Rosalia Franchi (1811-1863)< Înapoi la Pagina index cu ALTE VIEŢI ANTERIOARE
Prezentare
CORINA este un istoric de foartă bună calitate. Pasionată de Istoria Antichităţii, studiază mereu, cercetează şi traduce texte vechi fără să obosească sau să se sature de ele. Foarte tânără pentru o astfel de activitate, care necesită multe ore de lucru, Corina renunţă la baruri, discoteci, petreceri în gaşcă sau conversaţii stupide pe Facebook. Cuceritorii virtuali ai Internetului nu o intersează. Îşi doreşte un soţ şi copii, dar încă nu i-a ieşit în cale bărbatul potrivit, capabil să o iubească sincer, să o respecte şi să îi aprecieze valoarea intelectuală şi spirituală deosebită.
Nina Petre
11 februarie 2020
1
Rosalia Franchi (1811-1863)
2 
Felipe Castelo (1702-1754)
3
Alenka Iakovleva (1596-1645)
4
Atiya (1404-1462)
5
Hatim (1280-1342)
6
Blanche Dortier (1113-1168)
7
Saveriu (1016-1067)
8
Tama (888-924)
9
Mayako (714-759)
10
Erik (600-658)
11
Tehuac (477-521)
12
Angeliki (316-364)
13
Eemeli (211-265)
14
Tarisai (98-139)
15
Karbuk (80-51 î.e.n.)
16
Nisaba (196-138 î.e.n.)
17
Sang (316-281 î.e.n.)
18
Kohar (398-341 î.e.n.)
19
Chua (492-442 î.e.n.)
20
Itane (588 - 554 î.e.n.)
21
Eron (690-642 î.e.n.)
Episodul spiritual nr.1 o are ca eroină pe italianca ROSALIA FRANCHI. Viaţa ei s-a desfăşurat în perioada anilor 1811-1863 (secolul 19). ROSALIA s-a născut în oraşul Napoli (Neapole), situat în provincia Campania, port la Marea Tireniană.
În anul 1799, ocupaţia franceză dăduse naştere, pentru câteva luni, Republicii Partenopee. Între 1806-1815, oraşul Napoli şi Regatul Neapolelui au fost conduse de Joseph Bonaparte, iar după aceea, de Joachim Murat, din ordinul lui Napoleon. Congresul de la Viena a restabilit suveranitatea Bourbonilor, care au creat Regatul celor Două Sicilii. Napoli a fost sediul unei opoziţii puternice împotriva despotismului bourbonic până la sosirea lui Garibaldi (în 1860) şi anexarea la Regatul Italiei.
Bancherul Ignazio Franchi din Napoli, căsătorit cu distinsa doamnă Teresina, avea un singur copil, pe frumoasa ROSALIA. Fetiţa, inteligentă şi ascultătoare, a fost educată acasă cu profesoare-guvernante până la 14 ani, când părinţii au înscris-o într-un pension catolic din oraş.
După anii petrecuţi în pension, a dorit să lucreze şi ea ca profesoară. Un prieten al tatălui ei, moşierul Stefano Odone, a angajat-o ca guvernantă în vila lui de lângă Napoli, unde avea trei fetiţe. Sabrina împlinise 3 ani, Renata, 4 ani, iar Elda, 7 ani. În casa familiei Odone, un musafir drag era fabricantul de haine Salvatore Pietrasanta, unul dintre nepoţii doamnei Patrizia Odone, mama fetiţelor.
Căsătoria ROSALIEI cu Salvatore a avut loc în anul 1835, când ea avea 24 de ani, iar mirele, 27 de ani. Guido Pietrasanta şi doamna Valeria erau părinţii lui Salvatore. Domnul Guido, negustor de haine şi ţesături, avea o moşie mare spre nord de Napoli.
ROSALIA nu a mai avut voie să muncească la familia Odone după căsătoria cu Salvatore. Pentru că nu avea răbdare să stea toată ziua în casă, îşi făcea de lucru cu documentele de la fabrica soţului.
La 26 de ani l-a născut pe Ugo, unicul copil. Acesta, pasionat de nave, a ajuns constructor de şalupe. S-a căsătorit la 26 de ani cu Emilia, o domnişoară de 19 ani. Au avut două fiice: Angela şi Natalia.
Salvatore împlinise 41 de ani, când i-a murit tatăl, din cauza unei crize cardiace grave. După înhumarea tatălui, doamna Valeria, mama lui, i-a cedat moşia de la ţară, ea retrăgându-se în vila din Napoli.
La 55 de ani, Salvatore, ajuns un industriaş bine angrenat în comerţul cu haine, încă mai călătorea spre estul Mediteranei în căutare de ţesături şi bijuterii orientale. În vara anului 1863, vasul pe care se afla în drum spre Turcia a naufragiat, din cauza unei furtuni puternice. Nici Salvatoare şi nici ceilalţi călători nu au supravieţuit în adâncul apei.
După aflarea veştii dispariţiei soţului, ROSALIA s-a simţit din ce în ce mai rău cu inima. În ultima lună a anului 1863, când toată populaţia se pregătea de sărbători, ROSALIA a închis ochii pentru totdeauna.
Rosalia ar fi vrut să lucreze în continuare ca guvernant[ în familia Odone, dar soţul ei nu a mai lăsat-o. Avea o fire independentă, care i-a fost “modelată” de educaţia primită de la părinţi şi de obligaţia respectării normelor de convieţuire familială şi socială. A suferit mult după pierderea soţului, deoarece îl rugase să nu plece în acea călătorie, din cauza unor presimţiri sumbre. După moartea ei, cele două spirite au avut multe discuţii, iar în această viaţă nu îşi mai reproşează nimic din ceea ce s-a întâmplat în trecut.
Nina Petre
14 martie 2019
COMENTARIUL CORINEI la episodul 1
< sus >
Episodul spiritual nr.2 îl are ca erou pe brazilianul FELIPE CASTELO, care a trăit între anii 1702-1754 (secolul 18). S-a născut în localitatea Campinas, situată spre nord de Sao Paulo.
Arsenio Castelo, tatăl lui FELIPE, era militar de profesie, fiind angajat la unitatea militară din Campinas. Soţia lui se numea Marcia. FELIPE avea un frate cu 4 ani mai mare, numit Faustino.
Pasionat de cariera tatălui, Faustino a ajuns şi el militar. S-a căsătorit la 26 de ani cu domnişoara Custodia, o fată de 17 ani. Au avut doi băieţi, Rodolfo şi Silvio, plus o fiică, numită Carina.
FELIPE şi-a urmat anii de învăţământ general în mica şcoală ce aparţinea unităţii militare, iar pentru studii comerciale, a locuit 3 ani în Sao Paulo. Revenit acasă la 19 ani, a început să facă schimburi comerciale cu indienii botocuzi, sub protecţia militarilor din garnizoană.
S-a mutat în Sao Paulo la 23 de ani, prin căsătoria cu Cesaria Machado, o fată de 18 ani, fiica negustorului de zahăr Xavier Machado şi a doamnei Eliana, patroana unei cofetării. Cesaria lucra la cofetărie împreună cu mama ei.
Ea a născut un singur copil, pe frumoasa Carolina, la vârsta de 21 de ani. Carolina a ajuns şi ea cofetar. Căsătorită la 19 ani cu patronul de restaurant Rogerio Saldanha, un bărbat de 26 de ani, a avut împreună cu el un băiat, Pedro, şi o fată, Gloria.
FELIPE a decedat la 52 de ani, în toamna anului 1754, din cauza unei crize de malarie. Luase chinină timp de 2 ani, dar până la urmă, boala incurabilă a fost mai puternică decât el. Contactase virusul ucigaş în drumurile lui comerciale către triburile ascunse în păduri şi locuri mlăştinoase.
Indienii botocuzi locuiseră aproape de ţărmul Oceanului Atlantic până la sosirea colonizatorilor portughezi, care i-au exterminat în mare parte. Pentru a le lua pământurile, bandele militarizate ale ucigaşilor de indieni i-au obligat pe cei rămaşi în viaţă să se refugieze în adâncurile pădurilor, în regiuni mlăştinoase, aproape inaccesibile pentru cei care nu cunoşteau cărările ascunse. Condiţiile de trai ale puţinilor indieni de pădure rămaşi în viaţă erau foarte grele. Autorităţile atotstăpânitoare îi obligau să furnizeze preţioase materii prime aflate în păduri: cauciuc, smoală, coajă de chinină, pene de păsări rare. În schimbul materiilor prime, achiziţionate la preţuri de nimic, primeau obiecte de metal, ţesături şi alte mărfuri de cea mai proastă calitate, plătite foarte scump. În junglele mlăştinoase, mortalitatea era foarte mare, din cauza infecţiilor provocate de insecte.
Negustorul FELIPE a continuat să facă schimb de mărfuri cu indienii din păduri chiar şi după mutarea în Sao Paulo. La 52 de ani, avea ceva avere şi ar fi trăit liniştit până la bătrâneţe dacă necruţătoarea malarie nu l-ar fi răpus.
Felipe a fost fericit împreună cu soţia lui. A înşelat-o de câteva ori, dar fără urmări în viaţa lui de familie. Ar fi vrut să fie mai bogat, să îi dea o zestre mai mare Carolinei, să trăiască mai mult pentru a-şi ajuta nepoţii şi strănepoţii.
Nina Petre
29 aprilie 2019
COMENTARIUL CORINEI la episodul 2
< sus >
Episodul spiritual nr.3 o are ca eroină pe rusoaica ALENKA IAKOVLEVA. Ea s-a născut în localitatea Iaroslavl, situată în vecinătatea fluviului Volga, şi a trăit între anii 1596-1645 (secolele 16-17).
Negustorul de blănuri Igor Iakovlev din Iaroslavl, căsătorit cu doamna Evghenia, avusese patru copii. Primul băiat a murit la scurtă vreme după naştere. A urmat ALENKA, fată voinică şi sănătoasă, care a supravieţuit şi a crescut mare. După ea, au mai fost doi băieţi născuţi foarte bolnavi, nereuşind să trăiască mai mult de câteva zile.
ALENKA a primit educaţie cu ajutorul a două domnişoare guvernante sosite din Moscova timp de 5 ani, începând de la 7 ani. Împreună cu ele, a reuşit să înveţe limba rusă folosită în familiile celor bogaţi. În plus, limbile franceză şi latină, obligatorii pentru femeile şi bărbaţii din “înalta societate”.
La 16 ani, a fost luată în căsătorie de boierul Ghenadi Popov, un bărbat cu 11 ani mai în vârstă decât ea. Ghenadi era un negustor bine cunoscut de-a lungul Volgăi, din Iaroslavl până la Marea Caspică. Împreună cu tatăl său, Iuri Popov, transporta pe Volga piei şi blănuri preţioase, întorcându-se de la malul mării cu obiecte din aur şi argint, mătăsuri şi cosmetice orientale. Ghenadi şi tatăl lui obişnuiau să împrumute bani cu camătă unor negustori care le erau recunoscători, pentru că îi scoteau din mari necazuri.
Mama lui Ghenadi se numea Galia. Harnica şi inimoasă Galia şi-a ajutat nora la creşterea celor două fetiţe, mai ales după ce ALENKA a rămas văduvă. Pe Iarina, mama ei a născut-o la 20 de ani, iar pe Vania, la 24 de ani.
ALENKA avea 32 de ani, când i-a murit soţul. Ghenadi plecase singur cu barca pe Volga, având de făcut o vânzare de blănuri spre sud de Iaroslavl. Doi cazaci şi-au apropiat barca de cea a lui Ghenadi, apoi l-au înjunghiat şi i-au furat toată marfa. L-au aruncat în apă, ca să i se piardă urma. Familia l-a aşteptat în zadar pe Ghenadi să revină acasă. Resturile din barcă, aruncate de apă la câţiva kilometri distanţă spre sud, nu au fost recunoscute de nimeni.
ALENKA rămăsese fără bărbat, cu două fetiţe orfane de tată. Iarina avea 12 ani, iar Vania, 8 ani. Cu banii primiţi de la părinţii şi socrii ei, ALENKA şi-a educat fetele foarte bine, iar după aceea le-a lăsat să se mărite cu cine au vrut.
Iarina s-a căsătorit la 19 ani în Moscova cu militarul Anatoli Cekin, un bărbat de 26 de ani. Au avut un singur copil, pe fiul lor, Kiril.
Pe Vania a răpit-o la 15 ani un cazac din Rostov şi a dus-o în casa lui. Marat avea 22 de ani, se ocupa cu negustoria şi s-a priceput să o facă pe Vania fericită. Au avut împreună doi băieţi: Nail şi Ruslan.
După 17 ani de văduvie, ALENKA şi-a luat rămas bun de la viaţă şi de la cei dragi. Era în toamna anului 1645. Împlinise de curând 49 de ani. Îl visase pe Ghenadi câteva nopţi la rând, chemând-o să vină lângă el, fiindu-i foarte dor de ea. După nenumărate rugăciuni îndreptate către Dumnezeu, în care Îl implora să o ia din acea lume, dorinţa i-a fost ascultată şi îndeplinită. A murit în timpul somnului, la sfârşit de septembrie, scăpând astfel de tristeţile şi durerile vieţii.
În această viaţă nu se regăsesc, în apropierea ta, spiritele unor persoane din viaţa antecesoarei Alenka Iakovleva. Viaţa Alenkăi împreună cu soţul ei a fost împlinită. Ea nu a avut motive să fie nemulţumită de infidelitatea lui Ghenadi. Alenka ar fi vrut să aibă trei-patru copii împreună cu Ghenadi. Alenka a avut sufletul cald al slavilor, dar şi puterea lor de a trăi în condiţiile oferite de familie şi societate.
Rosalia, Felipe şi Alenka au avut şcoala vieţii, cu necazuri şi bucurii. De la ei ţi s-a transmis pe cale karmică puterea oamenilor din alte vremuri de a răzbate, cu multă tenacitate, prin jungla societăţii. Cea de astăzi nu se deosebeşte în mod esenţial de societăţile din trecutul istoric al omenirii.
Nina Petre
30 mai 2019
COMENTARIUL CORINEI la episodul 3
< sus >
Episodul spiritual nr.4 o are ca eroină pe sirianca ATIYA. Viaţa ei s-a desfăşurat în perioada anilor 1404-1462 (secolul 15).
Cucerită de arabi între anii 635-640, Siria a ajuns sub controlul mamelucilor din Egipt în anul 1250. Mamelucii erau formaţiuni combatante (turceşti sau kîrghîze) ai căror luptători constituiau, la început, forţa militară a dinastiei Ayyubizilor. În 1250 i-au răsturnat pe Ayyubizi, reuşind apoi să guverneze Egiptul până în 1517. Asuprirea poporului sirian de către feudalii turci a fost cumplită.
ATIYA s-a născut într-o familie modestă dintr-un sat aflat spre sud de Damasc. Localnicii erau în majoritate crescători de animale: oi, capre şi cămile. Hasib, tatăl ATIYEI, era beduin, crescător de cămile, obişnuit să transporte cu caravana diferite mărfuri cerute la vânzare în Damasc. Hana, soţia lui Hasib, născuse şapte copii. Două fetiţe au murit la scurtă vreme după naştere. Apoi a sosit ATIYA, care a supravieţuit. Un băiat s-a stins din viaţă la mai puţin de un an, fiind grav bolnav. Ceilalţi trei băieţi au trecut de vârsta copilăriei.
Nuh, fiul cel mare, a fost ucis de hoţi la 17 ani, în timp ce încerca să îşi apere tatăl de asaltul lor.
Mai tânăr cu 3 ani decât Nuh, era Saiful. El a rămas în sat, preferând să cultive legume. S-a căsătorit la 24 de ani cu Rajya, o fetiţă de 14 ani, care i-a dăruit doi băieţi şi o fată.
Tayeb, cu 5 ani mai tânăr decât Saiful, a ajuns măcelar în Damasc, unde s-a căsătorit cu Zinat, fiica în vârstă de 16 ani a patronului său. Au avut împreună doi băieţi şi două fete.
ATIYA a învăţat să ţeasă covoare şi carpete împreună cu Hana, mama ei. Produsele respective luau calea Damascului pe spinarea cămilelor lui Hasib.
Fata avea 10 ani, când au văzut-o luptătorii unui comandant militar din Damasc, sosiţi să fure animale şi fete frumoase. Luată sub ameninţarea cuţitelor, ATIYA a fost transportată pe o cămilă până în haremul şefului lor, comandantul militar mameluc Ridwan, un bărbat sever în vârstă de 36 de ani. Fata, obosită şi speriată, a fost dată în grijă şefei haremului, o sclavă în vârstă numită Masuma. Timp de 7 ani, cât a mai trăit Masuma, ATIYA s-a bucurat de ajutorul ei în privinţa educaţiei necesare în harem şi a puterii de a suporta asalturile sexuale sosite din partea lui Ridwan.
Moartea celor doi băieţi, la scurtă vreme după ce i-a născut, i-a provocat ATIYEI dureri sufleteşti de neuitat.
Datorită priceperii de a ţese covoare superbe, a fost lăsată să trăiască în harem şi să muncească într-unul din atelierele stăpânului.
Avea 43 de ani, când Ridwan a murit într-o luptă. Haremul şi toată averea lui i-a revenit unicului fiu, militarul Shiham. Acesta i-a propus ATIYEI eliberarea, după ce femeia împlinise 50 de ani. Bucuroasă la perspectiva ieşirii din sclavie, a acceptat. Până la 61 de ani, când a plecat definitiv din acea lume, s-a întreţinut singură din vânzarea covoarelor, pe care încă mai reuşea să le confecţioneze.
Atiya se considera prea săracă şi umilă pentru a se aventura în intrigile din harem. A născut copiii pentru că stăpânul Ridwan şi i-a dorit. După moartea celui de-al doilea copil, Atiya nu a mai reuşit să consume niciodată carne şi nici să bea lapte. Atiya şi-a iubit părinţii, fraţii, copiii şi în mod obligatoriu, stăpânul absolut, Ridwan. Spiritul ei era liber în idealurile lui, dar femeia trăia constrânsă de sclavia în care ajunsese.
Spiritul mamelucului s-a întâlnit şi în alte vieţi cu spiritul tău. Legăturile karmice rezultă din interacţiunea acelor oameni.
Nina Petre
17 august 2019
COMENTARIUL CORINEI la episodul 4
< sus >
Episodul spiritual nr.5 îl are ca erou pe afghanul HATIM. El s-a născut în localitatea Kandahar şi a trăit între anii 1280-1342 (secolele 13-14).
În secolele 7 şi 8 avusese loc invazia arabilor şi islamizarea ţării. Între anii 1173-1526, Afghanistanul s-a aflat sub influenţa sultanatului din Delhi. În 1222 a început invazia armatelor lui Ginghis-Han şi formarea principatelor mongole.
Părinţii lui HATIM aparţineau unei mari uniuni tribale afghane alcătuite din etnici abdali. Începând cu secolul 18, s-au numit durani. Triburile abdali duceau o viaţă sedentară şi se ocupau în principal cu agricultura, la ţară, iar la oraşe, cu meşteşugurile.
Umar, tatăl lui HATIM, era cojocar. Nevasta lui, Radha, născuse patru copii, doi băieţi şi două fete. Fiul cel mare, HATIM, avea cu un an mai mult decât Habib. Mai puţin norocos decât fratele său, Habib a fost ucis de luptători mongoli, care intraseră în Kandahar. Băiatul avea doar 10 ani.
Fata cea mare, Avani, a fost răpită de mongoli şi transformată în sclavă la vârsta de 8 ani. Sora ei, Omana, mai tânără cu 3 ani, s-a căsătorit la 15 ani cu negustorul Gazi din Kandahar, un flăcău de 21 de ani. Au avut trei copii: două fete şi un băiat.
La 14 ani, HATIM a fost primit ca muncitor la vite pe moşia negustorului Musa din Kandahar. Musa avea mii de animale pe un vast teren aflat la mică depărtare de oraş. Zecile de muncitori, unii liberi şi alţii sclavi, îngrijeau oi, vite cornute mari, cai şi păsări de curte.
Împlinind 15 ani, HATIM a fost luat în grupul de luptători care îşi apăra stăpânul, pentru a învăţa să lupte împotriva năvălitorilor mongoli.
La 24 de ani, stăpânul i-a dat voie să şi-o ia de nevastă pe bucătăreasa Makara, o fată de 17 ani, care muncea în bucătăria din casa cea mare, unde locuia stăpânul Musa când sosea din Kandahar. HATIM fiind un luptător preţios, i s-a permis să locuiască împreună cu Makara şi viitorii lor copii într-o căsuţă de pe moşie.
Makara a dat viaţă la trei copii. Unica fată, Avasa, a sosit la 23 de ani. Pe Ullah l-a născut la 19 ani, iar pe Azam, la 25 de ani.
Pe Avasa a luat-o de nevastă la 16 ani un negustor sosit din sudul ţării, fata plecând împreună cu el. Au avut două fete şi doi băieţi.
Ullah, ajuns luptător alături de tatăl său, s-a căsătorit la 23 de ani cu Kasi, o fetiţă de 16 ani. Au avut împreună o fată şi doi băieţi.
Azam, crescător de animale şi luptător, s-a căsătorit la 20 de ani cu Durga, o fată de 17 ani, care i-a dăruit trei băieţi. S-a mutat după nuntă într-un sat, departe, spre vest de Kandahar.
În vara anului 1342, moşia a fost din nou invadată de mercenari mongoli, cu toate că noul stăpân, Yakub, fiul răposatului Musa, le plătise lună de lună un tribut substanţial comandanţilor mongoli din Kandahar. HATIM împreună cu fiul său Ullah şi ceilalţi luptători au pornit să apere casa stăpânului şi întregul sat. Au fost ucişi toţi locuitorii care nu reuşiseră să fugă. Yakub şi-a negociat scăparea, reuşind să ajungă în Kandahar. HATIM, soţia lui, Makara, şi curajosul lor fiu, Ullah, au fost ucişi. Nu a scăpat de moarte nici familia lui Ullah. Avasa şi Azam au scăpat cu viaţă, locuind în zone ce nu fuseseră atacate de mongoli.
Ca luptător devotat stăpânilor, Hatim a ucis mulţi oameni. Câte o parte din karma negativă acumulată de el a trecut la succesorii lui spirituali. Hatim a luat ostatici în luptele la care a participat. Ca urmare, spiritul lui s-a întrupat în Atiya, sclava siriană.
Hatim, cu firea lui modestă a omului sărac, s-a bucurat de tot ce i-a fost plăcut în viaţă. A regretat că nu a ajuns bogat ca stăpânii lui. A fost mulţumit pentru că şi-a făcut datoria faţă de familia şi stăpânii lui. Dacă dezerta din armata stăpânului, risca să fie urmărit şi ucis.
Spiritele speră la fiecare întrupare că îşi vor atinge cât mai multe obiective. Din păcate, nu li se îndeplinesc toate dorinţele. Aşa s-a întâmplat şi cu spiritul lui Hatim.
Nina Petre
14 septembrie 2019
COMENTARIUL CORINEI la episodul 5
< sus >
Episodul spiritual nr.6 o are ca eroină pe BLANCHE DORTIER. Ea s-a născut în localitatea portuară Marsilia şi a trăit între anii 1113-1168 (secolul 12).
Tatăl ei, Augustin Dortier, muncea ca marinar pe nave comerciale care transportau mărfuri între Marsilia şi Genova. Nevasta lui Augustin, croitoreasa Odette, o născuse doar pe BLANCHE.
Comerţul practicat în sudul Franţei era asemănător cu cel al negustorilor italieni: exportau produse orientale, sare şi vinuri, pe care le schimbau pe postavuri aduse din Flandra şi lână din Anglia. Cei mai activi pe piaţa Marsiliei erau negustorii genovezi, care îi concurau pe cei francezi. Franţa era dificitară în privinţa mijloacelor de transport pe apă. Majoritatea corăbiilor care îi deserveau traficul maritim erau nave engleze, spaniole sau hanseatice. Cele mai preţioase mărfuri transportate pe apă erau obiectele de lux şi mirodeniile aduse din Orient, la care se adăugau sclavii.
BLANCHE a învăţat să coasă rochii elegante din materiale scumpe, aduse din Orient, împreună cu mama ei. Mai ştia să facă broderii şi dantele.
La 17 ani, a fost luată în căsătorie de marinarul Ignace Bouvier, un bărbat de 24 de ani, originar din Marsilia. Tatăl lui, Sebastien Bouvier, era negustor de haine. Doamna Florinda, mama lui Ignace, croitoreasă italiancă sosită din Genova, îl născuse numai pe Ignace. Florinda ştia să facă bijuterii, meserie pe care a învăţat-o şi BLANCHE.
Unicul copil născut de BLANCHE, la 20 de ani, a fost micuţul Paul. Băiatul a ajuns negustor pe mare, ca tatăl lui şi ca bunicul Augustin. S-a căsătorit la 27 de ani cu Serena Paoli, o fată de 16 ani din Genova, stabilindu-se în oraşul ei. Au avut trei copii. Fata lor se numea Ricarda, iar băieţii, Michele şi Fabien.
Ignace a renunţat la comerţul naval după ce a împlinit 34 de ani, fiind grav bolnav de reumatism. Şi-a continuat activitatea de negustor împreună cu tatăl lui în Marsilia. A decedat la 59 de ani, în iarna anului 1165, din cauza unei crize cardiace.
BLANCHE, ajunsă văduvă la 52 de ani, a refuzat oferta lui Paul, fiul ei, de a se stabili în casa lui din Genova. A rămas în casa ei din Marsilia, continuând să coasă şi să vândă rochii elegante în micul magazin din piaţa oraşului.
Într-o seară de toamnă, în anul 1168, când abia împlinise 55 de ani, a fost atacată pe stradă de doi hoţi care au înjunghiat-o şi i-au furat punga cu bani.
Despre BLANCHE îţi mai spun câte ceva:
- După moartea soţului, a devenit melancolică, scumpă la vorba, prudentă în relaţiile cu prietenele ei;
- Spiritul regretatului Ignace a trecut pe lângă tine, fiind întrupat într-un tânăr care ţi-a plăcut foarte mult;
- Puternic ataşată de casa din Marsilia, unde şi-a trăit anii tinereţii împreună cu Ignace, BLANCHE a ales să trăiască departe de fiul ei;
- Chiar şi văduvă fiind, a continuat să se îmbrace elegant şi să poarte bijuterii frumoase, pe care şi le confecţiona cu mare pasiune;
- Încă din perioada copilăriei, avea vise nocturne, continuate ziua cu tot felul de imagini care îi prevesteau despărţiri, crime, naufragii, furturi, îmbogăţiri ale unor persoane cunoscute sau chiar falimente. Când presimţea pericolul unor naufragii, îi sfătuia pe Ignace şi pe tatăl ei să nu plece pe mare. I s-a arătat într-un vis că va fi atacată de hoţi. Nu i-a dat atenţie, fiind obişnuită cu tot felul de imagini macabre. Totuşi, visul respectiv a fost corect.
Nina Petre
25 octombrie 2019
COMENTARIUL CORINEI la episodul 6
< sus >
Episodul spiritual nr.7 îl are ca erou pe corsicanul SAVERIU. El s-a născut în localitatea Bonifacio, aflată în sudul insulei Corsica, şi a trăit între anii 1016-1067 (secolul 11).
În anul 774, Carol cel Mare dăruise Corsica papei Adrian I. Începând cu secolul 11, Corsica a fost administrată de episcopul din Pisa. Oraşul Pisa făcuse parte din marca Toscanei. În secolele 10-11 a devenit puternic şi a ajuns o republică maritimă înfloritoare, extinzându-şi dominaţia asupra vestului Mării Mediterane, asupra insulelor Sardinia şi Corsica.
Francescu, tatăl lui SAVERIU, muncea ca marinar pe nave comerciale pisane. Soţia lui, doamna Maria, născuse doi băieţi. Carlu era cu 2 ani mai mare decât SAVERIU. Ajuns şi el marinar, Carlu s-a căsătorit la 24 de ani cu Ghjulia, o fată de 19 ani. Au avut un singur copil, pe fiul lor, Ghjuvan.
SAVERIU şi-a dorit de mic să devină preot, ca unchiul Petru din Pisa, fratele lui Francescu. Părinţii i-au făcut pe plac, iar Francescu l-a dus în Pisa după ce a împlinit 8 ani. Absolvind studiile generale într-o şcoală catolică din Pisa, băiatul s-a înscris la 14 ani în şcoala confesională din oraş, aflată sub autoritatea episcopului catolic. Cu studiile terminate, SAVERIU a fost trimis, la aproape 20 de ani, din ordinul papei Benedict IX, în Etiopia, ca misionar printre creştinii monofiziţi.
La 21 de ani, a ajuns în Eritreea. După o scurtă perioadă de odihnă după lunga călătorie, şi-a început drumurile prin Eritreea şi în restul Etiopiei. Timp de 30 de ani, cât a mai avut de trăit, s-a străduit să pună de acord catolicismul papal cu “erezia” creştină numită monofizism. Credincioşii monofiziţi din Etiopia admiteau în fiinţa lui Cristos doar natură divină. Creştinismul sub forma monofizită devenise în secolul 4 religie de stat în Etiopia.
Prin eforturile lui de misionar catolic, SAVERIU şi-a făcut mulţi duşmani printre preoţii monofiziţi, care, influenţând autorităţile statului, i-au făcut viaţa imposibilă în multe locuri unde a încercat să se aşeze pentru mai multă vreme. SAVERIU nu s-a căsătorit, nu a avut copii, iar puţinele lui iubite au păstrat secretul relaţiilor cu el.
Bolnav de malarie, SAVERIU a încetat din viaţă la 51 de ani, în vara anului 1067, adăpostit într-o casă modestă a unor ţărani cumsecade, clădirea aflându-se în zona lacului Tana.
Alte amănunte despre SAVERIU:
- Se simţea dedicat vieţii de preot misionar. Avea o fire calmă, tolerantă, dornică de pace şi credinţă în Divinitate. Respecta întru totul învăţătura Bisericii Catolice. Se bucura când reuşea să convingă oamenii asupra credinţei în adevăratul Cristos. Şi-a presimţit apropierea morţii şi a regretat că munca lui de misionar creştin se va întrerupe. Prin comportament şi aspectul fizic părea un om mediocru, dar inteligenţa lui era deosebită.
- Karma pe care şi-a construit-o cu multă migală a fost în mare parte pozitivă. Cei care l-au iubit şi respectat au plâns la moartea lui. Karma lui negativă a fost generată de lipsa de grijă faţă de părinţii lui, care au murit fără să îl mai vadă. În plus, nu s-a străduit să atragă şi alţi misionari catolici spre ţările din nord-estul Africii.
- Cultura lui se limita la religia catolică şi la cunoaşterea ţărilor în care a trăit. A învăţat dialectele vorbite în zonele unde a locuit mai multă vreme. Trăia foarte modest, se hrănea şi se îmbrăca din donaţiile primite de la populaţie. S-a bucurat la gândul plecării în Eritreea şi Etiopia, ştiind că în acele ţări va fi mai bine tolerat şi înţeles decât în ţările Maghrebului. Nu a revenit în Corsica.
Nina Petre
24 noiembrie 2019
COMENTARIUL CORINEI la episodul 7
< sus >
Eroina episodului spiritual nr.8 este chilianca TAMA. Viaţa ei s-a desfăşurat în perioada anilor 888-924 (secolele 9-10). S-a născut într-o comunitate de indieni araucani aşezată spre sud de actualul oraş Santiago, în zona unde s-a dezvoltat localitatea Rengo.
Statul Chile de astăzi era locuit în vechime de indieni araucani care, datorită unei organizări foarte puternice, au reuşit să oprească, în secolul 15, înaintarea incaşilor până aproape de paralela 35. Araucanii îşi spuneau mapuche, adică “oamenii Pământului”. Ei se ocupau cu agricultura, vânatul, pescuitul, ţesutul din lână de lama şi de guanaco (o rudă sălbatică a lamei).
Tatăl eroinei noastre, TAMA, se numea Ulonko şi îndeplinea funcţia de vraci al satului. Utray, nevasta lui Ulonko, dăduse viaţa la trei fete şi patru băieţi. Au decedat la vârste mici, suferind de diverse boli, două fetiţe şi trei băieţi. Supravieţuitori au fost TAMA şi Nanco, fratele ei mai tânăr cu 6 ani. Bun gospodar, Nanco s-a căsătorit la 20 de ani cu Lako, o fată de 15 ani. Ea a născut o fetiţă şi un băiat.
TAMA avea 6 ani, când şi-a anunţat tatăl că dorea să ajungă vraci. Ulonko i-a făcut pe plac, observând că fiica lui avea, într-adevăr, chemare pentru această meserie. A luat-o drept ucenică, iar după câţiva ani s-au retras într-o peşteră pentru a-i desăvârşi pregătirea. Acolo fata a primit harul de a comunica mental cu duhurile. Ulonko i-a încredinţat instrumentele cultului lor şi a consacrat-o drept machi (shaman) calificat.
Machi TAMA avea 16 ani, când i-a murit tatăl, ucis de un bolovan rostogolit de pe munte în timp ce ploua torenţial. După îngroparea lui Ulonko, întreaga suflare adultă a satului a desemnat-o pe TAMA drept noul vraci. Începând cu ziua următoare, fata a fost instalată de săteni în coliba de vraci a defunctului tată şi obligată să îmbrace haine bărbăteşti. După aceea, şi-a început activitatea de machi. Ca vraci-femeie, nu a avut voie să se căsătorească şi nici să aibă copii.
Avea 25 de ani, când fratele ei, Nanco, a fost ucis de un guanaco în timp ce se străduia să îl vâneze. TAMA a ajutat-o pe văduva Lako şi îşi crească micuţii rămaşi fără tată.
În fiecare dimineaţă, machi TAMA îşi începea ritualul divin prin incantaţii monotone, murmurate în timp ce înconjura neobosită altarul de nenumărate ori, construcţia respectivă fiind un podium prevăzut cu trepte. Ajunsă pe podium, începea să bată în toba sfântă şi să sufle într-un bucium subţire, aducând la cunoştinţa duhurilor necazurile sătenilor. După aceea, formula rugăminţile către duhurile protectoare, pe care le întărea cu ofrandele aşezate lângă altar: animale sugrumate sau despicate pentru a se putea citi în măruntaiele lor secretele viitorului, cum era hotărât de machi TAMA.
Araucanii credeau în viaţa de apoi, dar nu şi în răsplata sau pedeapsa de pe lumea cealaltă. Religia araucană, prin reprezentantul ei, vraciul, avea un caracter practic. În afară de faptul că era un intermediar între forţele oculte şi oameni, vraciul avea o muncă de vindecător şi prezicător.
Machi TAMA trata şi bolnavi care credeau că au înghiţit un obiect care nu le prieşte. Ea invoca duhurile protectoare, înfigând o rămurică de scorţişoară în pământ. Când un duh se prezenta, machi îl tămâia cu rotocoale de fum de tutun, după care îi cerea să îi dezvăluie leacul necesar bolnavului. Duhul adopta părerea ei şi anume că bolnavul trebuia să lepede îmbucătura cu bucluc, pe care i-a dăduse vreun duşman în dorinţa lui de răzbunare. Bolborosind nişte descântece, machi TAMA îi ungea burta cu un terci de ierburi, iar cu un cuţit de lemn se prefăcea că îi deschide pântecele, în căutarea obiectului aducător de boală. Avea pregătite în ascuns viermişori, râme şi şopârle. Se prefăcea că scotea din burta bolnavului vietatea înghiţită, apoi “închidea” rana fără să lase vreun semn. Bolnavul trebuia să se considere vindecat.
În ceremoniile de cult, machi TAMA folosea un instrument muzical asemănător cu buciumul din Alpi. Obiectul era alcătuit dintr-o tulpină lungă de trestie, la un capăt fiind prevăzută cu un corn de animal. Chemările buciumului aveau rolul de a atrage atenţia spiritelor bune asupra oamenilor aflaţi în rugăciune. Pentru practicile ei, machi folosea şi pietre, grăunţe, ierburi, figurine din lemn sau lut reprezentând animale, de obicei lama şi guanaco. Un mare rol în atragerea duhurilor bune îl aveau diferitele părţi ale arborelui sfânt al araucanilor – canelo – arborele de scorţişoară. El era considerat un simbol al vieţii şi semn al păcii. În adevăratele operaţii, machi folosea cu rol de narcotic planta numită la noi ciumăfaie, care conţine un alcaloid otrăvitor.
La 36 de ani, machi TAMA şi-a presimţit moartea, aceasta grăbindu-se să sosească. Într-o noapte, femeia a fost ucisă cu un pumnal de un bărbat din sat care o iubea de multă vreme, omul nereuşind să fie primit în modestul ei pat, adică pe scoarţa unde se odihnea ziua sau noaptea.
Găsită fără suflare în zori de zi, femeia-vraci a fost înmormântată cu toate onorurile cuvenite rangului ei şi binelui pe care îl făcuse de-a lungul vieţii. Au îmbrăcat-o în haine noi, au plâns-o îndelung, i-au aşezat în mormânt obiectele folosite zilnic, mâncare şi băutură din belşug, care să îi ajungă multă vreme. După un an, i-au adus din nou mâncare şi i-au povestit ce se mai întâmplase prin sat. Foşnetul frunzelor crescute lângă mormânt le-a spus tuturor celor de faţă că machi TAMA îi auzise şi se ruga pentru binele lor în lumea zeilor unde ajunsese.
Tama a fost ucisă de luptătorul Uney, un bărbat de 40 de ani, care o iubea de când era mică. Şi ea l-a iubit, dar a ales între el şi jurământul de castitate depus la încredinţarea funcţiei de vraci. Următorul vraci a fost nepotul ei, Taro, fiul fratelui Nanco, decedat la vârsta de 25 de ani. Sora lui Taro se numea Ilen. Tama şi-a creat o karmă negativă prin renunţarea la iubirea faţă de Uney. El nu a reuşit să se îndrăgostească de o altă fată şi nici nu s-a căsătorit. De câte ori pleca la lupte cu triburile rivale, se ruga la zeul războiului să fie ucis mai repede.
Nina Petre
28 decembrie 2019
COMENTARIUL CORINEI la episodul 8
< sus >
Episodul spiritual nr.9 o are ca eroină pe japoneza MAYAKO. Ea s-a născut în localitatea Nara (situată spre sud-est de Osaka). Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 714-759 (secolul 8).
MAYAKO a trăit în perioada Nara (Tempyo), care a durat din anul 710 până în anul 794. În 710, capitala ţării a fost instalată la Heijo, cunoscută mai târziu ca Nara. Secolul care a urmat după stabilirea capitalei la Nara a reprezentat apogeul influenţei chinezeşti în cultura japoneză. Nara era construită după modelul metropolei T’ang, Ch’ang-an, fiind totuşi mult mai mică în comparaţie cu oraşul chinezesc. Starea de pace a ţării este atestată de faptul că oraşul Nara nu avea ziduri de apărare şi nici şanţuri cu apă împrejur.
În perioada vieţii lui MAYAKO, pe tronul Japoniei au domnit următorii împăraţi: 1) Împăratul Genmei (Ghenmei) între anii 707-715; 2) Împărăteasa Genso (715-724); 3) Somu (724-749); 4) Împărăteasa Koken (749-758); 5) Junnim (758-764).
Meşterul Gokuro, tatăl lui MAYAKO, era lucrător în argilă. Soţia lui Gonkuro, doamna Kimiko, avea trei copii. Fetele se numeau MAYAKO şi Kiyomi, iar băiatul, Keisuke. MAYAKO era mai în vârstă decât sora şi fratele ei.
Kiyomi, ajunsă pictoriţă pe mătase, s-a căsătorit la 16 ani cu croitorul Uchida, un bărbat de 25 de ani. Au avut doi băieţi: Shoraku şi Saburo. Keisuke a decedat la 15 ani, din cauza unei boli de stomac.
MAYAKO s-a născut cu talent la pictură, la fel ca mama şi sora ei. Până când s-au măritat, cele două surori şi-au ajutat mama la decorarea statuetelor de cult şi a vaselor de ceramică făcute de Gonkuro. Ceramica din acea perioadă imita ceramică de provenienţă chineză. Nuanţele vopselelor erau sumbre (brune, cenuşii) sau mai deschise (verde, galben) şi, foarte rar, albastre. Obiectele de ceramică serveau ca material funerar sau ca vase de bucătărie (farfurii, cupe, boluri). Statuetele funerare nu abordau neapărat subiecte religioase budiste, ci mai degrabă subiecte profane. Erau frecvente statuetele ce reprezentau dansatori, muzicieni, personaje caricaturale, umoristice, eventual, regi păzitori ai templelor.
La 17 ani, MAYAKO a fost luată în căsătorie de Takuya, un bărbat de 23 de ani, negustor de vopsele şi lacuri. Părinţii lui trăiau într-un sat spre sud de Nara, ocupându-se cu agricultura. Gospodarul Naozane, tatăl lui Takuya, era căsătorit cu harnica Aneko. Femeia îi dăruise patru copii. Fetele lor se numeau Nanako, Ise şi Hisae, iar băiatul, Takuya.
MAYAKO a născut doi copii. Kijuro, adus pe lume la 21 de ani, a supravieţuit. Sora lui, născută la 3 ani după el, a murit după câteva zile de la naştere.
MAYAKO avea 41 de ani, când i-a murit soţul. Takuya avea o boală de inima încă din copilărie. Kijuro, ajuns orfan de tată la 24 de ani, încă nu era căsătorit. Reuşea să câştige ceva bani din vânzarea unor obiecte de ceramică.
Spre sfârşitul anului 755, văduva de 41 de ani, MAYAKO, a fost chemată să lucreze în vastul atelier al împărătesei Koken. Înzestrată cu o putere de sacrificiu imensă, MAYAKO lucra zi şi noapte la magnificele măşti gigaku, destinaţia lor fiind religioasă. Ele aveau dimensiuni mari, pentru a fi văzute de la distanţă în cadrul ceremoniilor religioase. În munca ei asiduă, artistă MAYAKO golea multe vase cu lacuri şi vopsele. Intoxicată grav cu acele materiale otrăvitoare, a decedat la 45 de ani, în iarna anului 759.
La MAYAKO remarcăm puternica legătură dintre artă şi divinitate, dorinţa de sacrificiu în tot ceea ce făcea, pierderea tonusului de viaţă după moartea soţului, sensibilizarea organismului din cauza folosirii unor materiale toxice destinate picturii.
Mayako era budistă, educată în credinţa că împăratul este întruchiparea lui Buddha. S-a simţit datoare să se supună voinţei împărătesei. Nu ştia că s-ar fi putut intoxica din cauza vopselelor şi a lacurilor folosite în pictură. Cu siguranţă că moartea timpurie a reuşit să îi fractureze destinul.
Spiritul lui Kijuro, fiul lui Mayako, este întrupat departe de tine, pe continentul sud-american.
Nina Petre
21 februarie 2020
COMENTARIUL CORINEI la episodul 9
< sus >
Episodul spiritual nr.10 îl are ca erou pe elveţianul ERIK (600-658). El s-a născut într-o localitate de pe malul lacului Geneva, denumită astăzi Vevey. Începând cu secolul 3, pe teritoriul Elveţiei s-au stabilit triburile germanice ale burgunzilor şi ale alamanilor.
Părinţii lui ERIK erau de origine alamană. Bert, tatăl lui ERIK, avea o mică fermă unde cultiva cereale, iar marfa o schimba pe alte produse în aşezările de pe malul lacului Geneva. Doamna Friede, soţia lui Bert, născuse doi băieţi. Primul copil a decedat la câteva ore după naştere, având malformaţii la organele interne.
La 4 ani după copilul pierdut, a sosit ERIK, voinic şi sănătos. Ştiinţă de carte nu a primit, dar i-a plăcut să fie harnic la ferma tatălui său. Până la 14 ani, a locuit la fermă cu mama lui şi numeroşii sclavi ai părinţilor. A învăţat să cultive cereale şi legume şi să supravegheze munca sclavilor.
Bert şi-a deschis un depozit de cereale în Vevey când ERIK avea 15 ani. Ferma a fost lăsată în grija unor rude, iar tatăl şi fiul au început să facă afaceri profitabile cu negustori evrei localnici sau sosiţi din ţările vecine. ERIK şi Bert şi-au mărit gama de produse oferite vânzării. Făceau rost de postavuri, lână, sclavi, lemne, bumbac, obţinând la schimb de la diverşi negustori: sare, vin, fier, sclavi, grâu, condimente, obiecte de lux aduse din Orient, alaun.
La 20 de ani, negustorul ERIK era un om bogat. În vila lui cea nouă din Vevey şi-a adus-o pe aleasa inimii, evreica Shelah. Fata împlinise 16 ani şi provenea dintr-o comunitate de evrei şi alamani devenită ulterior oraşul Aubonne. Raanan, tatăl fetei, avea un depozit de mărfuri. Zeruah, soţia lui Raanan, născuse două fete: Shelah şi Meira.
La 22 de ani, Shelah l-a născut pe micuţul Gereon, unicul copil. Băiatul, semănând bine cu tatăl lui, a ales, în acelaşi timp, viaţa la ţară şi negustoria la oraş. S-a căsătorit la 20 de ani cu Johanna, o fată de 18 ani, care i-a dăruit două fiice: Jutta şi Hilde.
În toamna anului 658, ERIK a pornit cu barca pe lac pentru a face comerţ cu negustori francezi. Vehiculul, prea încărcat cu saci grei, s-a răsturnat, trăgându-l în adâncuri pe imprudentul negustor.
ERIK a fost un gospodar şi negustor bine instruit în şcoala vieţii. Avea un suflet generos, pe care şi-l scotea la iveală numai în prezenţa rudelor, familiei şi a celor mai buni prieteni. Firea lui era aspră, interiorizată, având mereu grijă să nu profite careva de bunele lui intenţii. De la sclavi aştepta să fie supuşi, să nu se revolte, bărbaţii să muncească oricât era necesar, iar femeile să nu îl ispitească spre a le seduce. A fost foarte mândru de nevasta, fiul şi nepoatele lui. I-au plăcut băutura, petrecerile populare, călătoriile şi banii de aur. A murit ca mulţi negustori din acele vremuri, care străbăteau apele şi cutreierau drumurile pe uscat, căutând neobosit să facă schimb de mărfuri sau să adune pungi cu bani pentru copiii şi nepoţii lor. A regretat că nu a avut mai mulţi copii. Având în vedere viaţa dură a bărbaţilor în vremea lui, indiferent ce preocupări aveau, karma negativă adunată de ERIK este aproape neglijabilă.
Nina Petre
13 martie 2020
COMENTARIILE CORINEI la episodul 10
< sus >
Episodul spiritual nr.11 îl are ca erou pe guatemalezul TEHUAC. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 477-521 (secolele 5-6). A văzut lumina zilei pentru prima dată în casa părinţilor lui, situată pe teritoriul unui războinic bogat, într-un sat de mayaşi în care trăiau câteva zeci de familii.
Teritoriul Guatemala a reprezentat în mileniul 1 d.Hr. nucleul strălucitei civilizaţii precolumbiene a indienilor maya. Având o origine incertă, mayaşii s-au aşezat în zona Americii Centrale, unde se practica o cultură rudimentară a porumbului. Între secolele 3 şi 10, mayaşii au cunoscut apogeul dezvoltării oraşelor-stat. Acestea nu au avut niciodată o organizare politică unitară, dar erau legate între ele prin raporturi comerciale şi printr-o civilizaţie comună.
Susţinută de o agricultură înapoiată din punct de vedere tehnic, lipsa animalelor de povară şi transport, folosirea metalelor aproape inexistentă, civilizaţia mayaşilor se baza pe o puternică solidaritate de clan şi pe cultivarea în comun a terenurilor. Comerţul terestru era foarte important. Religia, predominant axată pe forţele naturii, respecta o riguroasă practică a obiceiurilor, printre care se aflau sacrificiile, chiar şi umane.
Satul în care trăia TEHUAC se afla într-o zonă de dealuri împădurite, aproape de lacul Izabel. După mulţi ani, acolo s-a dezvoltat oraşul El Estor.
Tatăl lui TEHUAC, preotul Nohti, era şi căpetenie locală. Nevasta lui Nohti, numită Xihui, era mama a trei băieţi. Fiul cel mare, Ilhicam, ajuns negustor la 21 de ani, s-a căsătorit cu o fată de 15 ani din sat, care a născut trei fetiţe şi patru băieţi. TEHUAC era cu 3 ani mai tânăr decât Ilhicam.
Fratele cel mic, Otli, avea cu 4 ani mai puţin decât TEHUAC. Bun gospodar în sat, Otli şi-a luat de nevastă o fetiţă de 13 ani. Ea a dat viaţă la trei fete şi patru băieţi.
TEHUAC a participat de mic, pe măsura puterilor lui, care creşteau an de an, la muncile agricole, vânătoare, lupte cu diverse triburi duşmănoase.
Fauna ce popula zona era bogată, cuprinzând cerbi, jaguari, porci mistreţi, maimuţe, viezuri, crocodili, reptile veninoase şi neveninoase. Existau şi multe specii de păsări: papagali, colibri, prepeliţe, potârnichi, curcani sălbatici şi exoticul quetzal.
Sătenii cultivau porumb, fasole, dovlecei, roşii, cartofi dulci, tutun, bumbac. Un loc deosebit de important în viaţa religioasă a comunităţii îl aveau ceremoniile, care se desfăşurau sub conducerea preotului Nohti, tatăl lui TEHUAC. Sacrificiul uman era o practică obişnuită.
TEHUAC ajunsese la vârsta adolescenţei drept cel mai voinic tânăr din sat. De la 16 ani, a participat la toate luptele purtate de războinicii comunităţii.
S-a căsătorit la 23 de ani cu Cipaua, o fată din sat în vârstă de 16 ani. Părinţii ei, Mazat (tatăl) şi Noyo (mama), erau buni gospodari.
Cipaua l-a născut pe fiul lor, Matlal, la 18 ani. După 2 ani a sosit prima fetiţă, Tehua. Au mai trecut 2 ani până la naşterea celei de-a doua fetiţe, numite Yao. Ultimul născut, un băiat voinic, Olin, a sosit când mama lui avea 23 de ani.
Tehua a fost răpită la vârsta de 10 ani de doi luptători ai unui rege din nord.
Yao s-a căsătorit la 15 ani cu un tânăr luptător din sat. Au avut şase feţe şi trei băieţi.
Matlal, bun luptător, ca tatăl său, s-a căsătorit la 25 de ani cu o fată de 16 ani, care a devenit mama a trei fete şi trei băieţi.
Olin a fost ucis de un şarpe la vârsta de 8 ani.
Puternicul TEHUAC, luptător curajos şi plin de demnitate, a decedat la vârsta de 44 de ani, în toamna anului 521. Un cutremur puternic, sosit în timpul nopţii, a răsturnat bolovani de pe deal peste o parte din casele oamenilor. TEHUAC, trudind printre bărbaţii salvatori, a încercat să devieze un bolovan care căzuse peste o casă. Din nefericire, s-au dislocat alţi bolovani, care au căzut peste el, strivindu-l.
Tehuac era un om educat în spiritul datoriei faţă de familie, rude şi întreaga comunitate în care trăia. A ucis oameni şi animale nevinovate, iar karma ucigaşului se perpetuează peste veacuri, fiind greu de anihilat. O parte dintre spiritele celor ucişi de Tehuac au apărut şi vor mai apare în viaţa ta, sub forma unor fiinţe dornice de răzbunare. Această răzbunare este uneori animalică, fiindcă oamenii respectivi vor să îţi facă necazuri în mod instinctiv, fără a avea motive reale.
Tehuac a participat la sacrificii comune, fiind nevoit să îşi ajute tatăl în activitatea lui încărcată de ritualuri. El i-ar fi urmat în cele două funcţii căpeteniei Nohti, dacă rămânea în viaţă. După moartea lui, Matlal a devenit preot şi căpetenie.
Tehuac a profitat de fiecare zi a vieţii dăruite de părinţi şi zei. A agonizat înaintea morţii, cu mari dureri, simţind apropierea sfârşitului cu toată fiinţa.
Moartea provocată de catastrofe naturale sau prin lupte cu animale feroce şi duşmani războinici era ceva obişnuit în satul lui Tehuac. El a murit încercând să îşi salveze o parte din sat, devenind astfel un erou cântat multă vreme în baladele mayaşe.
Morţile timpurii ale copiilor apar din ce în ce mai frecvent pe măsură ce ne strecurăm prin meandrele Istoriei omenirii. Femeile năşteau mulţi copii şi rămâneau cu puţini. Răpirile fetelor şi ale băieţilor reprezintă o practică nemuritoare peste veacuri. Luarea de prizonieri în războaie şi traficul cu fiinţe umane înfloreşte an de an şi în secolul nostru. Păcatele pământenilor amplifică zi de zi karma negativă a acestei planete.
Ca războinic, Tehuac a ucis câţiva luptători din triburile duşmane. Karma periculoasă a războinicului poate fi ameliorată prin fapte nobile, menite să ajute oamenii pentru a trăi mai mult şi în condiţii mai bune. Tehuac a fost un războinic dedicat ajutorării tribului său, iar Hatim a fost un mercenar devotat stăpânilor lui, dar şi dornic de recompense, obţinute din prăzile de război.
Nina Petre
22 aprilie 2020
COMENTARIUL CORINEI la episodul 11
< sus >
Episodul spiritual nr.12 o are ca eroină pe grecoaica ANGELIKI. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 316-364 (secolul 4). ANGELIKI s-a născut într-un sat din apropierea localităţii Katerini, situat în estul Greciei.
Părinţii ei erau oameni liberi. Aniketos muncea ca agricultor şi viticultor pe propria bucată de pământ. Doamna Evridiki, soţia lui, născuse un singur copil, pe frumoasa ANGELIKI. Nimeni din familia lui Aniketos nu avea ştiinţă de carte, dar erau cu toţii foarte harnici la muncă.
ANGELIKI a învăţat de la mama ei să ţeasă pânză şi covoare. Ajuta cu plăcere la lucrul din grădină şi la cel de la vie. Vinul obţinut de Aniketos era comercializat de marinari la Roma.
ANGELIKI avea 15 ani, când părinţii i-au dat-o de nevastă marinarului Petros din Thessaloniki, un bărbat cu 7 ani mai în vârstă decât ea. După nuntă, Petros a dus-o în Thessaloniki, unde locuia în aceeaşi casă cu părinţii lui. Sotirios, tatăl lui Petros, era negustor de vinuri. Doamna Marika născuse doi copii. Băiatul se numea Petros, iar fata, Zinovia.
Rămasă în grija socrilor după plecarea lui Petros la Roma cu o corabie ce purta vin, ulei şi carne sărată, ANGELIKI s-a grăbit să îşi ajute soacra la treburile gospodăriei. Cumnata Zinovia era deja căsătorită şi locuia aproape de casa părinţilor. La 18 ani, ANGELIKI a născut-o pe micuţa Glykeria, unicul copil.
Tânărul Markos, un marinar prieten cu Petros, s-a îndrăgostit de ANGELIKI, cerându-i să fugă cu el la Roma. Refuzul ei categoric şi respingerea iubirii lui l-a scos din minţi pe trufaşul Markos. După ce a jurat că se va răzbuna, a dispărut din viaţa ei, dar a rămas prieten cu Petros.
Glykeria împlinise 10 ani, când doi bărbaţi tocmiţi de Markos au răpit-o din curtea casei. Transportată în secret la Roma, fata a fost vândută ca sclavă armatorului Camillus, un bărbat foarte bogat în vârstă de 51 de ani. Doamna Aemilia, soţia lui Camillus, a trimis-o pe Glykeria să muncească la bucătărie. După 16 ani de muncă istovitoare, dorul de părinţi a ucis-o pe sărmana sclavă grecoaică, inima ei fiind grav bolnavă.
După dispariţia fiicei lui, Petros a căutat-o cu disperare. Un zvon lansat de Markos l-a îndreptat spre Veneţia, unde nimeni nu auzise de Glykeria. ANGELIKI s-a îmbolnăvit de inimă din cauza disperării. Timp de 4 ani, cât a mai reuşit să trăiască, şi-a visat fata în multe nopţi de coşmar, Glykeria cerându-i disperată să o caute prin lume. Starea sănătăţii bietei mame s-a agravat în iarna anului 360, când un vis întunecat a anunţat-o că fata ei murise.
După aceea, ANGELIKI şi-a pregătit moartea. În vara anului 364, a înghiţit otravă, plecând din lumea celor vii după o scurtă suferinţă.
Despre Angeliki, Petros şi Glykeria pot să îţi spun că erau creştini. Sinuciderea nefericitei Angeliki a fost un act de curaj şi demnitate, femeia nedorind să ajungă o povară pentru cei din jur.
Spiritul lui Markos este diferit de cele întâlnite până acum. Deocamdată, nu are intenţia să îţi facă vreun rău.
Angeliki a fost o martiră a acelor vremuri încărcate de violenţă. În privinţa ei, nu putem vorbi despre o karmă rea. Drama pe care a trăit-o a fost independentă de voinţa ei. Cinstea şi corectitudinea manifestate în cadrul familiei au transformat-o într-o martiră.
Petros a mai trăit câţiva ani, înecându-şi amarul în consumul zilnic de alcool.
De la Angeliki ţi s-a transmis, în principal, simţul demnităţii în relaţiile cu oamenii. Practic, nu eşti omul compromisurilor. Dar, ca o reacţie normală împotriva gestului final comis de Angeliki, va fi necesar ca, toată viaţa, să respingi ideea suicidului.
Nina Petre
16 ianuarie 2020
COMENTARIILE CORINEI la episodul 12
< sus >
Episodul spiritual nr.13 îl are ca erou pe finlandezul EEMELI, a cărui viaţă s-a desfăşurat între anii 211-265 (secolul 3 d.Hr.). El s-a născut într-un sat locuit de suomi (finlandezi) şi de laponi. Satul se afla în apropierea fluviului Kemijoki (Kemi), apă care se varsă în Golful Botnic, lângă localitatea portuară Kemi. În zona vechiului sat s-a dezvoltat oraşul finlandez Rovaniemi.
Primii locuitori ai teritoriului finlandez au fost vânători şi pescari nomazi laponi. Triburile fino-ugrice (suomii), venite din est şi sud, au populat zona de sud la începutul mileniului 1 d.Hr. În secolele 1-8, finlandezii (suomii) au împins treptat spre nord populaţiile lapone preexistente.
Gospodarul Eero, tatăl eroului nostru, avea un singur copil împreună cu nevasta lui, Inkeri. Înainte de sosirea lui EEMELI, decedase un băieţel la câteva zile după naştere.
Locuitorii satului creşteau reni şi bovine, cultivau plante furajere destinate hranei animalelor, dar mai ales se ocupau cu exploatarea forestieră, lemnul reprezentând o necesitate vitală pentru toate familiile. Pădurile de conifere şi mesteacăn ocupau suprafeţe imense. Râurile şi lacurile erau înţesate cu trunchiuri de copaci doborâţi, care luau drumul prelucrării pe calea apelor.
Eero şi alţi gospodari curăţau crengile şi coaja de pe trunchiurile unor copaci, apoi le transportau cu plutele pe apa fluviului Kemijoki. În portul Kemi soseau marinari din alte ţări, care preluau preţioasa marfă lemnoasă, oferind la schimb arme şi diverse obiecte metalice necesare în gospodării.
EEMELI avea 15 ani, când a decis să rămână în Kemi, la unchiul Otso, fratele lui Eero. Dorea să se specializeze în construcţia de bărci, necesare în comerţ şi pescuit.
La 20 de ani, s-a căsătorit cu Vappu, o fată de 17 ani din Kemi. Tatăl ei, pescarul Niilo, căsătorit cu doamna Eevi, avea un singur copil, pe frumoasa Vappu. Înainte de nunta fiului lor, Eero şi Inkeri au plecat definitiv din satul lor pentru a se stabili în Kemi.
Vappu a născut un singur copil, pe micuţul Mauno, la vârsta de 21 de ani. Pasionat de meseria tatălui său şi a bunicului Eero, Mauno a devenit şi el constructor de bărci. S-a căsătorit la 23 de ani cu Ilta, o fată de 16 ani. Au avut împreună două fiice: Sisko şi Lahja.
EEMELI a decedat la vârsta de 54 de ani, în iarna anului 265 d.Hr., din cauza agravării reumatismului şi a îmbolnăvirii coloanei vertebrale. Vappu, soţia lui devotată, rămasă văduvă la 51 de ani, a murit, din cauza inimii, la 2 ani după pierderea soţului.
EEMELI a fost un om dedicat familei şi muncii grele, istovitoare, necesare supravieturii. Karma bună acumulată în decursul vieţii este prioritară în comparaţie cu împrejurările dificile ale existenţei sale. Dacă a mai ucis câte un animal ori s-a luat la bătaie cu oameni care îl duşmăneau, spiritul său nu a fost afectat într-un mod covârşitor.
În viaţa actuală nu se regăsesc spiritele unor oameni apropiaţi lui EEMELI.
Până în apropierea morţii, a zăcut câteva zile cu dureri mari, timp în care a avut puterea să îşi amintească tot ce făcuse în ultimii ani. A regretat că nu a ajuns suficient de prosper pentru a-şi cumpăra o pădure bogată în copaci şi animale sălbatice. Ar fi vrut să mai trăiască, ajutându-şi fiul şi nora la creşterea celor două fete. Tare mult s-ar fi bucurat la nunta lor!
Nina Petre
29 iulie 2020
COMENTARIUL CORINEI la episodul 13
< sus >
Episodul spiritual nr.14 o are ca eroină pe sud-africanca TARISAI, care a trăit între anii 98-139 (secolele 1-2 î.Hr.). S-a născut într-un trib de boşimani aşezat într-o zonă a podişului Marele Karroo, la sudul unui lanţ muntos. Membrii tribului se hrăneau cu animale vânate, insecte şi plante comestibile.
Gospodarul Nkosa, căsătorit cu harnica Lati, a avut cinci copii: unica fată, TARISAI, şi patru băieţi: Akar, Azu, Isseke, Ugari.
Akar a decedat la vârsta de un an, din cauza înţepăturii unei insecte veninoase.
Azu s-a căsătorit la 19 ani cu Hada, o fetiţă de 13 ani. Au avut şase copii, trei băieţi şi trei fete.
Isseke avea 14 ani, când a fost ucis la vânătoare de un animal rănit.
Ugari a murit la vârsta de 4 ani, după ce a fost muşcat de un şarpe veninos.
TARISAI a dovedit, începând cu vârsta de 6 ani, o preocupare deosebită pentru mitologia boşimanilor. Fata a învăţat de la unchiul ei, fratele tatălui Nkosa, multe lucruri pe care nu le cunoasteau toţi membrii tribului.
De la 10 ani, a început să însoţească grupurile de vânători din dorinţa de a picta în grote şi pe pietre mari scene de vânătoare. La 11 ani, deja dansa la festivităţile tribului, fiind foarte pricepută la dansurile rituale.
S-a căsătorit la 14 ani cu vânătorul Azubu, un tânăr de 22 de ani. Tatăl lui, înţeleptul Ekwue, era şeful tribului (căpetenia). Takya, nevasta lui Ekwue, dăduse viaţa la patru copii. Fetele se numeau Aseme şi Haiba, iar băieţii, Arubu şi Ayoku.
TARISAI a născut trei copii. Fetele se numeau Abebi şi Nimi, iar băiatul, Chidudem.
Abebi, căsătorită cu Sizue, a născut trei fete şi doi băieţi.
Nimi, ajunsă nevasta lui Abimo, a devenit mama a două fete şi a unui băiat.
Chidudem a avut împreună cu nevasta lui, Mandira, o fată şi cinci băieţi.
După căsătoria cu Azubu, TARISAI a continuat să picteze în grote şi pe bolovani, iar dansurile ei rituale au devenit tot mai spectaculoase.
Boşimanii, trăind din culegerea plantelor sălbatice şi din vânătoare, ajunseseră la ideea unei comuniuni de viaţă cu plantele şi animalele care le serveau drept hrană. Exista la ei un vag totemism, referitor numai la aspectul concret al ritualizării raporturilor dintre om şi acea parte a plantei sau animalului bună de mâncat. Cultul morţilor reflecta credinţa în posibilitatea însufleţirii magice a obiectelor şi fenomenelor naturii. Boşimanii considerau că tot ce se află în natură este însufleţit şi că existau spirite ale obiectelor şi ale fenomenelor naturii, dar şi spirite ale făpturilor vii.
Ei le atribuiau morţilor două forme de spirit: un spirit ce ţinea de corpul celui decedat şi un spirit independent de corp. Această formă de animism era mai arhaică decât animismul cunoscut la egiptenii antici, conform cărora, spiritul corporal cobora în lumea subterană a umbrelor, iar sufletul devenit extracorporal se reîncarna într-un descendent al mortului.
La boşimani, prima formă de spirit era considerată o emanaţie a corpului, care dispărea odată cu descompunerea materială. A doua formă de spirit era considerată drept suflet. Prin moarte, sufletul se întorcea în lumea lui Gaua, adică în paradisul din care a descins iniţial. În această coborâre şi reîntoarcere putem recunoaşte concepţia cu privire la renaşterea sufletului după moarte, care, într-o formă mai evoluată, o întâlnim şi la alte popoare aflate pe o treaptă de dezvoltare superioară boşimanilor.
Întrucât spiritul corpului era acela care putea face rău după moarte, boşimanii se temeau de morţi. Obişnuiau să îngrijească morţii cu atenţie până îi îngropau. După aceea, părăseau ostentativ mormântul şi uitau de el. Ca să nu se provoace mânia spiritelor, bărbaţii erau îngropaţi cu armele lor de vânătoare: suliţa, arcul cu săgeţile, măciuca.
TARISAI, fiind femeie, a fost îngropată alături de uneltele de cules, băţul, tolba de piele şi podoabele.
Au ajuns până la fiinţa ta:
- Dorinţa de a cunoaşte, înainte de moartea fizică, aspecte ale vieţii fiinţelor nevăzute care populează spaţiile cosmice inaccesibile pământenilor;
- Plăcerea lui TARISAI de a picta cu vopsele din plante momente ale partidelor de vânătoare ţi s-a transmis pe cale karmică prin dorinţa de a cerceta artefacte şi aspecte din viaţa unor civilizaţii din timpuri străvechi;
- Curajul de a călători în zone periculoase de pe Terra, animată de dorinţa cunoaşterii ştiinţifice, fără a lua în seamă vietăţile agresive din acele locuri. Sărmana TARISAI şi-a pierdut viaţa din cauza unei muşcături de şarpe.
Prin talentul ei de a dansa, TARISAI participa la toate ceremoniile comunităţii în care trăia. Obişnuia să le înveţe pe fetele tribului să danseze de cum împlineau 5 ani. În grote şi peşteri, avea două activităţi: picta scene din viaţa oamenilor şi diverse animale sau, acolo unde existau deja picturi, le recondiţiona.
A fost ucisă de un şarpe veninos în timp ce recondiţiona o pictură decolorată de trecerea anilor într-o grotă în care nu mai lucrase până atunci. Soţul ei, Azubu, a fost ales drept noul şef al tribului după moartea căpeteniei Ekwue.
Karma provenită din viaţa lui TARISAI este deosebită şi luminoasă prin viaţa de familie ireproşabilă şi prin activitatea de instructor al fetelor în tainele executării dansurilor rituale. În plus, TARISAI a fost un artist plastic în acele vremuri şi locuri, unde oamenii duceau o viaţă extrem de simplă, apropiată de natură.
Nina Petre
28 iunie 2020
COMENTARIUL CORINEI la episodul 14
< sus >
Episodul spiritual nr.15 îl are ca erou pe egipteanul KARBUK. El s-a născut în oraşul Alexandria. Era în vremea Egiptului elenistic, a dinastiei Lagizilor şi a regelui Ptolemeu XII (80-51 î.Hr.). KARBUK a trăit între anii 80-21 î.e.n. (secolul 1, mileniul 1 î.Hr.).
În anul 116 î.Hr., Egiptul fusese împărţit în trei state: Cirenaica, Cipru şi Egiptul propriu-zis. Cirenaica şi Ciprul au fost anexate de Roma. Regina Cleopatra VII, energică şi ambiţioasă, a încercat, iniţial cu sprijinul lui Caesar, apoi al lui Marcus Antonius, să oprească declinul regatului şi să restabilească vechile hotare. După înfrângerea lui Marcus Antonius de către Octavian Augustus la Actium (31 î.Hr.), Cleopatra VII s-a sinucis la Alexandria (30 î.Hr.). Egiptul, ultimul stat elenistic, a devenit o provinicie a Imperiului Roman.
Tatăl lui KARBUK, nobilul Maherpa, era militar de profesie. Fusese recompensat pentru serviciile aduse de către regele Ptolemeu XI (88-80 î.Hr.) prin acordarea unei moşii pe viaţă, spre sud de Alexandria. La data naşterii lui KARBUK, nobilul Maherpa se afla în anturajul regelui Ptolemeu XII (80-51 î.Hr.), activând în garda personală a acestuia. Nobila doamnă Sadeh, soţia lui Maherpa, îl născuse doar pe KARBUK.
La vârsta de 8 ani, băiatul a fost înscris la şcoala de scribi din Alexandria, absolvind-o la 20 de ani. În celebra şcoală, băiatul a primit o instrucţie sistematică şi multilaterală. A învăţat perfect scrierea, desenul, aritmetica, geometria, istoria, geografia, legile statului şi dispoziţiile în vigoare ale vizirilor. Beneficiind de sprijinul tatălui său, KARBUK a fost angajat cu funcţia de scrib la reşedinţa oficială a regelui Ptolemeu XII, în anul 59 î.Hr., după ce împlinise 21 de ani.
În anul 47 î.Hr., a devenit unul dintre secretarii reginei Cleopatra VII. În anul 44 î.Hr. a fost numit vistiernic. A avut această funcţie până la moartea reginei, survenită în anul 30 î.Hr..
Temându-se de pericolul reprezentat de ocupaţia romană, demnitarul KARBUK s-a deghizat în negustor roman, beneficiind de cunoaşterea perfectă a limbii latine. S-a îmbarcat pe o corabie care l-a transportat până la Roma. Timp de aproape 9 ani, a lucrat în Roma ca anticar cu venituri modeste, ocupându-se în principal cu recondiţionarea unor manuscrise vechi aduse de clienţi, mai ales marinari, aflate într-o stare deplorabilă.
Fusese căsătorit în Alexandria de la 27 de ani, cu nobila Nofret, o fată superbă, pe care o luase din palatul părinţilor la 19 ani. La 22 de ani, Nofret s-a stins din viaţă, chinuindu-se să nască un băieţel mort. După pierderea soţiei, pe care o iubise enorm, KARBUK a închis câteva sclave într-o casă discretă de la marginea oraşului Alexandria, femei frumoase, de care s-a folosit până la fuga sa din oraş.
Trăind în Roma sub aparenţa unui om cu ştiinţă de carte ajuns în sărăcie, KARBUK, adică negustorul Vibius, şi-a scris în mare taină amintirile despre idolul vieţii lui, regina Cleopatra VII. A iubit-o în secret, temându-se zi şi noapte pentru viaţa lui. În vara anului 21 î.Hr., a fost predat autorităţilor din Roma de către cel mai bun prieten, negustorul de antichităţi Julius, care îl spionase de mai multă vreme. KARBUK a fost ucis cu pumnalul în închisoare, înainte de judecată. Pentru fapta lui, Julius a primit o mare sumă de bani. Trupul sărmanului egiptean a ajuns în apa Mării Tireniene într-o noapte zbuciumată de furtună. Toate manuscrisele găsite în locuinţa lui KARBUK au fost distruse de soldaţii care îl arestaseră.
Antecesorul egiptean nu a avut păcate grele în viaţa lui. Cel mai grav a fost acela de a fi plecat din ţara natală drept în centrul tornadei create de conducătorii Imperiului Roman. Ştia că nu va putea schimba cu nimic mentalitatea romanilor, iar riscul sau de a trăi printre ei l-a costat viaţa. În adâncul firii lui, Karbuk a fost un visător, nu un pragmatic.
Din multitudinea zeilor egipteni, cel mai mult l-a preocupat Osiris, zeul Nilului, al vegetaţiei, stăpânul morţii.
Ca scrib şi ca vistiernic, avea acces la toate documentele secrete şi oficiale existente în arhivele regale. A dispus de visteria regală mai ales în privinţa fondurilor necesare construcţiei şi renovării unor monumente. Copia tot ce considera că era important: documentele necesare funcţionării statului, schiţe pentru construcţii şi lucrări de irigaţii, dispoziţiile vizirilor, lucrări literare religioase, mitologice, norme de morală. Cel mai mult i-au plăcut Textele piramidelor.
A evitat să ţeasă intrigi în ţara lui şi la Roma. Neavând experienţă în domeniul intrigilor, nu a reuşit să se ferească de ele în societatea Romei. A murit fără să îşi regrete finalul vieţii. S-a bucurat în fiecare etapă a existenţei de tot ceea ce i-a fost oferit prin bunăvoinţa zeilor.
Karbuk a rămas, în istoria ascunsă a omenirii, un erou ce s-a vrut a fi anonim, rezultatele muncii lui ajungând în mâinile altora, care le-au distrus ori s-au priceput să şi le însuşească.
În timp ce Cleopatra a fost la Roma, nefericitul egiptean a suferit ca un câine credincios părăsit de stăpân. Vibius l-a cunoscut pe poetul latin Publius Ovidius Naso.
Demnitarii acelor vremuri nu pierdeau ocazia de a avea în stăpânire sclave frumoase. Pe Cleopatra o diviniza, considerând-o drept o demnă urmaşă a zeilor protectori ai Egiptului.
Pe Karbuk l-a atras mai mult civilizaţia romană decât cea greacă. Dacă ar fi fugit la Atena, poate că ar fi scăpat cu viaţa. A fost decizia lui, nu a spiritului său. Trauma puternică suferită de spirit, dezamăgirea lui i-au rămas în memoria astrală pentru totdeauna. S-au întâmplat multe de-a lungul secolelor următoare.
Nina Petre
27 mai 2020
COMENTARIILE CORINEI la episodul 15
< sus >
Episodul spiritual nr.16 o are ca eroină pe NISABA. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 196-138 î.e.n. (secolul 2, mileniul 1 î.Hr.). NISABA s-a născut la moşia părinţilor ei, Samun şi Ishat, teritoriu aflat în vecinătatea fluviului Tigru, la sud de Mosul.
Doamna Ishat o născuse numai pe ea. Moşierul Samun creştea cai şi cămile, majoritatea animalelor find destinate vânzării. NISABA a fost crescută în lux şi belşug alimentar, ca o prinţesă în devenire, ceea ce a şi ajuns.
Avea 16 ani, când tatăl ei l-a primit ca musafir pe prinţul armean Koryun, bărbat de 25 de ani, ajuns în Mosul de câteva luni pentru afaceri cu mărfuri asiatice şi explorarea vestigiilor vechii cetăţi Ninive. Koryun spunea că sosise din oraşul Artaxata (Artashat), capitala regatului Armeniei, întemeiat de regele Artaxias I (Artase I), dar nu îndrăznea să afirme că era fratele mai mic al regelui. Fugise deghizat în negustor, trecuse munţi şi ape, de teamă că va fi ucis de fraţii mai mari în lupta lor pentru putere.
Părinţii NISABEI le-au organizat nunta şi i-au găzduit la moşie până la finalizarea construcţiei unui mic palat pe terenul lui Koryun de lângă Mosul, aflat în vecinătatea celui stăpânit de socrii lui. În noua casă, NISABA a trăit ca o prinţesă, aşa cum o crescuseră părinţii.
Prinţul Koryun avea o fire discretă şi o comportare modestă, fiind considerat un negustor cumsecade şi harnic, mereu pregătit să câştige din afacerile comerciale. Caravana lui cu zece cămile transporta mărfuri aduse din Siria şi Persia. Niciodată nu îşi trimitea caravana spre hotarul cu regatul Armeniei.
La 19 ani, NISABA i-a dat viaţă prinţului Sevak, un copilaş frumos şi agil. Băiatul împlinise 16 ani, când a rămas orfan de tată. La 44 de ani, Koryun a fost otrăvit de doi negustori, falşi prieteni, care voiau să îi racoleze clienţii.
Rămasă văduvă la 35 de ani, NISABA şi-a îndemnat fiul să preia munca tatălui decedat, sub îndrumarea bunicului Samun. Până la 58 de ani, când a plecat şi ea la marea odihnă, l-a ajutat pe Sevak în afaceri cu sfaturi bune, dar şi în viaţa lui de familie. Căsătorit la 24 de ani cu Arwi, o fată de 17 ani, Sevak a avut împreună cu ea două fiice: Kamma şi Taku.
NISABA s-a stins din viaţă la 58 de ani, în vara anului 138 î.Hr., în timp ce privea gânditoare spre plantele din grădina ei. Inima i s-a oprit după ce zărise imaginea lui Koryun, chemând-o să vină mai aproape de el.
Nina Petre
21 august 2020
COMENTARIUL CORINEI la episodul 16
< sus >
Episodul spiritual nr.17 îl are ca erou pe coreeanul SANG. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 316-281 î.e.n. (secolele 4-3, mileniul 1 î.Hr.). SANG s-a născut la moşia părinţilor lui, Hajun (tatăl) şi Hijin (mama), teritoriu situat în estul peninsulei coreene, aproape de ţărmul golfului Tongjoson. Astăzi, moşia lui Hajun s-ar afla spre vest de oraşul nord-coreean Hamhung.
Prima uniune de triburi din Coreea a luat naştere la sfârşitul mileniului 2 î.Hr., în partea de nord a peninsulei şi în regiunile limitrofe din sudul Manciuriei, fiind constituită de către refugiaţii din China, aşezaţi acolo în mare număr. Această uniune de triburi a fost denumită Choson (Ciosan). În fruntea ei a stat un luptător care trecuse din China în Coreea împreună cu întregul lui grup de triburi. Imigranţii chinezi s-au contopit cu populaţia băştinaşă. Populaţia locală a învăţat de la imigranţii chinezi creşterea viermilor de mătase şi unele meşteşuguri. Din China au pătruns în Coreea culturile unor plante ca mazărea neagră, hrişca, planta gan-lian plus obiecte din bronz şi fier. Coreeni creşteau deja animale şi au învăţat să prelucreze bronzul şi fierul. Statul Choson a fost primul stat coreean. Chinezii îi spuneau "Ţara dimineţilor liniştite". El a apărut în estul şi nord-estul Coreei, prin asocierea posesiunilor Okcio.
Pe moşia lui Hajun oamenii trăiau în bordeie mari, cu intrarea pe sus. Pământul se cultiva cu ajutorul plugului, meseriaşii prelucrau fierul, obţinând bucăţi de fier care jucau rolul de bani. Hajun avea căruţe cu roţi, iar sclavele lui făceau ţesături fine de în şi mătase, necesare confecţionării hainelor. Sclavii proveneau în mare parte din capturarea unor navigatori japonezi şi a unor aventurieri din Manciuria de Sud, porniţi cu toţii pe jaf şi distrugeri.
Moşierul Hajun avusese împreună cu soţia lui, Hijin, doi băieţi. SANG venise pe lume după 4 ani de la naşterea fratelui cel mare, Yejun. La 11 ani, Yejun a fost ucis la ţărmul Mării Japoniei de nişte hoţi care voiau să îi fure hainele şi brăţările de aramă.
SANG avea 7 ani când fratele lui şi-a pierdut viaţa. Dornic de a răzbuna moartea lui Yejun, le-a cerut părinţilor să îi aducă instructori de lupte, cei mai aprigi din armata personală a tatălui său. De la 8 ani, SANG a început o dură pregătire, aşa cum ceruse, împreună cu luptătorii Pyong şi Jeong. La 16 ani, a intrat în armata lui Hajun, remarcându-se prin forţa fizică deosebită, curajul prezent în orice situaţie dificilă, dorinţa fără margini de a proteja vasta proprietate, care urma să fie a lui după moartea tatălui. S-a întâmplat, totuşi, ca zeii să aibă alt plan cu el, adică SANG să moară înaintea lui Hajun.
La 20 de ani, SANG şi-a făcut un harem cu trei sclave. Minji i-a dăruit un băiat, numit Jinho. Sclava Yujin nu a născut copii. Minsun a devenit mama a două fete: Eunji şi Jimin. SANG şi-a învăţat copiii, fiul şi cele două fiice, practici dure de luptă, pregătindu-i pentru vremurile nesigure în care urmau să trăiască după moartea lui.
La 30 de ani, a vrut să şi-o ia de nevastă pe chinezoaica Yan, o fată de 16 ani extrem de frumoasă. Părinţii ei nu l-au vrut de ginere, cunoscându-i duritatea comportamentului faţă de femei. Şi-au trimis fata în mare taină în Manciuria, unde aveau nişte rude. După decepţia cu Yan, trufaşul SANG a renunţat să se mai căsătorească. I-a fost dat să moară la 35 de ani, în vara anului 281 î.Hr., ucis de aventurieri japonezi sosiţi la hotarul estic al moşiei.
Din viaţa luptătorului SANG ţi s-a transmis o karmă dificilă. Astfel:
- Îţi este predestinat să lupţi toată viaţa pentru dreptate şi pentru propriile necesităţi;
- În luptele cu duşmanii profesionali şi personali, ai nevoie de vigilentă maximă, diplomaţie, curaj şi tenacitate;
24 septembrie 2020
< sus >
Episodul spiritual nr.18 o are ca eroină pe armeanca numită KOHAR. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 398-341 î.e.n. (secolul 4, mileniul 1 î.Hr.). Armenia se afla sub dominaţie persană din anul 550 î.Hr..
KOHAR s-a născut într-un sat de agricultori armeni aflat spre vest de localitatea numită astăzi Nahicevan. Toţi locuitorii satului erau ospitalieri cu soldaţii şi negustorii persani.
Gospodarul Koris, tatăl lui KOHAR, căsătorit cu doamna Daruhi, avea două fiice. Arpine era cu 4 ani mai mare decât KOHAR. Căsătorită la 16 ani cu agricultorul armean Derun, un bărbat de 25 de ani, Arpine a devenit mama a doi băieţi: Vanand şi Kamar.
Părinţii lui KOHAR erau gospodari liberi, la fel ca toţi locuitorii satului. Fetele lor au învăţat să ţeasă panză şi stofă, să ajute la cultivarea legumelor, la îngrijirea animalelor din gospodărie. KOHAR se născuse cu o voce minunată şi cu darul de povestitor al unor întâmplări din viaţa sătenilor. Cântecele interpretate de ea, învăţate de la mama Daruhi şi cele două bunici, îi delectau pe ascultători la toate petrecerile populare.
KOHAR avea 14 ani, când a fost răpită de trei militari persani, sosiţi de curând în sat. Frumuseţea fetei i-a făcut să creadă că stăpânul lor, prinţul Erfan, îi va răsplăti pentru preţioasa captură. După zile şi nopţi petrecute călare pe drumuri de munte mergând spre sud, fata şi răpitorii au ajuns în Persia, pe proprietatea prinţului Erfan, un bărbat de 29 de ani. KOHAR a fost lăsată la reşedinţa prinţului de lângă lacul Urmia. Astăzi, în acea zonă se află oraşul iranian Gamichi.
Palatul avea mai multe anexe unde locuiau militarii şi servitorii. Prinţul Erfan făcea comerţ cu cai, oi, lână şi piei de oaie. Doamna Mahin, soţia prinţului, avea doar 20 de ani şi era mama lui Amir, un băieţel de 2 ani. De la început şi-a luat-o camerista pe KOHAR, noua sclavă. În timpul zilei, fata de 14 ani avea voie să se joace cu micuţul Amir.
La 19 ani, stăpânii au măritat-o pe KOHAR cu războinicul Davud, un bărbat de 24 de ani, paznic şi om de încredere al prinţului. Cei doi soţi au fost adăpostiţi într-o locuinţă separată de cea a soldaţilor necăsătoriţi. Acolo l-a născut KOHAR pe fiul lor, Zahir, la vârsta de 21 de ani. Micuţul nou-născut a intrat şi el în proprietatea prinţului. După 3 ani, când i-a murit tatăl într-o luptă, Zahir a fost luat în evidenţă de oamenii prinţului ca viitor militar în slujba lui. De la 5 ani, băiatul a început antrenamentele de luptă, iar la 15 ani, a participat la prima acţiune de protecţie a teritoriului stăpânului său.
Mama KOHAR a fost păstrată ca servitoare la palat. La 57 de ani, grav bolnavă de inimă, a încetat din viaţă, privindu-şi cu nostalgie fiul care plângea lângă ea. Era în iarna anului 341 î.Hr..
Karma rezultată din viaţa lui KOHAR s-a distribuit asupra succesorilor ei spirituali. Ţi-au sosit pe cale karmică:
- Dorinţa de libertate;
- Repulsia faţă de sclavia femeilor;
- Dorinţa de a-ţi alege singură ursitul, fără a lua ceea ce îţi oferă alţii;
- Respingerea violenţei faţă de femei şi oameni, în general;
Kohar a fost o femeie modestă. Nu a visat la lucruri imposibile pentru ea. S-a bucurat pentru tot ceea ce i-a oferit viaţa, spre binele ei. Şi-a iubit bărbatul, a fost mândră de iubirea lui. Nu şi-a regretat condiţia de sclavă. Viaţa de sclavă nu a fost uşoară. Nu şi-a imaginat ce se putea întâmpla cu ea dacă nu ar fi fost răpită.
22 octombrie 2020
COMENTARIUL CORINEI la episodul 18
< sus >
Episodul spiritual nr.19 îl are ca erou pe chinezul CHUA. El s-a născut în localitatea Jinan din provincia Shangdong, aflată în vecinătatea fluviului Huanghe. Viaţa lui CHUA s-a desfăşurat între anii 492-442 (secolul 5, mileniul 1 î.Hr.).
Tatăl lui, numit Zixin, era meşter olar. Harnica Jun, soţia lui Zixin, născuse doi băieţi. CHUA avusese un frate mai mic cu 5 ani, numit Jie, care decedase la vârsta de 4 ani, din cauza unei boli de plămâni.
Între 9 şi 15 ani, CHUA a învăţat carte într-o şcoală din Jinan unde erau primiţi băieţii proveniţi din familii modeste. În şcoală a aflat despre învăţatul şi profesorul Kong Zi (Confucius) care locuia în Qufu, localitate din regiunea Lu, aflată la o distanţă nu foarte mare de Jinan.
La 16 ani, CHUA a devenit elevul învăţatului Confucius, studiile lui având durata de 2 ani. Revenit în Jinan la 18 ani, şi-a înfiinţat propria şcoală de confucianism.
S-a căsătorit la 26 de ani în Jinan cu domnişoara Lian, o fată de 17 ani, care i l-a dăruit pe Kai, născut de ea la vârsta de 20 de ani. Kai a ajuns şi el profesor de confucianism, demn urmaş al tatălui său. S-a căsătorit la 27 de ani cu Wei, o fată de 19 ani. Au avut două fiice: Hai şi Yan.
Profesorul CHUA s-a aflat printre cei 3000 de elevi ai învăţatului Confucius. Maestrul Confucius le-a prezentat elevilor săi doctrinele sale morale, politice şi sociale, bazate pe studiul unor texte antice (Ching) şi pe practica altruismului şi a omeniei. CHUA a reuşit să înţeleagă că destinul poate să conducă oamenii spre adaptarea lor la diverse împrejurări.
Confucius a fost reformatorul unei înţelepciuni străvechi, având drept scop buna funcţionare a societăţii. Confucianismul a rămas strâns legat de Imperiul Chinez, devenind liantul său ideologic şi religios. Confucius dorea dezvoltarea armonioasă a statului şi a societăţii chineze, care era ierarhizată foarte rigid şi marcată de feudalism.
Puritatea sufletului şi a ideilor confucianiste ale profesorului CHUA s-au aflat în permanentă contradicţie cu profundă corupţie din societate. El a vrut să rămână un om cinstit şi drept până la moarte.
S-a căsătorit cu Lian, o tânără provenită dintr-o familie de mici meseriaşi, care munceau din greu, la fel ca şi părinţii lui. Kai, fiul său, l-a idolatrizat şi i-a călcat pe urme.
La 50 de ani, CHUA era deja obosit de viaţă, de lupta cu ideile nocive ale celor bogaţi, care erau în stare de orice ticăloşie pentru a-şi mări averile. În toamna anului 442 î.Hr., inima înţeleptului CHUA şi-a oprit pulsaţiile. A rămas în urma sa un tezaur de ştiinţă, confucianismul, pe care l-a transmis mai departe fiul său, Kai, copiilor şi nepoţilor, atenţionându-i că, prin strădaniile lui CHUA, s-a făcut puţină lumină în conştiinţele oamenilor.
26 noiembrie 2020
COMENTARIUL CORINEI la episodul 19 şi episodul 20
< sus >
A sosit rândul episodului spiritual nr.20. De data aceasta, eroina povestirii este o femeie care a trăit pe insula Creta între anii 588-554 (secolul 6, mileniul 1 î.Hr.). Ea se numea ITANE, era fiica preotului sacerdot Aruti şi a nobilei Ariadh, unicul lor copil. ITANE s-a născut şi a locuit în palatul părinţilor ei, clădire vastă, cu multe încăperi, situată în perimetrul oraşului-cetate Phaistos.
La acea vreme, locuitorii oraşului practicau cultul şarpelui de grotă. De la vârsta de 5 ani, ITANE a fost dusă de părinţi în grota obişnuită a ritualurilor, situată spre nord de oraş. În mod firesc, fetiţa şi-a dorit să ajungă preoteasă. În grota sacră se afla un altar zidit, pe care se depuneau ofrandele: vase cu mâncare şi băutură, statuete reprezentând oameni, figurinele animalelor ce urmau a fi sacrificate simbolic. Nu erau sacrificate animale vii.
Ritualurile de iniţiere în meseria de preoteasă aveau un caracter religios de purificare şi adoraţie şi un profund caracter instructiv-educativ. Iniţierea avea sensul de renaştere, de începere a unei noi vieţi. ITANE a fost obişnuită cu o viaţă aspră, plină de privaţiuni. În adâncul întunecos al peşterii iniţiatice, i se crea o ambianţă de mister, de groază, fiind obligată să îşi stăpânească frica. Grota avea numeroase galerii, unele dintre ele fiind populate de şerpi.
În galeriile rezervate ceremoniilor religioase, populaţia din împrejurimi şi din Phaistos se aduna pentru a invoca ajutorul zeului şarpelui. Cu toţii aduceau ofrande, ulcioare cu vin, statuete, chiar şi bijuterii. Ceremonia se încheia cu un prânz, cu cântece şi dansuri. În peşteră soseau în mod frecvent oameni bolnavi şi femei gravide. Procesiunile religioase solemne şi dansurile rituale completau variatele ceremonii religioase. Pentru a provoca stările de excitaţie extatică, se foloseau seminţele de mac.
Ajunsă şi ea preoteasă, tânăra ITANE a prezidat numeroase funcţii cultice. În actele rituale, folosea purificarea prin stropirea cu apă şi tămâiere. Ceremoniile erau însoţite de muzică sacră, vocală sau instrumentală, de dansuri şi procesiuni solemne. Ritualul esenţial era sacrificiul unor animale. În acea perioadă, pe insula Creta nu se sacrificau oameni. Preotul Aruti, tatăl preotesei ITANE, folosea ca jertfe statuete de argilă reprezentând şarpele.
"Lumea de dincolo" în care credeau cretanii era concepută ca o lume plină de frumuseţi şi de bucurii. Religia cretanilor era, în general, o religie optimistă. Viaţa îi preocupa mai mult decât moartea. Îi aduceau fiecărui defunct onorurile funebre cuvenite spre a nu-l lăsa să tulbure, ca spirit rău, pe cei vii.
Preoteasa ITANE a fost răpusă de un şarpe veninos, ascuns în apropierea ei de o femeie rea şi egoistă, preoteasa Dikinah. Aceasta îi ceruse ITANEI în repetate rânduri să introducă în ritualuri uciderea unor prunci nou-născuţi, prin folosirea unor şerpi veninoşi. ITANE împlinise 34 de ani, tatăl ei, preotul Aruti nu mai trăia, aşa că s-a văzut nevoită să decidă singură ce va face în continuare. Refuzul ei a fost categoric, interzicând uciderea pruncilor.
A plătit cu propria viaţă de om nevinovat pentru a salva alte vieţi nevinovate. ITANE a murit castă, virgină, căsătoria fiindu-i interzisă de meseria ei. După pregătirea fizică pentru viaţa veşnică, fecioara-preoteasă a fost depusă sub un sarcofag de argilă în adâncul unei peşteri. Pentru a-şi putea continua viaţa şi în lumea zeilor, i-au pus alături hrană, băuturi, haine de in, bijuterii, vase, un opaiţ, un vas pentru încălzit cu jăratec şi statuetele care îi reprezentau pe părinţii ei. Sufletul ei urma să facă un drum lung peste mări, spre Soare-Apune, până în Insula Fericiţilor. I s-a pus alături şi o mică barcă din lut.
27 decembrie 2020
COMENTARIUL CORINEI la episodul 19 şi episodul 20
< sus >
Episodul spiritual nr.21 îl are ca erou pe palestinianul ERON. El s-a născut în oraşul Gaza şi a trăit între anii 690-642 (secolul 7, mileniul 1 î.Hr.). La acea vreme, Gaza se afla în ţara numită Philistia sau Ţara Filistenilor.
Întemeiat pe litoralul mediteranean la începutul mileniului 2 î.Hr., într-o poziţie strategică, pe drumul care lega Egiptul de Siria, Mesopotamia şi Peninsula Arabia, oraşul Gaza a fost controlat timp de peste trei veacuri de către egipteni. După 1200 î.Hr., Gaza a devenit cel mai important dintre cele cinci oraşe care alcătuiau Liga cetăţilor filistene. Oraşul a fost controlat de Regatul Israel în epoca domniei regelui David (1004-965 î.Hr.), de asirieni (sec.8-7 î.Hr.) şi din nou de egipteni (sec.7-6 î.Hr.).
Părinţii eroului nostru, Ioadh (tatăl) şi Emer (mama), erau meşteşugari. Ioadh, ca meşter olar, confecţiona vase din ceramică, decorate modest, dar cu diferite forme. Emer, soţia lui Ioadh, ţesea stofe de lână la un război vertical.
ERON era singurul lor copil. Harnic din fire, băiatul a învăţat olăritul de la tatăl lui şi ţesutul stofelor de la mama Emer. Prosperitatea familiei creştea pe măsură ce ERON avansa în vârstă, devenind tot mai priceput la vânzarea mărfurilor care ieşeau din mâinile lui şi ale părinţilor. Numeroşii negustori străini, mai ales egipteni, sosiţi pe mare, cumpărau la schimb cu alte mărfuri tot ce le ofereau Ioadh şi fiul său.
Harnicul ERON a fost lovit, la vârsta de 14 ani, de nenorocirea vieţii lui. În timp ce ţesea o stofă, războiul vertical s-a desprins de perete şi s-a prăbuşit. Băiatul a avut timp să se ferească, dar s-a prăbuşit peste lada în care ţinea ghemele cu lâna. Lovitura primită în zona genitală a fost distrugătoare. După ce a zăcut în neştire multe zile şi nopţi, şi-a revenit cu greu şi s-a ridicat în picioare. Vraciul care îl îngrijise i-a explicat că nu va putea face copii niciodată. Organul lui genital, strivit în timpul prăbuşirii, rămăsese neputincios.
Băiatul a crescut, resemnându-se în neputinţa lui. Părinţii l-au încurajat mereu, ajutându-l să supravieţuiască. Văzând că alţi tineri se căsătoreau, iar el nu putea să fie ca ei, îşi chema tatăl în ajutor când era întrebat despre neputinţa lui.
Ajunsese la 48 de ani, muncea zi şi noapte pentru a se întreţine, iar părinţii lui muriseră de mult. O femeie din oraş, văduva Jasel, îl iubea de când îi decedase bărbatul. I-a propus de câteva ori nefericitului ERON să se mute în casa ei. Neînţelegând de ce ERON o tot refuza pe mama lor, fiii lui Jasel, Hosma şi Husan, l-au ameninţat cu moartea. Inima lui, deja bolnavă de multă vreme, a cedat într-o noapte din vara anului 642 î.Hr., în timpul somnului.
31 ianuarie 2021
COMENTARIUL CORINEI la episodul 20 şi la episodul 21
< sus >
Episodul spiritual nr.22 îl are ca erou pe GIOTIS. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 781-734 (secolul 8, mileniul 1 î.Hr.).
GIOTIS s-a născut în provincia Mysia, în vecinătatea ţărmului vestic al Asiei Mici. Părinţii lui erau traci, amândoi agricultori în micul sat din apropierea ţărmului. Gospodarul Aspar, căsătorit cu frumoasa Katise, avusese doi băieţi. Fiul cel mare, Tuvak, avea cu 5 ani mai mult decât fratele lui, KRAR. Tuvak a fost capturat la vârsta de 5 ani de războinici greci şi transportat cu o corabie într-o direcţie rămasă necunoscută părinţilor lui.
KRAR, fiul mai mic, a fost şi el răpit la 8 ani, urcat pe puntea unei corăbii greceşti, care s-a oprit la ţărmul golfului Korinth. Soldaţi greci l-au dus pe băiat la palatul unui comandant militar grec. Proprietatea stăpânului era vastă, ocupând o parte din nordul provinciei Achaia din Pelopones. Stăpânul se numea Alkos şi avea 46 de ani. Soţia lui, doamna Caliope, la 35 de ani era mama a doi băieţi; Otos avea 6 ani, iar Zenos, 8 ani.
Din dorinţa de a şi-l face servitor devotat familiei lui, Alkos a poruncit să i se taie limba sărmanului Krar şi să i se schimbe numele în GIOTIS.
La 10 ani, GIOTIS a devenit unul dintre servitorii personali ai stăpânului, însoţindu-l pe Alkos în misiuni de luptă în nordul Africii şi în Anatolia.
GIOTIS avea 15 ani, când stăpânul Alkos a fost ucis într-o luptă din nordul Africii. Zenos, fiul de 15 ani al defunctului Alkos, a urcat servitorii rămaşi în viaţă pe corabia tatălui său, reuşind să ajungă la palatul din Achaia, unde şi-a luat în primire toată proprietatea. În anul următor, Zenos a plecat la lupte fără servitorul GIOTIS, acesta fiind obligat să îi asigure paza văduvei Caliope.
GIOTIS avea 26 de ani, când i-a murit stăpâna. Otos, fiul mai mic al doamnei Caliope, a rămas la palat în locul fratelui său, care devenise luptător. Ajuns servitorul lui Otos, lui GIOTIS i s-au refuzat căsătoria şi viaţa de familie. Până la 47 de ani, când şi-a pierdut viaţa, GIOTIS i-a fost un servitor credincios familiei stăpânului Otos, care avea cinci copii.
În vara anului 734 î.Hr., o corabie cu piraţi a oprit la ţărmul golfului, războinicii năvălind în palatul lui Otos. Au ucis servitorii bătrâni, cum era şi GIOTIS, dar i-au luat prizonieri pe cei tineri. Otos şi soţia lui au fost şi ei ucişi.
14 martie 2021
COMENTARIUL CORINEI la episodul 22
< sus >
Eroina episodului spiritual nr.23 este indianca SAKRA. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 910-886 (secolele 10-9, mileniul 1 î.Hr.). SAKRA s-a născut în elegantul palat al tatălui ei, nobilul Narayan, posesor al unui mic regat în zona unde s-a dezvoltat mai târziu oraşul Bangalore (Bengaluru).
Narayan aparţinea casei războinicilor nobili. Se bucura de multe privilegii şi nu se afla întotdeauna în termeni buni cu casta rivală, cea a brahmanilor.
SAKRA era unicul copiul născut de Jivanta, prima nevastă a nobilului Narayan. Fetiţa avea 5 ani, când mama ei şi-a pierdut viaţa, în urma unei comoţii cerebrale, la vârsta de 24 de ani. Jivanta murise de supărare şi din cauza bătăilor bărbatului, pentru că o născuse pe SAKRA infirmă. Fetiţa avea piciorul stâng mai scurt decât dreptul, fiind nevoită să şchiopăteze în timpul mersului.
După 2 ani de văduvie, Narayan şi-a adus în palat o nouă soţie. Latika avea 17 ani şi nu era chiar bună la suflet. Ea a născut doi băieţi: Varun şi Tandu. Băieţii nu o iubeau pe SAKRA. Pe măsură ce creşteau, îşi băteau joc de biata fată, imitând-o cum şchiopăta.
La 24 de ani, SAKRA a fost cerută în căsătorie de războinicul Amertat, un tânăr de 26 de ani, care o cunoştea din copilărie. În urmă cu un an murise fata care urma să îi devină soţie: Ravati, la 18 ani, fusese răpusă de boala de inimă cu care se născuse.
SAKRA îl iubea în tăcere pe Amertat. Totuşi, i-a respins cererea în căsătorie. Nu dorea ca bărbatul ei să fie ironizat de unii, fiindcă soţia lui şchiopăta. Mai mult chiar, se temea că va naşte copii infirmi ca ea. Amertat şi-a reînnoit cererea de casătorie. Nedorind să îl jignească refuzându-l din nou, sărmana SAKRA s-a sinucis cu o otravă puternică.
Doresc să îţi mai relatez câte ceva despre personalitatea SAKREI:
- Fata
avea o fire timidă şi introvertită.
- Se arăta rar în faţa musafirilor,
nedorind să aibă o prezenţă ridicolă.
- Presimţea că va muri de tânără.
-
Nu îşi înţelegea bine rostul vieţii.
- Se temea că va fi bătută de soţ, cum
se întâmplase cu mama ei.
- A părăsit palatul de puţine ori şi numai însoţită
de tatăl ei.
- A fost obişnuită să trăiască în lux, ca o adevărată femeie ce
aparţinea castei nobiliare.
- Tatăl ei o iubea şi îi îndeplinea toate
dorinţele.
- A vrut să primească educaţie. Narayan i-a adus, la 12 ani, un
profesor care a iniţiat-o timp de 2 ani în tot ce trebuia pentru a i se consacra
intrarea în înalta societate.
- SAKRA se îmbrăca foarte elegant. Avea
sari-uri din mătase fină, lănţişoare de aur, coliere din perle purtate în mai
multe şiraguri, broşe prinse la şold, brăţări pe braţe şi pe antebraţe, la
încheietura mâinilor, la glezne.
1 mai 2021
COMENTARIUL CORINEI la episodul 23
< sus >