 îl are ca erou pe TIBERIUS VIDACELLO. El s-a născut în oraşul Sevilla, localitate ce aparţinea Regatului de Castilia. Acum, Sevilla se află în sudul Regatului Spaniei. Viaţa lui TIBERIUS s-a desfăşurat între anii 1338-1375 (secolul 14).

Părinţii lui, Aurelian şi Anamaria, îşi părăsiseră oraşul natal, Verona, înainte de naşterea lui TIBERIUS, dorind să facă avere din comerţul cu cereale. După stabilirea în Sevilla, Anamaria l-a născut pe TIBERIUS. Băiatul avea 6 ani când mama i-a dăruit un frate mai mic, pe Antonio.

În anul 1348, când TIBERIUS avea 10 ani, în Europa se răspândise epidemia de ciumă neagră. Familia Vidacello a scăpat cu viaţă, deoarece se refugiase la ţară, spre nord, unde ferma unor prieteni rămăsese necontaminată. După 2 ani, în 1350, părinţii lui Aurelian, stabiliţi în Genova, şi-au anunţat fiul că i-au lăsat prin testament întreaga lor avere şi îl imploră să vină mai aproape de ei. Aurelian, care nu făcuse avere în Sevilla, s-a grăbit să se repatrieze.

Ajunşi cu toţii în Genova, şi-au luat în primire două case mari, iar Aurelian a devenit posesorul unei moşii bogate în nordul provinciei Liguria.

Oraşul Genova devenise în secolul 11 o comună liberă, centrul republicii cu acelaşi nume, situată în nord-vestul peninsulei italice. Prin dezvoltarea sa economică şi comercială, Genova devenise unul dintre principalii intermediari în comerţul dintre Orient şi Occident. În secolele următoare, politica externă a Genovei a fost dominată de concurenţa şi lupta cu statele rivale Pisa şi Veneţia, asigurându-şi importante puncte de sprijin în Asia Mică, Marea Neagră, Marea Tireniană, Corsica, Sardinia, Crimeea. În prima jumătate a secolului 14, Genova deţinea monopolul în comerţul cu lumea rusă şi turco-mongolă.

Urmând exemplul Veneţiei, în Genova s-a înfiinţat funcţia supremă a dogelui în anul 1339. La sosirea familiei Vidacello în Genova, dogele care tocmai îşi intrase în atribuţii se numea Giovanni di Buonagiunta. În anul 1353 a fost înlocuit de marchizul Guglielmo Palavicino până în 1355. La conducerea Genovei a urmat Gaspare Visconti (1355-1356). Dogele Simone Boccanegra s-a aflat în funcţie din 1356 până în 1363. Între anii 1363 şi 1370 şi-a exercitat puterea dogele Gabriele Adorno di Daniele. Ultimul doge din perioada vieţii eroului nostru a fost Domenico di Rolando Campofregoso (1370-1378).

Tânărul TIBERIUS Vidacello şi-a satisfăcut stagiul militar de la 17 până la 24 de ani. În 1362, când încă nu împlinise 25 de ani, a cumpărat o corabie, la bordul căreia şi-a început activitatea de comerţ naval.

După 3 ani, fiind deja un bărbat foarte bogat, şi-a permis să o ceară în căsătorie pe femeia care îi cucerise inima. Contesa Cirena di Valio avea 30 de ani. În urmă cu un an rămăsese văduvă. Bătrânul ei soţ trecuse la cele veşnice, lăsând-o cu doi copii micuţi şi o avere imensă. Negustorul TIBERIUS o cunoştea de câţiva ani, de la balurile filantropice organizate de municipalitatea Genovei. Tânărul TIBERIUS aşteptase cu răbdare să treacă anul de doliu, apoi a cerut-o în căsătorie.

Fiind acceptat, s-a mutat în palatul soţiei, unde trăiau şi cei doi copii rămaşi orfani de tată. Minerva împlinise 4 ani, iar Leonardo, frăţiorul ei, avea 3 ani. Era în anul 1365. După aproape 4 ani de la cununie, Cirena i-a dat viaţă Teodorei. Fetiţa avea 3 anişori, când mama i l-a dăruit pe frăţiorul Augustus. Cirena, ajutată de părinţii ei şi de numeroşii servitori, şi-a crescut cei 4 copii mai mult în lipsa lui TIBERIUS.

Acesta, devenit conte prin bunăvoinţa soţiei lui, îşi continua drumurile pe mare, gândindu-se mereu la averea ce le trebuia asigurată celor 4 urmaşi. Între timp îşi mai cumpărase două corăbii, ele navigând în convoi, de teama piraţilor care apăreau ca din senin. Navele lui TIBERIUS aduceau lână din Anglia şi bumbac de provenienţă siriană, mărfuri mult cerute de ţesătoriile genoveze.

Cirena, femeie greu încercată de durere prin decesul primului soţ, a mai suportat o lovitură crâncenă. La 10 ani după căsătoria cu TIBERIUS, l-a pierdut şi pe acesta. Corabia pe care călătorea TIBERIUS a fost lovită, prădată şi scufundată de piraţi nord-africani în Marea Mediterană. Întregul echipaj şi-a găsit sfârşitul în adâncul apei. Vestea scufundării vasului şi a dispariţiei soţului a aruncat-o pe Cirena într-o depresie severă, soră cu moartea. Cele două bunici ale copiilor s-au mutat în palatul Cirenei, pentru a-şi salva nepoţii. Minerva avea 14 ani, Leonardo, 13, Teodora, 6, iar Augustus, doar 3. Iubirea copiilor şi sprijinul sufletesc al celor două femei în vârstă i-au salvat viaţa Cirenei. De câteva ori o descoperiseră când se pregătea de sinucidere.

TIBERIUS fusese ucis de piraţi, la doar două zile după ce îşi sărbătorise aniversarea a 37 de ani ai vieţii, împreună cu toţi camarazii de pe vas. Lăsase în urma lui o avere imensă, o nevastă distrusă de durere, 4 copii orfani şi un bun renume, de cetăţean de onoare al oraşului Genova.

Nina Petre
5 martie 2015

COMENTARIUL LUI CORBEC

"Cu cât este mai departe în timp încarnarea mea, amintirile îmi vin tot mai difuze. La o analiză mai profundă, mai descopăr fragmente de lecţii pe care trebuie să le asimilez în prezent.

La naştere, moaşa şi o ursitoare au sfătuit-o pe mama să mă ferească de apă mare, fiindcă încercarea vieţii mele este legată de apă. Copilăria mi-am petrecut-o pe valea Ozanei. În vremea de atunci râul avea un debit mult mai mare ca în prezent, cu bulboane albastre şi adânci. Da botezul apei l-am făcut la şase ani, în primăvară, la dezgheţ, când pârâul ce traversa cătunul venise tumultuos, cu copaci, cioate, bucăţi de case. Eram pe mal şi priveam împreună cu adulţii torentul dezlănţuit. Malul s-a rupt şi apa m-a băgat în afund. Valurile mari mă scoteau la suprafaţă pentru câteva fracţiuni de secundă. În aval, la vreo sută de metri, câţiva oameni agăţau butuci, scândură şi le trăgeau la mal. Au auzit gălăgie şi au fost atenţi când am ajuns în dreptul lor. Dar a fost un miracol că m-au agăţat şi scos la mal cu cangea. Eram îmbrăcat într-un surtuc gros şi apa şiroia din el. Mă revăd trecând prin grupul de săteni, care îmi făceau loc cu respect. În şocul căderii mi-au fost blocate căile respiratorii şi nu am inhalat sau înghiţit nicio picătură de apă. Ajuns acasă, mama mă primise îngrozită de păţania mea, dar cu înţelegere.

Apoi, în vară, am trecut gardul grădinii şi am păşit pe prundul marii provocări. Băieţii mai mari mă luau de mâini şi picioare şi mă aruncau în apă cea mai adâncă. Dacă întârziam să ies din apă, săreau după mine. Aşa am învăţat să înot. Apa adâncă era o binefacere pentru mine, învăţasem jocuri, trucuri şi întârziam să ies din apă.

Vara, în adolescenţă, mergeam să înot pe Lacul Bicaz, mă duceam în larg şi nu mi se părea periculos. Apoi am cunoscut fluviul Dunărea la Tulcea, am vrut să intru să înot în flux, dar colegii nu m-au lăsat, ştiind că sunt muntean. Am cunoscut marea mai târziu şi am înotat în larg, m-am întâlnit cu delfini.

M-am lecuit de mare, m-a prins odată o furtună în larg, departe de geamandură, şi nu mai puteam să mă întorc. Valurile mă duceau în larg şi am înotat pe sub apă, fără să mă pierd cu firea, ori să-mi fie frică, fiind concentrat pe ritmicitatea muşchilor, am revenit la ţărm, departe de locul meu de plajă. Am făcut un efort cum nu am mai făcut niciodată în vreo muncă sau activitate fizică. M-am urcat pe stabilopozi să văd ce se întâmplă. Realizasem că trecusem cu adevărat printr-o mare cumpănă. Am mai intrat în mare, dar nu m-am aventurat în larg. Lecţia fusese învăţată.

Cred că înotul în apă adâncă, tumultuoasă, supravieţuirea şi salvarea este lecţia karmică adusă din existenţa lui Tiberius. Lecţie pe care am asimilat-o cu multă plăcere în copilărie şi adolescenţă şi stăpânire de sine la maturitate. Pe mare nu am călătorit cu niciun fel de ambarcaţiuni, ci doar pe Dunăre cu vasul de persoane  între Galaţi şi Tulcea. La întâlnirea cu vapoarele de pe Dunăre se făcea tangaj şi mulţi pasageri ieşeau la fumoar, să-şi liniştească răul de mare. Mie nu-mi era rău, chiar mă adormea legănatul valurilor.

Încarnările din Italia medievală şi vieţuirea în Spania îmi aduc amintiri despre ţinuturi blânde, mediteraniene. Numele de Teodora, fata lui Tiberius, îmi revine mereu în gând, inconştient, fără să-l aibă cineva în familie. Probabil îşi iubise mult fata. Personajul a muncit mult, a acumulat bogăţie materială şi prin căsătorie şi a murit de tânăr. Acum, ca o lecţie karmică, nu ştiu cum să o numesc, eu sunt o persoană care a muncit, chiar în două, trei domenii deodată, sunt şi acum într-o activitate, dar nu m-am îmbogăţit, din motive ce nu au ţinut de voinţa mea şi există riscul ca mai târziu să am emoţii cu starea materială. Trebuie să învăţ şi asta, la bătrâneţe să fiu încă preocupat de propria stabilitate şi siguranţă materială. Gândul că voi cunoaşte bătrâneţea îmi dă speranţă că voi fi beneficiarul unei comori de înţelepciune."

Corbec
11 martie 2015
Piatra Neamţ

< sus >

EPISODUL 8 - KENOCH

Episodul spiritual nr.8 îl are ca erou pe KENOCH. El a trăit în Irlanda secolului 13, între anii 1241-1296. S-a născut într-un sat de pe malul lacului Ree, situat la câţiva kilometri distanţă de orăşelul Athlone.

Părinţii lui KENOCH, Tigdir (tatăl) şi Annuk (mama), aveau o mică fermă, unde cultivau legume şi cereale, ocupându-se şi cu creşterea animalelor (oi, vite, păsări). Annuk dăduse viaţa la 7 copii, rămânând doar cu 3. Ceilalţi 4 au fost răpuşi de infecţii pulmonare şi digestive. Tigdir era foarte mândru de cei doi fii rămaşi în viaţă. KENOCH, fiul cel mic, era cu 2 ani mai tânăr decât fratele său, Akdurl. Nuky, unica supravieţuitoare dintre cele 3 fete, semăna bine cu mama ei la fizic şi hărnicie. Întreaga familie muncea din greu, zi de zi, pentru ca în gospodăria lor totul să fie făcut cum trebuia.

Nuky, mai tânără decât fraţii ei, s-a căsătorit înaintea lor, la doar 13 ani, fiind luată de un fermier din zona de nord a lacului. Akdurl, foarte ataşat de părinţi, a rămas în sat, devenind gospodar ca tatăl său. KENOCH a simţit încă din copilărie chemarea depărtărilor. Ajunsese la vârsta adolescenţei şi deja îşi făcea planuri de evadare din monotonia vieţii la ferma părinţilor. Aflase de la unchiul Ronald, fratele lui Tigdir, despre viaţa prosperă a negustorilor din Dublin, unde îşi avea locuinţa.

Devenit capitala Irlandei engleze încă din anul 1172, Dublinul se afla într-o luptă permanentă cu forţele de ocupaţie. Cu un an înainte, în 1171, regele Henric II proclamase suveranitatea statului englez asupra Irlandei, iniţiind astfel îndelungatul proces de subjugare a poporului irlandez.

Atras ca un magnet de povestirile despre populaţia din Dublin, KENOCH şi-a luat rămas bun de la familie şi săteni, îndreptându-se călare spre oraşul visurilor lui de mărire. Avea doar 18 ani. Se simţea plin de speranţe, putere şi încredere în norocul său. Ajuns în casa unchiului Ronald, acesta l-a sfătuit să se îmbarce pe o corabie engleză care transporta lână şi piei de oaie până în porturile din sudul Angliei. După spusele unchiului, cei care începeau cu negoţul maritim se pricepeau mai târziu să facă negustorie şi pe uscat.

KENOCH a trudit ca marinar, străbătând apele Mării Irlandei, Mării Celtice şi ale Mării Mânecii timp de 2 ani, până când banii adunaţi i-au ajuns să îşi cumpere o casă în Dublin. A mai navigat 9 ani, apoi s-a hotărât să renunţe la viaţa de marinar. Ştia foarte bine cum se făcea comerţul cu lână şi piei de animale. Se simţea în stare să înceapă o afacere pe cont propriu, la fel ca alţi navigatori irlandezi.

Unchiul Ronald, îngerul său păzitor, i-a făcut cunoştinţă cu Lielva, o fată de 16 ani, fiica unui meşteşugar din Dublin, patron al unui atelier de argăsit piei de oaie, al unei cojocării şi al unei manufacturi unde se prelucra lâna de oaie destinată exportului pe mare. Lielva, obişnuită cu munca din atelierele tatălui, l-a convins pe KENOCH să intre ca asociat în afacerile acestuia. Socrul Kerrik i-a fost un îndrumător preţios ginerelui său, învăţându-l să conducă munca din ateliere şi să valorifice produsele.

După ce Lielva i-a dăruit cel de-al cincilea nepot, Kerrik i-a lăsat ca moştenire toate atelierele, el retrăgându-se la ferma din afara oraşului împreună cu nevasta lui. KENOCH, devenit tatăl a 5 copilaşi, s-a văzut nevoit să muncească din greu pentru binele familiei şi bunul mers al propriei afaceri.

Dintre copiii născuţi de Lielva, 3 au decedat, fiind bolnavi de plămâni. Supravieţuitorii au fost două fete: Norrhe, născută de mama ei la 20 de ani, şi Kridy, apărută după 4 ani. La fel ca tatăl lor în copilărie, nu suportau să asiste la tăierea animalelor. Vacanţele la ferma bunicilor erau minunate dacă bătrânii le fereau de locurile unde se sacrificau oile, păsările şi vitele.

KENOCH simţea milă şi multă iubire faţă de animalele domestice care le cădeau pradă gospodarilor pricepuţi la uciderea lor. Cât timp locuise la părinţi, el nu participase la nicio vânătoare pe câmp sau în pădure, neputând să suporte agonia vietăţilor rănite. Tatăl lui, Tigdir, îl certa deseori, spunându-i că un tânăr care nu poate să vâneze şi nici să taie animale nu va ajunge niciodată un bărbat puternic.

Norrhe şi Kridy, fiice demne ale tatălui lor, se bucurau că în ateliere soseau doar pieile de oaie, nu oile vii. Fetele, pricepute şi dornice de a le fi de ajutor părinţilor, au pus umărul la treabă de cum împliniseră 10-11 ani. Faima lor de bune muncitoare şi, în acelaşi timp, domnişoare bogate  le-a ajutat să se mărite devreme. La 12 ani, Norrhe a ajuns nevasta unui negustor de articole metalice. Kridy a fost luată la 14 ani de medicul veterinar care locuia în apropierea casei părinţilor ei.

KENOCH a trăit doar 55 de ani. Se simţea în putere, muncea toată ziua, sporind averea fiicelor lui. Bea mult vin, ferindu-se de alcoolul tare, acesta provocându-i dureri de cap. Ghinionul a făcut ca în oraş să se răspândească o boală de plămâni adusă de marinarii sosiţi din alte părţi ale lumii. KENOCH nu a scăpat de maladia periculoasă, care făcea tot mai multe victime printre localnici. Lielva, ajunsă văduvă la 42 de ani, în floarea tinereţii, şi-a regretat bărbatul ani de zile, respingând cu înverşunare propunerile de căsătorie ale unor negustori rămaşi fără neveste.

Nina Petre
1 aprilie 2015

COMENTARIUL LUI CORBEC

"Cu cât încarnarea este mai departe în timp, îmi amintesc ori găsesc puţine legături karmice. Probabil ele s-au rezolvat, vindecat în bună parte în încarnările care au urmat. Eu cred că discrete urme karmice nevindecate ne vin din ancestral până obţinem desprinderea totală de materialitate. Ne întrebăm uneori, când reacţionăm altfel de cum ne cunoaştem, de unde vin acele amprente karmice, unele manifestate discret, altele în mod exploziv, care ne uimesc?

Dacă la început eram sceptic de vreo lecţie karmică de învăţat de la această încarnare, constat că am descoperit cel puţin două experienţe care îşi caută vindecarea în mod cert în prezent. O primă asemănare cu experienţa lui Kenoch este dorinţa de evadare din mediul familial, pentru a-mi construi singur destinul fără sprijinul părinţilor. La 18 ani am fugit şi eu de acasă, eram în ultima clasă de liceu, spre capitală, în Bucureşti, ca şi eroul, în capitala Dublin. Dacă atunci eroul a reuşit în mod spectaculos, fiind ajutat de unchiul său, în această viaţă am eşuat, fiind descoperit de tata cu ajutorul miliţiei şi dus acasă. După terminarea liceului cerusem ajutorul unui unchi pentru a o lua pe cont propriu, însă planul meu a fost divulgat. Ideea evadării din mediul familial a continuat să-mi provoace multe traume. Trebuia în această viaţă să învăţ reversul evadării din trecut. Experienţa cred că a fost asimilată până la urmă.

A doua asemănare cu trăirea lui Kenoch este că am fost bolnav de plămâni în tinereţe, am stat mult în spital, cu tratamente puternice, chiar se pusese problema extirpării unui lob de plămân, din cauza unei sechestraţii pulmonare. Nu mi s-a făcut operaţia, luându-se în calcul că-s tânăr şi se poate vindeca în timp. Decizia medicilor a fost corectă şi, într-adevăr, m-am vindecat spectaculos, în timp. Dacă subiectul studiului, Kenoch, a murit de boala de plămâni, în această viaţă m-am vindecat în mod natural, dar şi prin folosirea remediilor specifice."

Corbec
6 aprilie 2015
Piatra Neamţ

< sus >

 

EPISODUL 9 - CHEN DAI

Episodul spiritual nr.9 o are ca eroină pe CHEN DAI. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 1116-1177 (secolul 12, era noastră). CHEN DAI s-a născut în oraşul chinez Shanghai, port la Marea Chinei de Est. Părinţii ei, Lard (tatăl) şi Yede (mama), aveau 7 copii. Dintre aceştia, 3 erau fete (CHEN DAI, Yai, Marn) şi ceilalţi 4, băieţi (Nemdu, Larru, Yan, Zal). Lard, negustor bogat, era comerciant de ţesături, fiind furnizorul principal de marfă pentru familia nobilului Yn Der.

În primii 11 ani din viaţa eroinei noastre, China a fost condusă de ultimii doi împăraţi ai dinastiei Song de Nord (Beisong): Huizong (1101-1126) şi Qinzong (1126-1127). În anul 1127, armata statului Jin, care invadase nordul ţării, a pus stăpânire pe capitala statului condus de dinastia Song, luându-l în captivitate pe împăratul Qinzong. Gaozong, fratele împăratului captiv, s-a retras spre sud, unde a întemeiat dinastia Song de Sud, cu capitala în oraşul Lin-an (Hangzhou). Cât timp a mai trăit CHEN DAI, au domnit doi împăraţi ai dinastiei Song de Sud (Nansong): Gaozong (1127-1162) şi Xiaozong (1163-1189).

Copilăria lui CHEN DAI, ca şi a celorlalţi copii ai soţilor Lard şi Yede, a fost plină de bucurii, părinţii oferindu-le condiţii bune de viaţă. Chinurile trupeşti ale celor 3 fete au început la 7 ani, când mama lor le-a înfăşurat tălpile picioarelor cu benzi de pânză, pentru a le opri creşterea normală. Mersul copilelor a devenit astfel nesigur, afectat, distins. Acest obicei, extrem de dureros, începuse în secolul 10 la curtea imperială şi s-a extins repede la toate clasele sociale. Obiectivul principal nu era cel estetic, ci dorinţa egoistă a părinţilor, care nu doreau ca fetele lor să poată ieşi uşor din casă.

Abia la 10 ani, sărmana CHEN DAI a fost în stare să îşi vadă visul cu ochii: înscrierea la şcoala privată de dans tradiţional, ale cărei absolvente urmau să fie angajate în trupele de muzică, dans şi teatru ale nobililor bogaţi. Terminând şcoala de dans la 17 ani, CHEN DAI şi-a găsit un binemeritat loc de artistă în trupă de teatru a nobilului Yn Der. Acesta o cunoştea de mică, fiind foarte mulţumit de serviciile comerciale oferite de Lard, tatăl fetei.

Ceremoniile rituale ce aveau loc în mod frecvent la curtea lui Yn Der erau însoţite de muzică, dans, pantomimă şi povestiri. Stăpânul Yn Der avea marea ambiţie de a întreţine un personal numeros. Familia lui avea la dispoziţie bijutieri, croitori, decoratori, pictori, scriitori, dresori de animale, muzicanţi, povestitori de istorii vechi, cântăreţi, compozitori, dansatori. Artistele ca frumoasa CHEN DAI purtau haine de mătase şi bijuterii scumpe.

La 19 ani, fata i-a fost dată drept soţie muzicantului Neme, aflat şi el în slujba stăpânului. Cei doi tineri se plăceau, iar prietenia lor ajunsese la urechile stăpânei, Dir. Împreună cu soţul ei, Yn Der, a pus la cale ceremonia nupţială. Neme împlinise 24 de ani. Era membru al formaţiei orchestrale a stăpânului de la 18 ani. Ştia să cânte la 3 instrumente: flaut, cheng (un instrument de suflat compus din tuburi de bambus) şi clopote.

În China Imperială muzica reflecta armonia naturii şi bazele morale ale societăţii. Se considera că principiul muzical stătea la baza legilor Universului şi le dirija. Muzica era totdeauna prezentă în ceremoniile religioase şi civile, la sărbătorirea evenimentelor istorice, în programul educativ al tinerilor din familiile aristocrate, dar şi în munca ţăranilor.

Căsătoria lui CHEN DAI cu Neme fusese hotărâtă de părinţii lor, la iniţiativa stăpânilor de la palat. Logodna s-a făcut printr-un schimb de daruri practice, utile în viitoarea gospodărie, dar şi simbolice: o gâscă sălbatică şi o bucată de mătase. Ceremonia căsătoriei s-a desfăşurat după un ritual bine stabilit: miresei i s-a adus un scaun purtat de către grupul de muzicanţi ai stăpânului Yn Der. Yede, mama fetei, a rostit o formulă de bun augur. Mireasa a plecat singură la casa mirelui. În casa părinţilor ei, luminile au ars 3 nopţi la rând. În casa mirelui, CHEN DAI şi Neme s-au închinat în faţa tăbliţei cu numele strămoşilor, act ce a reprezentat elementul religios al căsătoriei. Li s-au dat două cupe cu vin, fiecare vărsând câte puţin în paharul celuilalt. Gestul a reprezentat simbolic iubirea şi unirea lor. Cadourile primite au fost numeroase. Nunta s-a încheiat cu o petrecere până dimineaţă, fără alte formalităţi. Au lipsit preotul şi funcţionarul de stare civilă.

Ca soţie, CHEN DAI s-a bucurat de mult respect din partea lui Neme şi a rudelor lui. Sub raport moral, ea se situa la un nivel aproape egal cu bărbatul ei. Şi-a păstrat numele de familie şi după căsătorie. La fel ca în toate familiile chineze, în familia lui CHEN DAI a domnit bună înţelegere. Era o femeie bine educată, cultă, având un real talent la compunerea poeziilor. După căsătorie, CHEN DAI s-a retras în casa bărbatului ei, femeile măritate neavând voie să fie artiste.

I-a dăruit lui Neme două fete (Ide, Xado) şi trei băieţi (Yulan, Kirre, Yumir). Primul născut, la 21 de ani, a fost drăgălaşa Ide. Ultimul sosit în familie, Yumir, a fost adus pe lume de mama lui la 32 de ani. CHEN DAI a trăit în cinste şi onoare până la 61 de ani. Fetele ei, talentate ca ea, au cântat şi au dansat până la căsătoria cu negustori bogaţi. Cei 3 băieţi au avut drumuri diferite. Yulan a intrat în armată, Kirre a devenit comerciant, sub îndrumarea bunicului Lard, iar Yumir a urmat o şcoală de medicină.

La 29 de ani, medicul Yumir nu a mai reuşit să prelungească viaţa mamei sale. CHEN DAI suferea grav cu rinichii, boală care i-a oprit bătăile inimii. Amintirea ei a rămas de neuitat pentru toţi urmaşii câtă vreme i s-au păstrat portretele, volumele cu poezii, hainele elegante din perioada vieţii de dansatoare. De la o generaţie la alta, copiii au ascultat şi au repetat povestirile despre minunata dansatoare CHEN DAI, fata graţioasă care zbura pe scenă ca o pasăre sosită din înaltul cerului.

Nina Petre
4 mai 2015

COMENTARIUL LUI CORBEC

"Am constatat că încarnările spiritului sunt lecţii de învăţare pentru evoluţia spirituală. Dacă ne străduim să acumulăm cunoaştere în variabilele propuse de viaţă, pentru a descoperi rezolvări la timpul potrivit, atunci nu mai putem spune de o karmă că este negativă ori pozitivă, pentru că spiritul experimentează atât aspectul întunecat, ascuns, dar de risc, cât şi cel binecuvântat, armonios, mereu dorit şi căutat.

Dacă spiritul s-a încarnat într-un ţinut deşertic, torid şi secetos, în altă viaţă va experimenta un ţinut rece, apropiat chiar de poli. Dacă a trăit într-o familie generoasă, cu părinţi care au susţinut cu dragoste educaţia şi plecarea în lume, ca revers va experimenta o viaţă în care părinţii au fost autoritari şi aspri, controlând în mod maladiv viaţa propriului copil. Eroul, dacă a avut într-o viaţă o căsnicie binecuvântată, în altă încarnare va cunoaşte aspectul întunecat, lipsit de afecţiune şi sprijin. Experienţa karmică nu este o pedeapsă, ci o necesitate a spiritului de a cunoaşte dualitatea tuturor noţiunilor şi lucrurilor vieţuirii umane din realitatea fizică. Şirul de încarnări ne duce încet spre cunoaşterea non-dualităţii spiritului eliberat.  

Când am citit studiul despre eroina chineză, cu o viaţă binecuvântată familial şi social, am făcut o comparaţie cu cea pe care o trăiesc în prezent, cu multe blocaje şi înaintări penibil de încete, chiar dacă efortul a fost constant; am gândit că, poate, în acea încarnare Chen Dai nu a profitat de toate oportunităţile pentru o înaintare spirituală atomică, cum se prefigura, şi acum sunt obligat să experimentez creativitatea, ca şi talentul ei nativ, în condiţii în care îmi lipsesc aproape în totalitate minime oportunităţi de împlinire prin scris. Părinţii i-au susţinut educaţia cu multă dragoste, trimiţând-o la şcoala de dans. La maturitate eroina scria poezii. În această viaţă, încă din şcoala generală, citeam mult şi am început să scriu. În această viaţă, la bacalaureat profesoara de literatură română m-a întrebat unde mă duc, deşi ştia răspunsul: filologia, pentru a continua să scriu şi să mă împlinesc ca scriitor. Însă părinţii mi-au interzis acest drum şi, la hotărârea lor, am ales profesia pe care am practicat-o, cu dăruire, ca o a doua profesiune, până la pensie. Deşi am scris de timpuriu şi talentul meu literar era cunoscut de lumea literară în care trăiam, am înaintat penibil de încet, şi de-abia după ce am ajuns la maturitate, chiar la pensie, am ieşit cu propriile-mi scrieri.

Faptul că părinţii eroinei au obligat-o să stea în casă până au dat-o la şcoală se suprapune, chiar repetându-se ca experienţă karmică, cu cea din copilăria mea, când tata îmi interzicea să ies în şosea să mă întâlnesc cu copiii vecini. Însă după vârsta de 12 - 13 ani, cu riscul de a rămâne flămând toată ziua, ieşeam pe furiş din curte şi nu mă întorceam decât pe înserate. Deşi aveam interzis, prin concepţiile religioase ale tatei, începusem să explorez locuri mai departe de casă şi eram mai umblat ca ceilalţi copii din vecini, care aveau libertatea de a ieşi din curte când voiau.

Am cântat de la vârsta de 12 - 13 ani până ce mi s-a îngroşat vocea, pe la 15 - 16 ani. Învăţasem balade de la tata, dar şi de la femei pe care le auzeam la serbări.

Un alt aspect karmic este căsnicia, alegerea partenerului de către părinţi şi binecuvântarea dată de ei. Căsnicia eroinei a fost alegerea părinţilor, a mea în această viaţă am luat-o pe cont propriu, cu mult scandal familial, deşi părinţii îmi pregătiseră altceva.

Spre sfârşitul vieţii, eroina a suferit de o boală la rinichi şi, deşi a fost tratată de un medic, fiul ei, specializat, a murit. Am fost bolnav de rinichi în tinereţe, infecţii repetate, grave, deşi le-am tratat în mod profesionist. Nu-mi închipuiam că organismul are o aşa putere de regenerare, că am simţit la o vreme că nu mai am probleme, fiindcă analizele de laborator şi radiografiile arătau rinichii curaţi şi întineriţi. Este posibil ca tratamentul medical făcut de fiul ei să aibă efect în timp, peste veacuri şi încarnări, să mă vindec în această viaţă în mod miraculos.

Când citisem că am avut o încarnare în China, ca dansatoare, mă întrebam ce legături pot să am? Dar citind studiul, nu am rămas surprins şi am descoperit aspecte şi elemente karmice comune, însă privite în sens dual: binecuvântare şi lipsa oportunităţilor, de strălucire şi opacitate, neîmplinire. Iubesc această eroină Chen Dai, pentru că este partea luminoasă, binecuvântată şi strălucitoare din personalitatea mea. Acum reamintindu-mi, cu ajutorul studiului, voi reactiva calităţile native, pentru a le alătura celor ascunse şi terne cu care m-am născut în această viaţă, pentru a le integra şi aduce la consens. Să fiu eu însumi."

Corbec
11 mai 2015
Piatra Neamţ

< sus >

 

EPISODUL 10 - DAGDIR

Episodul spiritual nr.10 îl are ca erou pe irakianul DAGDIR. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 1036-1094 (secolul 11). DAGDIR s-a născut în oraşul Mosul. Ţara lui, Irak, era o parte a Califatului Abbasizilor.

Între anii 635-637, Mesopotamia a fost cucerită de arabi, care i-au dat denumirea de Irak. Dinastia Abbasizilor conducea un stat feudal, succesor al Califatului Omeyad, cuprinzând între hotarele sale numeroase ţări. Califatul Abbasid se mai numea Califatul de Bagdad, deoarece îşi avea capitala în oraşul Bagdad. A fost o excepţie între anii 836-892, când capitala s-a aflat în oraşul Samara. Numele dinastiei provenea de la al-Abbas ibn Abd al-Muttalib ibn Hasim, unchiul profetului Muhammad.

În perioada vieţii lui DAGDIR, Califatul Abbasid a fost condus de următorii califi: 1) Abu Djafar Abdallah al-Kaim ibn al-Kadir (1031-1075). În anul 1055, conducătorul selgiucid Toghrul Beg (1037-1063) a pus stăpânire pe oraşul Bagdad, obligându-l pe calif să-i recunoască titlul de sultan şi să-l numească rege al Orientului şi Occidentului. 2) Abu’l-Kasim Abdallah Uddat ad-Din al-Muktadi ibn Muhammad ibn al-Kaim (1075-1094). Sub conducerea califilor abbasizi, Irakul a devenit centrul politic şi cultural al lumii arabe, fiind distrus în anul 1258, sub loviturile năvălitorilor mongoli. La acea vreme, eroul nostru, DAGDIR, nu se mai afla printre cei vii.

Sub domnia califilor abbasizi, majoritatea irakienilor s-au convertit la Islam. Aşa au făcut şi strămoşii lui DAGDIR. Părinţii săi, Yghan (tatăl) şi Lurre (mama), au avut 11 copii, rămânând doar cu 3 băieţi: DAGDIR, Runnuad şi Irdil. Ceilalţi 8 s-au stins în fragedă pruncie, din cauza unor epidemii. DAGDIR era cu 5 ani mai tânăr decât Runnuad şi cu 7 ani mai în vârstă decât Irdil.

Nobilul Yghan făcuse avere datorită profesiei de militar în armata califului. Făcând parte din armata regulată (gund), activată permanent, îşi primea solda din partea Statului în terenuri şi bani. Treptat, a devenit un feudal bogat şi puternic, posesor al unei mari averi, pe care au moştenit-o fiii săi, parţial la împlinirea majoratului, restul fiind preluat după moartea lui. Toţi fiii lui au arătat supunere absolută faţă de legile Statului Abbasid, prezentându-se la efectuarea stagiului militar, iar după aceea, comportându-se ca nobili bogaţi, adevăraţi succesori ai renumitului Yghan.

Căsătoria era considerată de Islam drept o îndatorire, neglijarea ei fiind aspru criticată. Copiii, mai ales băieţii, reprezentau un dar al lui Allah. DAGDIR s-a căsătorit la 29 de ani cu frumoasa Yalade, o tânără de 15 ani, care i-a dăruit 10 copii. Au rămas doar cu două fete (Namny şi Oderha) şi 4 băieţi (Arrud, Ydharal, Nemuru şi Amurdal). Arrud a fost primul sosit în familie, la un an după cununie.

Având o familie numeroasă, care necesita îngrijire deosebită şi ocrotire, DAGDIR s-a retras din armată la 44 de ani, urmând să se ocupe de comerţul cu sclavi. Casa lui semăna cu un palat, numeroasele odăi ajungând pentru toţi membrii familiei şi pentru cei 20 de sclavi care deserveau nevoile tuturor.

Yalade, fiică de negustor bogat, era obişnuită să poarte haine elegante şi costisitoare, la care lucrau 4 sclave-croitorese. Principalele ei obligaţii erau să îşi slujească soţul, să se îngrijească de copii şi de gospodărie, să ţeasă şaluri în timpul liber. Pe cap purta o tichie brodată cu pietre preţioase. Avea brăţări la picioare şi la mâini.

DAGDIR purta pe cap un acoperământ înalt, confecţionat din lână neagră. Avea pantaloni largi (după moda persană), cămaşă, vestă, caftan, iar peste toate acestea, o mantie.

Casa era amenajată cu divanuri (canapele cu 3 laturi), scaune înalte, perne pe saltele mici (aşezate pe jos). Pardoseala era acoperită cu numeroase covoare ţesute manual. Mâncarea le era servită pe tăvi de argint aşezate pe masa joasă din faţa divanului. Încăperile erau parfumate cu ambră sau aloe. La petrecerile bărbaţilor, se consumau băuturi alcoolice preparate din curmale, struguri sau stafide. La astfel de petreceri, gazda şi invitaţii erau distraţi de sclave cântăreţe şi dansatoare.

DAGDIR le furniza sclave talentate la muzică şi dans, la preţuri rezonabile, tuturor bărbaţilor bogaţi din Mosul. De la o astfel de sclavă i s-a tras moartea, având doar 58 de ani. Unul dintre prietenii lui avea un fiu de 19 ani, îndrăgostit nebuneşte de sclava dansatoare Ydel. DAGDIR a refuzat să i-o dăruiască sau să i-o vândă, oricât de mare a fost suma oferită. Având o fire orgolioasă şi răzbunătoare, tânărul l-a ucis pe DAGDIR în timp ce participau la o vânătoare cu şoimi. După moartea lui DAGDIR, cei doi fii majori, Arrud şi Ydharal, i-au făcut pe plac îndrăgostitului, dăruindu-i-o pe Ydel. Conflictul s-a încheiat, ca şi viaţa nobilului DAGDIR.

Văduva Yalade, rămasă fără soţ la doar 44 de ani, a purtat doliu până la sfârşitul vieţii. Trăind cu multă demnitate, ca o adevărată femeie musulmană, Yalade şi-a ajutat numeroşii nepoţi, continuând să îşi sfătuiască fiicele şi fiii ca pe vremea când se aflau sub îngrijirea ei. Despre DAGDIR, soţul mult iubit şi îndelung regretat, a avut întotdeauna doar cuvinte de laudă, ridicându-i în slăvi calităţile de soţ, tată, stăpân al averii şi distins om de societate.

Nina Petre
3 iunie 2015

COMENTARIUL LUI CORBEC

"Am constatat că încarnarea din Irak se repetă aproape identic cu cea din Maroc, la aproape 800 de ani. Cea din Maroc este clar o karmă a vindecării pentru cea din Irak. Am reluat în acest comentariu câteva idei din comentariul celeilalte, pentru că sunt două încarnări aproape perfect asemănătoare, dar categoric a doua a fost de vindecare şi evoluţie spirituală.

Imagini fugitive despre statutul meu de înalt ofiţer în oastea sultanului au căpătat contur după repetarea lor în timp şi am înţeles că am trăit în pustiurile Arabiei conducând caravane.

Se vede că am trăit în Irak ca militar, adunând avere prin folosirea armelor, crimă, rapt şi război. În Irak, am plătit cu viaţa lipsa de adaptare la bătrâneţe, am obstrucţionat şi înăbuşit pasiunea firească a unui tânăr pentru o fată din casă. În Maroc, la aceeaşi vârstă făceam acte de caritate şi ajutam tinerii săraci să-şi întemeieze o familie cu o susţinere materială binecuvântată. Din această încarnare am regăsit o persoană dragă, o fată ori soţia de atunci, ca şi în Maroc, nu ştiu sigur, pentru că revăd chipul uneia pe cal alături de mine în caravană, iar în prezent am o comunicare de excepţie cu una din ele.

De mai bine de douăzeci de ani, după ce am trecut prin maturitate, am înţeles că fiecare vârstă se potriveşte de minune pentru învăţarea lecţiilor vieţii şi, în cazul când eşti rigid şi nu te adaptezi, plăteşti cu boală, suferinţă, chiar moarte, pentru a relua karma cu un destin identic. Karma se vindecă prin învăţarea lecţiilor propuse de destin, de viaţă. Karma din Irak a fost vindecată aproape în întregime în încarnarea din Maroc, secolul al 19-lea.

În această viaţă nu am făcut armata, din motive ce nu au ţinut de voinţa mea. Asta este o compensaţie a karmei din încarnarea ca militar în Irak şi Maroc, nu mai era nevoie să reiau învăţarea lecţiei ca militar feroce, crud.

Despre Irak pot spune că-mi este ca al doilea pământ natal. Invazia militară a USA mi-a produs multă suferinţă şi nici acum nu sunt împăcat cu idea că au mutilat şi distrus chiar civilizaţia unui popor antic şi au adus haos, corupţie, sărăcie şi umilinţă. Au îngenuncheat un popor binecuvântat de Dumnezeu. Nu-mi amintesc din nicio încarnare din Irak ori Maroc despre acte de război, lupte deschise făcute de mine, îmi apar doar scene de familie, deplasări cu familia şi prietenii în caravană, cu persoanele dragi alături. Asta înseamnă că sufletul a ales să-şi amintească despre esenţa vieţii omului pe pământ: iubirea ca liant în familie şi în al doilea cerc de afectivitate fiind prietenii, dând uitării ura, crima şi raptul. Esenţial în evoluţia mea spirituală.

Am constat că în încarnările din secolele X - XIX am aparţinut unei caste nobiliare ori de războinici, iar bunurile şi averea au fost obţinute folosindu-mă de acel statut. În încarnările din sec XX am avut statutul clasei mijlocii, ca medic în Suedia şi asistent medical în prezent, unde bunurile au fost obţinute prin muncă grea, însă făcută cu dragoste şi devotament. De avere nici nu se poate discuta, sunt pe linia de supravieţuire. Este şi asta o mare lecţie evolutivă acceptată cu dragoste şi dorinţa de împlinire sufletească."

Corbec
7 iunie 2015
Piatra Neamţ

< sus >

 

EPISODUL 11 - YSSAREM

Episodul spiritual nr.11 îl are ca erou pe sirianul YSSAREM. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 916-947 (secolul 10). YSSAREM s-a născut în Damasc. Tatăl lui, Yared, lucra ca medic pentru câteva familii bogate. Omihe, nevasta lui Yared, născuse șapte copii. În ciuda strădaniilor medicului Yared, șase copii au decedat, având boli grave.

Unicul supravieţuitor, YSSAREM, a fost crescut în belşug, tatăl lui oferindu-i şi dreptul la ştiinţă. Până la 19 ani băiatul a studiat Medicina împreună cu Yared, ajutându-l conştiincios în tratarea bolnavilor. Dorind să înveţe mai multă Medicină, dar şi Filosofie islamică, YSSAREM a obţinut acceptul părinţilor de a pleca la Bagdad, pentru studii înalte. Era în anul 935.

Călătoria, deloc uşoară, a durat câteva luni. Drumurile principale erau bine păzite, ambele oraşe, Damasc şi Bagdad, aflându-se pe teritoriul Califatului Abbasid. Acesta era un stat feudal, succesor al Califatului Omeyyad. Capitala sa, oraşul Bagdad, fusese fondată în anul 762.

În cei 11 ani cât i-a fost dat lui YSSAREM să locuiască în Bagdad, la conducerea Califatului Abbasid s-au succedat următorii califi: 1) Abu’l-Abbas Ahmad ar-Radi ibn al-Muktadir (934-940); 2) Abu Ishak Ibrahim al-Muttaki ibn al-Muktadir (940-944); 3) Abu’l-Kasim Abdallah al-Mustakfi ibn al-Muktafi (944-946); 4) Abu’l-Kasim al-Fadl al-Muti ibn al-Muktadir (946-974).

În secolul 10, cel în care a trăit eroul nostru, oraşul Bagdad cunoscuse o strălucire maximă, fiind unul dintre cele mai mari oraşe din epoca premodernă, cuprinzând peste două milioane de locuitori.

YSSAREM împlinise pe drum frumoasa vârstă de 20 ani. Ajuns în Bagdad, s-a înscris de urgenţă la o şcoală de Medicină şi la alta de Filosofie islamică. La 24 de ani, când s-a căsătorit cu frumoasa Nyar, el încă mai studia. Devenise renumit în oraş prin competenţa în tratarea bolnavilor, dar mai ales prin felul în care ştia să interpreteze versetele Coranului.

Nyar împlinise 17 ani când părinţii s-au încumetat să i-o dea de nevastă lui YSSAREM. După câteva săptămâni de tratamente diverse, fata reuşise să scape de o boală de piele care îi apăruse periodic la anumite intervale de timp. Dându-şi seama că o iubeşte, medicul a cerut-o în căsătorie. Spre norocul său, a fost acceptat.

Căsătoria cu Nyar a însemnat pentru YSSAREM o modalitate excepţională de a evolua pe plan profesional. Socrul său, Yassid, îndeplinea înalta funcţie de reprezentant al Califului în conducerea oraşului. YSSAREM obţinuse de la el sprijinul financiar care îi lipsise până atunci.

Având o încredere nelimitată în soţul ei, Nyar nu l-a împovărat cu grijile gospodăriei şi ale creşterii copiilor, lăsându-i libertatea de a se ocupa nestingherit de Medicină şi Filosofie. Cele două fetiţe născute de ea au supravieţuit, prin grija ei şi a tatălui lor. Pe Ynud o adusese la lumina zilei când avea 19 ani. După 4 ani a apărut şi surioara mai mică, Ader.

Înţeleptul YSSAREM s-a bucurat de familia lui doar până în anul 947, când moartea i-a trimis spiritul în alte lumi, la doar 31 de ani. Boala fatală era aceeaşi care îi ucisese trei fraţi, dar şi alte persoane dintre strămoşii tatălui său. Dacă medicul Yared nu reuşise să îşi salveze de la moarte șase dintre copii, YSSAREM rămăsese el însuşi neputincios în faţa aceleiaşi boli.

Nyar, văduvă în vârstă de 24 de ani, avea de crescut în continuare o fetiţă de 5 ani şi una de doar un an. După 3 ani de văduvie, Nyar s-a recăsătorit cu unul dintre cei mai buni prieteni ai defunctului soţ. Ardhul o iubise în tăcere câtă vreme trăia YSSAREM. A aşteptat liniştit să îi vină rândul, ştiind că boala de care suferea acesta era nevindecabilă.

Nina Petre
 21 octombrie 2015

COMENTARIILE LUI CORBEC

"Citind lista încarnărilor, mă cuprinde o pace şi o mulţumire interioară. Am avut încarnări deosebite. Ca om învăţat, mereu preocupat pentru înălţarea sufletului.

Medicul Yssarem a murit tânăr de o boală a măduvei spinării. Interesant e că în '92 am fost diagnosticat cu Sclerodermie cr. şi secundar cu Metaplazie medulară. Deci boală de măduvă. Îmi făcuseră biopsii osoase dureroase. Prozatorul Mircea Nedelcu, de o vârstă cu mine, autorul prozei "Zmeură de câmpie" a murit de această boală în '93 - 94. Eu de ce nu am murit mă tot întrebam atunci şi găseam un răspuns naiv că poate medicii au greşit diagnosticul. Fac analiza sângelui de două ori pe an şi, deşi trombocitele sunt la o treime din minimul acceptat de medicină, de la an la an le creşte numărul şi fac efort fizic continuu şi deosebit de greu. În această privinţă sunt stabil şi optimist."

 22 octombrie 2015

"Câteva cuvinte despre oraşele Damasc şi Bagdad. Două mari centre de cultură şi civilizaţie la acea vreme, au făcut o punte pentru viaţa lui Yssarem între naştere şi moarte. 

Înainte de deschiderea graniţelor în '90 aveam un dor, o nostalgie pentru oraşul Damasc, deşi nu-l vizitasem niciodată. Doream nespus de mult să călătoresc spre acel oraş de miraj din închipuirea mea. După '90, deşi visul meu de călătorie era încă de actualitate, nu am avut susţinerea materială pentru împlinirea lui. După aceea, oraşul Damasc intră în ceaţă şi dor neîmplinit. 

Citind studiul karmei, am găsit explicaţia nostalgiei mele nevindecate. Mă născusem şi trăisem până la adolescenţă acolo. Faţă de oraşul Damasc trăiesc un sentiment de nostalgie şi admiraţie pentru cultura şi educaţia din care m-am hrănit pentru a pleca la şcoli mai înalte, recunoştinţă pentru iubirea şi protecţia părinţilor mei de atunci, iar faţă de oraşul Bagdad, un sentiment de profund respect, pentru că m-au adoptat, ajutându-mă să-mi continui învăţătura, unde m-am împlinit ca medic.

Despre viaţa lui Yssarem până a ajunge medic nu răzbat până la mine emoţii, decât acele de respect şi recunoştinţă, însă despre profesia lui de medic îi era dat să rezolve imposibilul, pentru că avea resurse şi cunoştinţe acumulate prin studiul filozofiei. Nu a știut cum să pună în practică înalta învăţătură şi a plătit cu viaţa. 

În această viaţă am fost diagnosticat cu metaplazie medulară, fiind un prognostic grav. La primirea biletului de externare din spitalul universitar nu am reacţionat negativ, ci neutru, apoi după câteva luni mi-am recăpătat respectul şi încrederea în mine însumi, refuzând de la început tratamentul citostatic şi, deşi mi-a fost nespus de greu, de la o lună la alta mă simţeam tot mai liber de boală şi suferinţă. După trei luni am strigat fericit că am învins. De fapt am învins teama de a fi bolnav de cancer de măduvă. Asta era provocarea medicului Yssarem, pe care nu a reuşit să o rezolve.

La împlinirea vârstei de 31 ani, câteva zile înainte şi după, am trăit teama de moarte, că sunt deja bătrân şi mi-a venit sorocul, precum moartea medicului Yssarem. În realitate nu eram bolnav, dar teama de moarte a medicului Yssarem a străbătut timpul până la mine. De ce tocmai acum? Pentru a mă pregăti să am pentru mine un respect şi o atitudine pozitivă, ca să pot trece peste bariere imposibile. Îmi asum această lecţie parţial învăţată, fiindcă mai am de lucrat la ea."

Corbec
 26 octombrie 2015
Piatra Neamţ

< sus >

Episoadele spirituale de mai sus se regăsesc în cartea
"VIEŢILE ANTERIOARE ALE SPIRITULUI - volumul 3", autor NINA PETRE

 

EPISODUL 12 - KEUNHA

Episodul spiritual nr.12 o are ca eroină pe olandeza KEUNHA. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 801-869 (secolul 9). KEUNHA s-a născut în casa părinţilor, Rieldor (tatăl) şi Kigde (mama), aflată pe moşia lor, în apropierea localităţii Oss. Hotarul nordic al vastei moşii era malul râului Maas. Astăzi, regiunea respectivă se numeşte Maasland şi aparţine Olandei (Regatul Ţărilor de Jos).

Militarul cavaler Rieldor era vestit prin vitejia sa în lupte, slujindu-l cu devotament pe împăratul Carol cel Mare. Teritoriul olandez intrase în secolul 8 ca parte componentă a Imperiului Carolingian. În timpul domniei sale, Carol cel Mare fusese preocupat de a face din aristocraţia militară baza sistemului său politic. Recompensându-i pentru contribuţia lor la expansiunea imperiului, le-a acordat militarilor de elită pământuri spre folosinţă pe viaţă. Curtea lui Carol cel Mare se afla în Aachen (Aix-la-Chapelle). Acolo s-a conceput "renaşterea carolingiană". Una dintre importantele măsuri luate la Curte a fost înfiinţarea unui număr mare de şcoli pe tot cuprinsul imperiului, cu ajutorul episcopilor.

Kigde, soţia cavalerului Rieldor, născuse trei băieţi şi două fete. Băieţii, veniţi pe lume cu boli ereditare moştenite din neamul mamei, au decedat în primii ani de viaţă. Fetele, KEUNHA şi Nivere, au supravieţuit, s-au maturizat, au ajuns soţii şi mame. Nivere era cu doi ani mai tânără decât sora ei.

Moartea lui Carol cel Mare, în anul 814, a provocat panică în rândul cavalerilor, cu toţii temându-se că noul domnitor, Lothar, le va lua privilegiile obţinute de la regretatul său tată. Rieldor, sub pretextul unor răni vechi nevindecate în mod corespunzător, s-a retras din armata activă, rămânând un nobil moşier preocupat de averea şi familia sa.

Fata cea mare, KEUNHA, împlinise 13 ani. Grija părinţilor de a-i găsi un soţ corespunzător era maximă. În acelaşi timp cu Rieldor se retrăsese din armată şi fiul unuia dintre vecini, tânărul cavaler Hendrik. În anul următor, 815, s-a celebrat cununia lui cu frumoasa KEUNHA. Mireasa avea 14 ani, iar mirele, 27. Bun prieten cu socrul său, Hendrik a luat în serios administrarea moşiei părinţilor, la care se adăugase bucata de teren primită ca recompensă pentru participarea la războaiele câştigate de Carol cel Mare.

KEUNHA a devenit mamă la 17 ani, născând-o pe Nimde. Au urmat doi băieţi: Rurrok, cu trei ani mai mic decât Nimde, şi Dennar, ultimul născut, la patru ani diferenţă de fratele său. Copiii au supravieţuit sănătoşi. KEUNHA, femeie înzestrată cu o profundă credinţă în Dumnezeu, se ruga zi şi noapte ca bolile din neamul mamei Kigde să nu-i ucidă copiii.

Fiind puternic protejată de soţul ei, nobila KEUNHA s-a ocupat doar de familie cât timp copiii au fost mici. După ce ultimul băiat, Dennar, a ajuns la vârsta adolescenţei, soţia lui Hendrik a primit încuviinţarea bărbatului şi stăpânului ei să îl ajute în misiunea creştină a patronării celor două şcoli înfiinţate de clerul din Oss. Una dintre şcoli se afla în Oss, iar cealaltă chiar pe moşia lui Hendrik. KEUNHA s-a ocupat mult de mica şcoala ce funcţiona într-o clădire de lângă biserică. Ea şi soţia preotului erau singurele profesoare, învăţându-i să scrie, să citească şi să cânte pe cei câţiva sărmani copii ai ţăranilor de pe moşie.

KEUNHA şi-a exercitat frumoasa meserie până la vârsta de 50 ani. După aceea s-a mutat în Oss, unde locuiau toţi copiii ei. Practica educaţională în micuţa şcoală de la ţară a ajutat-o pe onorabila KEUNHA să îşi educe nepoţii de cum împlineau doi anişori. Nimde, căsătorită cu un medic, născuse cinci copii. Rurrok avea şi el patru copii. Dennar era tatăl a doi copii. Pentru KEUNHA, cea mai mare satisfacţie însemna conştiinţa de a fi utilă celor din jur.

Împlinise 68 de ani. Se simţea la fel de puternică şi optimistă ca în tinereţe. Poate că ar fi trăit 100 de ani dacă moartea cumplită a fiului cel mic, Dennar, nu i-ar fi provocat o criză gravă de inimă. Dennar fusese ucis cu sălbăticie de patru hoţi pe unul din drumurile care uneau moşia lui cu oraşul. Vederea trupului ciopârţit al fiului iubit a stins viaţa din fiinţa mamei. Prăbuşită fără suflare lângă sărmanul cadavru, a fost îngropată odată cu el.

Nina Petre
 12 noiembrie 2015

COMENTARIUL LUI CORBEC

"Am descoperit câteva asemănări între trecut şi prezent şi o emoţie specială despre moartea fiului ei cel mic. La părinţi am fost patru copii, trei băieţi şi o fată. Toţi am moştenit o boală genetică, doi dintre fraţi au murit la vârsta maturităţii, rămânând în viaţă doar eu şi sora. Amândoi am învins în mare parte boala, ţinând-o sub control.

Al doilea lucru care mă aseamănă cu Keunha este că m-am născut şi trăit la ţară până m-am căsătorit, apoi în partea a doua a vieţii am revenit de câţiva ani la casa şi locul unde m-am născut. Moartea fratelui mai mic, avea 32 ani, mi-a provocat cea mai mare durere, iar consecinţele suferinţei au fost devastatoare pentru mine. Cu mult efort şi conştientizare a sfatului primit chiar de la spiritul fratelui meu, mi-am revenit psihic în câteva luni. Poate şocul durerii morţii fratelui meu mai mic să fie o ardere a karmei eroinei Keunha. Spiritul fratelui meu m-a ajutat să mă vindec emoţional şi să-l eliberez din legătura cu mine. A apărut de câteva ori în visele mele sănătos, îndeplinind misiuni celeste. Prin această trăire simt că am asimilat karma bolii genetice şi a morţii unui copil sau frate mai mic."

Corbec
 4 decembrie 2015
Piatra Neamţ

< sus >

 

EPISODUL 13 - RIKENO

Episodul spiritual nr.13 îl are ca erou pe eschimosul RIKENO. Viaţa lui s-a desfăşurat în perioada 713-766 (secolul 8). S-a născut într-un trib aşezat în apropierea zonei de vărsare a fluviului Yukon în Marea Bering. Astăzi, acel teritoriu aparţine SUA, cu denumirea de Alaska.

Părinţii lui RIKENO, Garendok (tatăl) şi Megassu (mama), au avut şase copii, rămânând doar cu un băiat: RIKENO. Le-au murit de frig şi diverse infecţii doi băieţi şi trei fete.

Locuitorii tribului se numeau "poporul pământului", adică "nunamiut". Erau oameni curajoşi, veseli, foarte preocupaţi de unitatea fiecărei familii. Iarna, când gheaţa mării era compactă, bărbaţii plecau la vânătoare de foci. Vara vânau din caiace balene şi foci. Toamna pescuiau şi vânau reni. Unitatea lor socială era familia. Totalitatea familiilor forma gospodăria şi comunitatea de vânătoare. Şeful comunităţii era cel mai capabil bărbat, având o experienţă îndelungată de viaţă. Sfaturile lui erau urmate de toţi membrii tribului.

Toate casele erau construite din piei de caribu fixate pe schelete de lemn. La sfârşitul iernii, oamenii ieşeau din colibe şi strigau: Salut ţie, Soare! Bărbaţii porneau în caiacele lor să vâneze animale marine: foci, morse, uneori balene.

Garendok, tatăl lui RIKENO, era un bun vânător şi pescar, îndeplinind şi rolul de vrăjitor. În tribul lor exista credinţa că lumea era condusă de duhuri. Zeitatea supremă se numea "Marele corb". Zeiţa Sedna stăpânea lumea animalelor. Ea semăna cu o sirenă. Spiritul Lunii se numea Aningat, iar cel al Soarelui, Malina ("Cel ce aduce timpul frumos"). Existau în credinţa oamenilor giganţii subpământeni, chiar şi micuţii spiriduşi. Şeful spiriduşilor avea un bot de câine şi râdea mereu. Fiecare animal, obiect sau idee era purtătorul unui suflet.

Vrăjitorul Garendok invoca în ritualurile sale o zeitate divină, un spirit numit Tornarsuk, subordonat zeiţei Sedna. Marele spirit Sila guverna lumea, timpul şi întreaga viaţă de pe Pământ. El se manifesta în mijlocul furtunilor, al zăpezilor, al ploilor şi al furiei mării. Sila se exprima şi prin strălucirea Soarelui, prin calmul mării şi prin copiii mici care se jucau cu naivitate.

Garendok îşi îndemna supuşii să creadă în reîncarnare. Toţi copiii trebuiau să primească la naştere numele unor rude moarte. RIKENO, fiul său cel norocos, salvat de duhurile bune din ghearele morţii, a primit numele străbunicului din partea tatălui, care fusese şi el vrăjitor. Înclinaţia spre vrăjitorie, moştenită de băiat, era un dar al zeilor, care îl desemna drept urmaşul tatălui său la importanta funcţie de şef spiritual.

Abia se căsătorise la 19 ani cu draga lui Kydek, o fetiţă de 13 ani, când i-a murit tatăl, ucis într-o vânătoare de balene. După îngroparea defunctului Garendok, sfatul comunităţii l-a ales pe RIKENO drept noul vrăjitor, cu drepturi depline de îndrumător spiritual. Creşterea copiilor şi treburile gospodăreşti au rămas în grija delicatei Kydek.

Cei trei copii născuţi de ea au supravieţuit, fiind voinici şi rezistenţi la boli, ca tatăl lor. Fetiţa, născută la 16 ani, a primit numele de Uahhu, ce fusese purtat de bunica din partea mamei. Băiatul cel mare, născut la 19 ani, se numea Radurrnok, asemenea unui unchi decedat. Fiul cel mic, născut la 24 de ani, purta numele de Kidnemdok, al unui strămoş din partea tatălui.

Radurrnok purta semnele recunoscute de tatăl său ca posibil urmaş în funcţia sa. Băiatului îi plăcea să confecţioneze statuete din oase ce urmau să primească numele unor oameni decedaţi. Cu ajutorul lor, membrii tribului cinsteau sufletele celor dragi dispăruţi dintre cei vii. Cu toţii credeau că sufletul şi numele unui om erau legate pentru totdeauna.

Vrăjitorul RIKENO avea puterea de a îmbuna cele mai puternice spirite (duhuri), invocându-le pentru a se sfătui cu ele. Se iveau deseori cazuri de îmbolnăviri grave sau rezultate slabe la vânătoare. Neînţelegerile şi rivalităţile dintre vânători trebuiau soluţionate, evitându-se astfel furia şi pedeapsa venite din partea unor zei. RIKENO avea puterea de a invoca spiritele cauzatoare de boli, implorându-le să plece din trupul celor suferinzi. În această practică dificilă şi obositoare folosea amulete care îndepărtau răul şi anumite formule magice. Cuvintele formulelor magice le aflase de la tatăl său şi le păstra în mare secret, urmând să i le dezvăluie fiului cel mare, Radurrnok, la vârsta majoratului.

RIKENO a trăit doar 53 de ani, depăşind totuşi vârsta medie de 50 de ani a eschimoşilor din comunitatea lui. Duhurile rele alungate timp de 33 de ani din trupurile bolnavilor l-au împresurat, slăbindu-i puterea de a trăi. Simţind că sfârşitul i se apropie, s-a retras singur într-un adăpost îndepărtat, unde a murit de foame şi frig. Găsit fără suflare, fiii săi l-au adus la marginea satului, unde l-au îngropat înfăşurat în piei de caribu.

Nina Petre
 10 decembrie 2015

COMENTARIUL LUI CORBEC

"În seara când am primit acest studiu despre viaţa vrăjitorului eschimos Rikeno, citeam cartea "Şamanul, fizicianul şi misticul" de Patrick Drouot. Lectura cărţii m-a transpus în viaţa indienilor înainte de venirea şi ocupaţia europeană. M-a impresionat asemenea coincidenţă, pe care nu o consider întâmplătoare, ci una telepatică, de parcă ar fi chemarea sângelui către străbunii mei nativi. Prin asta se dovedeşte că o rană nevindecată în sălbăticie, la bătrâneţe, se vindecă acum prin lectura studiului karmei eroului Rikeno, cât şi a cărţii lui Patrick Drouot. Lectura cărţii "Şaman, Vindecător, Înţelept" de Alberto Villoldo mi-a readus în minte mărturii despre practica şamanică, vindecarea şi înţelepciunea civilizaţiei amerindiene, de care nu am fost străin în încarnările avute în Peru şi Alaska. Cu o săptămână în urmă m-am visat că străbăteam jungla amazoniană. Eram în căutarea plantelor de leac. Am descoperit un copac ce avea frunzişul asemănător plantei rozmarin, părea un fel de brad cu frunze mici şi subţiri. Planta era înaltă ca un copac, cu tulpina lemnificată şi părea a fi rozmarin. Este planta iubirii, fiindcă are efect terapeutic puternic asupra creierului, prin vasodilataţie, îmbunătăţind considerabil memoria, dar şi visatul. Visul poate fi o amintire din viaţa şamanului, vrăjitorului eschimos Rikeno, pentru că şi în Alaska sunt păduri cu plante vindecătoare. Învăţătura şi experienţa nu se pierde, ele revin în amintirea noastră când avem nevoie de ajutor. Din cauza gerului, eram în căutarea unui remediu fito pentru a-mi menţine calde mâinile şi picioarele fără a purta încălţăminte groasă sau mănuşi. Deci prin vis, ori o amintire de când am fost vrăjitor, am descoperit că rozmarinul îl pot folosi pentru vasodilataţia extremităţilor, apărându-mă de frig. Karma se vindecă în felurite moduri, eu am beneficiat de accesul la o informaţie din experienţa vrăjitorului Rikeno."

Corbec
 3 ianuarie 2016
Piatra Neamţ

< sus >

 

EPISODUL 14 - TEUD

Episodul spiritual nr.14 îl are ca erou pe khmerul TEUD. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 600-649 (secolul 7). TEUD s-a născut în locuinţa părinţilor, aflată pe moşia tatălui său, Aldurrag, aceasta aparţinând micului regat khmer condus de regele Dharradur. Aldurrag şi Dharradur erau fraţi. După mulţi ani, pe teritoriul fostului regat al lui Dharradur s-a construit oraşul Chiang Rai, situat astăzi în nordul regatului Thailandei, aproape de graniţa cu Myanmar.

Merkih, soţia nobilului Aldurrag, născuse şapte copii. Cinci dintre ei au decedat, având boli grave încă de la naştere. TEUD şi Kharran, fratele mai tânăr cu 7 ani, au reuşit să ajungă la vârsta maturităţii. Aldurrag i-a instruit devreme în tehnicile de luptă obligatorii tuturor descendenţilor bărbaţi ai familiilor bogate. Kharran şi-a ales cariera de militar, formându-şi propria oaste, pusă în slujba intereselor de cucerire ale regelui khmer.

După instruirea primită în casa părinţilor, TEUD şi-a urmat stagiul militar între 17 şi 25 ani, renunţând la armată din cauza prea numeroaselor crime pe care fusese nevoit să le comită. La 26 de ani s-a căsătorit cu Rillenne, o fată cu 10 ani mai tânără, care i-a dăruit cinci copii. Doi băieţi s-au îmbolnăvit grav şi au murit înainte de a împlini 5 ani. Au rămas în viaţă unica fată Mimbah şi fraţii mai mici Uruguad şi Madurgon. Rillenne o născuse pe fată la 20 de ani. După 2 ani apăruse Uruguad, iar după încă 4 ani, băiatul cel mic, Madurgon.

Familia a trăit în linişte şi belşug până în anul 640. Nobilul TEUD împlinise 40 de ani, când dorul de călătorii l-a cuprins pe neaşteptate. La curtea regelui apăruse un misionar budist sosit din estul Indiei, omul având drept poruncă de la conducătorii templului unde slujise să răspândească religia budistă cât mai departe, spre răsărit. Cucerit de cuvintele înţelepte ale misionarului, TEUD a simţit nevoia aprigă de a ajunge la templul indian, pentru a deveni şi el misionar budist.

Drumul până la vestitul templu a durat doi ani. Timp de trei ani şi-a primit iniţierea dorită, apoi a pornit pe drumul întoarcerii spre casă. A călătorit din nou, timp de doi ani, ajungând în sfârşit la familia lui, care îşi pierduse speranţa de a-l mai vedea vreodată. Avea 47 de ani, era bucuros de a-şi revedea nevasta şi copiii, dar mai ales plin de dorinţa răspândirii învăţăturii budiste.

Primii săi discipoli au fost membrii propriei familii şi nepotul Khodidur, fiul regelui Dharradur. Pe Mimbah a măritat-o repede cu un nobil serios, fata având 17 ani. Uruguad, la 15 ani, şi Madurgon, la 11 ani, şi-au început ucenicia în studierea învăţăturilor budiste, dorind să ajungă misionari alături de tatăl lor.

Timp de câteva luni, TEUD le-a transmis discipolilor săi învăţătura (dharma) lui Buddha, sprijinindu-se pe doctrina reîncarnărilor şi pe cea a legii recompensării meritelor (karma). Pentru eliberarea de şirul vieţilor pline de suferinţe, înţeleptul Buddha propunea "cele patru adevăruri nobile": 1) Tot ceea ce există este durere, mizerie, vremelnicie; 2) Starea de nefericire este cauzată de dorinţă şi neştiinţă; 3) Este posibilă depăşirea acestei stări, aşa cum este posibilă şi salvarea; 4) Calea ce duce spre o asemenea eliberare este "cărarea cu opt răspântii": părerea dreaptă, ţinta dreaptă, vorba dreaptă, fapta dreaptă, meseria dreaptă, truda dreaptă, atenţia dreaptă, concentrarea dreaptă.

TEUD le-a explicat celor ce voiau să îl asculte că îşi urmase chemarea spre ştiinţă, părăsindu-şi familia, asemenea mentorului său, înţeleptul Buddha. Provenind şi el dintr-o familie aristocratică, Buddha şi-a ales o viaţă dedicată meditaţiei şi unor practici ascetice deosebit de aspre, ajungând astfel la cunoaşterea adevărului pe care şi-l dorea.

La scurtă vreme după revenirea în familie, TEUD l-a convins pe regele Dharradur de necesitatea construirii unui templu de rugăciune pentru credincioşii budişti. Primind acceptul regelui şi ajutaţi de banii oferiţi de acesta, TEUD şi Khodidur au început construcţia măreţului templu. După doi ani, lucrările încă nu erau terminate. Starea sănătăţii lui TEUD se înrăutăţea de la o zi la alta. Slăbise mult, din cauza posturilor prelungite şi a muncii asidue. Ziua trudea la construcţia templului, iar noaptea medita, se ruga şi le ţinea prelegeri celor dornici să devină credincioşi budişti. Avea 49 de ani când trupul vlăguit şi-a pierdut suflul vieţii. Incinerarea i-a fost măreaţă, spiritul său plecând satisfăcut în nemărginire.

Nina Petre
 6 ianuarie 2016

COMENTARIUL LUI CORBEC

"Din încarnările mai îndepărtate în timp, regăsesc în vieţile imediat ce au urmat elemente de karmă într-o dinamică de şlefuire, cizelare a personalităţii. În prezenta viaţă se conştientizează vindecarea deplină a karmei privind acceptarea învăţăturii fiecărei religii, iau ce-i folositor pentru personalitatea mea din această viaţă, fără a face discriminare între ele. În tinereţe ironizam persoanele ce afirmau că o anume religie e mai bună ca alta, ori că numai una este cea dreaptă, sau alta este toxică, îi categoriseam bisericoşi ori îndoctrinaţi, însă în prezent nu mai intru în polemici, afirm că religiile au rolul lor în definirea noastră, însă în timp, cu siguranţă, vor intra în istorie, devenind mituri, după ce ne vom descoperi identitatea spirituală. Am pentru toate religiile lumii un respect, o atitudine ce vine din propria trăire în precedentele încarnări. Citind studiul karmei khmerului Teud, misionar buddhist, gândul meu s-a dus către poporul cambodgian, pentru care am simţit durere, iertare şi speranţă în urma genocidului făcut de khmerii roşii la sfârşitul secolului al 20-lea, atunci când a fost război, cât şi acum. O legătură emoţională încă mai străbate până în prezent. Faptul că am fost misionar religios important, şi nu un discipol ori supus, atestă familia spirituală din care mă trag."

Corbec
 30 ianuarie 2016
Piatra Neamţ

< sus >

 

EPISODUL 15 - KIKEDO

Episodul spiritual nr.15 o are ca eroină pe KIKEDO. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 512-580 (secolul 6). KIKEDO s-a născut într-un sat de munte, situat în zona central-estică a ţării numite astăzi Mexic. Putem localiza vechea aşezare pe malul râului Tula, în regiunea Hidalgo, la mică distanţă de oraşul Tasquillo. Spre sud, se află marele oraş Ciudad de Mexico.

Satul în care KIKEDO a văzut lumina zilei pentru prima oară era locuit de tolteci. Aceştia aparţineau unui popor războinic, înzestrat cu evidente calităţi arhitectonice şi artistice. Toltecii au întemeiat multe oraşe. Societatea lor avea o structură patriarhală, ierarhizată şi teocratică, fiind concentrată în jurul unor şefi puternici şi al preoţilor. Toltecii practicau monogamia şi sacrificiile umane.

Tatăl lui KIKEDO, Ndarem, se ocupa cu vânătoarea. Nevasta lui, Xadi, născuse paisprezece copii. Dintre aceştia, zece au fost sacrificaţi pentru îmbunarea zeilor, un băiat a murit la câteva luni după naştere, rămânând în viaţă trei fete. KIKEDO, cea mai în vârstă, avea cu 3 ani mai mult decât Arruke, iar aceasta era cu 6 ani mai mare decât Akke.

Ndarem lipsea de acasă zile întregi, fiind mereu plecat prin păduri, în căutare de vânat. Când prada era bogată, o parte din ea o dădea altor familii, în schimbul altor produse. Xadi, foarte pricepută la confecţionarea hainelor, reuşea să îşi completeze cu unele dintre ele necesarul de hrană în numeroasa familie, dându-le la schimb pentru alimente. Fetele ei au învăţat să o ajute la treburile casei, preparând hrana zilnică, îngrijind copiii mai mici şi confecţionând îmbrăcămintea necesară tuturor.

KIKEDO avea 10 ani când un cutremur puternic a zguduit întreaga zonă, ucigând jumătate din locuitorii satului şi distrugând majoritatea caselor. Preotul satului, Raldan, a rămas doar cu patru copii, ceilalţi şapte pierind în adâncile crăpături provocate de cataclism. Supravieţuitorii îl implorau să îmbuneze trufaşii zei, temându-se de noi zguduiri ale munţilor din jur. Disperat, Raldin a luat o decizie extrem de dureroasă pentru el şi copiii rămaşi în viaţă: şi-a înjunghiat nevasta şi a aruncat-o într-o râpă, rugând zeii Cerului să îi primească sacrificiul. În următoarele luni, supravieţuitorii adulţi şi-au reconstruit casele, iar viaţa lor a reintrat în normal.

Copiii lui Raldan, orfani de mamă, erau prea mici pentru a se îngriji singuri. Fetele, Mikdi şi Rannu, aveau 7, respectiv 3 ani. Agrukek, băiatul cel mare, împlinise 9 ani, iar cel mic, Maken, avea 6 ani. În gospodărie se simţea lipsa unei femei mature, pricepută la toate treburile. Raldan avea 34 de ani şi îşi dorea o nevastă cât mai tânără. A pus ochii pe biata KIKEDO, fetiţa de 11 ani, obişnuită cu munca grea, nu cu jocurile copilăriei. A luat-o cu forţa din familia ei, părinţii neavând curajul de a-l înfrunta pe temutul şef spiritual.

KIKEDO i-a îngrijit cu mult devotament pe cei patru copii ai lui Raldan, simţindu-se aproape de sufletele lor şi înţelegându-le durerea pierderii mamei. A devenit şi ea mamă, născând doisprezece copii. Primii doi au murit de mici, fiind grav bolnavi, iar şapte au fost sacrificaţi de obştea satului pentru îmbunarea zeilor. Au rămas în viaţă doar trei: fata, Merrun, (născută de mama ei la 14 ani) şi doi băieţi. Durk fusese născut de KIKEDO la 20 de ani, iar Terru, la 26 ani.

Raldan a fost ucis de doi hoţi la 64 de ani, singurul obiect furat fiind talismanul cu piatra făcătoare de minuni, purtat de victimă atârnat de gât cu un şnur. Văduvă la 41 de ani, KIKEDO şi-a continuat viaţa, ajutându-şi copiii cu viziunile ei.

Încă din primii ani de viaţă reuşise să prevestească morţile consătenilor, bolile grave, înrăutăţirea vremii, atacurile unor războinici puşi pe jaf. Tot ea îi spunea preotului când zeii erau supăraţi, cerând noi sacrificii umane şi animale. Pe bărbatul ei îl avertizase că doi bărbaţi din alt sat voiau să îi ia piatra fermecată, pentru a afla mai uşor voinţa zeilor. Raldan se temea numai de răzbunarea zeilor, crezând că talismanul purtat pe piept zi şi noapte îi îndepărta duşmanii. A fost ucis pe o cărare de munte, în timp ce însoţea bărbaţii la vânătoare.

Rămaşi fără piatra protectoare, sătenii s-au apropiat de KIKEDO, cerându-i să le prevestească nenorocirile ce vor urma. Până la 66 de ani, când a plecat la odihnă veşnică, femeia şi-a avertizat consătenii, ferindu-i de multe nenorociri. Pe cei şapte copii, crescuţi cu adevărata grijă maternă, i-a înconjurat cu rugăciuni şi incantaţii prin care implora îndurarea şi protecţia zeilor. I-a văzut pe toţi aşezaţi la casele lor, părinţi devotaţi, aşa cum îi învăţase pe toţi. Când i se arăta pericolul unor boli, îi avertiza şi le spunea ce leacuri să îşi pregătească.

Boala gravă de stomac, cea care i-a provocat moartea, o presimţise cu aproape un an înainte de apariţia primelor dureri. Deşi se tratase cu multe leacuri, ştia că sfârşitul era pe aproape. Când durerile au devenit insuportabile, a fiert nişte ierburi otrăvitoare. După câteva ore de agonie, sufletul i-a părăsit trupul firav.

Nina Petre
 2 februarie 2016

COMENTARIILE LUI CORBEC

"Am deschis calculatorul în seara asta în urma unei percepţii senzoriale. Simt o senzaţie de electrocutare în vârful degetelor de la piciorul stâng. Mi-am zis că am un mesaj pe e-mail de la o prietenă. Când deschid adresa, văd scrisoarea dv. Ce bucurie! Deci suntem conectaţi energetic! Apoi m-am bucurat de viaţa eroinei, că nu a practicat sacrificii pentru a îmbuna zeii. Percepţia viitorului prin abilităţi extrasenzoriale era folosită de eroină pentru salvarea vieţilor oamenilor din comunitate. Deşi îşi aflase sfârşitul vieţii, eroina a ales să se otrăvească.

În ultima lună, am avut o sumedenie de vise, câteva din ele anunţându-mi sfârşitul vieţii. Mai este mult până atunci, însă am început să-mi organizez mai strict prezentul şi, în mod sigur, nu mă voi otrăvi. Curios este de ce am aflat acum când voi muri, când urma să vină scrisoarea cu studiul karmei acestei eroine? Cred că se leagă! Sfârşitul nu mă sperie, în mod sigur."

2 februarie 2016

"M-am bucurat de viaţa eroinei, că nu a practicat sacrificii pentru a îmbuna zeii. Îşi folosea abilităţile extrasenzoriale în percepţia viitorului pentru salvarea vieţilor oamenilor din comunitate. Nu numai sentimentul profund matern, ci principiul de a nu ucide fiinţe umane pentru sacrificii a fost pasul de înălţare a sufletului său frumos. Această eroină mă uimeşte prin puterea de a da şi proteja viaţa împotriva voinţei comunităţii, nu numai a duşmanilor. Deşi îşi aflase sfârşitul vieţii, eroina a ales să se otrăvească. 

În ultima lună am avut o sumedenie de vise, câteva din ele anunţându-mi sfârşitul vieţii. Curios este de ce am aflat acum când voi muri, când urma să vină scrisoarea cu studiul karmei acestei eroine. Cred că se leagă! Sfârşitul nu mă sperie, în mod sigur. Teama de suferinţă a fost vindecată şi în mod categoric nu voi alege otrăvirea în apropierea morţii. Din nou respect pentru eroină."

Corbec
13 martie 2016
Piatra Neamţ

< sus >

 

EPISODUL 16 - AURELIS

Episodul spiritual nr.16 îl are ca erou pe grecul AURELIS, care a trăit între anii 429-481 (secolul 5). S-a născut în Pireu, port al Atenei, situat la câţiva kilometri distanţă de marele oraş.

Părinţii lui, Nikos şi Didona, au avut cinci copii. Unicul supravieţuitor a fost AURELIS, ceilalţi patru copii (două fetiţe şi doi băieţi) decedând la scurtă vreme după naştere. Nikos era marinar, trudind pe diverse corăbii care transportau mărfuri. Didona, ajutată de negustorul Arakis, fratele lui Nikos, şi de nevasta acestuia, Kira, l-a crescut pe AURELIS cum s-a priceput mai bine. Băiatul a învăţat puţină carte împreună cu unchiul Arakis, acesta ajutându-l să îşi dezvolte şi calităţile vocale.

Avea 10 ani când a rămas orfan de tată. Nikos, ucis într-o luptă cu piraţii care îi atacaseră corabia, nu a mai revenit niciodată lângă familia din Pireu. Unchiul Arakis, persoană bine cunoscută în Atena pentru multiplele sale relaţii comerciale, a pus o vorbă bună pentru intrarea lui AURELIS la curtea nobilului atenian Gedris. La nici 11 ani, AURELIS a fost primit ca ucenic în armata proprie a nobilului, urmând să devină un luptător devotat cauzei tuturor atenienilor, care îşi apărau oraşul cu înverşunare, răspunzând atacurilor repetate ale unor barbari sosiţi pe mare sau pe uscat.

Atena era dominată de o puternică aristocraţie a marilor proprietari de pământ şi corăbii, dar şi de negustorii îmbogăţiţi prin comerţ. La apărarea oraşului contribuiau atât cetăţenii modeşti, ca infanterişti, cât şi cei bogaţi, cu propriile trupe militare. În secolul 5, cel în care a trăit eroul nostru, Atena îşi păstrase calitatea de centru artistic şi intelectual important.

Ajuns la curtea aristocratului Gedris, tânărul AURELIS a aflat că unchiul Arakis îl lăudase pentru frumoasa lui voce şi talentul interpretativ, dovedite în cadrul unor petreceri între rude. Mare amator de muzică tradiţională, Gedris l-a chemat de multe ori la chefurile din palatul său şi ale prietenilor, unde AURELIS îi fermeca pe toţi cu melodiile sale, mai mult triste decât vesele. Deseori cânta cu lacrimile şiroindu-i pe obraji, fiindcă îşi amintea de petrecerile de acasă, la care era prezent şi tatăl său.

Anii au trecut, cu bune şi cu rele, AURELIS devenind un militar bine pregătit şi un trubadur mult apreciat de nobilimea petrecăreaţă. Ca militar ar fi avut voie să se însoare, dar ca artist, nu. A ales calea celibatului din două motive:

- Participând deseori la luptele de apărare a Atenei, ar fi putut muri oricând, lăsându-şi familia fără ajutor, aşa cum i se întâmplase tatălui său.

- Fiind pasionat de muzică şi îndrăgostit de propria voce, nu a vrut să renunţe la plăcerea de a-i îmbuna cu glasul său pe nobilii capricioşi care îl ascultau.

A rămas la curtea lui Gedris până la uciderea acestuia într-o luptă cu un grup de piraţi. Până la 52 de ani a trecut de la un stăpân la altul, slujindu-i pe toţi cu multă credinţă. A scăpat cu viaţă din încăierările dure, şi-a vindecat rănile, şi-a iubit numeroasele amante, iar la cântat nu a renunţat nici în pragul morţii.

În anul 481, o flotă cu nave de piraţi africani a adus în apropierea Atenei o oaste mare şi sălbatică. Întreaga populaţie bărbătească a oraşului a luptat cu arma în mână, mulţi pierzându-şi viaţa. Sacrificiul suprem nu le-a fost în zadar atenienilor. Cei rămaşi în viaţă s-au bucurat de pacea restabilită în oraşul lor. Printre victime s-a aflat şi militarul muzicant AURELIS.

Luat ostatic pe o corabie ce fugise din port, le-a spus piraţilor că le va cânta frumos, spre plăcerea lor, dacă îi vor cruţa viaţa împreună cu cea a câtorva tovarăşi de luptă, capturaţi odată cu el. Cântecele lui triste i-au enervat pe răpitori, care nu înţelegeau niciun cuvânt din cântecele sale. La comanda piratului şef, AURELIS şi colegii lui de arme au fost decapitaţi. Cu un singur gest s-a răzbunat pe sălbaticii furioşi: a cântat până când sângele i-a ţâşnit din gât. Înaintea morţii, AURELIS şi-a amintit de Nikos, văzând cu ochiul minţii cum fusese decapitat curajosul său tată. Amândoi au murit în acelaşi mod, reuşind să se revadă în lumea Cerurilor, după un dor imens, îndurat peste 40 de ani.

Nina Petre
1 martie 2016

COMENTARIUL LUI CORBEC

"De cate ori vine în discuţie subiectul Grecia ori Atena, trăiesc un sentiment de respect şi pioşenie faţă de cultura şi istoria lor antică. Dacă fac o raportare la talentul de cântăreţ al eroului Aurelis, în această viaţă am cântat până la vârsta de şaisprezece ani în familie, între prieteni, ori pentru mine însumi. Nu am înţeles de ce după această vârstă nu am mai cântat pentru alţii, ci destul de rar şi numai când mă aflam singur. Moartea lui Aurelis, survenită prin decapitare de către piraţi, mi-a provocat în această viaţă sufocare, boala de plămâni şi astm bronşic. În această viaţă m-am îmbolnăvit de astm, am încercat diferite remedii în tinereţe, dar s-a vindecat de la sine, spre surprinderea mea, chiar dacă eram fumător. Faptul că a fost luat ostatic de piraţi a făcut ca în unele din următoarele încarnări să devină un militar de profesie, capabil să-şi apere stăpânul ori familia. Astfel vindecându-şi resentimentele. Încă o încarnare care m-a impresionat prin personalitatea eroului."

Corbec
 13 martie 2016
Piatra Neamţ

< sus >

Episoadele spirituale de mai sus se regăsesc în cartea
"VIEŢILE ANTERIOARE ALE SPIRITULUI - volumul 4", autor NINA PETRE