<  Înapoi la Pagina index cu ALTE VIEŢI ANTERIOARE


Vieţile anterioare ale spiritului

 

DANIEL

Prezentare

DANIEL este student în Suedia, unde se pregăteşte pentru o carieră în domeniul educaţiei. Intuiţia bine dezvoltată, cunoaşterea unor limbi străine şi dorinţa permanentă de a fi bine informat îl ajută să înţeleagă natura umană şi evoluţia omenirii. Îl revoltă nedreptăţile şi sărăcia, care încă mai persistă în lumea pământeană.

Nina Petre
24 ianuarie 2014

EPISOADE SPIRITUALE COMENTATE

  Iannis Makudis (1894-1946)

  John Decken (1821-1869)

  Augusta Richi (1740-1799)

  Tirdec (1612-1702)

 

EPISODUL 1 - IANNIS

Episodul spiritual nr.1 îl are ca erou pe grecul IANNIS MAKUDIS, care s-a născut în Atena şi a trăit între anii 1894-1946. Părinţii săi, Kardos şi Eleni, au avut doi copii, ambii băieţi: IANNIS şi Leon (mai mare cu 3 ani decât fratele său Iannis). Soţii Makudis aveau suficiente resurse financiare pentru a-şi creşte copiii în cele mai bune condiţii. Kardos, fabricant de obiecte din porţelan, îşi mărea averea an de an, fără a se considera un om foarte bogat. Soţia lui, Eleni, femeie cultă şi bine educată, provenind din părinţi bogaţi, avea studii universitare, datorită cărora lucra ca profesoară de limba greacă la un liceu de fete. Cu toţii, părinţi şi copii, erau foarte mândri de oraşul lor.

Atena, situată în Atica, a fost un oraş-stat protagonist al istoriei Greciei antice, celebru pentru democraţia sa. Devenită "şcoala Greciei", Atena a reprezentat centrul civilizaţiei hellenice, răspândită în toată lumea antică. Cetatea acoperită cu monumente grandioase a adăpostit filosofi şi scriitori foarte productivi. Ea va rămâne multă vreme un centru artistic şi intelectual important. O vreme, victimă a invaziilor barbarilor, Atena s-a deschis creştinismului sub dominaţia bizantină, dar şi-a pierdut strălucirea în favoarea Constantinopolului. A fost cucerită de latini în timpul cruciadelor, apoi de turcii otomani în 1456. În 1832 a devenit capitala Greciei independente. Istoria zbuciumată a Greciei s-a reflectat în soarta atenienilor. Perioada vieţii lui IANNIS a fost puternic marcată de răscoale populare, de două războaie mondiale, două războaie balcanice, lovituri de stat, alternanţa dintre monarhie şi republică, dictatura militară fascistă a generalului Ioannis Metaxas (1936-1941).

IANNIS a văzut lumina zilei în anul 1894, când în ţara lui s-a sărbătorit pentru prima oară ziua de 1 Mai. La acea vreme, Grecia era o monarhie, avându-l ca rege pe George (Georgios) I, acesta făcând parte din dinastia daneză Glücksburg, la fel ca toţi urmaşii săi. El a domnit între anii 1863-1913. I-a urmat la tron regele Constantin (Konstantinos) I, în perioada 1913-1917. Între 1917-1920 Grecia a fost condusă de monarhul Alexandros, iar în 1920 a revenit pe tron Constantin I, până în 1922. În anii 1922 şi 1923 s-a aflat pe tron regele George II, care a fost obligat să părăsească ţara sub presiunea unei junte militare. La 25 martie 1924 Grecia s-a proclamat republică. Între martie 1924 şi noiembrie 1935, ţară a fost condusă de 3 preşedinţi: Pavlos Koundouriotis, Theodoros Pangalos, Alexandros Zaimis. În 3 noiembrie 1935 a fost reinstaurată monarhia, iar la 24 noiembrie, regele George II a revenit din exilul său în Marea Britanie. Acest rege a mai condus Grecia între anii 1935-1947. Între aprilie 1941 şi septembrie 1946 a fost în exil. În perioada aprilie 1941 – octombrie 1944, ţara s-a aflat sub ocupaţia trupelor Italiei fasciste şi ale Germaniei hitleriste. Arhiepiscopul Atenei, Damaskinos, i-a ţinut locul regelui George II între 31 decembrie 1944 şi 1 septembrie 1946.

Primul Război Mondial l-a prins pe IANNIS ca student la facultatea de Drept din Atena. Băiatul avea simţul dreptăţii adânc înrădăcinat în suflet, semănând bine cu mama lui, Eleni. Aceasta era o rudă îndepărtată a revoluţionarului Alexandros Ispilanti, care în 1820 a devenit conducătorul societăţii secrete patriotice Eteria. IANNIS moştenise sentimentul patriotismului de la strămoşii din partea ambilor părinţi. Devenind student, s-a maturizat puternic sub influenţa evenimentelor politice care puneau la grea încercare conştiinţa poporului său. În 1918, odată cu finalul Războiului Mondial, Iannis a obţinut mult-dorita licenţă în Drept. Simţea totuşi că părinţii lui aveau nevoie de ajutorul său mai mult decât atenienii care se judecau din motive majoritar egoiste.

Kardos, tatăl lui, îşi conducea cu greu fabrica, producţia şi vânzarea având mult de suferit de pe urma războiului. Leon, fratele mai mare, lucra ca inginer într-o fabrică de piese auto, neavând timp să îşi ajute tatăl. Îndemnat mai ales de mama lui, care îşi păstrase catedra la liceu, IANNIS a acceptat postul de director comercial al fabricii de porţelanuri. Devenind totodată şi asociat cu tatăl său, munca şi beneficiile au fost împărţite cu dreptate fiecăruia.

La 29 de ani, lui IANNIS i-a sosit vremea de însurătoare. De doi ani avea o prietenie frumoasă cu Eleonora Karvidis, profesoară de limba franceză, colegă cu mama lui la liceul de fete. S-au căsătorit în toamna anului 1923, el având aproape 30 de ani, iar mireasa, 26. Viaţa lor de familie a fost pe alocuri asemănătoare cu cea a părinţilor lui IANNIS: el, fabricant de porţelanuri, iar ea, profesoară la liceu, au avut doi copii pe care i-au crescut cu mare grijă, ţinându-i departe (cât au fost mici) de agresivitatea şi falsitatea societăţii ateniene. Fiica lor, Nora, a devenit biolog, iar băiatul, Mahros, a îmbrăcat uniforma de aviator. Doar mama lor, Eleonora, i-a ţinut în facultate şi a reuşit să îi vadă aşezaţi pe drumul vieţii de adulţi. Tatăl lor, IANNIS, decedat în anul 1946, la 52 de ani, a lăsat-o pe Nora orfană la 19 ani, în timp ce fratele ei avea doar 17 ani.

În anul 1934, pe când avea 40 de ani, IANNIS fusese lovit pe stradă de un automobil. Medicii l-au operat, i-au salvat viaţa, dar piciorul drept i l-au amputat, fiindcă fusese strivit de o roată a maşinii. Faptul că purta proteză la un picior l-a scutit de plecarea pe front, fiindcă în 6 aprilie 1941, trupe ale Germaniei hitleriste invadaseră Grecia, venind în sprijinul celor italiene. Atena a fost ocupată de armata germană începând cu 27 aprilie 1941. Până în 13 octombrie 1944, când oraşul a fost eliberat, prin colaborarea dintre trupe britanice şi combatanţi aparţinând Armatei de Eliberare din Grecia (ELAS), atenienii au avut de suportat rigorile terorii naziste. Fabrica de porţelanuri şi-a închis porţile, iar cele două familii Makudis au supravieţuit din rezervele financiare bine ascunse în casele lor. Nici în perioada războiului cei doi Makudis, tatăl şi fiul, nu au stat degeaba. Evitând să intre în cercuri politice sau militare, nu au cooperat cu trupele de ocupaţie şi nici cu partizanii greci, care le produceau multe necazuri militarilor italieni şi germani. Au profitat de timpul cât au stat acasă studiind elemente de economie industrială modernă. În plus, IANNIS s-a specializat în Drept economic.

După eliberare, bătrânul Kardis a mai supravieţuit doi ani, la fel ca şi fiul său. În anul 1946 a izbucnit în ţară un război civil care a durat 4 ani. Finalul său nu i-a mai găsit în viaţă pe cei doi. Primul care a plecat dintre cei vii a fost IANNIS, fiind asasinat de doi anarhişti în vara anului 1946. Avea doar 52 de ani. După o lună, a plecat la cele veşnice şi Kardos, tatăl său, care trăise 75 de ani. Eleni şi-a urmat soţul în pământ la 6 luni după pierderea lui. Eleonora, rămasă văduvă la 49 de ani, şi-a crescut mai departe copiii, trecându-i prin facultăţi, găsindu-le locuri de muncă, organizându-le nunţile şi crescându-le copiii.

Daniel, observăm că viaţa grecului IANNIS a fost marcată de nenumărate suferinţe după terminarea liceului, odată cu intrarea la facultate. Avusese o copilărie şi o adolescenţă fericite, fiindcă părinţii l-au ferit de trepidaţiile societăţii ateniene. Maturizându-se treptat, în atmosfera unor războaie şi lovituri de stat repetate prea des, IANNIS a înţeles că viaţa lui nu va mai fi niciodată la fel de liniştită şi romantică ca în anii copilăriei şi adolescenţei. A avut dreptate gândind astfel, iar presimţirile i s-au adeverit. Strâns legat sufleteşte de tatăl său, a îmbrăcat haina de fabricant a acestuia, ajutându-l prin studiile sale de jurist să scape de capcanele, procesele, şantajele puse la cale de afaceriştii care îl urau. Timp de 12 ani, până la obştescul sfârşit, IANNIS a folosit o cârjă şi o jumătate de picior de lemn, continuând să îşi facă datoria de familist şi om al muncii. Moartea l-a surprins în deplinătatea forţelor sale. Ar mai fi putut trăi încă multă vreme dacă le-ar fi dat bani unor escroci care l-au şantajat şi l-au ameninţat de mai multe ori. Cinstea lui înnăscută l-a oprit să cedeze în faţa unor elemente josnice ale societăţii, fapt ce l-a costat  viaţa.

Nina Petre
24 septembrie 2013

COMENTARIUL LUI DANIEL

"Am citit şi recitit despre viaţa lui IANNIS, pentru a recunoaşte asemănările şi diferenţele între vieţile noastre. Mai mult, aş spune că asemănările sunt pe un plan spiritual, însă anumite elemente revin şi în lumea fizică, concretă.

Cea mai evidentă asemănare este simţul dreptăţii, adânc înrădăcinat în suflet; deşi nu am ales să studiez Dreptul, am o dorinţă arzătoare de a fi cinstit şi drept şi o puternică antipatie faţă de comportamente corupte, furt, tâlhărie şi acţiuni care desconsideră principiile vieţii. De asemenea, am şi un respect puternic faţă de România şi mă doare să văd cum ţara mea este tâlhărită, exploatată şi tratată fără respectul care îl merită. Cu toate acestea, prefer să rămân în afara oricărei afilieri politice, care mi se par mai preocupate de interese perverse decât de a sluji poporul pentru binele lui.

Aşa precum în viaţa lui IANNIS, recunosc cum multă suferinţă a apărut la mine după terminarea liceului, care m-a îndreptat către o transformare profundă şi fizică, şi spirituală. Recunosc cum modul meu de a vedea lumea idealizată nu va mai reveni. Mi-a atras atenţia faptul că IANNIS a fost asasinat; ţin minte foarte clar câteva vise de acum câţiva ani în care visam că eram împuşcat pe stradă de persoane necunoscute şi muream în mijlocul străzii. Mai mult, nu pot să nu remarc cum există unele detalii care reapar în viaţa mea: tatăl meu care are o firmă din care trăim bine, însă nu se consideră a fi bogat, părinţii mei care m-au ferit de părţile urâte ale societăţii şi probleme la picioare care vin şi trec (am făcut o operaţie la genunchiul stâng şi am o cicatrice mare de atunci).

Până la urmă, simt o dorinţă în interiorul meu de a trăi în pace şi armonie cu prietena/soţia, părinţii, fraţii, prietenii şi oamenii din mediul apropiat, deşi de multe ori simt cum îmi vine să mă revolt împotriva acţiunilor necinstite ale oamenilor din societate. Aşa cum aţi spus şi dvs, unui singur om îi este aproape imposibil de a schimba întreaga lume."

DANIEL
27 septembrie 2013
Suedia

< sus >

EPISODUL 2 - JOHN

Eroul episodului spiritual nr.2 este australianul JOHN DECKEN (1821-1869). El s-a născut într-o comunitate de imigranţi aflată în sudul coloniei Victoria. Părinţii săi, Raul şi Debbie, l-au avut numai pe el. Plecaţi din Scoţia în anul 1818, soţii Decken au sosit pe teritoriul marelui continent animaţi de setea îmbogăţirii prin creşterea oilor.

Primele oi merinos fuseseră aduse în Australia la sfârşitul secolului 18. În 26 ianuarie 1788, căpitanul Arthur Phillip întemeiase prima aşezare de pe continent: Port Jackson (astăzi Sydney), ca o colonie penitenciară destinată ocnaşilor condamnaţi în Marea Britanie. Până la mijlocul secolului 19, sistemul de deportare a condamnaţilor a fost treptat abandonat. La începutul secolului 19 începuse deja colonizarea "civilă" a continentului. Au luat astfel naştere colonii de sine stătătoare, printre care şi Victoria, înfiinţată în anul 1851. Între anii 1817-1823 s-a produs deschiderea graduală către imigratie pentru colonii liberi, care se ocupau în special cu agricultura (free settlers), în acelaşi timp cu dezvoltarea unei pături de crescători (squatters), cu precădere foşti deţinuţi, care foloseau abuziv terenurile în ţinuturi necultivate. În 1847, squatter-ii au obţinut recunoaşterea drepturilor asupra păşunilor din interior, devenind treptat clasa economică şi politică dominantă. În 1851, Victoria s-a constituit ca o colonie autonomă. Descoperindu-se mari cantităţi de aur, a început "goana după aur", adică invazia căutătorilor (prospecters) sosiţi din întreaga Europă. Exporturile aurifere au devenit principala resursă economică, în timp ce se accentua declinul cultivatorilor de terenuri (squatters).

Părinţii lui JOHN nu erau puşcăriaşi, ci farmacişti, aventurându-se peste ocean cu speranţa unei vieţi mai bune. Satul în care au poposit (devenit ulterior oraşul Ringwood) era populat de mici agricultori şi crescători de vite. După naşterea lui JOHN, în anul 1821, soţii Decken şi-au îndreptat atenţia spre o localitate mai mare, situată la est de satul lor, pe ţărmul Oceanului Indian. JOHN avea 12 ani când întreaga familie s-a mutat în micul port aflat în plină dezvoltare economică şi demografică. După 2 ani de la sosirea lor, au aflat cu mândrie că locuiau în oraşul Melbourne.

Raul şi Debbie şi-au putut deschide o mică farmacie unde vindeau medicamente procurate de la marinari. JOHN, crescând alături de ei, a învăţat să prepare licori, alifii, să negocieze preţurile. La 19 ani a intrat ucenic într-o farmacie mai mare, patronul fiind un medic englez, care avea şi un cabinet în oraş. Timp de 6 ani JOHN a învăţat meseria patronului său, deşi ar fi dorit să urmeze o facultate de Medicină, ca şi el. Abia în 1850 a luat fiinţă Universitatea din Sydney. Având deja familie şi un post de asistent medical la spitalul din Melbourne, JOHN nu şi-a putut permite luxul de a pleca la studii în alt oraş.

Avea 28 de ani când a făcut nunta cu Anna Tarnowski, o tânără de 24 de ani, profesoară de limba engleză la o şcoală din oraş. Anna provenea din părinţi imigranţi polonezi, tatăl ei ocupându-se cu comerţul de produse alimentare. I-a dăruit lui JOHN doi băieţi. Karol, fiul cel mare, a venit pe lume când mama lui avea 27 de ani. Fratele mai mic, Egmond, a apărut după alţi 3 ani. Karol a fost cel care a împlinit visul de aur al tatălui său, urmând Medicina în Sydney. Din păcate, JOHN trecuse de mult la cele veşnice.

Lucrând la spital, JOHN avusese ocazia să cunoască pacienţi bogaţi şi săraci. Mulţi dintre cei săraci erau rude cu aborigenii de la ţară, care trăiau în condiţii mizere. Călătorind prin satele aborigenilor, JOHN a simţit treptat dorinţa de a-i ajuta pe acei nefericiţi izolaţi de lumea civilizată a oraşelor. Împlinind 35 de ani, şi-a lăsat familia în grija părinţilor şi socrilor, după care a plecat într-un sat izolat, aflat la zeci de kilometri distanţă. Cunoştea bine mica aşezare aborigenă, unde învăţase în treacăt metode primitive de tratament, care se dovediseră a fi destul de eficiente. Anna, la cei 31 de ani ai săi, şi-a înţeles bărbatul, acceptând să rămână în Melbourne alături de cei doi copii. Karol avea 4 ani, iar Egmond abia împlinise un anişor. JOHN i-a vizitat lunar, aducându-le tot felul de leacuri, mai ales plante tămăduitoare culese din păduri.

Cotropind locurile de vânătoare ale aborigenilor, pentru a le folosi ca păşuni, speriind şi împrăştiind animalele sălbatice, colonizatorii îi împingeau tot mai departe în adâncul continentului. În felul acesta, populaţia băştinaşă a Australiei se micşora la număr, se retrăgea spre ţinuturi tot mai îndepărtate, ascunse şi greu accesibile, iar cultura ei materială, tradiţiile, obiceiurile şi credinţele se schimbau sau dispăreau în contact cu europenii.

Pasionat de viaţa simplă şi interesantă a locuitorilor aborigeni, JOHN s-a străduit să trăiască asemenea lor, deosebindu-se de ei doar prin aspectul fizic, educaţia şi ştiinţa medicală. Vraciul satului folosea practici vrăjitoreşti de tămăduire, dar şi procedee specifice unei medicine populare raţionale. JOHN a învăţat şi a practicat alături de vraci tot ce i-a fost îngăduit. A cercetat proprietăţile tămăduitoare ale unui număr mare de plante, învăţând descântecele care însoţeau folosirea lor. Rezistenţa băştinaşilor la boli era de-a dreptul uluitoare, dar ajunşi totuşi bolnavi, se considerau căzuţi pradă farmecelor unor duhuri rele şi începeau să se pregătească de moarte. Dacă nu voiau să apeleze la vraci, localnicii i se adresau lui JOHN, care ştia să îi trateze fără vrăji şi spirite.

Pe bună dreptate, cu toţii se temeau foarte tare de şerpi şi scorpioni. Muşcătura şarpelui se trata sugând din rană sângele infectat, apoi arzând rana sau aplicând o tăietură circulară în jurul locului muşcat de şarpe. Este exact ceea ce nu a putut să facă JOHN cu câteva momente înaintea morţii, când fusese muşcat în pădure de un şarpe veninos. Locul muşcăturii fiind la spate, iar el aflându-se singur, a murit fără să fi primit ajutorul cuiva. După 29 de ani de practică medicală, s-a sfârşit din viaţă în dureri atroce, până când paralizia generală i-a curmat zilele. Sătenii, îngrijoraţi de lipsa lui îndelungată, l-au căutat în pădure, găsindu-i trupul fără viaţă. Conform tradiţiei locului, l-au îmbălsămat ca pe un şef de trib. În loc să îl îngroape, l-au transportat până în Melbourne, lăsându-l în grija familiei lui. La 44 de ani, Anna rămăsese văduvă, cu doi copii minori. Karol avea 17 ani şi dorea să devină medic, iar Egmond, doar 14.

Nina Petre
11 octombrie 2013

COMENTARIUL LUI DANIEL

"Primul lucru care îl remarc este modul în care a murit John şi faptul că eu, în urmă cu 2-3 ani, am avut un vis în care am murit din cauza unei reptile veninoase care mă muşcase (nu mai ţin minte exact dacă era un şarpe sau un păianjen). Drept ce este, ţin minte că fusesem muşcat pe spate şi simţeam cum viaţa se scurge din mine şi încet, încet, inima ajungea să paralizeze. Remarc de asemenea cum am visat moartea ambelor personaje din episoadele mele spirituale.

La John, mai remarc, exact ca la Iannis, preluarea afacerii tatălui, un lucru la care şi eu mă gândesc să îl fac. De asemenea, în ultimul an am început să am un interes mare pentru procesul de vindecare fizică şi emoţională, şi pentru remedii naturale sau tratamente alternative. Am o dorinţă de a ajuta oameni să se vindece, mai ales cei din jurul meu. 

Remarc de asemenea, dintr-o privire de ansamblu, cum ambii mei antecesori spirituali au murit cu mult înainte de a atinge vârsta bătrâneţii şi şi-au lăsat soţiile văduve, iar copiii orfani de tată. În urmărirea unor scopuri onorabile şi demne de respect, nu au ţinut cont de riscurile implicate şi eventualul pericol al vieţii pe care această urmărire îl aduce. Un prieten mi-a zis înainte să plec din România vorba "lumina puternică atrage şi multe muşte şi gângănii". La fel îmi dau seama că şi scopurile onorabile, care strălucesc puternic, pot atrage şi lumea rea intenţionată. 

Simt o deschidere a mea faţă de energiile care circulă prin mine şi prin jurul meu şi o sensibilitate mărită faţă de energiile pe care le transmit alţi oameni; aş putea spune că îi "simt" prin alte simţuri în afară de cele clasice. Acelaşi lucru observ şi cu natura, muzica şi meditaţia. Practic încep să simt mai mult extrasenzorial."

DANIEL
12 octombrie 2013
Suedia

< sus >

EPISODUL 3 - AUGUSTA

AUGUSTA RICHI s-a născut în oraşul Florenţa (Firenze) şi a trăit între anii 1740-1799. Tatăl ei, Manolo, era un nobil bogat, averea sa provenind în mare parte din activitatea bancară. Adua, soţia lui, provenea dintr-o familie de burghezi care locuiau la moşia lor din apropierea oraşului. Cei doi copii ai soţilor Richi, AUGUSTA şi Rumelio (mai mic decât sora lui cu 4 ani), au crescut în condiţiile excelente oferite de averea familiei. Au avut profesori renumiţi aduşi la domiciliu, care i-au învăţat tot ce le trebuia ca să devină persoane onorabile în lumea celor bogaţi. Rumelio, după studiile militare obligatorii tinerilor din înalta societate, a preluat afacerea bancară a tatălui său, reuşind să o facă din ce în ce mai profitabilă.

Florenţa, oraş puternic încă din secolul 12, datorită comerţului şi activităţii bancare, a fost dominat de familia Medicis din secolul 15 până în secolul 18. Fondat de Iulius Caesar în secolul 1 i.Hr., a fost succesiv dominat de goţi, bizantini şi lombarzi. Devenit oraş liber de la începutul secolului 12, a fost condus de o burghezie îmbogăţită prin comerţul cu stofe. Începând cu secolul 14, Florenţa a devenit o republică stăpânită de marile familii rivale de negustori şi bancheri, creditori ai regilor Franţei şi Angliei. Secolul 14 a însemnat şi începutul unei mari dezvoltări a literelor şi artelor. Începând de la sfârşitul secolului 16, istoria oraşului s-a confundat cu cea a Toscanei, regiune a cărei capitală a fost multă vreme. Familia Medicis din Florenţa avea una dintre cele mai bogate case de bancheri din Europa secolului 15. A reuşit în anii 1434-1435 să devină stăpâna oraşului şi să conducă prin membrii săi (în calitate de seniori, duci şi mari duci) atât Florenţa, cât şi întreaga regiune Toscana până în anul 1737.

În acest an, după moartea lui Gian Gastone de Medicis, care nu avea urmaşi direcţi, Marele Ducat al Toscanei a trecut, conform preliminariilor franco-austriece de la Viena (din 3 octombrie 1735) în stăpânirea lui Francisc III. Acesta, duce de Lorena, soţul Mariei Terezia, devenit împărat al Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană, a întemeiat dinastia de Habsburg-Lorena, luându-şi numele de Francisc I. El a domnit asupra Toscanei (şi a Florenţei) între anii 1737-1765.

Primii 19 ani din viaţa eroinei noastre s-au petrecut în condiţiile domniei împăratului austriac. Puternicul sentiment naţional ce însufleţea familia şi toate rudele AUGUSTEI i-a determinat pe toţi să îşi păstreze respectul faţă de reprezentanţii culturii florentine. Cu toate că tatăl ei, Manolo, era bancher din tată în fiu, înrudit cu afaceriştii familiei Medicis, s-a preocupat îndeaproape de menţinerea unui nivel cultural deosebit în preajma sa. AUGUSTA s-a simţit atrasă de pictură, mai mult decât de celelalte arte ale vremii. La 5-6 anişori a început să schiţeze peisaje minunate de pe moşia de la ţară a părinţilor, plăcându-i foarte mult să surprindă păsările în zbor, caii alergând sau iepurii ascunzându-se în tufişuri. Fata iubea enorm caii din herghelia tatălui său. Avea doi cai preferaţi, care o duceau în zbor de-a lungul şi de-a latul imensei moşii. Poate că şi această pasiune pentru creşterea cailor a contribuit la decizia ei de a se căsători cu moşierul sicilian Tiberius Latti.

Acesta, ajuns la 30 de ani, făcea mofturi în alegerea viitoarei soţii, găsindu-le defecte la toate fetele care îi fuseseră prezentate de rudele lui şi de familiile prietene. Tiberius avea două pasiuni: caii şi femeile. Herghelia lui de lângă Palermo era renumită în toată Sicilia, fiindcă furniza cai de rase deosebite, pentru folosinţa celor bogaţi. În casa familiei Richi din Florenţa a fost adus de o mătuşă a AUGUSTEI, care nu îi cunoştea renumele de mare crai. Pe AUGUSTA a cucerit-o uşor, fata văzându-l cât era de frumos, inteligent şi bun povestitor. Dorinţa ei de a-i vedea caii şi de a putea picta marea străbătută de corăbii a îndemnat-o să îi accepte cererea în căsătorie. Dacă mai târziu şi-a regretat decizia, a fost secretul ei, bine păstrat în adâncul sufletului.

Fiind cu 11 ani mai tânără decât el (se căsătorise la 19 ani), a înţeles repede după nuntă că Tiberius o va domina mereu cu autoritatea şi atitudinea lui vizibil paternă. Grija paternă era doar de faţadă, fiindcă Tiberius trăia numai pentru plăcerile şi pasiunile lui, pretinzându-le totuşi soţiei şi copiilor să dovedească o corectitudine absolută.

Oraşul Palermo, capitala Siciliei, unde se afla vila lui Tiberius, ca şi moşia lui de la ţară i s-au părut AUGUSTEI adevărate ţinuturi coborâte din Rai. Ea ajunsese în Palermo în anul 1759, când oraşul sărbătorea noul rege. Ferdinand, membru al dinastiei de Bourbon, devenise rege al Neapolelui la vârsta de 8 ani. Până în 1767 s-a aflat sub influenţa unui consiliu de regenţă, iar după aceea a domnit în Sicilia până în 1825. Devenind în 1816 suveran al Regatului celor Două Sicilii, şi-a luat numele de Ferdinand I.

Timp de 21 de ani, cât a fost soţia lui Tiberius, AUGUSTA a trăit în confort şi bogăţie, având tot ce şi-ar fi dorit o femeie tânără: un soţ prezentabil şi descurcăreţ, doi socri cumsecade, trei copii frumoşi, plus libertatea de a face tot ce voia în universul închis al familiei sale. Ea nu s-a plâns niciodată de nimic, nici măcar de absenţele îndelungate ale soţului, survenite mai ales după naşterea primului copilaş.

Pe Luciano l-a născut la 22 de ani, băieţelul semănând foarte bine cu tatăl său. După 2 ani a sosit Tiberia, o fetiţă drăgălaşă ca o păpuşică. Ultimul venit, Vico, părea că îşi întrece fraţii cu năzdrăvăniile lui. Cu toate că avea o soţie superbă, trei copii minunaţi şi o ambianţă familială deosebită, Tiberius lipsea zile şi nopţi la rând, fără a-i da prea multe explicaţii AUGUSTEI. Îl simţea că minte, că gândurile lui zburau în altă parte, dar educaţia severă primită de la mama ei o îndemna să fie mereu supusă bărbatului, fiindcă el îi crease paradisul familiei care o făcuse fericită.

Anii au trecut în aceeaşi atmosferă familială. În anul 1780, când Tiberius, având 51 de ani, se apropia de bătrâneţe, doi amici ai lui l-au adus acasă grav rănit, cu pieptul străpuns de trei gloanţe. Nenorocitul ajunsese la duel cu un rival care frecventa prostituata lui preferată. Obosit după o noapte de petrecere, Tiberius a ezitat o clipă înainte de a apăsa pe trăgaci, fapt ce i-a permis celuilalt să îl ciuruiască. Timp de câteva minute, cât i-a mai fost dat să trăiască după revenirea acasă, i-a cerut iertare AUGUSTEI pentru infidelitatea lui, îndemnând-o să îşi aleagă un tată mai bun pentru copiii lor. După pierderea soţului, pe care îl iubise mult, cu toate defectele lui, AUGUSTA şi-a crescut singură copiii, până când i-a aşezat la casele lor. După aceea, şi-a ajutat nepoţii. A trăit doar 59 de ani, închizând ochii din cauza inimii bolnave, care o chinuise de când rămăsese văduvă.

Nina Petre
4 noiembrie 2013

COMENTARIUL LUI DANIEL

"Primul lucru care mi-a atras atenţia a fost faptul că Augusta a trăit în Florenţa. De mult timp mi s-a părut fascinant acest oraş, fără să ştiu de ce, iar recent chiar îmi cumpărasem un tricou cu o poză din Florenţa.

Al doilea lucru pe care îl remarc este pasiunea pentru artă, care se regăseşte în oarecare măsură şi la mine. 

Al treilea lucru care rezonează puternic cu mine este căsătoria Augustei cu Tiberius; tatăl meu biologic a avut un comportament foarte asemănător cu al lui: lipsea de acasă cu zilele şi nopţile, a avut mai multe amante şi chiar şi-a luat o bătaie zdravănă o dată de la un rival/soţul unei amante. Îmi dau seama că această energie karmică a fost de la începutul vieţii mele cu mine şi nu întâmplător mi-am ales părinţii pe care îi am."

DANIEL
7 noiembrie 2013
Suedia

< sus >

EPISODUL 4 - TIRDEC

Eroul episodului spiritual nr.4 este araucanul argentinian TIRDEC. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 1612-1702. El s-a născut într-un sat din munţii Cordiliera Calalaste, situaţi în nord-vestul Argentinei, lângă graniţa cu statul Chile şi la sudul provinciei argentiniene Puna de Atacama. În apropierea vechiului sat indian, care astăzi nu mai există, se află Pasul San Francisco, trecătoare ce face legătura între Argentina şi Chile. Părinţii lui TIRDEC, Runuku (tatăl) şi Zanule (mama), au avut 12 copii, dintre care au supravieţuit numai doi: TIRDEC şi sora lui mai tânără cu 7 ani, Nunhe.

La data naşterii lui TIRDEC, ţara se afla deja sub ocupaţie spaniolă. Teritoriul Argentinei fusese populat în epoca precolumbiană de triburi amerindiene. Spaniolul Juan Diaz de Solis a descoperit în anul 1516 estuarul fluviului Rio de la Plata. Fernando Magellan a străbătut în 1520 pentru prima dată strâmtoarea care de atunci îi poartă numele. Colonizarea noilor ţinuturi de către spanioli a fost inaugurată odată cu întemeierea oraşelor Santa Maria del Buen Aire (Buenos Aires) în 1536 şi Santa Fe în 1573. Din punct de vedere administrativ, teritoriul Argentinei devenise în anul 1620 parte a Viceregatului Peru.

Originea populaţiilor din ţările andine se pierde în trecutul îndepărtat. Astăzi, o parte dintre specialişti sunt de părere că populaţiile din America de Sud reprezintă rezultatul unei migraţii ce s-ar fi produs din estul Asiei (chinezi, japonezi, coreeni) prin strâmtoarea Bering, într-o perioadă când, nivelul apelor fiind scăzut, se crease o punte de legătură, un fel de pod natural de 1000 km lăţime. Migrarea efectuată de aceste populaţii s-a produs timp de milenii, în valuri succesive, chiar şi la sfârşitul perioadei glaciare, când apa îşi reluase nivelul iniţial. Între timp, oamenii învăţaseră să navigheze. Navigând cu pirogile lor, pe care le foloseau pentru cunoaşterea insulelor mai apropiate de ţărm, oamenii din sud-estul Asiei au ajuns pe coastele continentului nord-american, după care au pornit spre America Centrală şi de Sud. S-a stabilit că primii locuitori ai regiunilor andine şi-au făcut apariţia în acele locuri în urmă cu 10-15 mii de ani. Au fost posibile şi călătoriile transoceanice ale unor populaţii venite din Asia, Polinezia, Australia şi chiar din Africa. În mod sigur, a existat o migrare mixtă, atât pe cale navală, cât şi pe uscat.

Pe versantul estic al Cordilierei, în nordul Argentinei, locuiau atacamanii, care vorbeau dialectul cunza şi practicau arta mumificării. Se ocupau cu pescuitul în apele de munte, cu unele culturi agricole, cu creşterea turmelor de lama şi cu mineritul. Obişnuiau să cultive porumb, cartofi, dovleci. Practicau olăritul cu decoraţii modelate sau pictate. Se pricepeau şi la prelucrarea bronzului. În primele secole ale erei noastre, suferind influenţa culturilor superioare din nord, cea de Tiahuanaco şi cea din Chincha, atacamanii au dat naştere civilizaţiei Chincha-Chilena.

Peste acest popor, care trăia în estul actualului teritoriu chilian, dar şi în vestul celui argentinian, au venit dinspre sud, din regiunea unde se găseşte astăzi oraşul argentinian Neuquen (în secolele 11-12) războinicii mapuches (oamenii pământului: mapu=pământ şi che=oameni), inferiori ca grad de civilizaţie, dar superiori ca organizare militară. Mai târziu, la mijlocul secolului 16, când pe aceste meleaguri au pătruns conquistadorii spanioli, atacamanii şi mapuches s-au amestecat cu ei, primind denumirea de araucanos (în limba quechua: are=înfocat, aprig şi aucca=războinic, luptător).

Araucanii nu s-au amestecat prea mult cu stăpânii spanioli, aşa cum s-a întâmplat cu celelalte popoare sudamericane, păstrându-şi fiinţa proprie în aproape toate regiunile în care se găsesc şi astăzi. Membrii familiei lui TIRDEC, eroul nostru, aveau părul uşor ondulat, des şi stufos, de culoare neagră. Culoarea pielii era brun-arămie, iar culoarea ochilor semăna cu cea a alunelor. Copiii aveau obrajii coloraţi în roşu. Organismul lor era adaptat condiţiilor extrem de dure ale zonei montane, clima fiind aspră şi aerul rarefiat. Araucanii deveniţi sedentari erau puternic ataşaţi de pământul pe care trăiau.

Aşa se întâmpla şi cu locuitorii satului în care TIRDEC văzuse lumina zilei. Părinţii lui, la fel ca toţi membrii tribului (al căror număr depăşise o sută), dovedeau o moralitate înaltă şi o puternică dragoste de familie. Cu toţii erau foarte tăcuţi şi râdeau rar. Casa familiei lui TIRDEC avea pereţii susţinuţi de stâlpi, iar acoperişul era format din crengi groase. Pe jos erau aşezate rogojini. Părinţii lui TIRDEC obişnuiau să cultive cartofi, manioc, olluco şi jiquima, fasole, arahide, porumb, piper roşu, bumbac, iar ca fructe: palta, goyave, lucuma, cirimoia. Îmbrăcămintea întregii familii era decorată cu fibre colorate (alcătuind forme geometrice), cu oase sculptate, cu pandantive. Ca instrumente muzicale, toţi sătenii foloseau fluiere şi diverse obiecte care făceau zgomot. Hainele din bumbac aveau motive geometrice simple şi figuri (stilizate) de animale. Deseori apăreau şi capete de şerpi.

Copiii care scăpau cu viaţă după ce mamele lor le trepanau (găureau) craniul şi le aplicau plăcuţele de lemn care le deformau capul, se dezvoltau bine, devenind rezistenţi la condiţiile grele de viaţă. În familia lui TIRDEC, Zanule şi-a ucis 10 copii străduindu-se să le găurească şi să le deformeze craniile. Decesele timpurii ale fraţilor şi surorilor lui l-au marcat sufleteşte pe TIRDEC pentru tot restul vieţii. Auzind strigătele de suferinţă ale micuţilor, pe care le scosese şi el când mama lui îl chinuise ca şi pe ei, băiatul simţise deseori dorinţa de a-şi ucide mama. Nu îndrăznise să facă lucrul acesta din respect pentru shamanul satului, un bătrân cumsecade, care îi trata pe toţi bolnavii cu ştiinţa lui.

TIRDEC avea 17 ani când bătrânul vindecător se pregătea pentru drumul fără întoarcere. Conform tradiţiei strămoşeşti, urma să numească un succesor, ales din rândul tinerilor, care s-ar fi arătat dispus să îşi dedice restul vieţii binelui comunităţii şi să renunţe la viaţa de familie. TIRDEC s-a arătat dornic să devină shaman. Timp de mai multe luni, bătrânul l-a iniţiat în tainele vindecărilor cu plante, animale sacrificate, pietricele colorate, descântece care invocau puterea duhurilor naturii. După doi ani, TIRDEC a depus jurământul celibatului în faţa întregii comunităţi a satului. Au trecut câteva zile până când bătrânul Nirre a fost găsit fără suflare în coliba lui. În mod obligatoriu, TIRDEC i-a luat locul în colibă, devenind el însuşi vindecătorul satului.

De-a lungul carierei sale de shaman, care a durat 71 de ani, TIRDEC şi-a făcut datoria, salvând mii de oameni de la moarte. Deseori era vizitat de spanioli bolnavi, care îşi căutau vindecarea chiar şi la shamanii din păduri. Fără a dovedi o atitudine fermă împotriva practicilor de trepanare şi deformare a craniului, TIRDEC a reuşit să îşi impună punctul de vedere, interzicând trepanarea copiilor. El recomanda şi aplica procedeul respectiv numai în anumite cazuri de îmbolnăviri grave. În privinţa deformării craniului, a interzis folosirea plăcuţelor de lemn, recomandând bandajarea capului cu un strat de argilă.

TIRDEC, având un trup voinic, rezistent la boli şi frig, a trăit un număr mare de ani faţă de majoritatea bărbaţilor din sat, care nu reuşeau să supravieţuiască peste 40-45 de ani. După ce şi-a învestit un nepot (fiul surorii lui, Nunhe) cu dreptul de a-i continua munca, TIRDEC şi-a luat rămas bun de la viaţă, murind liniştit în coliba lui. Ritualul înmormântării a fost organizat de nepotul său Orro, noul shaman. Câţiva bărbaţi l-au îmbrăcat în piei de animale, ornate cu coliere, brăţări de cupru, împletituri din fibre vegetale. În mâna dreaptă i-au aşezat un cuţit din os. L-au înfăşurat în rogojini şi, conform dorinţei lui anterioare, l-au îngropat în adâncul pădurii, departe de orice aşezare umană. Deasupra mormântului au pus bolovani mari, pentru ca răposatul să nu fie dezgropat de fiarele pădurii, iar sufletul său să nu se întoarcă în sat.

Nina Petre
15 decembrie 2013

COMENTARIUL LUI DANIEL

"Observ cu fiecare episod spiritual anumite trăsături care revin şi care rezonează în mine. Şi la Tirdec observ familia apropiată, deschiderea spre cunoaştere (care a existat şi la urmaşii din episoadele anterioare) şi o dedicaţie pentru ajutorul şi vindecarea umanităţii. Regăsesc în mine aceste calităţi, iar de asemenea observ o dorinţă din ce în ce mai mare pentru a ajuta oamenii să se vindece de rănile fizice şi emoţionale pe care le au şi mă străduiesc să acumulez cât mai multe cunoştinţe pentru acest lucru."

DANIEL
16 ianuarie 2014
Suedia

< sus >

Episoadele spirituale de mai sus se regăsesc în cartea
"VIEŢILE ANTERIOARE ALE SPIRITULUI - volumul 1", autor NINA PETRE