<  Înapoi la Pagina index cu ALTE VIEŢI ANTERIOARE


Vieţile anterioare ale spiritului

 

DORINA

Prezentare

Dorina şi-a desăvârşit studiile universitare în România, urmate de un master şi un doctorat. De câţiva ani locuieşte în Grecia, unde îşi dă cel de-al doilea doctorat. Este îndrăgostită de această ţară şi de istoria ei zbuciumată. Căutările spirituale o preocupă de multă vreme. În afară de activitatea universitară, Dorina cercetează neobosită istoria religiilor şi a civilizaţiilor omenirii. Pe lângă atâtea preocupări deosebite, ea găseşte timp disponibil şi pentru acţiuni umanitare.

Nina Petre
17 decembrie 2013

DESTĂINUIRE LA ÎNCEPUT DE AN

Am hotărât să particip la rubrica "Amintiri din vieţile anterioare" nu pentru a trece în revistă istoria spiritului meu, ci pentru a mai aduce un exemplu legat de faptul că există într-adevăr legături puternice între vieţile noastre precedente şi cea actuală. De asemenea, aş dori să precizez că aţi reuşit să subliniaţi în fiecare scrisoare-karmă aspectele cele mai importante, care au o mare influenţă asupra vieţii mele actuale.

Nu aş putea spune că am amintiri din vieţile precedente, dar cu siguranţă că am păstrat o serie de "năravuri". Cred că viaţa fiecărui om este un microcosmos, care porneşte de la o fiinţă subdezvoltată din toate punctele de vedere şi care creează împrejurări pentru desăvârşirea spiritului până la sfârşitul vieţii; iar şirul de vieţi al unui spirit este acelaşi lucru, dar în macrocosmos. Raportând microcosmosul la macrocosmos, putem înţelege mai repede şi mai profund lecţiile de viaţă pe care le avem de asimilat, astfel grăbind evoluţia spirituală. De aceea, studiul karmic este cu siguranţă o modalitate de a ne înţelege şi interpreta viaţa actuală, precum şi de a ne grăbi evoluţia pe toate planurile.

În privinta spiritului pe care îl reprezint, în copilărie conştiinţa mea era foarte puţin dezvoltată, lăsându-mă influenţată de vieţi precedente negative (mă refer la limbaj şi la nervi necontrolaţi) - un luptător în armată şi un cămătar, ambii fiind atraşi de materialism pe toate planurile. Cu timpul însă, aceste năravuri au fost înlocuite cu un comportament complet diferit şi asociez asta cu o trezire a conştiinţei.

Începând cu perioada liceului m-am dedicat foarte mult lecturii şi educaţiei, precum şi activităţii de voluntariat. Aceste activităţi m-au redirecţionat complet în viaţă, evident spre mai bine. Am observat o profundă legătură între fiinţa mea în viaţa actuală după ce am depăşit o anumită vârsta şi între fiinţa mea în vieţile precedente în care am fost o persoană pozitivă. În cele din urmă, consider că integrarea microcosmosului în macrocosmos s-a produs într-o mare măsură şi că foarte curând voi deveni liberă.

Vă mulţumesc mult pentru sprijinul în căutarea Sinelui şi pentru că ne daţi şansa să stăm faţă în faţă cu Eu-l din noi şi să descoperim cât de egoişti şi imperfecţi suntem, iar asta nu din cauza greşelilor altora, ci din vina propriei ignoranţe. Le doresc tuturor cititorilor să aibă o evoluţie spirituală rapidă, iar şansa la trezire să se manifeste în cât mai multe momente ale vieţii lor!

DORINA, Grecia
2 ianuarie 2014

 

EPISOADE SPIRITUALE COMENTATE

  Sinerre Varely (1898-1950)

  Rinek Yakudi (1803-1859)

  Yuruk Terdish (1721-1760)

  Taune (1628-1683)

  Ladur (1533-1594)

  Raski (1451-1512)

  Lucian Darove (1319-1401)

  Yuja Sirdeli (1215-1284)

  Tihedec (1127-1172)

  Lunky (1040-1099)

  Nurduku (929-981)

  Urkha (840-885)

  Nanuki (725-798)

  Teodorius (603-684)

  Raukha (512-583)

  Dorrk (434-490)

  Norral (316-382)

  Khume (224-269)

  Narna (116-182)

  Ruad (22-96)

  Mide (79-23 î.e.n.)

  Xad (188-119 î.e.n.)

  Modruh (270-212 î.e.n )

  Noghide (398-329 î.e.n.)

  Zugdale (472-425 î.e.n.)

  Ruhdu (566-502 î.e.n.)

  Krun (681-610 î.e.n.)

 

EPISODUL 1 - SINERRE

Eroina episodului spiritual nr.1 este o femeie din Franţa, SINERRE VARELY, care s-a născut în oraşul Bordeaux şi a trăit între anii 1898-1950. Părinţii ei, Patrick şi Heloise, au avut doi copii: fata, SINERRE, şi băiatul, Yves. Patrick lucra ca inginer la întreţinerea navelor, iar Heloise era profesoară de istorie la liceul de fete din oraş. Soţii Varely şi-au educat copiii după cum s-au priceput mai bine, dorind ca ei să ajungă intelectuali de bună calitate. SINERRE, mai mare cu doi ani decât fratele ei, a deprins de la Heloise pasiunea pentru studiul istoriei ţării sale. Cercetând cărţile şi manuscrisele din biblioteca părinţilor, fata a fost impresionată şi de istoria altor popoare. Drept consecinţă, la 19 ani a devenit studentă la vestita Universitate din Paris.

Cunoaşterea bogatei istorii a oraşului a copleşit-o pe SINERRE. Fondarea Universităţii în secolul 12 i-a conferit Parisului un prestigiu cultural european. Întemeiat la jumătatea secolului I î.Hr. de către galii parisi, cucerit de Caesar în anul 53 î.Hr. şi numit Lutetia Parisiorum, apoi doar Parisii, a trecut în stăpânirea francilor în anul 486. Oraşul a decăzut pe parcursul ultimei faze a dinastiei merovingiene şi sub carolingieni. Din 1420 şi până în 1436, s-a aflat sub stăpânire engleză. În secolul 16, Parisul a devenit o adevărată capitală, dobândind acel rol de centru vital al Franţei pe care nu l-a mai abandonat niciodată.

SINERRE a studiat istoria la prestigioasa Universitate pariziană între anii 1917-1922. Ca absolventă licenţiată în Istorie Universală, şi-a găsit un loc de muncă în vasta bibliotecă a Universităţii. La 26 de ani s-a căsătorit cu profesorul universitar Roland Serry, istoric şi geolog, cercetător în domeniul egiptologiei. Roland împlinise 30 de ani şi, nemulţumit de situaţia politică şi socială tensionată din ţară, dorea să părăsească definitiv Franţa, pentru a se stabili în Egipt. Era binecunoscut printre profesorii de la Universitatea din Cairo, fiind apreciat pentru cercetările sale pe teritoriul ţării şi comunicările ştiinţifice pe care le făcuse.

În anul 1925, când SINERRE avea 27 de ani, cei doi soţi şi-au luat rămas bun de la familiile şi toţi cunoscuţii lor. SINERRE nu bănuia că nu îi va mai revedea niciodată. Vaporul pe puntea căruia au călătorit i-a debarcat în Cairo.

Capitala Egiptului, situată la gurile Deltei Nilului, la 120 km distanţă de Marea Mediterană, a copleşit-o pe SINERRE cu măreţia lui. Oraşul a fost întemeiat în anul 969 de dinastia arabă a Fatimizilor, numele său venind din expresia arabă "al-Qahir", care însemna "cel victorios". S-a impus foarte curând ca o nouă capitală artistică şi culturală a Islamului. Sub domnia mamelucilor (care în anul 1261 au chemat un Abbasid fugit din Bagdad şi l-au numit calif), Cairo a devenit cel mai mare centru comercial din Orientul Apropiat, rol pe care şi l-a menţinut până la apariţia unor noi rute comerciale în Oceanul Atlantic (în secolul 16). Fatimizii i-au dat numele de Al-Qahira (Stăpânitoarea). Au fondat în oraş moscheea-universitate Al-Azhar şi moscheea Al-Hakim. Cairo a cunoscut apogeul în secolul 14, sub domnia mamelucilor. A fost apoi dominat de otomani şi ocupat de englezi începând cu anul 1882. Capitala Egiptului a rămas sub ocupaţie engleză până în anul 1947.

Muzeul din Cairo, fondat în anul 1902, oferă cea mai mare colecţie de artă egipteană din lume. În această instituţie prestigioasă a lucrat ca muzeograf-cercetător eroina noastră, SINERRE, până în anul morţii sale, 1950. În mod firesc, soţul ei a primit un post de profesor-cercetător la marea universitate din oraş. Ca istorici, soţii Serry urmăreau cu emoţie evoluţia situaţiei politice din ţară, ştiindu-se în situaţia delicată de imigranţi francezi.

În anul 1517, Egiptul fusese transformat într-o provincie a Imperiului Otoman. Devenit în 1805 stăpân al Egiptului, Paşa Muhammad Ali a reuşit în scurt timp să obţină independenţa de fapt a ţării, care a rămas totuşi până la 14 septembrie 1914, nominal, o provincie a Imperiului Otoman. După finalizarea construcţiei Canalului Suez, în anul 1869, amestecul franco-britanic în problemele interne ale Egiptului a devenit tot mai apăsător. Revoluţia naţională din anii 1879-1882 a provocat în 1882 intervenţia militară a Marii Britanii, care a transformat Egiptul, de facto, în protectorat englez. Mişcarea de eliberare naţională a marcat un prim succes după primul război mondial, prin proclamarea independenţei de stat a Egiptului (ca monarhie constituţională), la 28 februarie 1922. Independenţa era formală, din cauza prezenţei militare a Marii Britanii pe teritoriul ţării. La sosirea lui SINERRE în Cairo, ţara era condusă de regele, fost sultan, Ahmad Fuad I. Din anul 1936 a urmat regele Faruk, acesta domnind până în 1952, când eroina noastră era trecută de mult pe lumea cealaltă.

La 31 de ani, SINERRE a devenit mamă, născând unicul său copil. Mahrid, băiat frumos şi inteligent, semănând bine cu ambii părinţi, a stat alături de tatăl său după moartea mamei sale, ajutându-l să supravieţuiască, tratându-i bolile, ca un medic priceput ce devenise.

Ca istorici, soţii Serry aveau domenii diferite de cercetare. SINERRE era preocupată de Egiptul elenistic, iar Roland avea pasiunea faraonilor. Ca bibliotecar-cercetător, SINERRE a avut timp suficient pentru a se ocupa de cercetarea documentelor străvechi, dar şi de îngrijirea familiei sale.

Statul elenistic, principala temă de studiu a Sinerrei, fusese constituit în Valea Nilului de către Alexandru cel Mare, la sfârşitul secolului 4 î.Hr., având capitala în oraşul Alexandria. După moartea lui Alexandru cel Mare (survenită în anul 323 î.Hr.), Ptolemeu, fiul lui Lagos, unul dintre cei mai talentaţi generali macedoneni, şi-a adoptat în anul 305 î.Hr. titlul de rege, fondând dinastia Lagizilor, care a condus neîntrerupt ţara până în anul 30 î.Hr., când Egiptul a devenit o provincie cu statut special în cadrul Imperiului Roman.

Până în anul obştescului său final, SINERRE i-a studiat pe cei 19 suverani ai Egiptului elenistic. Mergând de-a lungul filonului de aur al istoriei, SINERRE a observat cu uimire că Egiptul a fost întotdeauna o sursă de fascinaţie pentru greci, cum era şi pentru ea. Fiind înainte de orice o lume a religiosului şi misterului, Egiptul se afla la originea oricărui lucru, a divinului, ca şi a umanului. Activitatea rituală în Egipt a fost dintotdeauna mai complicată decât cea din Grecia. Desfăşurându-se în interiorul unor temple, numai prin intermediul preoţilor, ea avea un caracter secret. În Grecia, dimpotrivă, ritualurile se desfăşurau la vedere, orice cetăţean putând să le îndeplinească în mod liber. Materialul şi spiritualul erau perfect legate unul de altul. Pentru un grec, Egiptul rămâne pământul sacrului şi al miraculosului. Mulţi filosofi greci pretindeau că fuseseră iniţiaţi de preoţi egipteni. Grecul a avut întotdeauna sentimentul datoriei, cel puţin pe plan religios, în manieră egipteană.

Cu tot prestigiul lor de oameni ai ştiinţei, soţii Serry au înţeles un lucru dureros pentru ei: societatea egipteană, extrem de structurată, avea un caracter de fixitate şi de imobilitate prin sistemul său de caste, unde era dificil să se infiltreze cei veniţi din alte ţări, cu intenţia de a produce schimbări. Religia egipteană a rămas impermeabilă oricărui aport exterior. Punerea la punct de către greci a unui sistem monetar în Egipt a adâncit prăpastia culturală dintre cele două popoare.

Debutul celui de-al doilea Război Mondial a adus multă suferinţă locuitorilor din Cairo. Devenit bază militară principală pentru englezi, Egiptul a suportat rigorile războiului. Familia Serry şi-a văzut de treburile ei, nefiind implicată în operaţiunile militare.

În noiembrie 1943, în plin război, oraşul Cairo a fost gazda unei importante conferinţe, în cadrul căreia s-a hotărât continuarea până la capăt a războiului împotriva Japoniei şi stabilitatea postbelică a Pacificului. La Conferinţă au participat preşedintele SUA , F.D.Roosevelt, primul ministru britanic, W.Churchill, şi generalul chinez Chiang Kai-shek.

Până la sfârşitul războiului, toate instituţiile din oraş au funcţionat sub pază militară, chiar şi Universitatea şi muzeele. Timp de 5 ani, Roland nu a primit nicio aprobare pentru a-şi continua cercetările arheologice în zona piramidelor. Starea de asediu din oraş şi aflarea unor veşti cumplite de pe diversele fronturi din ţară i-au slăbit nervii şi inima SINERREI. Femeia se temea îngrozitor pentru viaţa copilului şi a soţului ei. Oricine ieşea pe străzi putea fi prădat şi ucis. Din fericire, au scăpat de război teferi şi mai optimişti ca niciodată. Teama de moarte îi călise şi reveniseră cu toţii la noua viaţă, cu multe speranţe de viitor.

Mahrid s-a înscris la facultatea de Medicină. Era încă student când îmbolnăvirea gravă a mamei sale l-a transformat într-un înger păzitor lângă patul ei de suferinţă. Inima SINERREI a rezistat doar câteva luni durerilor atroce din zona ficatului. Femeia era măcinată de o bacterie puternică, luată probabil de pe documentele vechi cu care lucrase. S-a stins din viaţă la doar 52 de ani, lăsând în urma ei un gol imens şi disperarea fiului ei, care nu reuşise să îi salveze viaţa. După terminarea facultăţii, Mahrid şi Roland s-au îmbarcat, îndreptându-se spre Franţa. Bărbatul îmbătrânit înainte de vreme făcea astfel cale întoarsă spre oraşul natal împreună cu singura fiinţă dragă care îi mai rămăsese: fiul său. Părinţii şi socrii lui Roland muriseră în război, iar puţinele rude rămase în viaţă abia dacă îl mai recunoşteau. Cutia cu cenuşa SINERREI a fost pusă la loc de cinste în noua casă cumpărată de Roland.

Nina Petre
5 septembrie 2013

COMENTARIUL DORINEI

"Zilele trecute şi în special în dimineaţa aceasta am reuşit să arunc câteva priviri pe google image şi să încerc să vizualizez cât mai bine viaţa Sinerrei, având în faţă imaginile locurilor în care a trăit. Există nenumărate trăsături comune între ceea ce a trăit Sinerre şi ce trăiesc acum, cum ar fi mediul academic în care şi-a desfăşurat existenţa şi multe altele. În orice caz, trebuie să vă spun că vestea cum că Sinerre a trăit în Egipt m-a entuziasmat atât de mult, încât de pe data de 5 septembrie am rămas aşa, adică entuziasmată. Cadrul pe care l-aţi descris în scrisoarea d-voastră se potriveşte atât de mult cu ce trăiesc astăzi... pentru că împrejurările m-au adus în mijlocul unui grup de greci născuţi şi crescuţi în Egipt! Aici există o vorbă..."toţi nobeliştii şi mai marii Greciei au fost crescuţi şi educaţi într-una din ţările arabe". Drept urmare, am ocazia să aud greci vorbind câteva cuvinte în limba arabă şi discutând despre minunatul Egipt, iar în biroul laboratorului pereţii sunt plini de imagini ale zeităţilor Egiptului antic, precum şi de obiecte aduse din Egipt. 

Am multe de studiat şi este nevoie să reflectez mai îndelung asupra scrisorii trimise de d-voastră, dat fiind informaţiile istorice importante şi multitudinea de idei privitoare la cadrul politic şi socio-cultural al Sinerrei. Încerc să desluşesc lecţiile pe care le am de învăţat în această viaţă, dar asta nu vine cu una, cu două. Am moştenit o bună parte din fricile Sinerrei (sper să fi moştenit şi câteva trăsături bune :-) ). Acum pot să-mi explic de ce, de când eram copil, îmi este frică să nu fie trimis fratele meu din viaţa actuală la război, chiar dacă acesta nu are nici o legătură cu armata – fratele Sinerrei a decedat în război. De asemenea, că nu suport să mi se reducă libertatea în nici o privinţă de către cei din jur (aceasta legat de presiunea făcută asupra Sinerrei şi a familiei ei de a nu reveni în Franţa). Apoi, citesc şi discut pe teme politice şi sunt prea uşor afectată când aud de război... ultimele evenimente din Siria m-au consumat enorm, iar aici (în Grecia) tulburarea este foarte mare şi aşteptarea evenimentelor foarte grea."

Dorina
8 septembrie 2013
Grecia

< sus >

EPISODUL 2 - RINEK

RINEK YAKUDI s-a născut în oraşul sirian Damasc şi a trăit între anii 1803-1859. Părinţii ei, Yardan (tatăl) şi Ushe (mama), au avut patru copii: fetele se numeau Rinek şi Ahdu, iar băieţii, Sarkid şi Mahran. Rinek, fata cea mare, era primul copil născut de mama ei. Urmau ca vârstă Ahdu, Sarkid şi Mahran. Părinţii lor se ocupau cu negustoria, comerţul fiind o importantă sursă de trai pentru o mare parte a locuitorilor oraşului.

Damasc este unul dintre cele mai vechi oraşe din lume. Originile sale datează din secolul 19 î.Hr. S-a aflat mult timp sub controlul egiptean (între secolele 15 şi 11 î.Hr.) şi pentru scurt timp sub stăpânirea Israelului (în epoca lui David, secolul 10 î.Hr.). Devenind capitala unui stat aramaic, a reuşit să controleze o mare parte a traficului de caravane din zonă. În anul 732 î.Hr. a fost supus de asirieni, apoi de babilonieni (610), de perşi (538) şi de selgiucizi. În anul 66 î.Hr. a fost cucerit de Roma şi a rămas în mâinile romanilor, iar mai târziu ale bizantinilor, până la cucerirea arabă (633). Capitală a Imperiului Omeyyad, Damascul a decăzut odată cu venirea la putere a Abbasizilor (750 d.Hr.). După ce a rezistat în faţa încercărilor de cucerire ale cruciaţilor, a fost ocupat de otomani, rămânând sub dominaţia acestora între anii 1516-1918.

În perioada vieţii eroinei noastre, oraşul arab Damasc făcea parte din Imperiul Otoman, fiind condus de 4 sultani din dinastia otomană: Selim III (1789-1807), Mustafa IV (1807-1808), Mahmud II (1808-1839), Abdul Medjid I (1839-1861).

La venirea pe lume a micuţei Rinek, Damascul era un oraş foarte prosper şi renumit prin mătăsuri, brocarturi (exportate în Occident) şi ateliere de arme. Părinţii şi bunicii lui Rinek erau comercianţi de bunuri de larg consum. Aveau împreună un depozit mare cu mărfuri, iar alături de el, un magazin cu de toate: ţesături de mătase, bumbac şi lână (unele dintre ele având broderii artistice şi aplicaţi decorative de perle şi pietre preţioase), covoare, obiecte din sticlă lucrate cu mare fineţe, plăci de faianţă multicolore necesare la ornamentaţia palatelor, obiecte din fier, hârtie, ceară, parfumuri, mirodenii. Întreaga familie Yakudi, cu mic, cu mare, se învârtea toată ziua prin depozit şi magazin; fetele îşi ajutau mama la vânzarea mărfurilor, iar băieţii cărau şi desfăceau baloturi, saci şi lăzi.

Oraşul lor se situa la intersecţia unor importante căi comerciale care legau Orientul Îndepărtat cu ţările europene, cu cele din Nordul Africii şi Peninsula Arabiei, dar şi cu ţinuturile din nordul Mării Negre şi Mării Caspice. Familia lui Rinek se ocupa doar cu negoţul în Damasc. Având mereu furnizori de marfă sosiţi din Alep, Bagdad, Tripoli sau Alexandria, Yardan s-a deplasat rareori spre aceste oraşe. Avea totuşi nevoie de un om serios care să negocieze preţurile la produsele din import, ca şi la cele ce urmau să plece în alte ţări.

Omul potrivit a fost ales tocmai în anul 1820, când Rinek avea 17 ani, iar părinţii se gândeau deja să o mărite. Negustorul Arnalkir Bayrak avea 28 de ani şi străbătuse timp de 10 ani toate drumurile de uscat care uneau Damascul cu importantele centre comerciale din Orientul Mijlociu. Dorind-o neapărat de soţie pe Rinek, le-a dat o întreagă avere părinţilor ei, până când s-au învoit să facă nunta. Fata a fost dusă de proaspătul soţ în casa lui din oraş, care a impresionat-o prin zecile de camere şi numeroşii servitori.

Arnalkir ajunsese bogat ca un calif în cei 10 ani de negustorie. Cele mai mari sume de bani le încasase din comerţul cu sclavi. În fiecare oraş mai important se ţinea şi târgul de sclavi. Un inspector supraveghea preţurile şi tranzacţiile. Negustorii intermediari erau de obicei creştini din Liban şi mai ales evrei, ducându-şi "marfa" procurată din ţinuturile slave în târgurile cele mai mari din Europa (Geneva, Praga, Veneţia, Genova), unde era dirijată spre Cordoba, Constantinopol, Egipt. Bayrak, având mulţi prieteni prinrte negustorii de sclavi, îi ajuta la tranzacţii, încasându-şi astfel o parte din profit.

Sosind în casa lui Arnalkir, Rinek a aflat cu stupoare că toţi servitorii soţului ei proveneau din târgurile de sclavi. Profund impresionată de starea lor precară, femeia le-a luat apărarea până în ultima zi a vieţii, oprindu-şi bărbatul de la aplicarea pedepselor pentru greşeli sau acte de nesupunere. Copiii sclavelor servitoare şi ai bărbaţilor din corpul de pază al casei au crescut şi au fost educaţi alături de copiii ei. La vârsta majoratului sau ceva mai târziu, au fost eliberaţi la cerere împreună cu părinţii lor, primind la plecare câte o mică avere. Omenia lui Rinek nu cunoştea margini. Pedepsele corporale erau interzise în perimetrul palatului, iar certurile se încheiau cu discuţii paşnice.

Cei cinci copii născuţi de Rinek nu au cunoscut bătaia şi nici afacerile mai mult sau mai puţin cinstite ale tatălui lor. De comun acord cu el, Rinek a ridicat un zid imaginar între viaţa din interiorul familiei şi cea a soţului ei, dusă de el cu mare discreţie în afara casei. Arnalkir avea un depozit cu marfă şi un magazin, la fel ca socrii lui. Până la căsătorie, făcuse drumuri apropiate şi îndepărtate, dornic de a cunoaşte şi alte centre comerciale renumite. După căsătorie, de dragul familiei, s-a rezumat doar la comerţul din incinta clădirilor sale din Damasc.

Timp de 3 ani, până la naşterea primului copilaş, frumoasa Isnuh, Rinek şi-a ajutat soţul, petrecându-şi zilele în depozit şi în magazin. Devenind mamă în sfârşit, la 20 de ani, după ce pierduse două sarcini, ea s-a retras în intimitatea palatului, pentru a-şi îndeplini noile îndatoriri. După 3 ani, l-a născut pe băiatul cel mare, Tagdur. Au venit la rând fata mijlocie, Lusher, fata cea mică, Misdi, iar la 34 de ani l-a adus la lumina zilei pe mezinul Romyad.

Ocupată peste măsură cu educarea copiilor, Rinke nu s-a interesat îndeajuns de soţul ei. Obişnuită cu plecările şi sosirile lui la orice oră din zi şi din noapte, Rinek nu a dat atenţie zvonurilor care îi ajungeau la urechi întâmplător, surprinzând convorbiri în şoaptă ale servitoarelor. Educată de părinţi ca o femeie musulmană autentică, ea ştia că în familie femeia şi bărbatul aveau treburile lor specifice. Bucuroasă că Arnalkir nu îndrăznise să îşi facă un harem în palat, asemenea altor negustori bogaţi, l-a lăsat în pace cu viaţa lui din afara casei, fără a se îngrijora când bărbatul lipsea nopţi la rând.

Fetele au primit şi ele o educaţie specific musulmană. Fiind deosebit de frumoase şi elegante, părinţii le-au căsătorit înainte de a împlini 20 de ani, cu negustori bogaţi. Dintre băieţi, doar Tagdur a preluat afacerile tatălui său. Romyad, pasionat de arme şi războaie, a intrat la 18 ani în rândul armatei otomane, devenind în decurs de câţiva ani un ienicer foarte bogat.

Rinek şi-a luat rămas bun de la viaţă într-o noapte a anului 1859, aflându-se singură în dormitorul ei. Arnalkir a fost trezit dimineaţa de camerista lui Rinek, speriată de starea inertă în care o găsise pe stăpâna ei. După ce zăcuse timp de câteva zile şi nopţi, fiind paralizată în urma unei comoţii cerebrale, femeia şi-a luat rămas bun de la viaţă, fără a avea pe cineva lângă ea. Nimeni nu se aşteptase că va muri atât de repede. Soţul, copiii şi nepoţii au plâns-o luni de zile, neputându-se obişnui cu lipsa ei. Rinek se comportase ca o zână bună, iubitoare, mereu preocupată de binele tuturor celor din casă.

După dispariţia ei omenească, Arnalkir şi-a deschis testamentul, care fusese redactat cu mulţi ani în urmă. Pentru el şi-a păstrat doar casa şi o mică parte din averea în bani. Restul, chiar şi parte cuvenită lui Rinek, a împărţit-o cu dreptate între cei 8 copii ai săi: cei 5 născuţi de Rinek şi ceilalţi 3 concepuţi cu o amantă bine ascunsă într-o casă din afara Damascului. Aşa s-a sfârşit viaţa unei femei minunate, care a ştiut în orice moment al condiţiei de fiică, mamă şi soţie să reprezinte un element de echilibru între cei din jurul său."

Nina Petre
13 octombrie 2013

EPISODUL 3 - YURUK

"Militarul afgan YURUK TERDISH a trăit între anii 1721-1760. El s-a născut în localitatea Goryan, situată în vestul teritoriu actual ocupat de Republica Islamică Afganistan. Părinţii lui Yuruk erau de etnie pashtun. Sarrul (tatăl) şi Undhe (mama) au avut 4 copii: băiatul se numea Yuruk, iar cele trei fete erau Mende, Dunkih, Modhire. Întreaga familie trăia din agricultura practicată de părinţi. Singura perspectivă de viitor care le oferea tinerilor băieţi speranţa într-o viaţă mai bună era înrolarea în armata ţării vecine la vest, Persia.

În primii 15 ani din viaţa lui Yuruk, în Persia a domnit dinastia Safavizilor. Aceasta era o dinastie musulmană shiită, ce stăpânea Persia încă din anul 1502. Întemeiată de Ismail I (1483-1524), a atins apogeul sub Abbas I cel Mare (1587-1628), care a reuşit să cucerească de la turci teritorii întinse în Mesopotamia. După o perioadă de decadenţă, suveranii Safavizi au fost loviţi de invazia triburilor afgane (începută în 1722) şi îndepărtaţi definitiv de la putere în 1736 de turcul Nadir Shah. General al şahului persan Tahmasp, Nadir a alungat triburile afgane pashtun care invadaseră Persia în 1722 şi s-a proclamat rege, creând apoi un efemer imperiu: a cucerit de la otomani Hamadan şi Azerbaidjan, a ocupat Afganistanul şi o parte din Imperiul Moghul (care domnea pe teritoriul Indiei).

Afganul Yuruk s-a înrolat în armata lui Nadir Shah, având doar 16 ani, la un an după ce acesta ajunsese la putere în Persia. Timp de 10 ani, între 1737-1747, Yuruk a executat fără să protesteze toate ordinele comandanţilor persani, având de multe ori ocazia să lupte împotriva conaţionalilor săi afgani care se împotriveau domnaţiei persane.

Cu un an înainte de moartea lui Nadir Shah (survenită în 1747), Yuruk s-a căsătorit cu o fată de 18 ani, Nemurde, fiica unui negustor bogat din Hirat. Ajuns el însuşi bogat, la cei 25 de ani ai săi, aspira spre o căsătorie profitabilă, care să îi sporească averea. Localitatea Hirat se afla pe un traseu comercial care făcea legătura între India şi Persia, fiind la o distanţă nu prea mare de Goryan, unde locuia familia lui Yuruk. Prosperul militar Yuruk, aflat în solda lui Nadir Shah, şi-a permis să le ofere părinţilor feţei o mică avere în monezi de aur şi mărfuri, reuşind astfel că o cumpere pe frumoasa Nemurde.

La 18 ani, fata nu cunoştea prea multe despre activitatea militară a soţului său. S-a izolat în palatul lui Yuruk, situat în apropierea celui în care trăise alături de părinţii ei. La 21 de ani a născut-o pe Lisden, o fetiţă superbă, de care tatăl ei s-a îndrăgostit de cum a văzut-o. După 3 ani, a sosit primul băieţel, care a primit numele Logmiran. După încă 3 ani a venit pe lume băiatul cel mic, Mashdur. Mama lor, foarte ocupată cu creşterea copiilor, îşi aştepta resemnată bărbatul, care ajungea rar pe acasă, grăbindu-se mereu să plece înapoi la treburile lui.

La 26 de ani, Yuruk a trecut sub comanda lui Ahmed Shah Durrani. Acesta, fost şef militar în suita regelui Persiei, Nadir Shah, la moartea acestuia s-a proclamat rege al afganilor. El a fost întemeietorul statului afgan, creând regatul afgan în anul 1747. El a dus o politică agresivă de invadare a Persiei şi de expansiune spre India. Ahmed Shah a domnit în Afganistan până în anul 1773, când eroul nostru Yuruk era plecat de 13 ani la cele veşnice.

Yuruk a avut o viaţă scurtă şi zbuciumată. După anii copilăriei, petrecuţi mai mult în grădina casei, ajutându-şi părinţii la muncă, au urmat cei 23 de ani plini de aventuri, lupte crâncene, distracţii cu iubite din diverse locuri, pe unde poposea cu trupa sa de luptători. A trăit în aceşti 23 de ani cât alţi bărbaţi în 46. Ajuns la 39 de ani, bărbat voinic aflat în floarea vârstei, Yuruk se considera un om fericit, un învingător în lupta cu sărăcia care îi marcase anii copilăriei. Pentru bani şi obiecte scumpe era în stare de orice: dacă nu le primea la cerere, ucidea fără milă. Vila lui imensă din Hirat avea un subsol împărţit în multe odăi, care adăposteau întreaga lui avere concentrată în metale preţioase şi obiecte de valoare. Pentru a nu le da prilej loclanicilor săraci să îi atace casa şi familia, Yuruk evitase să cumpere terenuri şi alte case în Hirat.

Avea însă un mare secret, pe care îl păstra cu străşnicie de câţiva ani: relaţia de iubire cu o indiancă din Peshawar, căreia îi dăruise o vilă imensă şi multe pietre preţioase, până când ea acceptase să îi devină soţie. Şindi nu ştia că el avea o familie în ţara lui. Îi dăruise doi copilaşi, amândoi băieţi, care îşi aşteptau răbdători tatăl, pe care îl ştiau un mare luptător. Yuruk venea rar la familia lui din Peshawar, la fel ca la cea din Hirat. Totuşi, reuşea să îi facă pe toţi fericiţi. Sosea la ei pe neaşteptate, mândru, cu zâmbetul pe chip, dornic să îi îmbrăţişeze pe toţi.

În lipsa lui, un şef militar din Peshawar îi vizita familia, însoţit de sora lui care era prietenă cu Şindi. Omul se îndrăgostise nebuneşte de Şindi, cum numai un indian ştia să o facă. Îi oferise acesteia o avere imensă, cu condiţia renunţării la Yuruk. Şindi, neacceptând să îşi trădeze bărbatul, a lăsat lucrurile să se rezolve de la sine. Deznodământul conflictului i-a fost fatal lui Yuruk. Făcuse imprudenţa de a-i trimite vorbă lui Şindi printr-un prieten, anunţând ziua sosirii sale în Peshawar. Rivalul său, Sardhan, l-a aşteptat în apropierea casei, însoţit de doi mercenari ucigaşi. Toţi trei l-au înjunghiat mortal pe Yuruk, lăsându-l să zacă într-o baltă de sânge. Atacul avusese loc aproape de miezul nopţii, când vecinii nu mai îndrăzneau să iasă pe stradă.

La 39 de ani, neînfricatul militar Yuruk a fost răpus de 3 cuţite ucigaşe, care i-au trimis sufletul pe lumea cealaltă. Spiritul temerarului afgan a trecut după mulţi ani în Siria, dându-i viaţă frumoasei Rinek. După aceea, prin intermediul înţeleptei Sinerre, a peregrinat prin Franţa şi Egipt."

Nina Petre
30 octombrie 2013

COMENTARIILE DORINEI

"Referitor la Karma III şi la toate cele 3 vieţi descrise de dumneavoastră... am fost surprinsă de cât de bine se explică întreaga evoluţie a unui suflet (cel puţin în ultimele trei vieţi). Eram pregătită să fac o interpretare greşită referitoare la viaţa lui Sinerre şi a lui Rinek în corelaţie cu viaţa actuală, când mi-aţi trimis episodul despre Yuruk. Bineînţeles că nu m-a încântat în mod deosebit acest personaj, dar mă aşteptam ca, pe măsură ce ne îndepărtăm în timp, să întâlnesc un spirit involuat care cu siguranţă că a săvârşit greşeli de neiertat. De altfel, chiar în cartea dumneavoastra citisem cum că, la începutul existenţei sale, fiecare spirit este oarecum rudimentar, dacă se poate spune aşa. Totuşi, m-a întristat un pic comportamentul brutal al lui Yuruk. Pe de altă parte, m-a surprins în mod deosebit faptul că, după încarnarea într-o călugăriţă şi într-o vindecătoare, acest spirit, presupus ca fiind credincios şi învăţat, a reacţionat atât de urât când a ajuns să fie reîncarnat în Yuruk. Ştiu că de multe ori un om poate să fie la suprafaţă ca un sfânt, să aibă cunoştinţe şi să fie un binefăcător în viaţa de zi cu zi, sau cel puţin să se prefacă a fi un binefăcător, iar pe de altă parte, în interiorul său să ascundă multă gânduri negative şi răutate. Probabil că aşa s-a întâmplat în cazul lui Raski şi Taune care, ajunse în Yuruk, un om sărac şi trăind printre fiinţe dure, aproape inumane, nu şi-a acceptat soarta şi a comis toate acele atrocităţi.

Îmi dau seama că o karmă este greu de ocolit. Am auzit expresia "alegi să mergi cu Dumnezeu sau cu karma". Cred că cel mai probabil mergem cu karma, dar credinţa în Dumnezeu ne poate uşura enorm calea şi ne poate da speranţa că lucrurile vor deveni mai bune.

Vieţile lui Rinek şi a Sinerrei m-au impresionat. Îmi face deosebită plăcere să mă gândesc la ele; am un sentiment cum că au fost înţelepte şi că au ştiut să se supună factorilor externi (situaţie politică, familie) pentru a lucra la evoluţia spiritului. Eu acum sunt o combinaţie ciudată între aceste comportamente din trecut. Dintre spaţiile interioare aleg, înainte de orice, biblioteca, iar unul dintre visele mele este să locuiesc într-o casă unde cea mai mare cameră să fie dedicată bibliotecii. Apoi, în opoziţie cu liniştea bibliotecii, de multe ori îmi doresc să fiu înconjurată de lume şi să mă împart între diverse activităţi de voluntariat şi de ajutorare (momentan lucrez cu animale şi cu persoane cu dizabilităţi). Am observat că atât Rinek, cât şi Sinerre erau înclinate spre educaţie şi cultură; probabil că de aici şi visul meu de a deveni profesoara ideală."

Dorina
 1 noiembrie 2013
Grecia

< sus >

Episoadele spirituale de mai sus se regăsesc în cartea

"VIEŢILE ANTERIOARE ALE SPIRITULUI - volumul 1", autor NINA PETRE

 

EPISODUL 4 - TAUNE

Eroina episodului spiritual nr.4 este mexicanca TAUNE. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 1628-1683.

S-a născut în localitatea Merida, situată în nordul Peninsulei Yucatan, ce fusese întemeiată în secolul 16 de către conquistadorii spanioli. Aceştia, pornind într-o expediţie condusă de urmaşii exploratorului Francisco de Montejo, au reuşit să cucerească Peninsula Yucatan de la amerindienii maya, ceea ce strămoşul lor, Montejo, nu izbutise. Navigatorul spaniol Fernando de Cordoba a descoperit marea peninsulă în anul 1517, ea reprezentând patria civilizaţiilor maya. Redusă la stadiul de sclavie şi exploatată sălbatic, populaţia amerindiană a scăzut dramatic. Crescând puterea proprietarilor de pământuri şi a Bisericii, s-au aplicat cu rigoare normele Inchiziţiei spaniole.

Părinţii lui TAUNE, având strămoşi maya, se străduiau să trăiască normal în condiţiile noii civilizaţii impuse de cuceritorii spanioli, care luptau să cultive tradiţiile civilizaţiei hispanice europene peste obiceiurile străvechi ale mayaşilor. Undun, tatăl lui TAUNE, devenise preot catolic, fiind atras de noua religie adusă de peste ocean, care i se părea mai blândă şi mai raţională decât tradiţiile mayaşe. Cuplat cu Nusku, o fată amerindiană de la ţară, pe care o cunoscuse într-o misiune de catolicizare, a luat-o în casa lui din Merida, ca tovarăşă de viaţă, neavând voie să se cunune cu ea la biserică, din cauză că era preot catolic. Nusku i-a dăruit trei copii. Fata, copilul cel mare, a primit numele de TAUNE, pe care îl purtase strabunica din partea mamei, o vindecătoare celebră, ucisă la 36 de ani de părinţii unui copil bolnav pe care nu reuşise să îl salveze cu ştiinţa ei. Stigmatul morţii cumplite a străbunicii a lovit-o pe fata preotului Undun, noua TAUNE. Fraţii ei se numeau Dundek şi Urrudar. Dundek era cu 2 ani mai tânăr decât sora lui şi cu 5 ani mai mare decât Urrudar.

În familie, cei doi părinţi continuau în mare parte datinile strămoşilor mayaşi, străduindu-se să le pună de acord cu regulile impuse de credinţa catolică. Undun i-a permis lui Nusku să creadă în continuare în personificarea forţelor naturii, caracteristică religiei maya. TAUNE, încă din copilărie, s-a arătat mai deschisă spre vechea credinţă păstrată de mama ei decât fraţii năzdrăvani, care se îndreptau mai mult spre joacă. Nusku, la nivelul ei de femeie simplă, fără ştiinţă de carte, îi explica fiicei sale că viaţa lumii şi soarta omului erau decise de rezultatul luptei continue dintre bine şi rău, aceasta fiind purtată de zeii binefăcători cu zeii distrugerii. Poporul maya crezuse în nemurirea sufletului şi în existenţa unei eterne lumi "de dincolo". Această lume avea un loc de pace şi de desfătări (rezervat preoţilor, aristocraţiei, războinicilor căzuţi în lupte, femeilor decedate în timpul naşterii, oamenilor sacrificaţi în ritualuri, sinucigaşilor prin spânzurare) şi un loc de suferinţe (pentru răufăcători, care urmau să fie chinuiţi de diavoli pe vecie).

Nusku renunţase la ideea sacrificiilor, moştenită de la strămoşii maya. Cei patru copii decedaţi după naştere au fost consideraţi de mama lor drept ofrande pentru zeii protectori ai familiei. De câte ori tăia câte o găină, spunea în şoaptă o rugăciune pentru îmbunarea zeilor. În fiecare odaie a casei se aflau icoane creştine, la care se ruga soţul ei, preotul, iar în pivniţă, într-un colţ ferit de privirile celor din curte, Nusku îşi adăpostise statuetele "păgâne", primite în dar de la mama şi bunica ei. De câte ori preotul dădea cu tămâie prin casă, nevasta lui aprindea tămâie în pivniţă.

Creştinarea obligatorie a mexicanilor, pe care misionarii spanioli o făcuseră adesea cu multă duritate, suferea treptat o diluare a credinţei, prin întrepătrunderea cu obiceiurile religioase străvechi ale băştinaşilor. În aparenţă, Nusku era o catolică practicantă disciplinată, supusă voinţei bărbatului său. Copiii au crescut în această atmosferă ambiguă, dar numai TAUNE a moştenit amalgamul de credinţei ale mamei. Băieţii au devenit catolici convinşi, ca şi tatăl lor.

Parohia condusă de Undun înfiinţase cu ani în urmă o şcoală în care puteau învăţa carte toţi copiii din zona bisericii, indiferent de condiţia lor socială. Acolo şi-a urmat anii de învăţământ general atât TAUNE, cât şi fraţii ei. La 16 ani, TAUNE a fost primită ca ucenică de către bătrâna vindecătoare Hanirda, la cererea fetei, care dorea să trateze oamenii, simţind că moştenise harul străbunicii al cărei nume îl primise la naştere. Timp de 3 ani a stat zi de zi lângă Hanirda, la care veneau bolnavi săraci, aflaţi în imposibilitatea financiară de a se trata la medici. Treptat, TAUNE a învăţat practicile străvechi mayaşe, care permiteau tratarea bolnavilor cu metode simple, bazate pe rugăciuni, plante, prafuri, pietre colorate culese din zone îndepărtate.

La 18 ani, îmbolnăvindu-se de o eczemă luată de la o pacientă, nu s-a putut vindeca singură. Mama ei a dus-o la cabinetul tânărului doctor Jose Arrualdas, care urmase facultatea în Spania. După ce a tratat-o cu eficienţă, au rămas prieteni, Jose venind deseori în casa părinţilor fetei. În anul următor au făcut nunta, după tradiţia catolică, fiind cununaţi chiar de Undun. Jose, având cu 8 ani mai mult decât proaspăta lui soţie, şi-a luat în serios rolul de soţ grijuliu, protector, mereu preocupat de bunăstarea familiei. După naşterea primului copil, Aderia, TAUNE nu a mai primit acceptul lui Jose să trateze bolnavii de la periferie, mulţi dintre ei având boli contagioase. La 21 de ani, mămică tânără şi fără experienţă în creşterea fetiţelor, TAUNE a fost ajutată de soacra ei, Elvira, să o îngrijească bine pe Aderia. Fetiţa, delicată şi mereu agitată, chiar şi în timpul somnului, avea nevoie de o atenţie deosebită din partea celor apropiaţi. La 24 de ani, TAUNE a devenit din nou mămică, născându-l pe frumosul Rodrigo, un băiat voinic, ce părea să devină curajos ca tatăl lui.

TAUNE a început să îşi ajute soţul în munca de medic după ce copiii lor au depăşit vârsta de 5 ani. Era foarte pricepută la mânuirea ustensilelor de tratament, ajutându-l pe Jose acolo unde el îi permitea să intervină. Cunoştinţele ei de medicină tradiţională mexicană o ajutau mult, femeia reuşind să combine ştiinţa ei cu cea a soţului.

Copiii devenind adolescenţi, părinţii au observat cu uimire că fata, Aderia, îşi dorea să se mărite cu un militar, iar băiatul, Rodrigo, visa să devină preot, ca şi bunicul Undun. Părinţii lor, care nu le puteau refuza nicio dorinţă, le-au făcut pe plac. Aderia s-a căsătorit cu un ofiţer de marină spaniol, pe care Jose îl tratase de dezinterie. Rodrigo, devenit preot catolic, rămas necăsătorit, şi-a dedicat întreaga carieră convertirii la credinţa catolică a numeroşi indieni săraci, locuitori ai unor sate izolate de lumea civilizată a oraşelor.

TAUNE, ajunsă la vârsta de 55 de ani, încă mai lucra alături de Jose, amândoi simţindu-se în putere pentru a trata oamenii bolnavi. TAUNE era foarte invidiată de vindecătoarele de la periferia oraşului, fiindcă ele erau sărace şi nu aveau posibilitatea de a lucra în cabinete medicale. Multe ajunseseră la închisoare, ca urmare a reclamaţiilor făcute de preoţi, pe motiv că ar fi practicat vrăjitoria. Una dintre ele, ieşind din închisoare, a jurat că le va răzbuna pe toate cele pedepsite asemenea ei, considerând nedrept renumele lui TAUNE ca vindecătoare legală. Femeia a cumpărat o prăjitură de la un magazin din oraş, pe care i-a trimis-o lui TAUNE, sub pretextul unui dar oferit de o pacientă. Grăbită, negândindu-se la calitatea prăjiturii, TAUNE a mâncat din ea. Gustul i s-a părut ciudat, iar după ce a început să simtă o arsură în stomac, a aruncat-o la gunoi. Semnele otrăvirii i-au apărut repede, sub forma unor pete ciudate pe corp. Jose a încercat să o ajute cu ce avea în cabinet, dar TAUNE se stingea văzând cu ochii. Adusă de urgenţă, bătrâna mamă Nusku a identificat otrava, dar nici ea nu a putut face nimic, fiindcă antidotul se găsea numai într-o pădure îndepărtată, sub forma unei plante miraculoase. În decurs de câteva ore, viaţa s-a scurs din trupul sărmanei TAUNE. Ea, care salvase mii de vieţi omeneşti, fără a se gândi neapărat la recompense, a sfârşit ca un animal nenorocit, pe care nimeni nu l-a putut salva de la moarte.

Nina Petre
25 noiembrie 2013

COMENTARIILE DORINEI

"Vă scriu în primul rând pentru a vă mulţumi pentru minunata scrisoare legată de karma nr.4. Spun că este minunată, deoarece am observat cum în cazul fiecărei karme aţi punctat cu surprinzător de multă precizie cele mai importante aspecte ale personajului respectiv în conexiune cu viaţa actuală. De data aceasta am observat că v-aţi oprit mai mult asupra părinţilor lui TAUNE şi asupra faptului că în familie a existat această dualitate a religiei politeiste şi a religiei catolice. Astăzi acest aspect a rămas unul dintre cele mai importante din viaţa mea. De pe la 18 ani am început cercetarea pe cont propriu a unor religii şi astfel am participat la diferite slujbe/ întâlniri (martorii lui Iehova, penticostali, mormoni, am fost în trecere şi într-un templu budist din China etc.). Mi-am făcut o idee despre fiecare, am exclus complet religiile ce au o vechime mai mică de 1000 de ani şi acum există o luptă în mine pentru a împăca vechiile religii antice cu religia ortodoxă. Am văzut că aţi insistat destul de mult pe acest aspect şi mi-am dat seama că acesta trebuie să fie un bun indiciu cum că mai am de lucrat asupra lui. 

Dorinţa de a ajuta fiinţele bolnave folosind leacuri naturale este la fel de puternică şi acum în mine. Tocmai acum două zile am cerut să mi se păstreze toate cojile de ouă biologice, pentru a prepara un leac băbesc cu care sper să pot ameliora durerile unui cal de la grajdurile unde lucrez ca voluntar. De fapt este vorba de o iapă albă, superbă, blândă... deşi este cel mai mare cal dintre toţi, care suferă de osteoporoză. Riscul este mare, aşa că rareori mă adresez oamenilor, plus că în ziua de azi 90% dintre ei au încredere numai în medicina alopată şi este mare păcat. De multe ori mă întreb dacă nu mi-am greşit vocaţia şi trebuia să mă ocup de medicina naturistă, dar apoi îmi zic imediat că aş fi suferit prea mult, pentru că oamenii nu acceptă în ziua de azi medicina naturistă şi o subapreciază prea mult.

Viaţa lui TAUNE m-a impresionat, deşi nu m-am simţit la fel de legată de ea ca de Sinerre şi Rinek, probabil din cauza distanţei tot mai mari în timp. Cu toate acestea, există trăsături ce s-au păstrat în mod clar până în ziua de astăzi. Mă întreb de ce în toate vieţile trecute am murit de moarte prematură? Începe să mi se pară revoltător... poate că am evitat să-mi duc misiunile la capăt? Ştiu că, de obicei, atunci când o persoană moare, este oarecum şi alegerea ei. Undeva trebuie să fi greşit, poate că frica de bătrâneţe sau pur şi simplu o delăsare în faţa problemelor vieţii. Îmi dau seama că această slăbiciune s-a transmis până astăzi, pentru că în situaţii foarte grele îmi spun... oare n-ar fi mai bine "dincolo", chiar mi-ar plăcea să trec acum. Nu am avut niciodată o tentativă de sinucidere, dar nu pot spune că nu l-am rugat pe Dumnezeu să-mi "scurteze misiunea". Ştiu că este urât, dar am făcut-o de câteva ori. 

De fiecare dată când îmi trimiteţi o scrisoare karmică, mă întreb dacă aş putea afla mai multe despre legătura mea de acum cu părinţii, copii, rudele sau prietenii din alte vieţi. M-ar interesa mult să ştiu cum au evoluat, dacă sunt bine şi dacă mai există vreo legătură între noi în actuala viaţă. Totuşi mi-am spus că ar trebui să am răbdare până când şirul reîncarnărilor se încheie sau până când veţi considera dumnevoastră că este suficient, ca să începem apoi o analiză detaliată. Vă rog să aveţi şi asta în vedere, dacă este posibil şi dacă este permis, în viitorul mai îndepărtat. Am regăsit una dintre persoane şi sunt aproape sigură că a revenit în viaţa actuală pentru o scurtă perioadă de timp. În afară de acea persoană, nu am mai recunoscut în mod special pe cineva. Mi-a fost greu să identific alte personaje, doarece succesiunea de vieţi şi multitudinea caracterelor este destul de mare şi cred că nu am o intuiţie suficient de dezvoltată. 

Între timp, am început să colectez câteva Biblii pentru a lucra la materialul despre reîncarnare cu traducere din textul în greaca veche. Dar... m-am întrebat încă o dată, după ce am citit cartea lui Liekens..., oare chiar mai există oameni care îndrăznesc să renege reîncarnarea? E una să nu te intereseze şi alta... să o renegi, pentru că faptele sunt de mult timp dovedite... A renega şi a susţine că ai dreptate înseamnă a provoca şi... înseamnă lipsă de bun simţ. Eu nu stau la discuţii cu astfel de oameni, pentru că sunt irascibilă şi mă pot "vampiriza" uşor; îi şterg pur şi simplu de pe listă.

În ultima vreme, am avut multe încercări, la fel ca şi ţara în care mă aflu acum, supusă în mod continuu unui joc de interese politice şi financiare. Eu ca eu, dar sunt familii în jurul meu a căror situaţie este critică. Am hotărât însă că, în loc să mă las descurajată, voi încerca din răsputeri să susţin pe toată lumea, dar în primul rând pe mine. Ultimul an a adus multe schimbări în bine şi sunt sigură că se datorează într-o foarte mare măsură comunicării cu dumnevoastră. Şi acum, chiar în momentul în care vă scriu, sunt "afectată" de anumite evenimente pozitive ce au avut loc. Cel mai important este că schimbarea vine în special din interiorul meu, iar asta nu mi s-a mai întâmplat în ultimii zece ani."

Dorina
 27 noiembrie 2013
Grecia

< sus >

EPISODUL 5 - LADUR

Episodul spiritual nr.5 îl are ca erou pe albanezul LADUR MASSIN. El s-a născut în orăşelul Berat (aşezat pe râul Osum) şi a trăit între anii 1533-1594. Tatăl său, Hranek, era moşier şi cămătar, obişnuit să facă afaceri cu reprezentanţii armatei şi ai administraţiei otomane. Albania devenise o provincie a Imperiului Otoman încă din anul 1389, cu excepţia unor localităţi de pe ţărmul Mării Adriatice. Vlossa, nevasta lui Hranek, provenea din părinţi greci. Singurii copii născuţi de ea erau LADUR şi sora lui mai tânără cu 4 ani, Lena.

LADUR şi-a dorit încă din copilărie să devină comandantul unei corăbii militare, pentru a lupta împotriva celor care îi exploatau poporul. De fapt, printre exploatatorii albanezilor, otomani, bineînţeles, se aflau prieteni şi datornici ai tatălui său. Idealul de libertate naţională fusese moştenit de la strămoşii lui Hranek, unii dintre ei sacrificându-şi viaţa în luptele grele purtate împotriva ocupanţilor străini.

Istoria Albaniei a fost zbuciumată dintotdeauna. Teritoriul ţării era locuit în Antichitate de triburi ilire şi trace. Între anii 167 î.Hr. şi 395 d.Hr., ţara a făcut parte din Imperiul Roman, apoi, timp de 9 secole, din cel Bizantin. Primele formaţiuni statale albaneze au luat fiinţă în secolele 12-14. Expansiunii Imperiului Otoman, începută în 1389, albanezii i-au opus o dârză rezistenţă, aceasta cunoscând apogeul în anii 1443-1468 sub Gjergj Kastrioti (Skanderbeg). Pentru mai mult de 4 secole, Albania a rămas o provincie a Imperiului Otoman, majoritatea populaţiei trecând la islamism.

Părinţii lui LADUR făceau excepţie, fiindcă nimeni din neamul lor nu devenise musulman. Nici copiii lor nu au fost botezaţi în religia islamică. După anii de şcoală generală, petrecuţi în micuţa clădire de lângă biserică, LADUR şi-a convins părinţii că idealul său profesional era navigaţia militară. Împlinind 16 ani, Hranek l-a urcat pe o corabie grecească, intenţionând să ajungă în portul Parga (Hypargos), unde locuiau rudele soţiei lui. Primiţi cu ospitalitate şi găzduiţi la mătuşa Akrinia (sora Vlossei), cei doi, tată şi fiu, şi-au luat rămas bun după câteva zile, fiindcă pe Hranek îl aşteptau treburi importante în Berat. Timp de 4 ani, LADUR a studiat navigaţia, călătorind cu nave militare, deseori fiind nevoit să lupte în rând cu ceilalţi marinari, aşa cum cereau ordinele şefilor.

Viitorul său de navigator s-a rupt definitiv în anul 1554, când a primit vestea morţii tatălui său, împreună cu rugămintea mamei de a reveni acasă. Avea 21 de ani şi nu cunoştea cauzele decesului părintelui drag. Ajuns în Berat, a aflat amănunte pe care nu ar fi dorit să le ştie niciodată. Hranek, moşier vestit în zona oraşului, posesor al unor moşii confiscate de la datornicii care nu reuşiseră să îi restituie banii luaţi cu împrumut de la el, îşi găsise moartea prn răzbunarea unui soldat otoman. Acesta considerase că Hranek îi ceruse o dobândă prea mare şi, nereuşind să se înţeleagă cu el, l-a înjunghiat mortal.

Băiatul de 21 de ani, trecut prin lupte navale cu piraţii şi alţi duşmani ai Imperiului Otoman, s-a văzut pus în situaţia de a prelua conducerea tuturor afacerilor tatălui său, care includeau şi administrarea numeroaselor moşii de la ţară. Aşa a aflat, în scurtă vreme, că era fiul unui latifundiar lacom de bani, practicant nemilos al cămătăriei, care, în complicitate cu administraţia otomană a regiunii şi oraşului, deposeda numeroşi mici proprietari de pământuri, vândute după aceea unor turci cu funcţii înalte, la preţuri convenabile. LADUR aflase în ultimii ani amănunte despre starea necorespunzătoare în care funcţiona regimul proprietăţii funciare otomane.

Primii 33 de ani din viaţa lui s-au petrecut în timpul domniei sultanului Suleiman Legiuitorul (Kanuni), Magnificul (Muhteshem). Domnia acestuia, calificată ca "epoca de aur", a fost în acelaşi timp şi izvorul dezordinilor viitoare, al nenorocirilor interne şi externe, al acţiunilor la voia întâmplării, ca şi al strâmtorărilor economice, precum şi al nedreptăţilor sociale. Corupţia existentă pe vremea lui Suleiman Magnificul s-a perpetuat în secolele următoare, provocând până la urma dispariţia Imperiului Otoman. După moartea acestui renumit sultan, i-au urmat la tron fiul său Selim II (1566-1574) şi fiul acestuia, Murad III (1574-1595). Finalul domniei lui Murad III a avut loc după moartea eroului nostru, LADUR.

Mergând pe drumul deschis de tatăl său, LADUR a devenit el însuşi un latifundiar şi cămătar înzestrat cu o sete nepotolită de noi câştiguri.

Căsătorit la 24 de ani cu grecoaica Ildina Sikou, o fată de 19 ani, şi-a întemeiat o familie minunată, de care a fost foarte mulţumit. Ildina, femeie frumoasă, voinici şi harnică, i-a dăruit 3 copii. La 22 de ani a născut-o pe Siberna. După 3 ani a apărut frăţiorul Sibernei, Tokar. După încă 3 ani, familia s-a îmbogăţit cu un nou băieţel, pe care l-au botezat Nikos. LADUR se simţea nespus de fericit şi mândru de familia lui.

Ca tată mereu preocupat de viitorul copiilor săi, avansa în afaceri bănoase, unele dintre ele foarte riscante. La fel ca şi tatăl său, LADUR beneficia de protecţia conducătorilor militari otomani, cărora le favoriza obţinerea unor terenuri în proprietate pe viaţă. De-a lungul vieţii lui LADUR, Imperiul Otoman a fost condus de 15 mari viziri, dintre care 7 erau de origine albaneză. În mod firesc, cei 7 colaborau bine cu latifundiarii din ţara lor. Spre sfârşitul secolului 16, statul otoman recurgea la vânzarea terenurilor pe viaţă, chiar şi cu drept de moştenire, ca şi la arendarea unor izvoare de venituri ale fiscului, în schimbul unor sume anticipate. Această situaţie determina creşterea opoziţiei categoriilor ostăşeşti, care cereau acordarea unor astfel de privilegii, considerându-se nedreptăţite, ceea ce ducea şi la slăbirea eforturilor militare. În această situaţie dificilă îşi desfăşura munca de cămătar albanezul LADUR. Imprudent din fire, nu ezita să ia terenuri şi case de la militari otomani care îi datorau bani. Sfârşitul i s-a tras de la un ienicer nemulţumit de lăcomia cămătarului, LADUR având până la urmă soarta regretatului său tată. Hranek fusese ucis de un ienicer, iar fiul său sfârşise sub lama cuţitului unui spahiu. Nikos, ajuns la vârsta de 28 de ani, a preluat toate afacerile tatălui său, aşa cum făcuse şi LADUR în urmă cu 40 de ani.

Nina Petre
16 decembrie 2013

COMENTARIILE DORINEI

"Viaţa lui Ladur nu este tocmai o viaţă cu care m-aş mândri, însă pot să extrag o serie de învăţăminte din această încarnare. 

Personajul nu prea îmi trezeşte sentimente pozitive. Atâtea crime au săvârşit albanezii în ultima vreme în Grecia, încât am dezvoltat antipatie pentru ei. Ştiu că nu e bine să îi judec la modul general; şi noi, românii, suntem uneori asociaţi cu ţiganii peste hotare. Totuşi, ţiganii nu săvârşesc niciodată aşa crime oribile cum fac albanezii aici, mai ales de când cu criza. Am să încerc să elimin aceste gânduri cât mai curând, pentru că nu vreau să afectez în nici un fel ceea ce vi se va arăta dumneavoastră în următorul episod."

Dorina
 22 decembrie 2013
Grecia

< sus >

EPISODUL 6 - RASKI

Am ajuns la episodul spiritual nr.6, a cărui eroină este RASKI. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 1451-1512. RASKI s-a născut în străvechea localitate Chania, port la Marea Cretei, situată în nordul insulei Creta, pe ţărmul Golfului Khanion. Părinţii ei, imigranţi marocani, şi-au păstrat religia musulmană şi obiceiurile de viaţă din ţara lor. Tatăl (Kranul) şi mama (Linne) au avut 3 copii: unica fată, RASKI, era cu 6 ani mai mare decât fratele ei Yussuf. Băiatul cel mic, Ahmed, apăruse pe lume după 2 ani de la naşterea lui Yussuf. Întreaga familie se ocupa cu negoţul, copiii ajutându-şi părinţii în treburile mai uşoare.

Kranul aducea de la ţară produse agricole, mai ales vinuri şi ulei, pe care le vindea marinarilor italieni. Linne cunoştea de la tatăl ei meşteşugul olăritului. Oalele de lut confecţionate de ea serveau la depozitarea alimentelor, cu deosebire a uleiului şi a mierii de albine. RASKI, fată harnică şi agilă ca un băiat, muncea dn greu în gospodărie, dar participa cu entuziasm şi la schimbul de mărfuri între tatăl ei şi navigatorii străini. Reuşise să înveţe câteva fraze în limba italiană, fiind foarte mândră de ştiinţa ei.

La 16 ani, un marinar genovez a pus ochii pe ea. Augusto Rivelli avea 29 de ani. Era căsătorit în Genova, unde avea o soţie frumoasă, care îi dăruise doi băieţi: Tiberius şi Giaccomo. Nici RASKI şi nici părinţii ei nu ştiau că Augusto transporta sclavi destinaţi comerţului, ascunşi în cala navei conduse de tatăl său, Manolo. Invitată de Augusto pe corabie, sub pretextul negocierii unor mărfuri, RASKI s-a trezit legată cu sfori şi aruncată într-o magazie de sub punte. Avea 16 ani şi era total neinformată asupra situaţiilor dramatice prin care treceau femeile ajunse în condiţii de sclavie, ca marfă preţioasă pentru casele bogaţilor din vestul Europei. Toate mărfurile urmau să fie descărcate în portul italian Genova, unde un grup de negustori le preluau pentru a fi transportate pe uscat spre diverse localităţi din Europa.

Genova, oraş-port al Italiei de nord, încă mai era o mare putere comercială. Genovezii se îmbogăţiseră pe vremea cruciadelor, obţinând concesionarea unor importante stabilimente comerciale în majoritatea porturilor latine din Levant. Ajunseseră să desfăşoare activităţi comerciale chiar şi cu ruşii sau cu lumea turco-mongolă. În secolul 15, Genova a trecut printr-o criză a puterii. În 1353 oraşul trecuse sub stăpânirea familiei Visconti. În 1464 a fost preluat de familia Sforza, după ce în 1396 a fost supus dominaţiei franceze. Căderea Constantinopolului sub turci (în 1453) a închis era de aur a puterii economice genoveze.

Augusto Rivelli a păstrat-o ca sclavă domestică pe mica musulmană RASKI. Soţia lui, Roberta, a trimis fata ca ajutor la bucătărie, unde mai munceau două sclave: una marocană, iar cealaltă adusă din sudul Crimeei. Stăpâna Roberta, o doamnă catolică severă, nu suporta oamenii de alte credinţe. A chemat repede preotul, care a creştinat-o pe RASKI, fata primind noul nume, cel de MARIETTA.

Fiind sclavă, MARIETTA nu putea refuza avansurile sexuale din ce în ce mai insistente ale stăpânului. De câte ori doamna Roberta pleca împreună cu băieţii şi slujnicele la moşia de la ţară, MARIETTA îi ţinea cald lui Augusto, fiindu-i amantă şi bucătăreasă. La 18 ani, MARIETTA a născut-o pe micuţa Gisella, rodul iubirii ei cu Augusto. Prin voinţa lui, s-a considerat ca tată al fetiţei grăjdarul, bărbatul fiind bine plătit pentru a-şi juca bine rolul. Gisella a rămas împreună cu mama ei în casa stăpânului din Genova.

Fetiţa împlinind 2 ani, a fost despărţită de MARIETTA, care fusese exilată într-o mânăstire din Munţii Appenini. Ajunsă călugăriţă, fosta sclavă şi-a revăzut fiica după 13 ani. Fata abia împlinise 15 ani când i-a murit tatăl într-un naufragiu pe Marea Mediterană, provocat de un atac al piraţilor turci. În mod inevitabil, văduva lui Augusto a trimis-o la mama ei. Neavând mijloace de trai, Gisella a fost primită de maicile din mânăstire, aşa cum se întâmplase şi cu mama ei. Bucuroasă de a rămâne alături de cea pe care o aşteptase timp de 13 ani, Gisella s-a supus ritualului tradiţional, îmbrăcând modestele straie monahale.

MARIETTA a trăit doar 61 de ani, fiind răpusă de reumatism şi de o boală a inimii. Nu şi-a revăzut niciodată părinţii, fraţii şi rudele rămase pe îndepărtata insulă. Modestă din fire, i-a mulţumit Domnului în toate rugăciunile, fiindcă o ferise de negustorii dornici de mulţi bani, care vindeau şi revindeau sclavele minore.

Nina Petre
8 ianuarie 2014

COMENTARIILE DORINEI

"Viaţa lui Raski mi s-a părut tare tristă, dar pe de altă parte m-am bucurat că a fost o femeie liniştită şi supusă. Vă scrisesem mai demult că, după acest episod, vă voi scrie pe scurt o întâmplare din Creta.

Acum câţiva ani am vizitat Creta, datorită faptului că o cunoştinţă de familie a trebuit să-şi anuleze excursia pe minunata insulă grecească, dar fiind prea târziu, biletul nu a putut fi anulat. Persoana a insistat să merg în locul ei, aşa că am avut două zile la dispoziţie pentru pregătire. Acolo am stat într-un complex all inclusive. Era un loc vesel cu personal internaţional care organiza petreceri de dimineaţă şi seara etc. Cu toate acestea nu am petrecut mai deloc în stilul acesta tineresc pentru că, spre surprinderea tuturor, m-am îndrăgostit de o bisericuţă albă cocoţată pe un vârf de stâncă şi mi-am petrecut o mare parte de timp în bisericuţă. Spun "spre surprinderea tuturor", pentru că nu se aşteptau ca o persoană tânără să meargă în Grecia pentru a sta în biserică. În orice caz, eu m-am simţit extrem de legată de Creta, cred că în subconştientul meu există şi acum regretul că viaţa lui Raski nu s-a desfăşurat numai în Creta, în mod armonios, alături de familia ei. Dar cu siguranţă că Dumnezeu cunoaşte rostul tuturor lucrurilor, aşa că nu voi zăbovi prea mult asupra sorţii lui Raski.

Într-adevăr, legat de bărbaţi şi comportamentul lor... nu le-am dat ocazia să îşi exercite puterea dominantă asupra mea. De altfel, de mică mă visam singură, cu casa, cu maşina mea şi cu copii adoptaţi de mine. Şi după cum se spune...."ai grijă ce ceri că ţi se va da în cele din urmă"... cred că mă aflu pe drumul ales. Nu sunt întotdeauna sigură că-i varianta cea mai bună, dar mie îmi aduce linişte şi mă face să simt că lucrurile sunt sub control."

Dorina
15 ianuarie 2014
Grecia

< sus >

EPISODUL 7 - LUCIAN

Episodul spiritual nr.7 îl are ca erou pe valahul LUCIAN DAROVE, care a trăit între anii 1319-1401. El s- născut în târguşorul Târgoviştei, devenit după 77 de ani (în 1396) reşedinţa domnească a Ţării Româneşti. Părinţii săi, Ilie şi Mariana, au avut doi copii, amândoi băieţi: LUCIAN şi fratele său mai tânăr cu 4 ani, Dumitru. Ilie, negustor de haine şi ţesături, şi-a dorit mult să facă din fiii lui oameni cu ştiinţă de carte, aşa cum erau odraslele boierilor care studiau la Viena sau Constantinopol.

Neavând bani destui să îl întreţină pe LUCIAN la studii peste hotare, l-a ajutat cum s-a putut în acele vremuri zbuciumate de războaie şi ambiţii politice. Băiatul şi-a urmat primii ani de şcoală în clădirea micuţă de lângă biserică, primind de la bătrânul preot Ioan cunoştinţe generale despre lume şi credinţa în Dumnezeu. Împlinind 15 ani, băiatul s-a dovedit a fi neinteresat de negustorie. Părinţii, îngrijoraţi, s-au întrebat ce fel de om va ieşi din el şi din ce va trăi până la bătrâneţe. Cel mai mult îl atrăgeau pe LUCIAN studiul istoriei şi al religiei, dar şi munca de profesor.

L-au trimis în târgul Craiovei, localitate modestă la vremea aceea, unde exista un preot bătrân care lucra ca profesor pe lângă una dintre biserici. Părintele Ioachim Neagu l-a îndrumat pe elevul său spre cercetarea istoriei Ţării Româneşti şi a altor ţări din lume, încurajându-l să devină şi un îndrumător al tineretului în credinţa creştină.

La 24 de ani, LUCIAN devenise supraveghetorul micului muzeu al bisericii craiovene şi profesor de Religie al micii şcoli patronate de aceeaşi biserică. Marea parte a locuitorilor Ţării Româneşti era încadrată în aria de organizare bisericească bizantino-slavă. Ca limbă de cult şi de cancelarie fusese adoptată slavona. Primele texte scrise cu alfabetul chirilic apăruseră în secolul 10. Limba slavă reprezenta mijlocul de comunicare oficial şi de creaţie culturală în scris a oamenilor de cultură. Textele care slujeau credinţei religioase, scrierile literare, juridice, istoriografice şi actele de cancelarie erau redactate în limba slavă.

Biserica Ţării Româneşti şi-a întărit considerabil poziţia şi influenţa după integrarea ei în spaţiul controlat de Patriarhia din Constantinopol, începând cu cea de-a doua jumătate a secolului 14. Sprijinul acordat de domnitorii Ţării Româneşti s-a manifestat prin înălţarea lăcaşurilor bisericeşti şi mânăstireşti, prin înzestrarea lor cu domenii, cărţi şi obiecte de cult. Lăcaşurile bisericeşti, mânăstirile au devenit în timpul vieţii învăţatului LUCIAN Darove sediul unei intense activităţi de transcriere a textelor sacre şi de cult. Cultura scrisă în Ţara Românească, întemeiată pe strânsa cooperare dintre domnie şi biserică, s-a dezvoltat continuu în cadrul devenit tradiţional al slavonismului, având o funcţie oficială de stat şi ecleziastică.

Primind calitatea de preot la 25 de ani, LUCIAN a aşteptat doi ani până când şi-a găsit perechea feminină în persoana Mariei Danieli. Nunta s-a celebrat în anul 1346, mirele având 27 de ani, iar mireasa, 20. Maria era fata mai mică a unui administrator de moşie, care locuia mai mult la ţară, îndeplinindu-şi obligaţiile de muncă. Nevasta lui, Marina, îşi crescuse cele două fete (Maria şi Ruxandra) cu ajutorul celor două servitoare din casa de la marginea Craiovei.

Maria, bună gospodină, având şi ceva ştiinţă de carte, şi-a luat în serios de la început îndatoririle de soţie. Casa părintelui LUCIAN a devenit în scurtă vreme curată şi bine amenajată, iar servitoarea abia reuşea să se descurce cu treburile zilnice. Toată gospodăria intrase pe mâinile doamnei Maria, care îşi lăsa bărbatul să se ocupe numai de obligaţiile lui profesionale. LUCIAN muncea foarte mult: îl ajuta pe părintele cel bătrân să îşi ţină slujbele, preda noţiunile de Religie copiilor dornici să înveţe carte, redacta hârtii oficiale de care aveau nevoie negustorii şi alţi cetăţeni ai Craiovei.

Primul copil apărut în familie, micuţul Andrei, s-a născut când tatăl său avea 29 de ani. După 2 ani, Maria i-a dăruit-o pe drăgălaşa Simona. După încă 3 ani, familia s-a întregit cu fiul cel mic, Simion. Copiii au crescut în climatul de pace, armonie şi credinţă religioasă autentică stabilit de soţii Darove la debutul căsniciei lor. LUCIAN se ocupa de ei zilnic, dorind să îi vadă mai târziu oameni de vază ai societăţii craiovene.

Pe lângă numeroasele lui preocupări, îşi găsea timp duminica să cerceteze preţioasele documente care atestau originea romană a valahilor, descendenţa lor din Roma şi din coloniştii ei, ca dovadă a individualităţii acestui popor în contextul etnic al Europei Răsăritene şi Sud-Estice. Ţara Românească intrase în geografia politică a vremii cu denumirea de Walachia sau Walachia Major, spre deosebire de Moldova, denumită Walachia Minor. La mijlocul secolului 14, când Ţara Românească devenise o realitate politică a Europei răsăritene, Papa Clement al VI-lea, referindu-se la românii nord-dunăreni, îi denumea "olachi romani".

Părintele LUCIAN a trăit 82 de ani, apucând să îşi vadă copiii ajunşi oameni căsătoriţi şi părinţi la rândul lor. Simona, la 51 de ani, era deja bunică, având 4 nepoţei. Bărbatul îi murise în urmă cu 10 ani, fiind militar de meserie, lăsând-o văduvă, mamă a doi copii. Andrei plecase la studii în Constantinopol, unde urmase Medicina, revenind apoi în orăşelul natal. Simion, plin de patriotism, se înrolase în armată, rămânând să lupte pentru independenţa greu de menţinut a ţării sale.

Presimţindu-şi obştescul sfârşit, bătrânul preot şi-a anunţat soţia şi copiii, binecuvântându-i pe toţi. Într-o seară de noiembrie a anului 1401, înţeleptul a închis ochii pentru totdeauna, sufletul său plecând liniştit spre alte lumi.

Nina Petre
24 februarie 2014

COMENTARIILE DORINEI

"Am citit cu mare nerăbdare episodul karmei nr. VII. Încă de la prima propoziţie mi-a indus o stare de linişte şi de echilibru. Probabil că asta se datorează faptului că întruparea mea actuală este în România, dar totodată şi modului în care Lucian s-a comportat şi şi-a trăit viaţa. Sincer, a fost o viaţă care nu mi-a trezit nici o urmă de regrete sau de întristare. A fost prima viaţă în care am trăit până la o vârstă onorabilă, iar meseria de preot m-a marcat în mod foarte plăcut. De altfel, după cum vă spuneam, interesul pentru studiul religiilor există şi astăzi, iar până de curând, încă mă mai gândeam să fac a doua facultate, de teologie. Din păcate, timpul nu-mi permite, dar asta nu înseamnă că studiul nu poate să continue în privat."

Dorina
26 februarie 2014
Grecia

< sus >

EPISODUL 8 - YUJA

Episodul spiritual nr.8 o are ca eroină pe spaniola YUJA SIRDELI. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 1215-1284. YUJA s-a născut într-o familie arabă din oraşul Tarifa, port la Marea Mediterană, situat pe coasta sudică a Spaniei, în regiunea Andaluzia. Părinţii, Karim (tatăl) şi Nuhde (mama), au avut trei copii: unica fată, YUJA, şi fraţii ei, Zudyn şi Selim. Zudyn era cu 5 ani mai în vârstă decât sora lui, iar Selim avea cu 4 ani mai puţin decât YUJA.

Regiunea Andaluzia suferise ocupaţia arabă începând cu anul 711, aceasta lăsând o amprentă de neşters. Dinastia berberă musulmană a Almohazilor a domnit în Spania până în secolul 13, cel în care a trăit eroina noastră. Prăbuşirea stăpânirii almohade, în urma înfrângerii pe care a suferit-o în anul 1212 în bătălia de la Las Navas de Tolosa, a făcut posibilă reluarea ofensivei regatelor creştine din Spania. Prima jumătate a secolului 13 a fost marcată de cele mai spectaculoase progrese teritoriale realizate de creştini, mai ales pe coasta andaluză.

Familia lui Karim trăia din schimburile de mărfuri pe care el le făcea cu negustorii din portul marocan Ceuta. În fiecare lună traversa strâmtoarea Gibraltar împreună cu alţi negustori, pe o corabie solidă, rezistentă la greutatea mare a încărcăturii şi la capriciile vremii. La vârsta adolescenţei, fiecare dintre fiii săi i s-a alăturat periculoaselor curse spre portul marocan. YUJA a crescut în mediul negustoresc întreţinut de părinţi şi fraţi, ajutându-şi mama să vândă bijuteriile marocane femeilor din Tarifa.

La 18 ani, căsătoria fetei a fost negociată cu negustorul marocan Sadun, coleg de afaceri cu Karim. Cumpărându-şi mireasa cu o pungă de aur, bărbatul de 26 de ani a dus-o în casa lui din Ceuta, unde locuia cu părinţii lui. Acolo şi-a dus viaţa singuratică, timp de 12 ani, tânăra soţie a lui Sadun. El era mereu plecat pe mare şi pe uscat, potolindu-şi astfel setea de călătorii şi de avere. Viaţa lor de familie s-a sfârşit în anul 1245, fără să fi rezultat vreun copil din unirea lor. Socrii o credeau pe YUJA stearpă, încurajându-şi fiul să îşi cumpere şi alte neveste, care să îi dăruiască mulţi copii. Aceştia nu au apărut nici din celelalte relaţii ale lui Sadun cu femei din mai multe localităţi. La 38 de ani bărbatul şi-a pierdut viaţa într-un naufragiu, corabia pe care se afla în zona Gibraltarului fiind jefuită şi distrusă de piraţi.

După aflarea veştii despre dispariţia soţului, YUJA şi-a făcut bagajele şi s-a reîntors în oraşul natal, Tarifa. Părinţii şi fraţii au primit-o cu braţele deschise, ajutând-o să îşi revină din drama sufletească prin care trecuse. În anul următor, 1246, fratele Zudyn i l-a adus în casă pe prietenul său turc Hadir. Bărbatul avea 38 de ani, iar YUJA, 31. Sătulă de singurătate, l-a acceptat drept soţ, urmând să plece împreună în vestitul oraş-port Constantinopol. Ajunsă în casa soţului, YUJA a aflat cu uimire că turcul mai avea două neveste, fiecare locuind în altă casă împreună cu copiii ei. Hadir avea o fată dăruită de prima nevastă, Sahir, şi doi băieţi concepuţi cu cea de-a doua, Nygel. YUJA sosise pe un teren periculos, fiind nevoită să suporte rivalitatea celor două neveste şi duşmănia celor trei copii.

La 35 de ani, ca printr-o minune, a rămas însărcinată, aducându-l la lumina zilei pe micuţul Nurryd. A fost singurul copil născut de ea, cu chinuri mari, scăpând cu viaţă datorită moaşei Sahya, care îi era o servitoare devotată. Părinţii lui Hadir, bătrâni şi bogaţi, şi-au ajutat nepotul cu dragoste şi mulţi bani. La fel ca primul ei soţ, marocanul, turcul Hadir era mereu plecat de acasă. Dacă sosea măcar în fiecare lună era un mare eveniment în familie.

Oraşul lor, vechiul Bizanţ, fusese întemeiat de către locuitorii din Milet în secolul 6 î.e.n. În anul 330 a devenit reşedinţă imperială prin voinţa împăratului Constantin şi botezat cu un nou nume, Constantinopol. Ulterior a fost capitala Imperiului Bizantin. Denumirea sa actuală este Istanbul.

Imperiul Latin de Constantinopol era un stat feudal cruciat constituit pe o parte din teritoriul Imperiului Bizantin, în urma cuceririi prin lupte îndârjite a oraşului Constantinopol (la 13 aprilie 1204) de către participanţii la Cruciada a patra (1202-1204). La sosirea YUJEI, în oraş domnea împăratul Balduin II, conte de Namur. La 25 iulie 1261 (când YUJA avea 46 de ani), trupele Imperiului Bizantin de la Niceea, comandate de Alexie Strategopoulos au cucerit oraşul, supunându-l jafurilor. Împăratul Balduin II şi-a aflat scăparea prin fugă. Astfel a luat sfârşit Imperiul Latin de Constantinopol. La 15 august 1261, Mihail VIII şi-a făcut intrarea solemnă în Constantinopol, restaurând Imperiul Bizantin. Până la moartea eroinei noastre, în Constantinopol au domnit încă 3 împăraţi: Balduin II de Courtenay (1261-1273), Filip de Courtenay (1273-1283), Catherine I de Courtenay.

Schimbările de domnie din oraş nu au influenţat în mod nevaforabil comerţul practicat de Hadir în colaborare cu nevasta lui YUJA. Plictisindu-se să stea doar în casă, după ce băiatul trecuse de vârsta copilăriei, YUJA şi-a deschis un magazin în piaţa oraşului, unde vindea o parte din mărfurile achiziţionate de soţul ei. În Constantinopol se intersectau rutele comerciale care uneau teritoriile de la nordul Mării Negre cu cele din Orientul Mijlociu, din nordul Africii şi din sudul Europei. YUJA vindea în magazinul ei blănuri aduse din zona Kievului, mătase siriană, mirodenii asiatice, sare veneţiană, bijuterii din aur şi argint confecţionate în Spania.

Sclavii care o ajutau în gospodărie şi la magazin fuseseră cumpăraţi de Hadir la târgul din oraş. YUJA, care şi ea se simţise o sclavă în casa primului soţ, ştia ce înseamnă lipsa de libertate şi drama de a fi mereu supusă voinţei stăpânului. YUJA s-a purtat mereu omeneşte cu sclavii ei, considerându-i fiinţe demne de respect şi compasiune. În decursul celor 38 de ani cât i-a fost dat să trăiască în Constantinopol, a avut numeroşi sclavi, femei, bărbaţi şi copii. Cu toţii au îndrăgit-o, au respectat-o ca pe o mare doamnă şi au apărat-o cu disperare când hoţii încercau să îi jefuiască magazinul şi casa. Lâna englezească şi bumbacul sirian reprezentau o ţintă preferată a hoţilor. La acestea se adăugau bijuteriile spaniole şi africane.

Nurryd, fiu ascultător, i-a fost alături, ajutând-o în munca de zi cu zi, reuşind să devină un negustor abil şi respectat de clienţi. De la mama lui a învăţat bunele maniere în comportament, evitând gesturile grosolane, limbajul vulgar şi agresiv, ca şi veşnicele instigări la violenţă, specifice altor negustori.

Cu toate că desfăşura o activitate comercială, YUJA se bucura de respectul tuturor, ca şi cum ar fi fost o mare doamnă. Celelalte neveste ale soţului ei o porecliseră "prinţesa decăzută".

La 69 de ani, YUJA era încă o femeie robustă şi dornică de muncă. Nu mai vindea în magazin, fiindcă îi luase locul nora ei, Dihel. Îi plăcea totuşi să supravegheze descărcarea mărfurilor, sortarea lor şi negocierea preţurilor. Deşi nu fusese instruită de profesori în copilărie, avea şcoala vieţii, învăţând "din fugă" să scrie, să citească şi să calculeze banii. Moartea subită a lui Hadir, din cauza unui atac de cord survenit la vârsta de 76 de ani, i-a scurtat şi ei zilele. Îşi iubise mult bărbatul, care se purtase frumos cu ea, tratând-o ca pe o femeie liberă, nu ca pe o sclavă. Nurryd, fiul ei cel drag, rămas fără ambii părinţi la 34 de ani, le-a simţit lipsa în toată perioada cât i-a mai fost dat să trăiască.

Nina Petre
27 martie 2014

COMENTARIILE DORINEI

"Am reflectat mai mult de o săptămână asupra personajului Yuja şi nu numai. Am trecut în revistă caracterele din scrisorile pe care mi le-aţi trimis, până acum în număr de 8. Încep să se lege... Până acum ceva vreme mă gândeam la ele separat, ca şi cum n-ar fi existat nici o legătură între ele şi mine. Se pare că vorba "cunoaşte-te pe tine însuţi" e mai grea decât îmi închipuiam. Nu ştiu dacă există vreun mecanism special, însă acum simt că pot să extrag bucurie, tristeţe şi alte sentimente din viaţa acestor personaje. Am observat că cele mai multe întruchipări ale spiritului meu în personaje feminine au acumulat multe suferinţe şi extrem de multă limitare a libertăţii, deseori chiar din partea pesoanelor la care au ţinut foarte mult. 

Când am citit despre Yuja am rămas un pic blocată asupra ideii că o femeie cinstită poate să-şi sacrifice o mare parte din viaţă unuia sau mai multor bărbaţi a căror ambiţii sunt legate numai de plăcere şi de averi. Apoi mi-a venit în minte personajul Yuruk, afganistanul luptător care a trăit în numele viciului şi care am fost eu. Acum, dacă este să luăm în considerare teoriile despre univers care susţin că timpul nu există decât în mintea noastră, atunci nu există trecut, prezent şi viitor, ci există momentul. Aşa că ce importanţă are dacă Yuja a trăit înaintea lui Yuruk, dacă o întruchipare "rea" a succedat unei întruchipări "bune", dacă lecţia unui om este luată înainte sau după ce acesta a săvârşit răul?! Cred că Spiritul fiecăruia dintre noi ne trimite pe Pământ spre a ne rafina, ştiind ce ne este necesar pentru asta. Cu siguranţă că nu mi-aş dori să retrăiesc viaţa pe care a trăit-o Yuja, mi-a lăsat un sentiment de amărăciune... dar cu siguranţă că totul a fost aşa cum trebuia să fie. Ieri am văzut un film indian care s-a încheiat cu cuvintele "În orice caz, nimic nu e nedrept pe lume". Mi-a plăcut tare, mi s-a părut foarte profund.

Am citit cartea "Viaţa e un joc" şi mi-a făcut extrem de bine. Nici nu-mi dădusem seama cum, pe nesimţite, am devenit o maşină de muncă şi cum imaginaţia mea lipseşte cu desăvârşire, pentru că n-am mai avut timp să visez. Fără imaginaţie, cum să-mi construiesc un viitor fericit?! Cartea aceasta este minunat scrisă. De asemenea mi-a plăcut foarte mult explicaţia legată de gândurile, visurile şi trăirile noastre în funcţie de starea şi legătura subconştient-conştient-supraconştient. De multe ori ştim lucruri, poate că prea multe, dar nu le acordăm importanţă. Ne avântăm în fiecare zi într-un program infernal şi ştim ce avem de făcut în următorii doi ani ai vieţii noastre (totul e programat), de parcă imprevizibilul nu ar avea nimic de spus în toată "afacerea" asta. Pentru mine această carte a fost scurtă şi la obiect şi a însemnat o trezire, ca şi cum cineva mi-ar fi dat cu un ciocănel în cap şi mi-ar fi spus să mă redresez, că am luat-o în direcţia greşită."

Dorina
6 aprilie 2014
Grecia

< sus >

EPISODUL 9 - TIHEDEC

Eroul episodul spiritual nr.9 este un personaj interesant prin exotismul personalităţii sale. TIHEDEC s-a născut într-un sat ascuns în creierii munţilor denumiţi mai târziu Cordiliera Merida. Nu departe de mica aşezare de indieni denumiţi "muiscas", vorbitori ai dialectului "chibcha", conquistadorii au construit mai târziu oraşul Merida. Viaţa lui a fost scurtă, de doar 45 de ani, el trăind între anii 1127-1172.

Părinţii săi, Tonac (tatăl) şi Naidel (mama), au avut 13 copii. Dintre aceştia au supravieţuit doar 3. Unicul băiat, TIHEDEC, avea două surori mai mici. Limur era cu 4 ani mai tânără decât fratele ei, iar Nonadam s-a născut când Limur avea 6 ani. Ceilalţi 10 copii au decedat înainte de a fi împlinit 2-3 anişori, din cauza frigului şi a condiţiilor de igienă precare.

Tribul din care făcea parte familia lui TIHEDEC aparţinea unui regat de tip sclavagist instabil, aflat deseori în războaie cu celelalte regate dn nord-vestul actualei ţări numite Venezuela. Oamenii tribului aveau o oarecare organizare socială şi un anumit nivel cultural. Obişnuiau să venereze idoli de primă importanţă, cum erau Soarele (Sua) şi Luna (Chia). Toţi consătenii lui TIHEDEC locuiau în case de formă circulară, având acoperişul conic. Părinţii băiatului se ocupau cu agricultura, folosind o săpăligă de lemn şi diverse unelte din piatră şlefuită. Îi preocupa în mod deosebit cultura legumelor necesare hranei. La vânătoare, Tonac şi ceilalţi bărbaţi din sat foloseau suliţe.

Pe lângă preocupările pentru asigurarea hranei zilnice, Tonac topea aur şi cupru, tăia şi şlefuia cristale, din care făcea bijuterii. De câteva ori pe an pleca împreună cu alţi consăteni spre alte triburi, unde îşi dădea bijuteriile pentru sare, bumbac şi pânzeturi. Datorită acestui comerţ profitabil, unii dintre săteni deveniseră mai bogaţi decât alţii. Rolul de mediator al conflictelor care izbucneau deseori între săraci şi bogaţi îl deţinea înţeleptul satului.

În perioada copilăriei lui TIHEDEC, predicator era unchiul Mivarru, fratele mai mare al lui Tonac. TIHEDEC, încă de la câţiva anişori, s-a lipit de sufletul unchiului, sorbindu-i cuvintele şi ajutându-l în gospodărie. Conform tradiţiei, Mivarru locuia singur în coliba lui, neavând voie să îşi ia o nevastă. Se hrănea cu mâncarea oferită de consăteni, iar curăţenie în colibă îi făcea câte o femeie din când în când. TIHEDEC, ajuns la vârsta adolescenţei, se agita din zori şi până în noapte, abia reuşind să îşi ajute mama, tatăl şi unchiul. În serile minunate când Mivarru îşi rostea poveţele în faţa întregii suflări a satului, TIHEDEC îl asculta fascinat, nedezlipindu-şi ochii de la el. Îi venea în minte un amalgam de idei, pe care nu îndrăznea să le rostească. Aflându-se uneori singur alături de unchiul său, se încumeta să îi aducă modeste completări la predici, de care Mivarru se bucura ca un copil.

Abia împlinise 47 de ani când zeii protectori l-au vrut mai aproape în lumea lor. După ceremonialul înmormântării, lui TIHEDEC i-a revenit obligaţia de a-şi sacrifica viitorul pe altarul educării consătenilor. Ca urmaş spiritual al lui Mivarru, i s-au interzis căsătoria şi îndeletnicirile gospodăreşti. Avea voie să asiste la orice ocupaţie, inclusiv vânătoarea, dar tradiţia îi interzicea să pună mâna pe unelte şi arme. Prin discursurile sale, ţinute de obicei seara şi noaptea, înţeleptul TIHEDEC se străduia să le inspire celor care îl ascultau respectul şi dragostea faţă de toate fiinţele vii, oameni şi animale. Era un militant aprig pentru interzicerea războaielor dintre triburi, a sacrificiilor umane în cazul prizonierilor de război. Astfel şi-a atras ura unor oameni bogaţi care practicau comerţul cu sclavi, deveniţi ei înşişi proprietari de sclavi.

TIHEDEC a trăit cu 2 ani mai puţin decât unchiul său, înţeleptul Mivarru. Având darul premoniţiei, şi-a anunţat sătenii cu câteva luni înainte că va suferi o pedeapsă a zeilor, fiindcă nu reuşise să facă oamenii mai buni. Resemnat în durerea sa, a pornit în plimbare pe un drum îngust şi accidentat, pe marginea unei prăpăstii uriaşe. Nu s-a prăbuşit viu în hăul imens. În schimb, i-a căzut în cap un bolovan desprins dintr-o stâncă, ucigându-l imediat. Au ajuns amândoi în valea adâncă pe care o visase cu o noapte înainte. Aşa s-a sfârşit viaţa unui înţelept al vremurilor primitive, încărcate de violenţă, în care i-a fost dat să trăiască. Au mai păţit-o şi alţii înaintea lui sau după el.

Nina Petre
3 iunie 2014

COMENTARIILE DORINEI

"Am citit şi cea de a noua scrisoare şi ceea ce am simţit este că, pe măsură ce înaintăm în analiza karmică şi ne îndepărtăm în timp, avem de-a face cu un suflet mai involuat. Caracterul Tihedec mi-a plăcut, însă citind despre viaţa lui am înţeles pentru prima oară că cea mai accentuată problemă a sufletului în cauză este comunicarea cu oamenii şi tot aceasta este cauza pentru care acest suflet nu a reuşit să îşi transforme visul în realitate. Este o problemă care există până astăzi. Dacă arăt bunăvoinţă, oamenii mă iau drept naivă (mi s-a şi spus), iar când am hotărât să mă transform într-o persoană impunătoare, au circulat vorbe în universitate că-s foarte dură şi că ferească Dumnezeu să pice studenţii pe mâna mea, ceea ce este o aberaţie şi nu este valabil. Nu-mi e uşor să găsesc calea de mijloc. Tihedec a fost bun, ascultător, înţelept şi nevinovat, dar nu a ştiut să se facă ascultat."

Dorina
8 iunie 2014
Grecia

< sus >

EPISODUL 10 - LUNKY

Episodul spiritual nr.10 o are ca eroină pe LUNKY, o femeie din Persia, care s-a născut în oraşul Tabriz (Tebriz) şi a trăit între anii 1040-1099. Părinţii ei, Yusdhal (tatăl) şi Arned (mama), oameni de religie islamică, au avut 11 copii. 7 dintre ei au decedat la vârste mici, unii sub un an, alţii până la 6 ani. Bolile de care sufereau micuţii păreau a fi moştenite din neamul mamei. Existau şi temeri cum că asupra lui Arned şi a rudelor ei pe linie femeiască ar fi căzut un blestem, din cauza neglijenţei cu care îşi creşteau pruncii. După căsătorie, Yusdhal i-a cerut lui Arned să jure că va fi o mamă devotată pentru copiii lor, el nedorind să-i moară urmaşii. Arned a jurat, dar tot i-au murit 7 copii.

Au rămas în viaţă o fată, LUNKY, şi 3 băieţi: Abdallah, Runkud şi Yardin. LUNKY avea un frate mai mare cu 5 ani, pe Abdallah. Runkud era cu 7 ani mai tânăr decât sora lui. Yardin se născuse când Runkud avea 2 ani. Aceşti copii au fost consideraţi de părinţi drept fiinţe miraculoase, fiindcă supravieţuiseră bolilor, care nu i-au ocolit nici pe ei. Familia trăia din negustoria tatălui şi ţesătoria mamei, ocupaţii care, în perioada vieţii eroinei noastre, aveau un rol important în economia ţării.

Persia se afla sub dominaţia turcilor selgiucizi (selgiukizi). Dinastia lor începuse în anul 1037 (cu 3 ani înaintea sosirii pe lume a micuţei LUNKY) şi urma să se încheie în anul 1119 (la 20 de ani după dispariţia ei fizică). Dinastia selgiucizilor a condus un stat feudal din Asia, cuprinzând între hotarele sale mai multe ţări. Prima capitală a selgiucizilor a fost oraşul persan Rey (Ray), iar următoarea tot un oraş persan, Isfahan (Esfahan). Numele dinastiei provine de la războinicul Selgiuk ibn Dudak, căpetenia tribului kinik al turcilor oguzi. Acesta, aflându-se în conflict cu Yabgu, conducătorul statului ogucizilor, a refuzat să-i mai recunoască autoritatea supremă, constituindu-şi prin cucerire o marcă în regiunea cursului inferior al fluviului Sir-Daria. Selgiuk s-a islamizat la sfârşitul secolului 10 şi a efectuat campanii de cucerire spre sud-vest. Un nepot al său, Toghrul Beg, a fost întemeietorul statului independent. Unii dintre principii selgiucizi cărora le fuseseră încredinţate spre cârmuire diferite teritorii sau care cuceriseră anumite regiuni au întemeiat formaţiuni statale de sine stătătoare.

În perioada vieţii lui LUNKY (1040-1099), asupra Persiei au domnit 5 sultani selgiucizi: 1) Rukn ad-Din Abu Talib Muhammad Toghrul I Beg ibn Mikal ibn Selgiuk (1038-1063); 2) Abdul ad-Daula Sudja Muhammad Alp Arslan ibn Daud (1063-1072); 3) Djalal ad-Daula Abu’l-Fath Malik-Shah I ibn Alp Arslan (1072-1092). A fost cel mai de seamă reprezentant al dinastiei. În timpul domniei sale, imperiul selgiucizilor se întindea de la oraşul Kashgar (în est) până la Marea Mediterană (în vest) şi de la Munţii Caucaz şi Lacul Aral (în nord) până la Golful Persic (în sud). 4) Nasr ad-Din Mahmud I ibn Malik-Shah (1092-1095); 5) Rukn ad-Din abu’l-Muzaffar Barkyaruk (Berkyaruk) ibn Malik-Shah.

Oraşul Tabriz se afla pe o cale comercială secundară, asigurând tranzitul de mărfuri între oraşele Constantinopol, Sinope şi Mossul. Negustorul Yusdhal, tatăl eroinei noastre, era angrenat în activitatea meşteşugărească a oraşului. El cumpăra de la diverşi negustori ambulanţi cantităţi de aramă, fier şi aur, pe care le vindea armurierilor, fierarilor şi bijutierilor. Arned, nevasta lui, ţesea covoare şi pânzeturi cu fire aduse din Siria. Familia trăia confortabil, având de toate, dar averea nu sporea ca la negustorii bogaţi. Părinţii lui LUNKY nu făceau afaceri necinstite, fiind oameni profund credincioşi în puterea lui Allah.

Cei 3 băieţi s-au orientat spre comerţul tatălui, începându-şi de mici practica în depozitul acestuia. LUNKY, bijuteria vie a familiei, era o fată extrem de frumoasă. Câţiva tineri o aşteptau cu nerăbdare să o vadă ajunsă la vârsta adolescenţei. Avea doar 16 ani când a căzut pradă intereselor unui negustor de 38 de ani, văduv şi tată a 3 copii minori. Mazdal rămăsese văduv la 32 de ani şi îşi crescuse copiii cu ajutorul servitoarelor, timp de 6 ani. Ocupându-se cu negoţul de sclavi, stârnise revolta preoţilor musulmani, care nu acceptau o astfel de ocupaţie dezonorantă pentru credincioşii lor. Aflând de moartea neaşteptată a soţiei negustorului, credincioşii fanatici răspândiseră vestea că mânia lui Allah îl lovise pe Mazdal, drept pedeapsă pentru ticăloşia lui. Acesta, nefiind un credincios absolut, se gândise mai mult la sporirea averii decât la mânia lui Allah.

Punând ochii pe fiica nenorocitului de Yusdhal, şi-a făcut un plan diabolic, reuşind să îl prindă pe acesta în cursa banilor. Dornic să achiziţioneze o cantitate mare de metale, Yusdhal a împrumutat de la Mazdal o sumă mare de bani. Nereuşind să îi restituie datoria la termenul stabilit, cămătarul i-a cerut-o pe LUNKY drept dobândă. Căsătoria s-a făcut, mireasa având 16 ani, iar mirele, 38.

Ajunsă în casa lui Mazdal, LUNKY i-a găsit pe cei 3 orfani de mamă. Fetiţa, Luder, avea 3 ani. Fratele Sundur avea 7 ani, iar băiatul cel mare, Nawrin, 10 ani. După 2 ani de la nuntă, orfanilor li s-a adăugat primul copil născut de mama vitregă: surioara lor, Miridal. După 4 ani a sosit primul băiat, Sagradyn. El avea 2 anişori când mama lui a născut-o pe Narryh. Ultimul băiat, Mardul, a apărut după 8 ani de la naşterea fratelui său. Temându-se ca nu cumva blestemul sclavelor vândute să cadă şi pe cea de-a doua nevastă, Mazdal s-a rezumat doar la comerţul cu câini de rasă, care devenise destul de profitabil. Numeroşii copii au crescut ca fraţi adevăraţi, LUNKY nefăcând deosebire între copiii ei şi orfanii soţului.

Lupta lui Mazdal pentru avere s-a încheiat după ce şi-a văzut şi ultimul copil la rostul său. Şi-a măritat fetele cu negustori, iar băieţii s-au apucat fie de comerţ, fie de militărie. Mazdal a decedat la 80 de ani, fiind îngrijit şi apoi îngropat de soţia lui. LUNKY, rămasă văduvă la 58 de ani, a purtat haine de doliu timp de un an, plecând apoi şi ea în lumea celor fericiţi. Avea doar 59 de ani. Deşi între LUNKY şi Mazdal era o diferenţă de vârstă de 22 de ani, s-au înţeles bine, bărbatul având multă grijă de ea ca soţie şi mamă a celor 7 copii.

Deşi era foarte ocupată cu supravegherea servitoarelor şi educarea copiilor, LUNKY şi-a continuat munca învăţată de la mama ei, ţesutul carpetelor şi al pânzelor de mătase. A fost o femeie foarte harnică, oprindu-se de la treburile zilnice doar atunci când se simţea bolnavă. Nu avea ştiinţă de carte, în schimb îndemânarea la tot ceea ce făcea în casă era uimitoare. Ţie, urmaşa ei spirituală, ţi-a revenit datoria karmică de a studia mult, ca o compensaţie a ceea ce nu a învăţat LUNKY, punând accentul mai mult pe activitatea intelectuală şi mai puţin pe treburile gospodăreşti. Bunătatea sufletului, bunul simţ, compasiunea pentru cei aflaţi în durere îţi sunt şi ţie atribute de necontestat.

Nina Petre
2 iulie 2014

COMENTARIUL DORINEI

"Am citit scrisoarea despre Lunky şi în primul rând m-a surprins numele. În liceu aveam o colegă într-o clasă mai mare şi se numea Luky, iar în afara faptului că era foarte frumoasă, numele ei mi se părea minunat. Lunky-Luky se aseamănă, iar eu nu ştiam din ce motiva mă fascina fata asta cu numele ăsta frumos.

Viaţa lui Lunky mi s-a părut stabilă. Căsătoria ei cu un negustor m-a dus cu gândul la Rinek. De fapt am găsit multe asemănări în înşiruirea de vieţi, ceea ce mi se pare şi normal. Simt că Lunky a avut o viaţă mulţumitoare şi că a fost împlinită cu o familie atât de mare şi un trai destul de bun, cu toate că nu a făcut ea alegerea căsătoriei. Probabil că din această viaţă mi se trage dorinţa de a înfia copii... poate că Lunky s-a înţeles mai bine cu copii adoptaţi decât cu ai săi.

Cred că Lunky a fost extrem de fericită, pentru că a reuşit să-şi influenţeze bărbatul şi să-l determine să se lase de comerţul cu sclavi, iar în acelaşi timp trebuie să fi fost recunoscătoare necuvântătoarelor patrupede care i-au oferit o alternativă de comerţ. Afecţiunea pentru rasa canină a rămas extrem de pronunţată la mine până în ziua de astăzi."

Dorina
13 iulie 2014
Grecia

< sus >

Episoadele spirituale de mai sus se regăsesc în cartea

"VIEŢILE ANTERIOARE ALE SPIRITULUI - volumul 2", autor NINA PETRE

 

EPISODUL 11 - NURDUKU

Eroul povestirii este filipinezul NURDUKU. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 929-981. NURDUKU s-a născut în localitatea portuară Kabaritan (denumirea actuală: San Jose), situată în sudul insulei Mindoro, pe ţărmul Mării Luzon. Această insulă face parte din Arhipelagul Filipine.

Familia lui NURDUKU era săracă, trăind cu toţii din darurile naturii. Daroro (tatăl) şi Mudir (mama) au avut 12 copii. Dintre aceştia, 10 au decedat înainte de a deveni majori, din cauza bolilor specifice zonei, mai ales malaria. Au rămas în viaţă doi băieţi. NURDUKU avea un frate mai tânăr cu 5 ani, Narono.

Limba vorbită de întreaga comunitate era un dialect de origine malaysiană. Toţi locuitorii erau plăcuţi la înfăţişare şi foarte vorbăreţi. Nu făcea excepţie nici familia lui Daroro. Cu toţii credeau în zeii naturii şi se rugau la ei pentru binele tuturor.

Atât bărbaţii, cât şi femeile purtau cercei mari, haine confecţionate din bumbac sau scoarţă de arbore. Aveau culoarea măslinie, erau voinici, trupul fiindu-le pictat cu desene tradiţionale. Se ungeau pe piele cu ulei de cocos şi de susan, ca să se apere de soare şi de vânt.

Bărbaţii aveau părul foarte negru şi lung până la brâu. Purtau săbii scurte, cuţite, suliţe, scuturi mari, căngi, cârlige. Foloseau plase pentru pescuit în formă de pâlnie şi bărci în care încăpeau mai mulţi oameni. Femeile purtau fuste lungi, aveau părul negru căzut până la pământ, iar urechile găurite erau împodobite cu cercei de aur.

Toată populaţia mesteca într-una un fruct ce semăna cu o pară. Îl tăiau în 4 părţi, apoi îl înfăşurau în frunzele pomului său, asemănătoare la aspect şi la gust cu frunzele de dud. După ce le mestecau bine, le scuipau, iar gura le rămânea foarte roşie. Foloseau acest fruct pentru că le înviora mult inima. Dacă nu l-ar mai fi folosit, ar fi murit cu toţii.

Părinţii lui NURDUKU erau oameni gospodari, băieţii crescând asemenea lor. Daroro pleca în zori cu barca la pescuit. Acasă, nevasta îşi vedea de treburile ei. Pe lângă numeroşii copii, Midur mai creştea porci, găini, capre, câini şi pisici. Hrana vegetală era compusă din orez, nuci de cocos, smochine, ghimbir, portocale, lămâi.

Pentru întreaga comunitate, palmierul era arborele vieţii. Un astfel de arbore trăia 100 de ani. Din fructele lui, nucile de cocos, se obţineau diverse alimente. Vinul rezulta prin fermentarea sucului ce picura printr-o gaură făcută în vârful palmierului. Bărbaţii din zonă erau foarte băutori. NURDUKU a învăţat uşor să desfacă nucile de cocoş în părţile comestibile. Din prima coajă, verde şi groasă, scotea nişte firişoare necesare tatălui său la confecţionarea parâmelor folosite la legarea bărcilor. Coaja următoare şi ce urma sub ea erau folosite în alimentaţie. Coaja era prăjită, obţinându-se din ea un praf foarte gustos. Măduva albă de sub coajă era consumată crudă, cu peşte şi carne. Uneori o uscau, obţinând un fel de pâine. În mijlocul măduvei se găsea o licoare limpede, dulce şi foarte întăritoare. Dacă o lăsau să stea puţin, se închega şi semăna cu un măr. Când Midur voia să facă ulei, lăsa măduva-licoare să putrezească, apoi o punea să fiarbă. Uleiul obţinut curgea ca untul. Când voia să facă oţet, lăsa licoarea să fermenteze, apoi o lăsa la soare, obţinând un oţet asemănător cu cel preparat din vinul alb. Dacă măduva era dată pe răzătoare, amestecată cu propria licoare şi tescuită într-o cârpă, se obţinea un lapte asemănător cu cel de capră. Condimentele ca scorţişoara, piperul, ghimbirul şi nucşoara făceau parte din hrana tuturor.

Pe insulă domneau câţiva regi, fiecare cu teritoriul său, bine păzit de propria armată. Întreaga populaţie îşi plătea tributul către suveran în alimente, animale domestice sau vânate şi, mai ales, în aur.

Împlinind 12 ani, NURDUKU a început să meargă cu tatăl său în mica lor barcă spre insulele învecinate, în căutare de aur. Schimbul de produse era în natură. Hainele din bumbac şi mătase ţesute de Midur se schimbau pe bulgăraşi de aur. Până la 52 de ani, cât i-a fost dat să trăiască, NURDUKU a făcut nenumărate drumuri cu barca, în căutare de aur. O cantitate foarte mică o păstra pentru familia lui, iar restul reprezenta tributul oferit regelui, pentru ca el şi familia lui să fie lăsaţi în viaţă. Viaţa tuturor celor săraci era evaluată în bulgăraşi de aur.

La 19 ani, NURDUKU s-a căsătorit cu Yile, o fată frumoasă şi timidă, în vârstă de 17 ani. Era săracă, la fel ca şi el. Dintre cei 4 copii născuţi de Yile, 3 au murit înţepaţi de insecte. Singurul supravieţuitor, Tako, născut de mama lui la 24 de ani, a crescut harnic şi voinic, asemenea lui NURDUKU. Deşi amândoi consumau mult alcool, conform tradiţiei, nu deveneau violenţi faţă de membrii familiei. Aşa cum Midur nu cunoscuse bătaia nici de la părinţi şi nici de la soţ, tot aşa i se întâmplase lui Yile şi nevestei lui Tako. Răfuielile dure, cu pumnii şi armele, aveau loc numai între bărbaţi, atunci când apăreau hoţi de femei sau de aur.

Tako împlinise 24 de ani când i-a murit tatăl, doborât de o criză puternică de malarie. NURDUKU supravieţuise bolii timp de câţiva ani, până când trupul său uriaş se transformase într-un schelet ambulant. Tako îşi iubise enorm tatăl şi se străduise ani la rând să îi semene întru totul. Pierderea soţului a însemnat pentru Yile moartea însăşi. După ce l-au îngropat, femeia a refuzat hrana, stingându-se şi ea după câteva zile.

Spiritul temerarului NURDUKU s-a întrupat în delicata persană Lunky după 59 de ani.

Nina Petre
8 august 2014

COMENTARIUL DORINEI

"Viaţa lui Nurduku a fost încântătoare din punctul meu de vedere, exceptând decesul celor trei copii. Am simţit, când am citit despre el, o stare de linişte, libertate şi armonie. Cred că o persoană extrem de importantă în viaţa lui a fost soţia lui... trebuie să fi fost extrem de legaţi! Conexiunea lui Nurduku cu natura şi cu marea s-a transmis până în ziua de astăzi la mine; deşi în România îmi petreceam mai mult timp la munte, marea m-a fascinat imediat ce am venit în Grecia şi încă nu m-am plictisit de ea... nu cred că se va întâmpla curând. 

Legat de malarie, e un sfat foarte util, având în vedere că îmi place să vizitez destinaţii ciudate şi uneori periculoase."

Dorina
31 august 2014
Grecia

< sus >

EPISODUL 12 - URKHA

Eroină este suedeza URKHA. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 840-885. Localitatea în care s-a născut era o aşezare modestă, organizată tribal, denumită ulterior Flen. Astăzi este un oraş important în estul Suediei. Tatăl URKHĂI, Torndik, se ocupa cu agricultura. Mama ei, Nuske, bună gospodină, tricota haine din lână în scurtul răgaz dintre activităţile gospodăreşti. Cei doi soţi aveau 3 copii. URKHA, copilul cel mare, avea doi fraţi: Ulmer, cu 2 ani mai tânăr decât ea, şi Radung, mai mic cu 6 ani decât fratele său.

În secolul 9, cel în care a trăit URKHA, teritoriul viitorului stat suedez era locuit de triburi germanice, locuitorii numindu-se varegi (vikingi suedezi). Începând cu secolul 9, varegii au început expediţii în ţinuturi îndepărtate, cu scopuri comerciale şi de jaf, pe coastele Europei Occidentale, în Rusia şi Imperiul Bizantin. Abia în secolul 11 a luat fiinţă un stat unificat pe teritoriul varegilor.

Tribul căruia îi aparţinea eroina noastră avea un şef care conducea adunarea poporului, prezida judecăţile, comanda războaiele şi încheia pacea. Zona geografică în care locuiau cu toţii era o câmpie întinsă, bună pentru agricultură şi creşterea vitelor. Pământul era roditor, iar vara vitele aveau hrană din belşug pe păşunile bogate. Sătenii se bucurau de fructele castanilor şi ale nucilor.

Credinţa lor religioasă se concentra asupra celor 3 mari zeităţi: Odin, Freia şi Thor. Odin (sau Wotan) era zeul războiului, creatorul şi păstrătorul lumii. Freia simboliza principiul fecundităţii. Fiul lor, numit Thor, a fost considerat drept cel mai curajos şi cel mai puternic dintre toţi zeii, stăpân al vânturilor, trăsnetului, al anotimpurilor. Tuturor acestor zei, varegii le aduceau, din 9 în 9 ani, jertfe de animale şi chiar de fiinţe omeneşti. Cu sângele acestora se stropeau statuile zeilor, iar trupurile celor sacrificaţi erau apoi atârnate de copaci şi lăsate acolo să putrezească.

URKHA s-a dovedit a avea darul prezicerii încă din perioada copilăriei. Fata obişnuia să privească oamenii drept în ochi, timp de câteva secunde, apoi începea să le spună ce li se va întâmpla în viitorul apropiat sau îndepărtat. Pe vraciul tribului îl enerva deseori, contrazicându-l în prezicerile lui despre viitorul bolnavilor. Fata, considerată la 16 ani cam năstruşnică, se afla pe lista şefului de trib pentru sacrificare, în anul următor, pe altarul zeului Thor.

Spre norocul ei, ţinutul în care locuiau a fost lovit şi prădat de vikingii sosiţi pe mare dinspre vest. Aceştia, denumiţi de istorici mai târziu drept normanzi (vikingi norvegieni) locuiau pe teritoriul viitoarei ţări Norvegia. Normanzii făceau dese incursiuni de pradă şi cucerire, la fel ca şi varegii suedezi. Unul dintre prădătorii satului a descoperit-o pe URKHA în coliba cu fânul destinat vitelor familiei. Văzând-o cât era de tânără şi frumoasă, a luat-o şi nu i-a mai dat drumul să se îndepărteze de el.

Călătoria pe apă a durat mult, fata aflându-se de câteva ori în pericolul de a muri de frig. În sfârşit, corabia a acostat pe ţărmul normanzilor, într-un port numit Arnardalr (denumirea actuală, Arendal), situat astăzi în sudul Norvegiei. Răpitorul, salvatorul şi binefăcătorul tinerei varege se numea Kridur, avea 30 de ani, nu avea nevastă şi se ocupa cu incursiunile de pradă în ţinuturi îndepărtate.

În anul 856, cel în care URKHA a sosit pe noul teritoriu, triburile de origine germanică erau independente, la fel ca şi cel din care provenea chiar ea. Abia peste 16 ani a început unificarea micilor formaţiuni teritoriale, sub conducerea regelui Harald I Haarfager. La acea vreme, şi populaţia din acele ţinuturi credea în existenţa şi puterea zeilor.

Aşezarea portuară în care ajunsese URKHA era mai mare şi mai dezvoltată din punct de vedere economic decât modestul sat din care venise. Schimburile comerciale între negustorii coborâţi pe ţărm şi cei băştinaşi erau intense. Meşteşugarii localnici îşi vindeau bine uneltele de fierărie, obiectele de podoabă, obţinând pe ele blănuri aduse din ţinuturile nordice şi materiile prime de care aveau nevoie. În regiunea din care făcea parte localitatea Arnardalr exista o democraţie militară. Populaţia era organizată în obşti. Negustorii îmbogăţiţi prin incursiuni de pradă şi schimburi comerciale, aşa cum era şi bărbatul eroinei noastre, aveau terenuri la ţară, unde obţineau produse destinate comerţului.

În urma răpirii din satul natal, URKHA devenise nevasta unui navigator din ce în ce mai bogat şi mai influent asupra locuitorilor din zonă. Fata firavă de odinioară devenise o femeie voinică, harnică şi o mamă desăvârşită. A dat naştere la 5 copilaşi. Trei dintre aceşti au murit înainte să fi ajuns adolescenţi, din cauza unor boli de plămâni. Au rămas în viaţă doar o fată (Nurme) şi fratele ei mai tânăr cu 7 ani, Ronnk. După naşterea fiecărui copil, Kridur a pus deoparte bani de aur aduşi din ţinuturi străine. Pe Nurme, mama ei a născut-o la 19 ani, iar pe Ronnk, la 26 de ani. Tatăl lor le-a oferit tot ce avea mai bun: hrană, haine, avere. Pe Nurme i-au dat-o la 17 ani unui şef militar local. Fiul său i-a fost urmaş în comerţul naval, după moartea mamei, când Kridur nu şi-a mai părăsit ţara niciodată.

Sfârşitul lumesc al URKHĂI a fost cel predestinat de când se născuse: harul ei de prezicătoare i-a scurtat viaţa, fiind ucisă la doar 45 de ani. La revenirea dintr-o ultimă călătorie pe mare, Kridur nu şi-a mai găsit nevasta vie. Copiii lor o înmormântaseră cu mai multe zile în urmă, după ce o găsiseră moartă în casă. Nurme, ajunsă femeie măritată şi mamă a doi copii, avea 26 de ani. Vizitându-şi mama, ca în fiecare zi, a găsit-o fără suflare, cu o curea strânsă în jurul gâtului. Ronnk, fiul de 19 ani, care îşi iubea nespus mama, era plecat la ţară, pentru a aduce produse de la moşie. Bănuiala tuturor s-a îndreptat către predicatorul comunităţii. Acesta o ameninţase pe URKHA de mai multe ori că va fi pedepsită de zei, fiindcă femeia îndrăznise să îi prezică sfârşitul timpuriu, din cauza lăcomiei lui la femei. Prevestirea s-a adeverit la scurtă vreme după moartea URKHĂI, prin răzbunarea lui Kridur. Acesta, fiind convins de identitatea ucigaşului, i-a tăiat gâtul predicatorului, atârnându-i ţeasta într-un copac de lângă casa acestuia.

Nina Petre
8 septembrie 2014

COMENTARIILE DORINEI

"Doresc să vă confirm că am primit şi am citit scrisoarea despre viaţa Urkhăi. Am citit-o pe nerăsuflate, însă doresc să o revăd şi să trimit un comentariu ceva mai încolo. Sunt multe aspecte care m-au impresionat în evoluţia ei. Partea legată de harul ei de a prezice viitorul şi de sfatul dumneavoastră necesită o cugetare îndelungată din partea mea.

M-am grăbit să vă scriu pentru a vă împărtăşi câteva gânduri privind fericirea mea aici... care nu e tocmai fericire.

De vreo doi ani ascult şi consult ştirile politice din întreaga lume în trei limbi sau chiar mai multe, pentru că unii din colegii mei vorbesc limbi pe care eu nu le cunosc sau provin din părţi ale planetei unde nici nu am ajuns. Şi aveţi dreptate să vă îngrijoraţi. Acum sunt convinsă că în Grecia ne paşte cel mult foamea şi că războiul nu va lua proporţii mari, datorită intereselor pe care le au aici "cei care decid". Cu România însă nu e la fel. Până la urmă... cred că prezicerile părintelui Arsenie Boca se vor adeveri... din păcate. 

Eu mai stau pe aici, însă dacă se întâmpla ceva grav, voi încerca să-mi fac transferul la un institut de cercetare din ţară. Cu siguranţă, nu aş putea sta departe de ai mei în astfel de vremuri, mai ales că ei nu sunt oameni care să "dea bir cu fugiţii" pe la rude, în străinătate. 

Şi totuşi îmi pun întrebarea... unde aş fi mai utilă pentru România... în România sau aici? 

Sunt deja patru ani în care am intermediat venirea a nenumăraţi studenţi români prin programe de studiu în străinătate pe termen scurt, i-am educat, i-am ridicat la nivel de adevăraţi tineri cercetători şi i-am trimis înapoi în ţară ca să construiască un viitor mai bun în cercetarea României; am adus şi câini din România, ca să-i salvez de la eutanasie, am ajutat români de aici să-şi termine liceul abandonat în ţară cu ani în urmă şi mă pregătesc să intermediez o întrunire de proporţii considerabile în care istorici români vor veni aici şi vor discuta împreună cu specialişti greci şi audienţa despre istoria noastră comună, despre traci, despre geto-daci şi despre revoluţia noastră comună împotriva turcilor. Nu ştiu cine mi-ar da şansa acolo, în România, să-mi ajut şi să-mi promovez ţară aşa cum mi se dă aici, unde până acum... pur şi simplu nimeni nu mi-a spus NU. Ieri seară, un profesor şi colaborator grec alerga pe la hoteluri, în Thessalonik, să achite cazarea unor prieteni de-ai mei (români) care au rămas în "pană" de bani; făcea asta dezinteresat... aşa, ca să dea ajutor unor români pe care nici nu i-a cunoscut vreodată. Eu mă aflam la distanţă prea mare şi nu puteam face nimic, pentru că mi se blocase cardul bancar; am cerut ajutor urgent şi în aceeaşi seară problema s-a rezolvat. 

...aşa că mă aflu în mare dificultate şi încerc să mă liniştesc, pentru a putea simţi un mesaj Divin care să-mi dicteze din interior ce-i mai bine pentru mine... în raport cu ţara mea.

Cred că am cel puţin la fel de multe temeri, îngrijorări şi frici ca toţi cei de acolo, doar că la mine se adaugă şi nişte procese de conştiinţă. În România, persoanele din jur mi-ar fi spus că sunt paranoică. Ştiţi şi dumneavoastră cât de interesaţi sunt românii de politică. Aici însă am "trecut" prin războiul din Siria, şi cel din Gaza ş.a.m.d. pentru că aproape nu a existat zi în care să nu fi vizionat un documentar/ scurt metraj/ video cu copii nevinovaţi care sunt torturaţi în aceste locuri ale lumii, mai ales că în mările Greciei se îneacă foarte des în ultima vreme emigranţi din ţările arabe. Cu atmosfera de război, teroare, suferinţă, frică, disperare... ne-am obişnuit deja. Criza a rămas... o nimica toată.

Dar sufletul meu e alături de România şi sunt pregătită să port Crucea pe care o are această mică ţară, atât de "nefericit" plasată între forţe opuse !"

Dorina
9 septembrie 2014

Grecia

"Am recitit şi am încercat să trăiesc parte din sentimentele prezicătoarei Urkha şi mi-am dat seama că, în ciuda faptului că a fost despărţită de familia ei şi smulsă din satul natal, iar sfârşitul ei a fost tragic... citind această poveste a vieţii ei, am simţit pace. Cred că până acum am găsit în Urkha cea mai dezinhibată variantă a spiritului meu şi că tocmai datorită libertăţii ei de exprimare a fost considerată năstruşnică de către cei care au crescut-o şi apoi a fost ucisă de predicatorul comunităţii. 

Legat de preziceri, nu aş putea spune că am capacitatea de a prezice viitorul, însă am observat un lucru puţin ciudat. Dacă există o problemă între doi sau mai mulţi oameni din jurul meu (nu mă implică neapărat pe mine), am nevoie de explicaţie şi caut încontinuu motivul pentru care s-a creat problema. Discutând cu unul şi altul, aceştia îmi spun că gândesc încontinuu şi sunt agitată şi, de asemenea, că analizez prea mult situaţii care trebuie luate ca atare. Dar tot căutând explicaţie, după câteva zile dezleg motivele şi etapele neînţelegerii, aşa că merg la cel pe care îl consider în stare să remedieze situaţia, îi explic pas cu pas cum s-a ajuns acolo şi îi cer să ia măsuri. Mi s-a întâmplat asta şi în situaţii în care se certaseră profesori între ei şi, după cum aţi spus... mi-am dat seama că de multe ori e mai bine să nu mă exprim, pentru că nu toţi sunt dispuşi să ajute la crearea unui mediu armonios şi plăcut în jurul lor.

În orice caz, au observat aşa zisul "simţ analitic" al meu, aşa că unii se tem şi mă evită, considerându-mă un pic periculoasă, iar alţii dimpotrivă, mă apreciază. Ideea e că explicaţia unor situaţii nu-mi vine neapărat... cugetând. De multe ori a venit printr-un vis!... lucru pe care, bineînţeles, nu l-am spus. Mi-am dat seama că, nefiind prezicătoare, trăiesc momente pe care le-a trăit Urkha şi că sunt două lucruri de făcut, să mă astâmpăr sau măcar... să nu mă exprim.

În afară de cele de mai sus, am hotărât să vă scriu acest e-mail pentru că tocmai m-am întors din Santorini, unde am petrecut o săptămână împreună cu mai multe rude şi prieteni din România. A fost o experienţă minunată... pe care pot să o şi dovedesc :-)

La situl arheologic Akrotiri, unde, cu 1600 de ani înainte de Hristos, oamenii locuiau în case pe 3 niveluri şi foloseau canalizare, am experimentat o pace interioară extraordinară şi o conexiune cu locul inexplicabilă. Iar apoi, într-una din seri am sărbătorit vacanţa într-un mic teatru din Santorini, care organizează petreceri în stil "nuntă grecească". Atmosfera se încinge treptat prin dansul actorilor şi al dansatorilor, iar la urmă se sparg farfurii. O persoană din grup m-a întrebat de ce totuşi... trebuie sparte acele farfurii ?! I-am explicat că este un obicei şi o credinţă rămase încă din antichitate, care simbolizează înmagazinarea răului în obiecte şi distrugerea lui odată cu spargerea obiectelor. La fel cum la noi, în Ardeal, se spune că s-a spart un obiect, deci s-a dus răul, şi cum, de curând, chinezii au organizat locuri speciale unde, atunci când sunt extrem de nervoşi, merg şi sparg sticle! S-a constatat ştiinţific că acest lucru readuce ritmul cardiac la normal şi eliberează stresul."

Dorina
3 octombrie 2014
Grecia

< sus >

EPISODUL 13 - NANUKI

Episodul spiritual nr.13 o are ca eroină pe islandeza NANUKI. Ea s-a născut într-un mic sat aflat în apropierea ţărmului estic al insulei denumită mai târziu Islanda. Viaţa lui NANUKI s-a desfăşurat între anii 725-798. Pe locul vechii aşezări normande a apărut după mulţi ani oraşul Stafafell. Tatăl ei, vikingul normand Knurr, îşi luase şi nevasta pe solida corabie în cea de-a doua călătorie spre acea insulă misterioasă şi slab locuită. Runkud, soţia lui, femeie voinică şi sănătoasă, avea în adâncul firii chemarea mărilor. De câteva ori îşi însoţise bărbatul în călătorii periculoase, purtându-le noroc marinarilor în luptele cu localnicii de pe unde poposiseră.

Ajunşi pe ţărmul marii insule, nici nu aveau cu cine să se lupte. Natură sălbatică şi puţinii localnici sosiţi de pe insulele britanice îi aşteptau să se aşeze şi ei pe pământul neospitalier. Era vară, ploile curgeau repezi, ceţurile grele despărţeau insula ca un zid de apele nesfârşite ale oceanului. Pentru Knurr, înjghebarea grabnică a unei gospodării nu a fost un lucru foarte greu. Coliba trainică şi terenul din jurul ei, la care se adăuga prietenia câtorva familii răspândite în zonă, au îndemnat-o pe Runkud să îşi dorească stabilirea definitivă în acel loc. Neavând nici ea copii, prietena Rrulle, sosită cu aceeaşi corabie, i s-a alăturat.

După câteva săptămâni de repaus în noua aşezare construită de ei, bărbaţii celor două prietene şi-au luat rămas bun, promiţând că vor reveni până la sosirea iernii. Soţul lui Rrulle s-a întors după un an, dar Knurr, care se despărţise de el, a apărut după 5 ani. Runkud o născuse în lipsa lui de NANUKI, iar fetiţa avea deja 4 anişori. Knurr, neputându-se acomoda la clima şi pustietatea de pe insulă, şi-a urcat după un an familia pe o corabie normandă, îndreptându-se cu toţii spre Ţara Galilor.

În acel ţinut îndepărtat, vikingul Knurr îşi cucerise prin luptă grea cu localnicii celţi o bucată de pământ în apropierea ţărmului, unde îşi făcuse o casă. După mulţi ani de la moartea lui NANUKI, pe moşia ei şi a părinţilor s-a construit oraşul Cardigan, întreaga regiune fiind numită Ţara Galilor (Wales).

Adaptat la obiceiurile localnicilor celţi, Knurr îşi ridicase o casă din lemn de formă rotundă, acoperită cu stuf. În interior se afla o singură încăpere. În centrul odăii era aşezată vatra, prevăzută cu o căldare pentru fierturi. Alături se afla suportul de fier pentru fript carnea. De-a lungul pereţilor se găseau băncile pe care dormeau cu toţii. Casele, depărtate mult între ele, erau înconjurate de terenurile gospodarilor, care îşi păzeau averea cu arma în mână.

Normandul Knurr nu mai voia să migreze spre alte ţinuturi. Devenise un om bogat, cu pământ suficient pentru păşune şi puţină agricultură, iar familia lui era mulţumită de locul în care ajunsese. NANUKI, fericită de noua viaţă, continua să îşi ajute mama la naşterile femeilor din zonă, dar şi la tratarea bolnavilor. Runkud, ca toate femeile normande, se pricepea să îşi îngrijească membrii familiei cu practici străvechi, obişnuite în ţinuturile nordice. Ajunsă printre celţi, şi-a îmbogăţit tezaurul terapeutic, reuşind să combine metodele normande cu cele celtice. NANUKI a învăţat tot ce vedea la mama ei.

Până la 20 de ani a refuzat câţiva tineri care au vrut-o de nevastă, nesimţind nimic în suflet pentru ei. S-a întâmplat totuşi ca pe unul să îl placă foarte mult. Larrung avea 28 de ani, era proprietarul unei case şi a unei moşii, lipsindu-i doar o nevastă pricepută la toate treburile gospodăreşti. O cunoscuse pe NANUKI cu câteva luni în urmă, când mama ei sosise în grabă, chemată să-i trateze tatăl, care suferise o fractură la un picior. Frumuseţea şi îndemânarea lui NANUKI l-au cucerit pe celtul Larrung. La cererea lui şi a părinţilor, cununia s-a făcut după două zile, printr-o petrecere în casa lor. Mulţumiţi de a-şi fi lăsat fata printre oameni cumsecade şi gospodari, Knurr şi Runkud s-au întors la moşia lor.

NANUKI şi-a crescut cu multă grijă cei doi copii. Nurma, născută de mama ei la 23 de ani, a ajuns conform tradiţiei, o bună vindecătoare. Părinţii i-au dat-o drept soţie unui tânăr moşier care locuia la o distanţă mare de gospodăria lui Knurr. Fiul lor, Dorran, cu 3 ani mai tânăr decât sora lui, s-a ocupat de creşterea oilor, sporindu-şi averea primită de la părinţi. NANUKI a murit liniştită la 73 de ani, considerându-se o femeie norocoasă şi folositoare celor în mijlocul cărora trăise.

Nina Petre
6 octombrie 2014

COMENTARIUL DORINEI

"Episodul spiritual nr. 13 a fost minunat şi liniştitor pentru mine, mai ales că sfârşitul lui Nanuki a fost unul fericit, iar cartea pe care mi-aţi trimis-o ataşată... extrem de utilă! 

Noul laborator în care am fost acceptată este exact ceea ce-mi trebuie pentru a realiza studii pe subiecte de metafizică, şi asta va începe în cel mai scurt timp posibil :-)"

Dorina
28 octombrie 2014
Grecia

< sus >

EPISODUL 14 - TEODORIUS

Pe măsură ce ne îndreptăm privirea spre secolele mult îndepărtate de cel în care trăim, descoperim personalităţi interesante, puternice, uneori foarte deosebite de oamenii zilelor noastre.

Episodul spiritual nr.14 îl are ca protagonist pe florentinul TEODORIUS DARRI, care a trăit în perioada 603-684 (secolul 7). S-a născut în oraşul Florenţa, localitate întemeiată de romani, purtând la început numele de Florentia. Tatăl lui Teodorius, Tacirus, un înalt magistrat al oraşului, o avea drept soţie pe Allanda, femeie bine educată, provenind dintr-o familie cu vechi blazon nobiliar. Ea îi dăruise lui Tacirus un singur copil, pe fiul lor TEODORIUS.

La data naşterii băiatului şi încă 38 de ani după aceea, ţinutul Tusciei s-a aflat sub controlul Imperiului Bizantin. În anul 641, Tuscia (denumirea ulterioară: Toscana), a fost cucerit de longobarzi, devenind un ducat supus regelui Agilulf.

Părinţii lui TEODORIUS, creştini practicanţi, i-au transmis băiatului credinţa lor puternică în Dumnezeu. Având o voce minunată, melodioasă şi puternică, TEODORIUS a cântat în corul Catedralei încă de la vârsta de 10 ani. Împlinind 18 ani, după numeroase studii de cultură generală, a fost admis că elev la Şcoala Superioară de Muzică din oraş. În anul 627, la 24 de ani, absolvent cu titlul de profesor, TEODORIUS s-a adresat administraţiei clericale, solicitând angajarea ca profesor al corului Catedralei din oraş. În anul următor, cererea i-a fost aprobată, urmând ca repetiţiile să se desfăşoare într-o clădire apropiată de sfântul lăcaş.

Au mai trecut 2 ani până când nobilul Cande i-a dat-o de soţie pe unica fată, Liciana. Profundul sentiment de iubire purtat de TEODORIUS soţiei sale s-a întâlnit cu bunăvoinţă şi supunerea acesteia, rezultând o relaţie de familie ce atingea perfecţiunea. Cei doi copii născuţi de Liciana, un băiat şi o fată, au primit numele de Runelio şi Mariangela.

Deşi salariul primit de TEODORIUS era mai mult onorific, familia lui nu a avut de suferit din cauza unor lipsuri materiale. Atât el, cât şi Liciana primiseră ca dar de nuntă de la părinţii lor câte o moşie bogată, la mică distanţă de oraş, ale cărei roade agricole se puteau comercializa în mod profitabil.

Viaţa fericitei familii nu avusese de suferit până în anul 641, când trupele barbare ale longobarzilor au reuşit să cucerească ţinutul Tusciei. Sosiţi tocmai din Scandinavia, în mai multe etape, germanicii longobarzi au fost recunoscuţi de Bizanţ drept foederati (auxiliari). Oastea lor, numărând 40000 de luptători, pătrunsese în Italia superioară prin trecătorile alpine încă din anul 568. Ajungând până la sud de Roma, au constituit Regatul longobard, numit Longobardia, care includea şi Tuscia (Toscana).

Longobarzii, împărţiţi în clanuri familiale, îşi alegeau regii după tradiţia germanică. În perioada 641-684, cât i-a mai fost dat lui TEODORIUS să trăiască, s-au perindat următorii regi longobarzi: 1) Agilulf (591-616), 2) Adaloald (616-626), 3) Arioald (Ariovald) (626-636), 4) Rothari (636-652), 5) Rotoald (652-653), 6) Aripert I (653-661), 7) Perctarit (661-662), 8 ) Grimoald (662-671), 9) Perctarit, a doua oară (671-688). Regatul Longobardiei fiind împărţit în ducate (formaţiuni statale cvasi-independente), oraşul Florenţa revenise ducatului Toscanei.

Întemeierea Regatului longobard provocase în Italia un declin demografic şi material maxim. Reţeaua de drumuri romane s-a degradat, inundaţiile şi epidemiile făceau ravagii, iar domeniile rurale ajunseseră la o economie de subzistenţă. Biserica romană, puternică şi convingătoare, a continuat convertirea treptată a longobarzilor la creştinism, începută pe vremea papei Grigore cel Mare (590-604). Romanizarea mediilor conducătoare longobarde a favorizat construcţia şi extinderea unor importante edificii religioase.

Clădirea veche a Catedralei unde îşi desfăşura activitatea corul condus de profesorul TEODORIUS necesita renovări. Membrii clerului din oraş au decis începerea unor lucrări de reabilitare a instituţiilor de cult, dar şi înfiinţarea unor noi instituţii de binefacere, în locul celor care abia mai funcţionau, din cauza uzurii şi a sărăciei. Înalţi magistraţi ca Tacirus, tatăl lui TEODORIUS, împreună cu moşieri ca fiul său, au decis extinderea unor lucrări de binefacere, fiindcă populaţia oraşului avea mare nevoie de ajutor material şi spiritual.

TEODORIUS, om înzestrat cu un înalt simţ al moralităţii şi filantropiei, ajuta anual spitalele, orfelinatele şi azilele de bătrâni cu sume mari de bani şi alimente aduse de pe moşiile lui, încă de când se căsătorise cu draga lui Liciana. Îşi exprima, prin rugăciuni de mulţumire adresate Divinităţii, recunoştinţa pentru tot ceea ce viaţa îi dăruise cu generozitate: inteligenţă, cultură, bună reputaţie, avere, iubire, familie minunată.

Până la 80 de ani a trăit ca în Paradis, ferindu-se de orgoliile şi luptele purtate de cei ce râvneau la funcţii înalte. Soţia lui, Liciana, era încă în putere, iar copiii lui îşi aveau familiile şi rostul lor. Runelio urmase studii de medicină, devenind medicul personal ce îngrijea familiile bogate din oraş. Mariangela împlinise 45 de ani, era căsătorită cu un nobil militar, având 3 copii minunaţi.

Epidemia de variolă ce cuprinsese oraşul i-a curmat viaţa Mariangelei, spre disperarea părinţilor ei, dar şi a propriei familii. Timp de un an după decesul fiicei sale, TEODORIUS nu şi-a mai revenit din durere şi tristeţe. S-a stins ca o flacără ce abia mai pâlpâia, spre sfârşitul anului 684. Trăise 81 de ani cu demnitate, iubire de oameni şi de Dumnezeu.

Nina Petre
10 noiembrie 2014

COMENTARIUL DORINEI

"Trebuie să vă spun că e extraordinară "coincidenţa" dintre preferinţele mele asupra unor zone geografice ale globului pământesc şi... încarnările precedente pe care le-aţi enumerat. Sunt extrem de impresionată de varietatea locurilor şi tradiţiilor, dar sunt un pic îngrozită de ideea că în trecutul meu au existat mai multe vieţi de luptător. Aceste vieţi mi-au îngreunat cu siguranţă karma.

Viaţa lui Teodorius a fost un basm... până la vârsta înaintată la care şi-a pierdut copilul. A fost primul caz de acest gen în istoria reîncarnărilor mele de până acum şi pot resimţi durerea până acum. Deşi nu am copii, revărs grijă şi atenţie persoanelor sau necuvântătoarelor care se află în "tutela" mea cu multă exagerare şi, chiar şi la cel mai mic semn de boală pe care îl manifestă, am impresia că eu sunt de vină pentru că nu le-am oferit atenţia necesară. Cred însă că timpul mă va întări şi că vă scoate la iveală un caracter mai echilibrat. Sunt recunoscătoare că Teodorius a avut aşa persoane minunate în jurul său. E o viaţă îndepărtată, însă care şi-a extins energiile până în prezent.

Vă mulţumesc pentru această karmă, precum şi pentru carte şi pentru toate gândurile dumneavoastră bune. Cred că cercetările unui om (cercetător se poate numi şi bucătarul în bucătăria lui) se desfăşoară pe două planuri... cel exterior şi cel interior. Există o linie de graniţă unde cele două încep să se îmbine, iar marile genii ale omenirii au lucrat exact pe această linie care împreunează cercetarea propriului suflet în raport cu cercetările naturii şi ale mediului înconjurător. 

Cu ajutorul dumneavoastră reuşesc să realizez o profundă cercetare interioară, iar de cele legate de mediu mă ocup în laborator şi în sălile de studiu. Încă nu am găsit proporţia perfectă, iar geniile se văd devreme, aşa că nu mă aştept să mă transform peste noapte în geniu, însă pot să vă spun că ultimul an mi-a adus multe realizări şi că mă simt profund recunoscătoare pentru toate şansele avute."

Dorina
13 noiembrie 2014
Grecia

< sus >

 

EPISODUL 15 - RAUKHA

Antecesoarea RAUKHA a trăit între anii 512-583 (secolul 6). S-a născut într-o comunitate germanică stabilită într-o zonă bogată în păduri ce aparţinea Peninsulei Iutlanda. După sute de ani, acolo s-a construit oraşul Vejen (denumire actuală) situat astăzi pe teritoriul Regatului Danemarcei.

Locuită încă din Antichitate de popoare germanice (cimbri, angli, iuţi), Peninsula Iutlanda a fost supusă migraţiei triburilor germanice ale danilor (vikingi sosiţi din Scandinavia Meridională) începând cu secolul 6. În acele vremuri, Iutlanda era acoperită în cea mai mare parte de păduri dese. Specii variate de animale şi păsări adaptate climei aspre populau codrii sălbatici. Verile erau reci, iar iernile, umede şi lungi. Mistreţii, vulpile şi jderii constituiau o faună bogată, alături de numeroase păsări, în majoritate corbi. Aceştia erau cele mai puternice zburătoare, numiţi de vikingii danezi drept "păsările lui Odin".

Asprimea climei nu a putut frâna dezvoltarea societăţii omeneşti pe acele meleaguri. Oamenii sosiţi din nord au creat o civilizaţie adaptată la mediu, folosindu-şi inteligenţa şi tenacitatea specifice popoarelor scandinave. Vikingul Kredl, cel care va deveni tatăl eroinei noastre, dăduse năvală peste tribul iuţilor din pădure, alături de numeroşi camarazi de navigaţie. Aceasta se întâmplase în jurul anului 500. Iuţii, care nu opuseseră nicio rezistenţă la asaltul invadatorilor, fuseseră lăsaţi în viaţă, dar obligaţi să îşi accepte condiţia de semisclavie. Femeile măritate au fost lăsate lângă bărbaţii lor, iar fetele trecute de vârsta copilăriei au ajuns nevestele cuceritorilor. Vikingii aveau cultul familiei şi un respect imens pentru femeile lor.

Războinicul Kredl şi-a luat-o de nevastă pe Nuik, părinţii ei fiind iertaţi de sclavie. Fata, de doar 15 ani, a devenit o aprigă nevastă de viking, dând naştere la 6 copii. Au rămas în viaţă doar 3, ceilalţi prăpădindu-se din cauza condiţiilor grele de trai. Unica fată, RAUKHA, avea doi fraţi mai mici, Olmar şi Dorrik.

Treptat, de-a lungul anilor, fiecare familie de vikingi îşi amenajase o fermă pe terenul vast cucerit prin lupta cu vechii localnici. Părinţii RAUKHĂI aveau o casă mare construită din bârne, acoperită cu un strat gros din coji desprinse de pe trunchiurile copacilor. În interior se aflau bănci acoperite cu blănuri, pentru dormit. Scaunele şi mesele erau aşezate în jurul vetrei. În apropierea intrării, într-un colţ întunecat, în care pătrundea numai şeful tribului (şi preot în acelaşi timp), era sanctuarul cu statuia idolului, sculptat în lemn. În jurul casei se aflau construcţiile anexe: bucătăria, cămara pentru provizii, cuptorul, încăperea pentru baie, şura de fân, grajdul.

RAUKHA, devenită gospodină alături de mama ei, o ajuta la prepararea hranei, compusă din carne, fructe, legume şi cereale (aduse deseori de la mari distanţe). Carnea de vânat (cerb, mistreţ, urs, iepure) reprezenta un aliment substanţial. Peştele era şi el un aliment de bază. Pentru conservarea cărnii, bine sărată, gospodarii aveau gropi de gheaţă, aceasta păstrându-se întreagă tot anul.

Kredl consuma o băutură alcoolică tare împreună cu prietenii lui. La fel ca toţi vikingii, Kredl era preocupat de păstrarea trupului sănătos şi viguros. În acest scop, igiena corporală era obligatorie. O dată pe săptămână, întreaga familie făcea baie în încăperea special amenajată, frecându-se pe corp cu frunze de mesteacăn, care făceau spumă în contact cu apa.

În toate comunităţile de vikingi danezi, legăturile de familie şi simţul onoarei erau foarte puternice. Copiii oamenilor săraci creşteau împreună cu fiii celor bogaţi, fără nicio discriminare de clasă. Femeile se aflau la egalitate în drepturi cu bărbaţii: aveau dreptul să posede pământuri, să poarte arme (pumnal şi arc cu săgeţi), să lupte alături de bărbaţi împotriva duşmanilor.

Împlinind 17 ani, părinţii i-au cerut frumoasei RAUKHA să se sacrifice pentru creşterea a doi copii rămaşi orfani, tatăl lor fiind bun prieten cu Kredl. Ferma lui Nordanker (tatăl copiilor) se afla destul de departe, fiind nevoie să călătorească o zi întreagă până să ajungă la ea. Nordanker, îndurerat peste măsură de moartea soţiei, voia să le asigure cea mai bună îngrijire băieţilor săi. Cel mare avea 5 ani, iar cel mic, doar 2. Nu se putea decide să îşi aducă altă nevastă în casă. RAUKHA, obişnuită cu îngrijirea fraţilor ei, s-a purtat ca o soră devotată cu fiii stăpânului.

După 3 ani, Nordanker i-a găsit un soţ în persoana nepotului său, Randirn. Voia să îşi aducă o nouă nevastă şi se simţea obligat să o răsplătească pe RAUKHA pentru devotamentul ei. Randirn, la 24 de ani, s-a bucurat de oferta unchiului. O cunoştea bine pe RAUKHA, cu toate calităţile ei deosebite. Nunta s-a sărbătorit la ferma lui Randirn, unde locuia doar cu servitorii. Părinţii lui muriseră cu ani în urmă, din cauza unor boli provocate de frig.

Bucuroasă de a fi primit un soţ cumsecade, RAUKHA s-a străduit să îi demonstreze că şi el avea de ce se fie mulţumit. Preocupările gospodăreşti erau perfecte, învăţate bine de la mama ei, Nuik. Cei 3 copii născuţi începând cu vârsta de 24 de ani au supravieţuit tuturor simptomelor de îmbolnăvire. După Mimde, prima fetiţă, a născut-o pe Nurrial, la o diferenţă de 4 ani. La 31 de ani a sosit şi mult-doritul băiat, Krundill.

Randirn, la fel ca toţi bărbaţii care aveau familie, îndeplinise ritualurile cu ocazia naşterii copiilor săi, a sacrificării unor animale pe altarul îmbunării zeilor protectori. Tot el şi-a căsătorit fetele şi băiatul, conform tradiţiei poporului său. Totuşi, el nu putea îndeplini funcţia de ghicitor, fiind nevoit să o lase în grija preotului satului, fiindcă nu avea harul necesar.

După naşterea lui Krundill, RAUKHA şi-a anunţat bărbatul că poate prelua funcţia de ghicitor al familiei. Cu învoirea preotului, femeia şi-a luat în primire obligaţia la care se gândise multă vreme. Cunoştea bine rugăciunile, formulele magice, cântecele şi dansurile religioase. Ştia să interpreteze visele, să facă preziceri, să cerceteze semnele prevestitoare ale victoriei bărbaţilor împotriva triburilor nomade care încercau să le cucerească satul. RAUKHA ştia invocaţiile potrivite pentru obţinerea protecţiei zeilor în care credeau vikingii ajunşi în acel ţinut.

Zeul lor suprem era Odin (Odhinn); Wodan - zeul furiei războinice şi al morţii; Donar (Thor) – zeul tunetului şi al furtunii aducătoare de ploaie binefăcătoare pentru recolte, apărător al oamenilor împotriva duşmanilor; Tiwaz (Tyr) era o divinitate a războiului, hotărând de partea cui să fie victoria şi apoi împăcând adversarii. RAUKHA ştia de la părinţii ei că Soarele, Luna, stelele, pământul, plantele, arborii şi anumite obiecte posedau forţe care protejau oamenii. Prin invocaţii şi anumite semne făcute pe obiectele de rugăciune, RAUKHA cerea deseori ajutorul zeilor, iar zeii i-au dat puterea de a trăi mai mult decât majoritatea femeilor din acea zonă.

Avea 71 de ani şi se considera o femeie fericită, fiindcă îşi îndeplinise cu mare credinţă toate obligaţiile pământeşti. Avea nepoţi şi strănepoţi. Cu toţii o adorau şi se străduiau să înveţe de la ea cât mai multe lucruri bune. Randirn, ajuns la 75 de ani, încă mai avea putere să se ocupe de fermă şi să meargă la vânătoare. Femeia s-a stins uşor, într-o noapte geroasă de iarnă, adormind pe veci cu zâmbetul pe chip. Le zâmbea zeilor care se pregăteau să o primească în lumea lor.

Nina Petre
3 decembrie 2014

COMENTARIUL DORINEI

"Karma nr. XV a fost impresionantă, deşi am avut un puternic sentiment cum că Raukha nu era îndrăgostită de Randirn, dar totuşi după cum aţi scris d-voastră, a fost mulţumită că a primit un soţ cumsecade. Şi se pare că au format o căsnicie trainică, sănătoasă, model. Poate că ingredientul "dragoste şi pasiune" nu este cel cu adevărat necesar în formarea unei familii fericite. Cel mai mult în toată povestea m-a impresionat meseria Raukhăi."

Dorina
1 ianuarie 2015
Grecia

< sus >

 

EPISODUL 16 - DORRK

Episodul spiritual nr.16 îl are ca erou pe normandul DORRK. El s-a născut într-o modestă localitate portuară situată în vestul peninsulei scandinave şi a trăit între anii 434-490 (secolul 5). După mulţi ani, vechiul port s-a dezvoltat, transformându-se în oraşul norvegian Osen. Părinţii lui DORRK, Finll (tatăl) şi Hurme (mama), au avut 7 copii. Patru dintre ei s-au stins din viaţă, fiind bolnavi de plămâni. Au supravieţuit cei mai puternici şi rezistenţi la boli, trei băieţi: DORRK şi fraţii lui mai mici, Rurril şi Norden.

Părinţii şi strămoşii lui DORRK proveneau din triburile germanilor nordici. Erau denumiţi normanzi (vikingi), adică "oamenii nordului" şi trăiau în vestul peninsulei Scandinave. Cei din est se numeau varegi. Cu timpul, cuvântul vikingr (viking) a primit şi semnificaţia de "pirat".

Finll, tatăl lui DORRK, era potcovar. Câştiga puţin şi sporadic, abia reuşind să îşi întreţină familia. Băieţii lui au crescut şi s-au dezvoltat prin muncă, neavând de a face cu ştiinţa de carte. Pe la 7-8 ani, DORRK se pricepea deja la schimburile de produse necesare supravieţuirii familiei. La 17 ani, după ce şi-a făcut munca de potcovar alături de Finll, a plecat pe mare cu o corabie specializată în comerţul cu locuitorii de pe alte ţărmuri.

Vikingii aveau mare nevoie de metale, mai ales fier, pentru arme, potcoave, piese de harnaşament. Orice fel de metal reprezenta la normanzi un material de lux. Vasele şi uneltele casnice erau făcute din lemn, piele, argilă arsă, unele chiar din bronz. Fierul găsindu-se greu în ţinuturile scandinave, servea mai mult la confecţionarea armelor. Bărbaţii lucrau obiectele din lemn şi metal. Femeile torceau lână, ţeseau, confecţionau hainele şi încălţămintea, dar se ocupau şi cu olăritul, având mereu nevoie de oale în gospodărie.

Băieţii lui Finll, Rurril şi Norden, au devenit meşteri în prelucrarea metalelor. Au învăţat să facă arme, piese de harnaşament, articole de podoabă pentru femei şi bărbaţi. Fratele lor mai mare, DORRK, simţind mereu chemarea mărilor, a ajuns constructor de corăbii, meseria care i-a plăcut mai mult decât negustoria. La 25 de ani şi-a construit propria corabie cu ajutorul fraţilor lui, plecând apoi cu toţii spre alte ţărmuri, în căutare de mărfuri preţioase. Corabia lor avea vela făcută din piei cusute una lângă alta şi era acoperită cu pânză groasă, care le ţinea de cald, mai ales noaptea.

Timp de 2 ani au transportat mărfuri, vite şi sclavi. Aveau locuri de întâlnire cu varegii (vikingii din estul Scandinaviei) care aduceau din ţinuturi îndepărtate aramă, cositor, aur, argint, vase de ceramică, stofe, obiecte de sticlă, bijuterii şi vin. În schimbul acestor mărfuri, primeau de la băieţii lui Finll şi de la alţi locuitori din vestul Scandinaviei blănuri de urs, de jder, de veveriţă, piei de focă şi colţi de morsă, carne de ren, ceară, funii pentru corăbii, sclavi şi ambră, despre care credeau că este înzestrată cu puteri magice şi profilactice. Comerţul lor se desfăşura prin schimb de mărfuri.

Corabia lui DORRK putea să prindă o viteză suficient de mare pentru a scăpa de navele piraţilor care operau în Marea Nordului şi Marea Baltică. Nu aveau nici busolă şi nici hărţi. El şi marinarii lui cunoşteau mersul stelelor de pe cer. Mai ştiau că Pământul are formă sferică. Se orientau observând păsările şi vietăţile marine, cercetau aspectul norilor şi culoarea apei, sunetele gheţarilor, direcţia vântului, lemnele şi vegetaţia purtate de curenţii marini. Pe vreme de iarnă, DORRK şi camarazii de comerţ lăsau corabia la ţărm, preferând drumurile cu sănii spre localităţile negustorilor varegi.

La 27 de ani, DORRK s-a căsătorit cu o copilă de 16 ani, pe care o adora de când se născuse. Idrid era fata unui marinar de pe corabia lui, om harnic şi devotat. După ce a pierdut două sarcini, Idrid a născut, la 18 ani, o fetiţă superbă, dându-i numele de Numhe. La revenirea lui DORRK dintr-o călătorie pe apă, fetiţa avea deja două luni. Îndrăgostit de fiica lui, i-a poruncit nevestei să mai facă şi alţi copii frumoşi ca Numhe. După 3 ani, femeia l-a născut pe micuţul Rurrual. La 26 de ani, i-a dat viaţă celei de-a două fetiţe, Lidri. Au mai trecut 2 ani până când familia s-a mărit datorită năzdrăvanului Madunk. Băieţelul semăna foarte bine cu DORRK, spre mulţumirea acestuia.

Crescând mari, copiii au învăţat să se teamă de tatăl lor, ferindu-se de el când era nervos. DORRK nu avea răbdare să se joace cu ei, preferând să îi înveţe câte un meşteşug sau să le arate corabia. Pe măsură ce treceau anii, devenea tot mai irascibil şi violent la supărare. În familie se ferea să aplice bătaia, temându-se să nu-şi omoare nevasta sau copiii. Dar în afara casei, făcea ordine cu renumitul cuţit purtat la cingătoare. Avea mulţi duşmani, din cauza rivalităţii în practicile comerciale.

De câteva ori scăpase cu greu de atacurile piraţilor. La 56 de ani, neţinând seama de unele zvonuri despre piraţii care se înmulţiseră în Marea Nordului, a pornit în larg, după ce şi-a înarmat bine echipajul. La bord se aflau şi fiii lui, Rurrual şi Madunk. A doua zi după ce ieşiseră în larg, au fost atacaţi de o navă cu piraţi la bord. Lupta le-a fost crâncenă, cu pierderi de vieţi omeneşti în ambele tabere. După ce corabia duşmană s-a îndepărtat, DORRK şi-a făcut bilanţul catastrofei de la bord. Îşi pierduse jumătate din echipaj. Din fericirie, fiii lui trăiau. El însă, rănit grav, a supravieţuit doar câteva ore. Avea un braţ rupt, lovituri la cap, tăieturi de sabie pe tot corpul. Băieţii l-au ajutat cum s-au priceput, nereuşind să îi salveze viaţa.

Aflându-se nu foarte departe de ţărm, l-au înfăşurat cu o pânză şi au turnat apă rece din mare peste el, până la revenirea în portul lor drag. Durerea tuturor din casă a fost imensă. Îşi pierduseră farul călăuzitor, luceafărul care le luminase viaţa în orice fel de vremuri. Locul i-a fost luat de cei doi fii, voinici şi temerari, avându-i alături pe cumnaţii lor.

Nina Petre
10 ianuarie 2015

COMENTARIUL DORINEI

"A fost, ca de obicei, o minunată călătorie în trecut. Referitor la normandul Dorrk am reţinut aspectul mâniei. Am simţit că a fost elementul de bază pe care trebuie să-l "diger". În anii copilăriei am suferit o lovitură puternică la cap, iar familia şi rudele considerau că aceasta era cauza principală a acceselor mele de furie la o vârstă atât de fragedă. Eu ştiu însă că furia e legată în primul rând de încercarea celorlalţi de a-mi coordona viaţa şi implicit de limitarea libertăţii mele. Se transmite dintr-un trecut aşa îndepărtat, încât lor nici prin cap nu le-ar fi trecut :-) Viaţa lui Dorrk îmi confirmă asta.

Aştept cu interes să aflu ce s-a întâmplat în vieţile anterioare lui Dorrk, în ce circumstanţe s-a activat mânia care s-a conservat atât de bine în fiinţa mea până acum. Mă gândesc că astfel aş putea să o combat."

Dorina
18 ianuarie 2015
Grecia

< sus >

 

EPISODUL 17 - NORRAL

Episodul nr.17 îl are ca erou pe NORRAL, un bărbat din Mesopotamia care a trăit între anii 316-382 (secolul 4). NORRAL s-a născut şi a locuit toată viaţa în străvechiul oraş Korkura (denumirea actuală: Kirkuk). Părinţii lui, Duhrid (tatăl) şi Rolno (mama), au avut 6 copii. Singurii care au rămas în viaţă, scăpând de molimele ce făceau numeroase victime omeneşti au fost NORRAL şi fratele său mai tânăr cu 8 ani, Yurun.

Familia lui Duhrid, foarte săracă, supravieţuia din munca sa, bărbatul fiind confecţioner de încălţăminte pentru militarii romani. Până în anul 363, Mesopotamia s-a aflat pe teritoriul Imperiului Roman. Băieţii lui Duhrid nu au avut profesori, fiind nevoiţi să înveţe cum să socotească banii de la părinţi, iar mai târziu de la patroni.

Împlinind 14 ani, NORRAL a fost dus de tatăl său la un croitor, fiind luat drept ucenic. După 2 ani, băiatul ştia să lucreze la orice fel de haine, devenind croitor calificat. A muncit la acelaşi patron până la 21 de ani, când s-a încumetat să îşi deschidă un mic atelier, în apropierea casei părinţilor, unde cosea haine pentru militari.

După ce a umplut o pungă cu galbeni, s-a încumetat să o ceară de nevastă pe Lundir, o fată de 16 ani, al cărei tată îi era prieten şi client. Casa cea nouă în care şi-a adus nevasta fusese construită de NORRAL în decurs de 3 ani. Lundir, o copilă firavă, i-a dăruit soţului două fete (Digdi şi Yune) şi un băiat (Nassih). Ultimul născut, Yune, avea doar un anişor când Lundir a decedat, din cauza unei boli de inimă.

După câteva luni, NORRAL şi-a luat o a doua nevastă. Împlinise 35 de ani şi avea nevoie de o nouă mamă pentru copiii lui. Rayh, fata de 18 ani ajunsă în casa croitorului NORRAL, dorea neapărat să se mărite după pierderea a 3 bărbaţi care o ceruseră de nevastă. Toţi muriseră pe drumuri comerciale, fiind ucişi de hoţii apăruţi în calea lor. Rayh a născut o fetiţă (Rurrin) şi un băieţel (Assurral). Tată a 5 copii, NORRAL s-a descurcat cum i-a fost priceperea, cosând uniforme militare zi şi noapte.

În anul 363, oraşul său, ca şi ţinutul Mesopotamiei, au ajuns sub stăpânirea Imperiului Sasanid. Dinastia Sasanizilor a domnit în Persia din anul 224 până la cucerirea arabă din 651. Întemeietor al dinastiei a fost regele Ardashir (224-241). El a pus stăpânire, în 226, pe oraşul Ctesifon, făcând din el capitala propriului regat. Aflaţi mereu în conflict cu romanii şi apoi cu Imperiul Bizantin, sasanizii au urmărit să obţină controlul absolut al drumurilor comerciale dintre Orient şi Marea Mediterană. Cuprins între fluviile Eufrat şi Indus, statul sasanid s-a considerat continuatorul tradiţiilor Persiei ahemenide, întorcându-se la izvoarele civilizaţiei persane. Sasanizii au respins elementele civilizaţiei elenistice.

Instaurând o monarhie puternică, sprijinită de o aristocraţie războinică şi un cler fanatic (promotor al credinţei în zoroastrism), statul sasanid a reprezentat timp de 4 secole prima putere militară a Orientului şi principalul adversar în Asia al Imperiului Roman. În urma unui îndelungat război desfăşurat între anii 337-363, regele sasanid Shapur II (309-379) a încheiat o pace cu romanii, prin care a dobândit cea mai mare parte a Mesopotamiei.

La 47 de ani, în anul 363, croitorul NORRAL din Korkura s-a văzut nevoit să înveţe croiala hainelor militare sasanide. Adaptându-se repede la cerinţele noilor clienţi, şi-a refăcut clientela, ajungând să câştige mult mai bine ca pe vremea romanilor. Copiii au crescut fără a cunoaşte sărăcia în familie. Rayh, femeie cumsecade, nu a făcut o mare deosebire între orfanii lui NORRAL şi proprii săi copii.

NORRAL, obsedat de nevoia unor mari câştiguri băneşti, şi-a vândut fetele pe mari sume de bani. Digdi şi Yune au fost date unor negustori care făcuseră avere prin comercializarea unor mărfuri aduse din Orientul îndepărtat. Niciunul dintre ei nu avea mai puţin de 30 de ani. Pe fiul cel mare, Nassih, l-a dat copil de trupă, gândindu-se că o carieră de militar sasanid l-ar fi transformat într-un om bogat. Fata cea mică, Rurrin, a fost cumpărată de un comandant militar care mai avea două neveste. Băiatul cel mic, Assurral, a pornit la drum spre India, la doar 15 ani, împreună cu o caravană de negustori, nedorind să ajungă soldat.

La 66 de ani, fericitul NORRAL se considera un tată cu toate datoriile împlinite faţă de copiii lui. Cu toţii erau căsătoriţi şi părinţi, cu excepţia lui Assurral, care încă nu avea copii. NORRAL credea că va trăi fericit alături de nevasta lui mai mult de 90 de ani, nebănuind că moartea îl pândea tocmai din direcţia lui Rayh. De femeie se îndrăgostise un militar bogat, musafir obişnuit în casa lui NORRAL. Soţie credincioasă, ea s-a străduit să respingă propunerile repetate ale bărbatului de a fugi cu el. Nici după moartea lui NORRAL, otrăvit de rivalul său, Rayh nu a vrut să îl urmeze pe ucigaş. După înmormântarea soţului, femeia a înghiţit otravă, stingându-se după câteva minute.

Nina Petre
2 februarie 2015

COMENTARIUL DORINEI

"Vă mulţumesc pentru încă un episod extrem de interesant. Norral a săvârşit cu siguranţă o greşeală foarte mare, la care am reflectat în ultimele zile... a hotărât vieţile copiilor lui în funcţie de propriile-i frici financiare. Aşa se explică şi de ce în viaţa actuală am întâlnit foarte multe persoane care au vrut să decidă pentru viaţa mea. Uneori tensiunile au fost aşa puternice în încercarea de a-i convinge că am dreptul şi libertatea de a alege, încât a trebuit să rup prietenii trainice şi chiar relaţii de familie. Am refuzat să întâlnesc persoane care îmi dictau cum, unde şi cu cine să trăiesc. Însă asta mi-a consumat extrem de multă energie şi m-a lăsat cu o urmă de tristeţe. Cred că meritam asta, până una-alta.

După parearea mea, Norral a fost un părinte conştiincios şi nimic mai mult. A muncit pentru bunul material al familiei, însă niciodată nu a privit cu interes în sufletul copiilor lui. A fost norocos să aibă alături două soţii credincioase şi iubitoare. Probabil că sfârşitul său s-a datorat faptului că nu a învăţat prea multe legate de necesităţile sufleteşti ale oamenilor, sau cel puţin eu aşa simt, după ce am reflectat mai mult asupra acestui personaj."

Dorina
23 februarie 2015
Grecia

< sus >

 

EPISODUL 18 - KHUME

Episodul spiritual nr.18 o are ca eroină pe KHUME. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 224-269 (secolul 3). KHUME s-a născut într-un sat fortificat din regiunea istorică Gallia Belgica, la acea vreme provincie romană. Teritoriul actualului regat al Belgiei era populat în antichitate de triburi de origine celtică, ai căror membri se numeau belgi. În anul 51 î.e.n. împăratul roman Caesar a cucerit vastul teritoriu al belgilor, transformându-l în provincia romană Gallia Belgica.

În zona vechiului sat unde şi-a dus viaţa KHUME s-a construit oraşul belgian Turnhout, situat aproape de graniţa cu Olanda.

Părinţii lui KHUME, Mirrahdun (tatăl) şi Noygde (mama), aveau două fete. KHUME era cu 7 ani mai în vârstă decât Rakyde. Fraţii lor, trei la număr, muriseră de mici din cauza unor infecţii pulmonare. Mirrahdun era un foarte abil războinic, aflat în slujba căpeteniei satului, Noyol. Casa lui, înconjurată de un teren bun pentru agricultură şi păşunat, reprezenta o fermă. Toţi locuitorii satului aveau case bine întreţinute şi bucăţi de teren, mai mici sau mai mari, după cum le moşteniseră de la părinţi. Terenurile erau bunuri de familie, fiecare familie fiind constituită din membrii a 4 generaţii.

Satul lui KHUME cuprindea aproape 50 de familii. Pe loturile agricole se cultivau cereale: orz, grâu, secară, ovăz. Fiecare familie creştea vaci, boi şi păsări. Moşia căpeteniei Noyol era mai mare decât cele ale sătenilor. Avea în jurul ei o fortificaţie din valuri de pământ şi bolovani. Averea strânsă în casa lui Noyol necesita o pază permanentă. Casa şi terenurile erau păzite zi şi noapte de 15 războinici, aceştia dovedind multă cruzime în lupte şi în pedepsirea prizonierilor. Unul dintre ei era Mirrahdun, tatăl eroinei noastre.

KHUME şi sora ei au crescut printre ţăranii, războinicii şi copiii lui Noyol. Au învăţat să lupte cu bâta, pumnalul şi chiar sabia de bronz. S-au dezvoltat armonios, înalte ca bărbaţii, rezistente la boli şi frig, voinice la trup. Aveau părul blond, ondulat şi lung până la brâu. Vocea lor era puternică şi poruncitoare la nevoie. Mintea lor pătrunzătoare iscodea totul împrejur, fiindcă principalul obiectiv al vieţii îl reprezenta apărarea prin luptă a averii familiei, a nobilului Noyol şi a întregului sat. Incursiunile de pradă în teritoriile altor nobili erau ceva obişnuit şi destul de frecvent.

Mândria şi pasiunea pentru războaie fuseseră moştenite de KHUME, aşa cum era firesc, de la părinţii şi strămoşii ei celţi. Firea sinceră, curăţenia sufletească, orgoliul specific neamului, fidelitatea faţă de familia ei şi a şefului Noyol l-au atras puternic pe războinicul Arnighad. KHUME avea 14 ani când, de comun acord cu mândrul bărbat în vârstă de 25 ani, s-a supus ceremoniei nupţiale, aceasta constând dintr-un ospăţ cu durata de câteva zile şi nopţi. Averea primită de la părinţii ei o egala pe cea a mirelui. Datorită acestui avantaj, KHUME s-a considerat egala soţului pe tot parcursul vieţii de familie.

Ca femeie măritată, a avut îngăduinţa de la şeful satului să lupte împotriva hoardelor de războinici alături de bărbatul ei. Nu şi-a neglijat îndatoririle de nevastă, dând naştere la 6 prunci, dintre care 5 au supravieţuit şi au crescut mari, spre bucuria părinţilor şi a tuturor neamurilor. Cele trei fete, Kyrea, Olgide şi Kidhe, s-au dezvoltat asemenea mamei, devenind urmaşe demne ale curajoasei războinice KHUME. Băieţii ei, Dighad şi Agrull, semănând la fizic şi obiceiuri cu tatăl lor, au ajuns oameni de încredere ai noii căpetenii, Krunn, fiul lui Noyol.

Cei 6 copii născuţi de KHUME au crescut în casa bunicii Noygde, mama lor având importanta slujbă de paznic al averii căpeteniei satului. Când pleca la lupte, KHUME avea haine bărbăteşti: pantaloni largi, tunică, manta scurtă din stofă groasă pentru iarnă şi din stofă subţire pentru vară. Dacă rămânea pe lângă casă, purta rochie lungă strânsă cu o centură lată de piele, frumos ornamentată. Brăţările ei, purtate la braţe, antebraţe şi glezne, erau făcute din bronz sau argint. Avea numeroase agrafe care îi susţineau părul bogat, plin de bucle.

Ca şi soţul ei, KHUME se simţea bine la ospeţe. Pâinea, fiertura de ovăz, peştele şi vânatul constituiau hrana obişnuită a sătenilor. La ospeţele oferite de şef după luptele grele soldate cu prăzi bogate şi prizonieri, se consuma carne de vită şi de porc. În afară de bere şi hidromel, primeau porţii de vin, băutură preţioasă, procurată cu greutate de la negustorii sosiţi din alte ţinuturi.

KHUME a trăit doar 45 de ani, fiind răpusă într-o luptă, când un arcaş i-a trimis o săgeată în piept. Femeia şi-a dat duhul în braţele bărbatului ei, Arnighad reuşind să o scoată pe braţe din încăierarea care făcea numeroase victime. A transportat-o ascunsă pe un car acoperit cu crengi până la casa lor, locuită doar de Agrull şi servitori. Băiatul, în vârstă de 15 ani, şi-a chemat în grabă surorile de pe la casele lor, pentru a-şi îngropa mama. Fratele cel mare, Dighad, rămăsese pe câmpul de luptă, ucigându-şi duşmanii cu ferocitate, în dorinţa de a răzbuna moartea mamei, pe care o iubise mai mult decât pe orice altă fiinţă.

Nina Petre
3 martie 2015

COMENTARIUL DORINEI

"Episod spiritual al Karmei XVIII a reprezentat pentru mine un val de revitalizare :-). Khume a fost minunată şi am intrat pe canalul vibraţiei ei, dacă se poate spune aşa. Ieri am petrecut o după-amiază minunată la ferma unde lucrez ca voluntar. Deşi a plouat, m-am simţit în formă şi am reflectat asupra acestei karme. Aş avea multe de spus, însă mai am nevoie de cateva zile... pentru că simt cum, concentrându-mă asupra unui personaj al unei vieţi din trecut, retrăiesc momentele de fericire, tristeţe şi altele. De la Khume am de luat sănătate, forţă, dinamism şi curaj."

Dorina
8 martie 2015
Grecia

< sus >

 

EPISODUL 19 - NARNA

Episodul spiritual nr.19 o are ca eroină pe NARNA. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 116-182 (secolul 2). S-a născut în localitatea portuară Onoba (denumire ulterioară: Huelva) situată în sudul provinciei romane Hispania Baetica, pe ţărmul Golfului Cadiz.

La acea vreme, peninsula iberică se afla sub stăpânirea Imperiului Roman. În perioada vieţii NARNEI, Imperiul a fost condus de următorii împăraţi romani: Traian (98-117), Hadrian (117-138), Antonius Pius (138-161), Marcus Aurelius (161-180), Commodus (180-192).

Tirredo, tatăl eroinei noaste, muncea ca marinar pe o corabie autohtonă, transportând spre Italia vin, ulei şi metale. Annoma, nevasta lui, născuse două fete. NARNA, fata cea mică, o avea pe sora ei Ikeda cu 6 ani mai în vârstă decât ea. Soţia şi copiii nu duceau lipsă de mijloace materiale, ci de prezenţa lui Tirredo, căruia i se îngăduia să stea acasă doar de 2-3 ori pe an. Fiecare sosire a lui Tirredo reprezenta un eveniment fericit pentru nevastă, copii şi rude. Bărbat mândru şi generos, el le aducea tuturor multe cadouri, bucurându-se de fericirea lor. Monezile romane din argint îmbogăţeau tezaurul ascuns în pivniţa casei.

Ikeda i-a fost dată de nevastă unui negustor roman la doar 14 ani. Sora ei, NARNA, a ajuns soţia lui Cinedius când abia împlinise 15 ani. Acesta, la 24 de ani, trecuse prin multe lupte navale în calitatea sa de soldat roman. Fiinţă neînfricată, Cinedius se stabilise în Onoba împreună cu părinţii când avea 8 ani, participând cu toţii la acţiunea de colonizare romană în Hispania, începută cu multă vreme în urmă. Avea o mică avere strânsă din solda militară şi din zestrea oferită de părinţi la nunta cu NARNA. Părinţii lui aveau o fermă la ţară, spre nord, unde îngrijeau măslini şi viţă-de-vie.

Casa lui Cinedius din Onoba era încăpătoare, avea câteva încăperi, iar priveliştea oferită de apa oceanului era superbă. În această ambianţă de vis, NARNA şi-a crescut fata şi cei doi băieţi. Pe Mireda a născut-o la 18 ani. După 2 ani a sosit primul fiu, Tikano. Julius, fiul cel mic, a apărut când mama lui avea 27 de ani.

Spre deosebire de celelalte provincii hispanice, în Baetica era exclusă în întregime obligaţia serviciului militar pentru populaţia indigenă. De această facilitate au profitat şi băieţii NARNEI. Crescuseră lângă mama lor, tatăl sosind rar, de obicei pentru a-şi vindeca rănile primite în luptele navale. Puternic ataşaţi de bunicii din nord, Tikano şi Julius au început de la 14-15 ani să comercializeze vinurile şi uleiul de măsline produse la ferma bătrânilor. Principalul cumpărător era chiar echipajul corăbiei pe care lupta Cinedius, tatăl lor. Mireda, măritată de părinţi la 16 ani cu un soldat roman ce făcea parte din trupele de supraveghere a provinciei, trăia bine cu familia ei.

Locuind mai mult la ţară, fiii NARNEI ajunseseră să cunoască nemulţumirile populaţiei indigene, greu exploatate de administraţia romană. Întreaga provincie Baetica era zguduită în fiecare an de revoltele fermierilor şi ale negustorilor, care protestau împotriva impozitelor greu de suportat, dar şi împotriva obligativităţii folosirii limbii latine de către întreaga populaţie.

Răscoala din anul 161 fusese pregătită cu multă vreme înainte, amploarea şi intensitatea ei provocând o adevărată panică în rândul coloniştilor romani şi al armatei de ocupaţie. Cinedius, aflat pe mare, nu ştiuse de la începutul revoltelor că fiii lui se aflau printre răsculaţii de la ţară. Mireda, izolată în casă împreună cu cei doi copii, afla numai ce îi spunea soţul ei, Tirenius, revenit după zile şi nopţi de hăituire a răsculaţilor. NARNA, la 45 de ani, devenise complet neputincioasă în privinţa luării unor decizii pentru familia ei. Izolată în perimetrul casei, păzită de câţiva mercenari, discuta doar cu servitoarele şi şeful grupului de apărare. Nu aflase că fiii ei luptau împotriva militarilor romani, ucigându-i pe cei care le ieşeau în cale.

Până la sfârşitul anului, răscoala a fost reprimată crunt. Tikano şi Julius reuşiseră să fugă cu o corabie, refugiindu-se în nordul Africii. Ajunşi în Tanger, pericolul încă mai persista, aşa că plecaseră spre sud, unde şi-au pierdut urma. NARNA şi Cinedius nu aflaseră nimic despre soarta fugarilor. Aceştia plecaseră în mare grabă, pe ascuns, neanunţându-şi bunicii, părinţii şi rudele de la oraş asupra intenţiei de a părăsi ţara.

Pe NARNA, comandamentul militar local a iertat-o, fiindcă femeia nu cunoştea împrejurările în care îi dispăruseră fiii. Cinedius însă nu a scăpat de pedeapsa capitală. A fost ucis prin tăierea capului cu o spadă, în spatele casei din Onoba, resturile sale omeneşti fiind încredinţate soţiei, în vederea înmormântării.

Văduvă la doar 45 de ani, părăsită de cei doi băieţi, despre soarta cărora nu a mai aflat nimic niciodată, NARNA şi-a dus traiul încă 21 de ani, dedicându-se ajutorării oamenilor sărmani, victime ale asupririi romane. Viaţa i-a fost sobră, modestă, femeia păstrându-şi pentru ea doar vechea casă a soţului şi o servitoare. A vândut moşia de la ţară după moartea socrilor, folosind banii primiţi pentru ajutorarea victimelor represiunii din anul morţii soţului ei.

S-a stins cu privirea senină, expresie a omului greu încercat de viaţă, supravieţuitor ca printr-o minune, recunoscător Divinităţii fiindcă reuşise să cinstească memoria soţului şi a eroilor poporului său.

Nina Petre
7 aprilie 2015

COMENTARIUL DORINEI

"Vă mulţumesc pentru analiza karmei 19, care m-a impresionat prin complexitatea acestei vieţi. Cred că Narna trebuie să fi fost foarte puternică spre sfârşitul vieţii ei, deoarece a trăit evenimente greu de suportat din perspectiva vieţii mele prezente. M-a frapat pierderea părţii masculine a familiei, mai ales modul cumplit în care şi-a pierdut soţul. Pe de altă parte, cred că dispariţia fiilor (fără a se şti dacă au decedat sau nu) a fost un mod de a menţine în viaţă speranţa. Sunt convinsă că această speranţă s-a menţinut până în ultima clipă şi că există o extensie a ei chiar şi până în viaţa actuală. Obişnuiam să sper când toţi din jur se dădeau bătuţi. La un moment dat, speranţa se transforma în naivitate... "Viaţa" a avut grijă să mă "reeduce" şi să mă îndrepte spre o gândire logică şi realistă. 

Spre deosebire de Khume, Narna a avut parte de o viaţă de supunere şi înăbuşire a sentimentelor. M-a impresionat implicarea politică a familiilor în societate şi faptul că au ales să plătească cu viaţa pentru dreptate, în locul bunăstării şi a unei vieţi liniştite... asta în ambele cazuri, atât a lui Khume cât şi a Narnei."

Dorina
19 aprilie 2015
Grecia

< sus >

 

EPISODUL 20 - RUAD

Episodul spiritual nr.20 îl are ca erou pe RUAD. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 22-96 (secolul 1, era noastră). RUAD s-a născut în localitatea portuară Unica Colonia (Portus Divinus), situată pe ţărmul Mării Mediterane, pe teritoriul provinciei romane Africa Nova. În secolele următoare, modestul port s-a transformat într-un mare oraş ce poartă denumirea actuală de Oran (Ouahran) şi aparţine ţării numite Republica Algeria.

Părinţii lui RUAD, Arhud (tatăl) şi Nedike (mama), erau de origine berberă. Dintre cei 7 copii născuţi de Nedike au supravieţuit doar 3 băieţi. RUAD, mijlociul, era cu 4 ani mai tânăr decât Inem. Ultimul născut, Godhun, avea cu 6 ani mai puţin decât RUAD. Tatăl lor era negustor de haine, reuşind cu greu să îşi întreţină familia. Firea lui modestă şi cinstită li s-a transmis celor 3 fii, dar viaţa l-a învăţat pe fiecare să supravieţuiască prin orice fel de mijloace.

Intrat ca mercenar în armata romană, Inem a devenit un bărbat dur şi însetat de avere. Godhun a continuat practica negustoriei a tatălui, trăind modest cu famila lui, aşa cum văzuse în casa părinţilor.

RUAD a avut o soartă diferită de a celorlalţi bărbaţi din familie, devenind la vârsta adolescenţei victima sărăciei tatălui său. Avea 17 ani (în anul 39), când un cămătar l-a reclamat judecătorului roman că îi datora o mare sumă de bani şi nu avea cum să i-o restituie. Nefericitul Arhud voise să cumpere mai multă marfă, o achitase cu banii împrumutaţi de la cămătar şi nu reuşise să o vândă pe toată. Negociatorul judecătoresc i-a spus lui Arhud, în mare taină, după ce discutase cu reclamantul, că i-l putea da ca servitor pe RUAD pentru un număr de ani, până când valoarea muncii băiatului ar fi stins datoria tatălui. RUAD s-a bucurat că în felul acesta îşi salva tatăl de la închisoare. Nici el şi nici Arhud nu şi-au dat seama de la început că plata datoriei însemna intrarea în sclavie domestică pe un număr nelimitat de ani la boierul Kadral, mare negustor de sclavi şi cămile purtătoare de mărfuri în deşert.

Casa lui Kadral, mare cât un palat, situată în zona de sud a oraşului, unde se află cartierul celor bogaţi, i-a plăcut lui RUAD. La fel de mult i-a plăcut familia boierului, acesta având la vedere o singură nevastă, doi băieţi şi patru fete. Marele noroc al lui RUAD a fost adoptarea lui de către întreaga familie ca pe o rudă îndepărtată, fără a fi dispreţuit că sclavii cumpăraţi la târg. Principiile moralei berbere în privinţa vieţii de familie fiind respectate cu stricteţe, RUAD s-a bucurat de respectul stăpânilor şi de prietenia copiilor.

În decurs de un an, a fost obligat să înveţe bunele maniere ale unui servitor de stăpâni bogat şi să deprindă practici de luptă specifice mercenarilor din armata romană. După ce şcolarizarea lui s-a încheiat, RUAD a devenit umbra stăpânului, paznicul permanent şi confidentul acestuia. În ochii lumii exterioare casei, RUAD purta calitatea de valet. Avea voie să îşi viziteze părinţii şi fraţii, chiar să îi şi ajute cu bani. L-a servit pe Kadral cu un devotament absolut, îndeplinindu-i toate poruncile.

Ştia că stăpânul vindea sclavi capturaţi din triburile deşertului, punându-i la dispoziţia militarilor şi afaceriştilor romani. Cămilele lui aduceau mărfuri din deşert, mult cerute pe piaţa oraşului. În aparenţă, Kadral era slujitorul oligarhiei romane, îmbogăţită prin jafuri, războaie şi comerţ cu sclavi. Totuşi, RUAD aflase uşor despre activitatea paralelă a stăpânului când începuse să îl însoţească în case conspirative din oraş şi din ţinuturi îndepărtate. Kadral îşi iubea nespus poporul berber, greu exploatat şi persecutat de ocupanţii romani. Dorinţa de independenţă a populaţiei berbere se reafirma în mod constant, prin acţiuni de protest împotriva abuzurilor administraţiei romane.

Aspectul fizic, temperamentul şi caracterul berberilor din nordul Africii erau asemănătoare locuitorilor din Europa meridională. Majoritatea dintre ei aveau părul blond, ochii albaştri, statură înaltă, trupul zvelt, constituţia fizică viguroasă, temperamentul vioi şi nobil. Erau înclinaţi spre viaţă sedentară. Monogamia era obligatorie, iar femeile se bucurau de mult respect. Alfabetul berber provenea din cel fenician.

Nici sub stăpânirea romană berberii nu au renunţat la graiul lor tradiţional. Sentimentul apartenenţei naţionale era copleşitor, el generând revolte împotriva absurdităţii brutalităţii cu care guvernau reprezentanţii Republicii Romane. În mare secret, cu sprijinul câtorva slujitori ca RUAD, boierul Kadral îi ajuta cu alimente, bani şi arme pe răsculaţii care se încumetau să apere demnitatea poporului sărac.

Preocupat de viitorul lui RUAD, Kadral i-a dat-o de nevastă pe Sildin, una dintre menajerele soţiei lui. La 24 de ani, RUAD s-a văzut căsătorit cu frumoasa berberă ce fusese cumpărată de stăpân la târgul de sclavi. Fata avea 18 ani, îl plăcea pe RUAD şi s-a bucurat nespus pentru odaia primită de la stăpâna Ayhir, în anexa destinată slujbaşilor căsătoriţi. I-a dăruit lui RUAD 3 copii. Primul născut a fost Yedah, o fetiţă blondă cu ochii albaştri, ca şi părinţii ei. Venise pe lume când Sildin avea 20 de ani. Au urmat cei doi băieţi. Umbekdo era cu 3 ani mai mic decât sora lui. Dirreko a văzut lumina zilei când frăţiorul său avea 3 anişori.

RUAD şi familia lui au avut tot ce le-a trebuit pentru o viaţă normală şi liniştită. Înaintea căsătoriei cu Sildin, Kadral i-a spus lui RUAD că datoria lui Arhud fusese achitată, iar el se putea considera un om liber. Plin de recunoştinţă, tânărul servitor şi-a implorat stăpânul să nu-l alunge din slujba sa. Dorinţa i-a fost îndeplinită, iar după moartea subită a lui Kadral, fiul acestuia, Berruku, l-a luat în casa lui cu aceleaşi îndatoriri pe care le avusese la primul stăpân.

La 74 de ani, RUAD nu se simţea bătrân. Continua să îşi însoţească stăpânul peste tot, fiind în stare să lupte alături de paznicii tineri. Fata lui, Yedah, împlinise 48 de ani. Căsătorită cu un negustor bogat, trăia bine într-o casă mare, bucurându-se de cele două fiice, măritate şi ele. Umbekdo şi Dirreko erau angajaţi în corpul de pază şi capturare a sclavilor, bine recompensaţi de Berruku.

RUAD şi-a găsit sfârşitul încercând să îi salveze viaţa stăpânului său. Se aflau la târgul de sclavi, când Berruku a fost atacat de un negustor nemulţumit de suma oferită. RUAD s-a repezit, acoperindu-şi stăpânul cu trupul său. Era mai înalt şi mai voinic decât Berruku, aşa că pumnalul l-a lovit în plin. Ceilalţi doi paznici l-au dus pe stăpân acasă viu şi nevătămat. Trupul neînsufleţit al credinciosului RUAD a fost îngropat în grădina palatului, în apropierea mormântului primului stăpân, binefăcătorul Kadral.

Nina Petre
1 mai 2015

COMENTARIUL DORINEI

"Povestea lui Ruad m-a impresionat din două puncte de vedere, al comportamentului stăpânilor lui faţă de el şi viceversa. Legătura dintre Ruad, care, luat în familia stăpânilor drept sclav, a fost tratat ca un membru al familiei şi serviciile pe care le-a prestat acestei familii până la sfârşitul vieţii sale depăşeşte simţul datoriei; cred că aici este vorba de un profund devotament de ambele părţi. Singură "umbră" în această poveste apare în... afacerile lui Kadral. 

M-am bucurat mult la citirea acestui episod spiritual şi am înţeles de unde păstrez sentimentul că slugile unor oameni influenţi au un rol mai important decât ne închipuim în societate. 

În afară de răspunsul la episodul spiritual nr. 20, doresc să vă spun că de curând am aflat sursa cunoştinţelor nelimitate pe care le-a dobândit Pitagoras. Citind fragmente din texte despre viaţa şi cunoaşterea pe care a generat-o, am ajuns la concluzia că a fost un "supraom"... a rămas filosoful meu preferat. De curând am început să citesc o carte intitulată "Muzica lui Pitagoras", scrisă de o americancă foarte bine documentată. Am fost surprinsă să aflu că Pitagoras îşi cunoştea tot şirul reîncarnărilor, pentru că într-una dintre vieţile sale ceruse de la Creator să îi dea în dar capacitatea de a-şi aminti toate încarnările în vieţile ce aveau să vină. Astfel, Pitagoras a fost desăvârşit pentru că a păstrat cunoştinţele dintr-o succesiune de vieţi, iar conştiinţa sa nu a fost perturbată în niciun fel de moarte şi de revenirea pe pământ. Ca să dovedească cum că nu minte, Pitagoras a indicat un loc şi un obiect dintr-un templu (dacă-mi amintesc bine), iar pe acel obiect erau scrise câteva cuvinte pe care se spune că nu le cunoştea decât unul dintre cei care fuseseră în posesia lui cu mulţi ani înainte şi care decedase (Pitagoras susţinea că el fusese acela). Într-adevăr cuvintele corespundeau, aşa că enigma încarnărilor lui Pitagoras a rămas în atenţia istoricilor de la vremea aceea."

Dorina
3 mai 2015
Grecia

< sus >

 

EPISODUL 21 - MIDE

Episodul spiritual nr.21 o are ca eroină pe MIDE. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 79-23 î.e.n. (secolul 1 înaintea erei noastre). MIDE s-a născut în oraşul Sinope (Sinop), localitate portuară de pe ţărmul mării numite Pontus Euxinus (Marea Neagră). În prezent, oraşul Sinope se află în nordul Republicii Turcia.

Tatăl lui MIDE, Eonius, era originar din oraşul Roma. Ocupându-se cu negustoria pe mare, a ajuns şi în Sinope, unde s-a îndrăgostit de grecoaica Aytheed, care i-a devenit soţie. Aveau 4 copii: unica fată, MIDE, şi fraţii ei mai mici, Norrius, Mideas şi Arcadius.

La data naşterii lui MIDE şi încă 9 ani după aceea, oraşul Sinope s-a aflat pe teritoriul unui regat al Parţilor, condus de un domnitor persan. În anul 70 î.e.n., Sinope a fost cucerit de armata generalului Lucullus, intrând în zona de influenţă a Romei Republicane. După 23 de ani, împăratul Caesar a transformat Sinope într-o colonie romană. În anul 27 î.e.n., domnitorul roman Octavianus Augustus a instaurat o nouă formă de Stat, cea monarhică, înfiinţând Roma Imperială. Imperiul Roman a fost cel mai vast şi compact imperiu al Antichităţii, una dintre cele mai unitare şi durabile formaţiuni statale din istoria omenirii.

Copiii romanului Eonius şi-au conturat de mici preferinţele profesionale. Băieţii, mari admiratori ai tatălui şi dornici de aventuri pe mare, s-au urcat pe corăbiile lui Eonius înainte de vârsta adolescenţei. Au devenit majori tot pe mare, iar după aceea s-au maturizat activând ca negustori-marinari, asemenea tatălui lor.

MIDE, crescând lângă Aytheed, a învăţat toate treburile casei, inclusiv practica vindecărilor prin metode tradiţionale. Aytheed cunoştea de la mama ei secretele tămăduirii membrilor familiei. În această privinţă, influenţa romanului Eonius a devenit covârşitoare. El făcea drumuri anuale spre Roma, de unde aducea ultimele noutăţi din domeniul vindecărilor.

MIDE era o copilă de 13 ani când părinţii i-au dat-o de nevastă militarului roman Dicius. Mai în vârstă cu 15 ani decât MIDE, el a devenit stăpânul absolut al familiei sale, stabilindu-şi reşedinţa într-o casă mare din Roma. Desprinsă cu brutalitate de părinţi şi fraţi, firava MIDE şi-a început viaţa de nevastă cu o teamă permanentă în suflet. Se simţea copleşită de autoritatea lui Dicius şi a părinţilor lui, iar rudele lor abia dacă îi adresau câteva cuvinte.

La 15 ani au început naşterile. Primul venit, un băieţel firav, a murit cu febră la doar două luni. După el a sosit Mideea, o fetiţă grăsuţă, care a supravieţuit. La 20 de ani, l-a născut pe Honorius, erou-supravietuiţor şi el, asemenea surioarei lui. Ceilalţi 6 prunci aduşi pe lume de MIDE au decedat cu aceeaşi febră misterioasă pe care femeia o cunoştea de la rudele ei din Sinope. Era o boală necruţătoare, veche în neamul mamei Aytheed, identificată de unii vraci din Grecia ca fiind o boală a sângelui. În vremurile moderne i s-a spus "leucemie".

Dicius, bărbat puternic, sever şi pornit mereu pe fapte mari, devenit capul familiei (pater familias), avea obligaţia de a se preocupa îndeaproape de sănătatea soţiei şi copiilor săi. Fiind militar de carieră şi mereu plecat la lupte, i-a făcut cunoştinţă lui MIDE cu vraci renumiţi în Roma, care s-au străduit să o înveţe cât mai multe practici de tămăduire în familie. Sclava Rilla, cumpărată de Dicius de la o vindecătoare bătrână, i-a stat alături stăpânei MIDE în strădaniile ei de a salva viaţa propriilor copilaşi. În decurs de câţiva an, MIDE a primit o bună iniţiere în "ştiinţa ierburilor de leac" (scientia herbarum), complex de cunoştinţe ce constituia medicina primitivă la romani. Pe lângă ierburile de leac, folosea şi alte produse despre care se spunea că aveau calităţi vindecătoare: pâinea, mierea, uleiurile, oţetul, grăsimea de animale. Când era nevoie, MIDE prepara câte un amestec din mai multe substanţe sub formă de lichid, praf sau alifie.

Cea mai cunoscută pentru numeroasele ei întrebuinţări era plantă aromatică numită Laserpicium. Din rădăcina ei se extrăgea un fel de răşină (laser) care avea puteri curative excepţionale. Ea se punea pe tot felul de răni, vindeca furunculele, anula efectul nociv al muşcăturilor de şarpe şi de scorpion. Se mai folosea la durerile de gât, în tratamentul astmului, al hidropiziei, al epilepsiei, al icterului, al pleureziei. Era un calmant pentru tot felul de dureri. Urzica avea şi ea numeroase întrebuinţări, ca şi muştarul. Acesta putea să anihileze efectele toxice ale ciupercilor. Amestecat cu suc de curcubătă, muştarul contribuia la vindecarea epilepsiei. Împreună cu rădăcinile de crin, ajuta la tratarea arsurilor, la vindecarea plăgilor cu puroi şi a bolilor de ochi. Din anumite plante se preparau remedii pentru combaterea tusei, a durerilor de gât, a migrenelor, a congestiei pulmonare.

Ştiinţa ierburilor de leac a romanilor folosea şi practici magice. Multe descântece şi vrăji folosite de vracii romani proveneau din timpuri străvechi, de la etrusci.

În familia lui MIDE, procurarea unor ingrediente necesare preparării leacurilor domestice îi revenea lui Dicius. El cunoştea bine magazinele şi depozitele negustorilor din oraş. Preţurile erau foarte mari, multe substanţe fiind aduse de la mari distanţe, mai ales din Orient. Negustorii vindeau alifii, rădăcini, ierburi, substanţe aromate. Produsele medicinale din insula Creta erau aduse la Roma de funcţionari ai Statului care se ocupau cu importul şi desfacerea acestor mărfuri. Fiind bine retribuit ca militar în armata romană, Dicius îşi permitea să cumpere orice produs cu rol terapeutic, oricât de scump ar fi fost.

În ciuda tuturor eforturilor lui şi ale soţiei, 6 dintre copilaşii lor au fost răpuşi de misterioasa boală a sângelui. MIDE ştia de la rudele mamei Aytheed că prea-desele pierderi ale unor prunci nimiciţi de febră împlineau blestemele victimelor strămoşilor militari din cauza cărora cursese prea mult sânge pe câmpurile de luptă.

Dicius a renunţat la armată când nevasta lui a început să facă febră. MIDE împlinise 42 de ani, iar el, 57. Mideea era căsătorită cu un negustor de alimente şi avea 3 copilaşi. Honorius, la 22 de ani activa în armata imperială, nefiind căsătorit. MIDE a mai trăit 14 ani, tratându-se mai mult singură cu toate leacurile pe care le cunoştea. Nu ezita să îşi aplice niciun tratament dintre cele folositoare trupului, temându-se mereu de apariţia febrei îngrozitoare.

La 56 de ani organismul i-a cedat în lupta cu boala, femeia renunţând să mai trăiască. Bătrânul Dicius, la 71 de ani, s-a văzut dintr-o dată părăsit de cea mai iubită fiinţă, femeia pe care o considerase coborâtă din lumea zeilor aducători de viaţă pe Pământ.

Nina Petre
1 iunie 2015

COMENTARIUL DORINEI

"Acest episod spiritual a meritat multă atenţie din partea mea şi am revenit de nenumărate ori asupra lui în decursul zilelor trecute. M-a impresionat originea lui Mide, greco-romană... o combinaţie ideală din punctul meu de vedere. Dar m-a surprins faptul că, în ciuda originii sale, Mide a fost dată de soţie la 13 ani. Asta mi s-a părut şocant şi am avut un sentiment că fetiţa a trăit o situaţie de-a dreptul disperată, fiind nevoită să se maturizeze foarte devreme. Apoi m-am întrebat cum trebuie să fi fost acel om care a acceptat să ia de soţie o fată de 13 ani. După vreo două zile, am avut trăirea cum că a fost vorba de o înţelegere şi că, deşi situaţia a fost bizară, acest om i-a fost fidel pe viaţă. Nu mă refer la fidelitatea conjugală, ci la faptul că împreună, el şi ea, au urmat un drum comun şi s-au completat într-un mod minunat în susţinerea societăţii în care trăiau... el partea masculină - responsabil cu protecţia şi ordinea, iar ea, cu sănătatea oamenilor.

După vreo alte două zile am avut senzaţia că acest episod spiritual a fost cu totul special datorită acestei legături puternice între cei doi soţi. Până una-alta, Mide a trăit 43 de ani alături de el şi el a susţinut-o în toate activităţile ei... de soţie, mamă, vindecător. Chiar şi în zilele noastre un astfel de bărbat atât de devotat e extrem de greu de găsit. Am regretat că acest bărbat a trebuit să-şi ducă bătrâneţile singur şi că soţia lui a murit prematur.

Sunt convinsă că mama de origine greacă a numit-o pe Mide astfel... după personajul mitologic grec Medeea, înzestrată cu puteri supranaturale şi cunoscătoare a tuturor leacurilor din plante. 

Ar mai fi multe de spus, sunt în continuare fascinată de această poveste şi o recitesc de nenumărate ori pentru a analiza de fiecare dată câte un nou amănunt. Într-o zi mi-am amintit de Diogenes din Sinope, filozoful excentric al antichităţii... pe care Platon l-a numit... "un Socrates nebun". Povestea spune că Alexandru cel Mare a mers să-l întâlnească pe Diogenes, fiind impresionat că un om aşa inteligent trăieşte ca un cerşetor. Diogenes l-a întrebat pe tânărul Alexandru ce are de gând să facă după ce cucereşte întreaga lume, iar acesta i-a răspuns că va sta aşa ca el (ca şi Diogenes), întins la umbra unui copac. În continuare, Diogenes s-a uitat la câinele lui şi a spus... ia uite-te la prostul ăsta (la Alexandru)... vrea să meargă să cucerească întreaga lume ca să facă ceea ce noi deja facem fără să ridicăm măcar un deget. Cred că aceste poveşti circulau intens pe vremea lui Mide şi erau mult mai proaspete. Am trăit zilele trecute momente de amuzament şi interes faţă de astfel de legende. Uneori mi-e şi teamă să nu fiu văzută râzând singură :-)

Încă o dată aţi reuşit să-mi treziţi curiozitatea despre oameni, locuri, timpuri şi de propriul meu destin cu acest episod minunat. Vă mulţumesc pentru asta, pentru cartea ataşată şi pentru toate sfaturile bune, pe care le voi urma cu siguranţă!"

Dorina
14 iunie 2015
Grecia

< sus >

 

EPISODUL 22 - XAD

Episodul spiritual nr.22 îl are ca erou pe chinezul XAD. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 188-119 î.e.n. (secolul 2 î.Hr.). XAD s-a născut în oraşul Mei Xian, situat în sud-estul Chinei, la est de lacul Xinfengjiang. Părinţii lui, Lid Xi (tatăl) şi La Se (mama), au avut cinci copii. Dintre aceştia, patru s-au stins la doar câteva luni, din cauza unor infecţii grave. Singurul rămas în viaţă a fost micuţul XAD, scăpat ca prin minune dintr-o febră puternică.

Lid Xi se ocupa cu exportul de produse artizanale în insula Taiwan. XAD a studiat acasă cu un profesor bătrân. Acesta i-a modelat caracterul conform principiilor etice ale învăţatului Confucius. La 15 ani, XAD s-a alăturat tatălui său, ajutându-l să îşi transporte şi să îşi vândă mărfurile pe insula Taiwan. Ambarcaţiunea lor era modestă, dar solidă, reuşind să înfrunte furia apelor mării. Norocoşi din fire, XAD şi Lid Xi ajungeau cu bine la ţărm. Reuşeau să obţină bani suficienţi pe sacii cu sare şi pe obiectele din fier şi aramă, produse în micul atelier moştenit de Lid Xi de la tatăl său.

XAD a trăit în epoca dinastiei Han timpurii, al cărei prim împărat a fost Liu Bang (Gaozu). El a domnit între anii 206-195 î.e.n.. Împăraţii din perioada vieţii eroului nostru au fost: 1) Huidi (194-188 î.e.n.); 2) Gaohou şi împărăteasa Lu Zhi (187-180 î.e.n.); 3) Wendi (179-157 î.e.n.); 4) Jingdi (156-141 î.e.n.); 5) Wudi (140-87 î.e.n.).

XAD şi Lid Xi au făcut avere adaptându-şi comerţul la necesităţile sociale din provincia lor şi din vestul Taiwanului. Vindeau mătase, lacuri, statuete funerare din ceramică, obiecte din porţelan, manuale scrise pe baza învăţăturilor lui Confucius.

XAD s-a încumetat să se căsătorească la 34 de ani, după multe ghinioane în viaţa sentimentală. De câte ori îşi dorise o fată doar pentru el, apărea şi neşansa care o îndepărta de el. S-a întâmplat să nu-i ajungă averea pe măsura pretenţiilor părinţilor fetei sau să-i moară două iubite la scurtă vreme înaintea nunţii. În sfârşit, anul 154 î.e.n. i-a adus norocul în dragoste, XAD reuşind să facă nunta cu Di Ne, o fată de 15 ani, posesoarea tuturor calităţilor dorite de el: frumuseţe, cuminţenie, avere, bună educaţie. Di Ne a dat viaţă la șapte copilaşi. Dintre ei, cinci au murit de boli grave, rămânând în viaţă două fetiţe. Pe Mid o născuse la 18 ani, iar pe Yed, la 27 de ani.

XAD s-a remarcat în lumea negustorilor şi a beneficiarilor comerţului său printr-o seriozitate absolută, o fire cinstită mai presus de orice suspiciuni şi, mai ales, prin darul negocierii. Dovedea multă diplomaţie în discuţiile cu oamenii şi o reală compasiune pentru viaţa grea a ţăranilor şi a micilor meşteşugari.

Viaţa plină de fast de la curtea imperială din capitala Changan (Xian) era dominată pe vremea împăratului Wudi de prezicători şi vrăjitori foarte influenţi, de eunuci fără scrupule, de intriganţi care îl convingeau pe domnitor să extermine mii de oameni. Ca o reacţie pozitivă la toate abuzurile şi crimele comise de cei din anturajul împăratului, în Capitală a luat fiinţă o grupare a oamenilor de cultură, al căror prim obiectiv era supravegherea moralităţii celor care conduceau destinele ţării: regii provinciilor, guvernatorii, funcţionarii imperiali. Eunucii corupţi de la Curtea imperială puneau la cale intrigi periculoase, provocând pedepsirea unor intelectuali de mare valoare ştiinţifică şi morală. Mii de intelectuali au fost închişi, torturaţi sau chiar executaţi.

Trezirea împăratului la realitate i-a sporit furia împotriva eunucilor, pedepsindu-i cu moartea pe intriganţi. Împăratul Wudi a solicitat sprijinul cărturarilor confucianişti pentru organizarea unui sistem de recrutare a funcţionarilor pe baza recomandărilor şi a examenelor. Acesta a fost un mijloc de a slăbi influenţa nobilimii. Oamenii de valoare proveniţi din rândul populaţiei obţineau astfel dreptul de a deveni funcţionari în administraţia imperială.

Wudi a cerut ca fiecare regiune să desemneze omul cel mai serios şi capabil pe care îl avea. În anul 134 î.e.n. s-a organizat primul examen oficial. Textele clasice le-au fost recomandate candidaţilor, ei fiind obligaţi să studieze principiile şi morala confucianistă. Marele negustor XAD a promovat examenul, devenind guvernator al provinciei în care locuia. Împlinise 54 de ani, iar viitorul îi promitea multe onoruri, creşterea prestigiului şi şansa de a le dovedi tuturor că luase în serios învăţăturile înţeleptului Confucius.

I-a fost dat să mai trăiască 15 ani grei, plini de griji şi călătorii obositoare, înfruntând ostilitatea populaţiei sărace şi a celor care se dedau la crime, jafuri, comerţ necinstit. Marii proprietari funciari nu doreau să se supună în totalitate puterii centrale. Vechea nobilime ajunsese în declin, iar noua clasă a proprietarilor de pământuri era o forţă în plină dezvoltare. Marile domenii creşteau rapid, noii proprietari comportându-se ca stăpâni absoluţi. Unii dintre ei îşi înarmau ţăranii, pentru a se opune ordinelor împăratului. Masele de ţărani s-au obişnuit să se revolte. Condiţiile lor de viaţă deveniseră din ce în ce mai grele. Părăsindu-şi satele şi gospodăriile, mulţi ţărani se organizau în bande criminale.

Nobilul XAD ajunsese la venerabila vârstă de 69 de ani, îndeplinindu-şi obligaţiile înaltei funcţii cu onoare şi spirit de sacrificiu. Călătorea prin toată provincia cu o gardă personală puţin numeroasă, având încredere în protecţia bunului său prestigiu. În vara anului 119 î.e.n. i-a fost dat să-i întâlnească pe bandiţii care i-au adus sfârşitul. Era o adunătură formată din câteva zeci de criminali, o mică armată care prăda sate întregi şi ataca la drumul mare orice demnitar întâlnit în cale. Îi venise vremea şi înţeleptului XAD să plătească prin obştescul sfârşit pentru inteligenţa şi bunătatea dovedite de-a lungul existenţei sale. Şeful bandei beneficiase de ajutorul lui XAD, pe vremea când trăia ca om sărac împreună cu familia lui. Drept recunoştinţă, l-a ucis pe înaltul demnitar cu sabia lui, îndepărtându-şi camarazii de trupul victimei, că nu cumva să o batjocorească. A poruncit ca bietul trup fără viaţă să fie îngropat sub ochii lui, locul aflându-se la zeci de kilometri distanţă faţă de reşedinţa lui XAD.

Nina Petre
2 iulie 2015

COMENTARIUL DORINEI

"Acest episod spiritual a coincis extrem de mult cu unul dintre scenariile de viaţă care mi se strecoară automat printre gânduri în timp ce calc rufe sau am alte activităţi ce permit minţii să viseze. Şi mă tot mir cum le potriveşte uneori Dumnezeu... Acum câteva săptămâni am văzut filmul vieţii lui Marco Polo şi m-am gândit intens la cultura chineză, la mongoli şi la asiatici în general. Şi nu trebuie să fie o coincidenţă nici faptul că am petrecut o lună în Beijing acum câţiva ani. Chipurile oamenilor nu mi s-au părut stranii şi nici cultura lor în general. În mai puţin de o săptămână, utilizam beţele "tacâmuri" mai bine decât ei, de se tot mirau de mine. De asemenea, mâncarea chinezească mi se pare cea mai bună din lume şi, legat de filosofie, dacă îmi mai rămâne timp să studiez din filosofiile non-europene (mă refer la Grecia antică şi Roma antică), cu siguranţă îl aleg pe Confucius. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut că am fost vreodată testată prin examen din teoriile şi filosofia lui, dar asta este absolut minunat. 

Minunată a fost şi viaţa lui Xad şi, dacă cineva m-ar întreba dacă aş vrea să retrăiesc această viaţă... chiar şi în trup de femeie, aş accepta imediat. Trebuie să se fi strâns multe sentimente în sufletul lui, probabil că a înţeles că lumea e slabă în general şi că adevărul se află întotdeauna undeva la mijloc, între popor şi conducere. Din relaţia mea cu studenţii am înţeles că se aşteaptă de la noi, cei "mai mari", să oferim totul, pretinzând să nu fim niciodată obosiţi, distraţi, bolnavi etc. Aşa şi cu popoarele, cer multe de la conducători şi habar nu au de preţul pe care aceştia îl plătesc uneori. Nu că nu ar fi corupţi, hoţi, mincinoşi, dar cred că în cele din urmă nici unul nu-i mai bun ca celălalt, greşeli fac şi poporul care a ales conducerea, dar şi conducerea care minte poporul. 

Ceea ce e inegalabil în această viaţă (Xad) este pentru mine intensitatea cu care a trăit. Singura stare în care nu suport să mă aflu este aceea în care trebuie să mă prefac că totul este bine şi că societatea evoluează înspre mai bine. Ştiind că nu este aşa, prefer o stare de agitare, în care fiecare pune umăr de la umăr câte un pic din energia sa, pentru un viitor mai bun pentru generaţiile viitoare. Xad a întrecut condiţia de simplu observator sau revoluţionar, fiindu-i dată puterea de a exercita forţa politică. E o mare responsabilitate, dar şi o mare onoare."

Dorina
5 iulie 2015
Grecia

< sus >

 

EPISODUL 23 - MODRUH

Episodul spiritual nr.23 îl are ca erou pe MODRUH. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 270-212 î.e.n (secolul 3 î.Hr.). MODRUH s-a născut într-o comunitate de siberieni aşezată în apropierea locului de vărsare a fluviului Obi în apa Golfului Obi. În depărtare, spre vest, se vedeau crestele îngheţate ale Munţilor Uralul Polar. Denumirile sunt actuale, iar locurile prin care şi-a dus viaţa MODRUH aparţin astăzi terioriului Rusiei.  

Era un metis provenind dintr-un tată de origine asiatică mongolă şi o mamă ai cărei părinţi erau eschimoşi. Ghador (tatăl) se ocupa cu vânătoarea şi pescuitul, asigurând astfel hrana familiei. Nevasta lui, Nurkd, dăduse naştere la doisprezece copii, rămânând doar cu doi băieţi: MODRUH şi fratele său mai tânăr cu 4 ani, Nuak. Ceilalţi zece micuţi decedaseră în primii ani de viaţă, din cauza frigului şi a unor infecţii digestive.

Viaţa familiei era extrem de grea, frigul şi procurarea hranei devenind din ce în ce mai periculoase. Apa fluviului inunda în fiecare primăvară, localnicii fiind nevoiţi să migreze cât mai aproape de munţi. În anul 260, MODRUH împlinise 10 ani, iar Nuak, 6 ani. Părinţii lor îşi pierduseră deja trei fetiţe şi doi băieţi. Ghador, ajuns la disperare, îşi amintea din ce în ce mai des de aventurile tatălui său, Kahran, plecat dintr-un sat de la poalele munţilor Saianul de Vest (denumire actuală).

Kahran era tânăr şi dornic de călătorii. Avea 20 de ani când pornise la vale pe apa fluviului Enisei (denumirea actuală), neştiind prea bine unde va ajunge şi în ce zonă se va stabili. Plecase în lumea largă, sătul de munca grea din gospodăria părinţilor şi de bătăile crunte administrate de tatăl său. Navigând pe o barcă solidă construită doar de el, Kahran urmase timp de câţiva ani firul apei, nefiind hotărât unde să se aşeze definitiv. Fără să fi ajuns la gura de vărsare a a fluviului, frigul şi pustietatea ţinuturilor l-au determinat să renunţe la călătoria pe apă. A pornit pe uscat spre vest, prin câmpia austeră, adăpostindu-se la familii sărace, dar cumsecade şi primitoare. A fost cât pe ce să se însoare de mai multe ori, fete de măritat găsind peste tot pe unde poposea. Dorinţa nepotolită de a şti mereu ce se află în depărtare l-a făcut să înainteze spre vest, până la fluviul Obi. Satul de eschimoşi l-a primit cu entuziasm, fiindcă era singur şi paşnic. Repede i-au dat de nevastă o fată frumoasă, de care a fost foarte mulţumit. Din iubirea lor a rezultat, printre alţi nouă copii, şi fiul său Ghador, tatăl lui MODRUH, eroul nostru.

Ghador moştenise dorul de ducă al tatălui său. După ce îi muriseră cinci copii, decizia de a pleca în căutarea unui ţinut mai cald şi mai opsitalier a fost luată uşor. Nevasta şi cei doi băieţi voinici l-au urmat cu entuziasm, urcându-se voioşi în barca nouă, ce urma să îi poarte spre sud, pe apa fluviului Obi. În decursul celor 3 ani de călătorie şi nenumărate popasuri, doi copilaşi născuţi de Nurkd au murit şi ei.

S-au aşezat în final într-o regiune frumoasă, apropiată de Munţii Altai, pe moşia unui stăpân bogat, care îşi cucerise vastul teritoriu prin lupte grele. Reşedinţa stăpânului Kadik se afla în apropierea fluviului Obi, spre sud faţă de actualul oraş Barnaul, localitate situată pe teritoriul Rusiei.

MODRUH se apropia de 14 ani, arăta mult mai mare, fiind voinic la trup şi foarte curajos. Aspectul său fizic i-a atras atenţia stăpânului Kadik. Luat de acesta în trupa sa de luptători, a învăţat repede să mânuiască armele, să nu se teamă de nimeni în afară de Kadik, să-i urască pe ceilalţi stăpâni de pământuri şi să poftească la averea lor. Timp de aproape 6 ani, MODRUH şi-a servit stăpânul fără să crâcnească, ascultându-i orbeşte ordinele. A năvălit alături de ceilalţi luptători ai lui Kadik peste aşezările din stânga şi din dreapta fluvului Obi.

Au trecut Munţii Salair şi Alatau, spre est, ajungând până la fluviul Enisei, cel pe care călătorise bunicul Kahran. Întrebând mereu localnicii, a aflat şi zona satului unde locuise Kahran.

MODRUH era răsplătit cu generozitate de către stăpânul său după fiecare incursiune de jaf. La 19 ani avea deja o mică avere şi era bun de însurătoare. Stăpânul i-a dat-o de nevastă pe nepoata lui, Kigna, o fetiţă de 15 ani, sfioasă şi delicată. Maturizându-se, Kigna i-a dăruit treisprezece copii. Dintre aceştia, zece au murit de bolile copilăriei, rămânând în viaţă trei băieţi: Nuhd, Grum şi Tuneke. Pe Grum mama lui îl născuse la 18 ani, pe Nuhd, la 21 de ani, iar pe Tuneke, la 29 ani.

MODRUH, deseori plecat la lupte, îşi lăsase familia în grija rudelor lui, ale soţiei şi a servitorilor care îngrijeau gospodăria. Până la 58 de ani, când a fost ucis în timp ce prăda un sat din munţi, a tot strâns avere. După moartea stăpânului, şi-a format propria trupă de războinici, comportându-se aşa cum învăţase de la Kadik. Băieţii lui, crescuţi în dorinţa de a jefui cât mai mult spre folosul propriei familii, l-au însoţit peste tot, ajutându-l în tot ce avea de făcut. De moarte nu l-au putut scăpa, fiindcă ucigaşul aruncase fulgerător un bolovan mare spre capul victimei. Fiii lui l-au transportat până acasă şi l-au îngropat cu mare cinste.

Nina Petre
12 august 2015

COMENTARIUL DORINEI

"Vă mulţumesc pentru karma XXIII ! Modruh nu a dus o viaţă cu care m-aş putea mândri. Singurul lucru care m-a încântat a fost că provenea din Siberia, pe care îmi doresc să o vizitez de foarte multă vreme. Observ, ca şi în alte vieţi (una sau două), o loialitate dusă la extrem faţă de stăpân, chiar şi dacă acesta este un caracter negativ. Sper ca în viaţa actuală să se încheie şirul supunerii în faţa persoanelor egoiste, care trăiesc numai pentru propriul interes sacrificându-i pe alţii. Nu de alta, dar dacă cine se aseamănă se adună... trebuie să fi avut şi eu un sâmbure destul de mare de egoism şi răutate în mine. Dar şi asta face parte din evoluţia noastră spirituală, pentru că, dacă nu cunoaştem răul, atunci cum să ne luptăm cu el... şi sper ca universul să-mi scoată în cale persoanele şi locurile necesare pentru a-mi "spăla păcatele". "

Dorina
23 august 2015
Grecia

< sus >

 

EPISODUL 24 - NOGHIDE

Episodul spiritual nr.24 o are ca eroină pe africanca NOGHIDE, care a trăit între anii 398-329 î.e.n. (secolul 4 î.Hr.). Ea s-a născut într-un trib aşezat pe malul fluviului Zambezi (denumirea actuală). Zona respectivă, aflată în apropierea oraşului Lumbala, aparţine astăzi teritoriului Republicii Angola, nu foarte departe de graniţa cu Republica Zambia.

Tribul căreia îi aparţineau părinţii şi rudele lui NOGHIDE era vorbitor al dialectului bantu. Tatăl fetei se numea Ndagu, iar mama ei, Munhe. Dintre cei paisprezece copii născuţi de Munhe, doisprezece au murit din cauza unor boli grave. Vraciul comunităţii, unchiul Mbadru (fratele lui Ndagu) nu reuşise să le salveze viaţa. NOGHIDE avea 12 ani când Mbadru a murit de supărare şi ruşine pentru neputinţa de a-şi salva nepoţii. Mbadru nu avusese copii, iar cei șapte băieţi ai fratelui său nu mai trăiau.

În mod firesc, fata cea mare a lui Ndagu, NOGHIDE, urma să preia greaua şi periculoasa îndeletnicire de femeie-vraci. Sora ei, Udali, era mai tânără cu 5 ani şi dorea să o ajute în viitoarea muncă, fără obligaţia celibatului. Udali voia să se mărite şi să aducă pe lume mulţi copii.

NOGHIDE avusese multe ocazii să înveţe câte ceva de la unchiul vindecător, chemarea ei spre această muncă fiind de neînvins. După moartea lui Mbadru, NOGHIDE a acceptat legământul celibatului, primind în folosinţă coliba vraciului. Timp de 3 ani, bătrâna vrăjitoare Khay a iniţiat-o în practicile tămăduitoare pe care fata nu le cunoscuse înainte.

Cei mai mulţi bolnavi proveneau din rândul bărbaţilor care se ocupau cu vânătoarea, dar şi al pruncilor născuţi debili, incapabili de supravieţuire. Accidentele vânătorilor se produceau aproape zilnic, ei fiind atacaţi de animale mai mici sau mai mari. Exista şi pericolul permanent de a fi ucişi în pădure de către vânătorii ce aparţineau altor triburi.

Toate familiile locuiau în bordeie (colibe) construite din ceea ce le oferea natura: lemne, crengi, lut. Ca îmbrăcăminte, bărbaţii purtau piei de animale, iar femeile, fuste confecţionate din ierburi. Cu toţii foloseau bijuterii din piatră şi oase. Adulţii îşi ungeau corpul cu grăsime amestecată cu vopsele. Cea mai apreciată vopsea era ocrul.

Activitatea de vânătoare se limita la câteva ore pe zi. Bărbaţii vânători şi culegători de plante nu cunoşteau teama de ziua următoare. Aveau mult timp liber pentru a gândi cu înţelepciune la mersul vieţii şi la natura atât de generoasă cu ei.

Numele membrilor tribului erau de fapt nişte porecle, acestea semnificând legătura puternică a oamenilor cu rudele şi strămoşii lor, dar şi cu animalele din zonă. Cu toţii aveau credinţa că spiritele strămoşilor se adăposteau în obiectele şi animalele care purtau acelaşi nume. Povestirile tradiţionale îi aveau drept eroi pe strămoşii ce purtau nume de animale.

Pe lângă treburile zilnice destinate supravieţuirii, adulţii tribului mai aveau o preocupare importantă: cunoaşterea naturii. Terenurile de vânătoare erau ştiute cu de-amănuntul, ca şi vietăţile care le populau. Întocmirea calendarului vânătoresc îi revenea ca misiune vraciului cel mai bătrân.

După moartea vrăjitoarei Khay, NOGHIDE s-a ocupat în continuare de studiul fenomenelor naturii şi al anatomiei animalelor. Ea cunoastea corespondenţa dintre ciclul menstrual feminin şi mişcările Lunii pe cer. În plus, deţinea informaţii despre durata sarcinii femeilor şi a unor animale folositoare omului.

Ca terapeut, NOGHIDE avea misiunea de a îngriji fracturile şi luxaţiile, de a folosi plante cu efect coagulant pentru oprirea sângerărilor. Ştia să aplice pe răni antiseptice vegetale, ştia metodele de uşurare a naşterii. Pentru calmarea durerilor mari, le dădea bolnavilor băuturi din plante halucinogene sau din ierburi care aveau un efect excitant.

NOGHIDE putea să folosească în scop terapeutic şi plante otrăvitoare. După ce le încălzea şi le usca, le combină într-un mod numai de ea ştiut, fierbându-le apoi sau transformându-le în prafuri. Apăsarea zonelor bolnave cu beţe sau cu degetele, administrarea soluţiilor obţinute din anumite plante, la care se adăugau metodele de sugestie, salvau multe vieţi omeneşti.

Printre practicile terapeutice ale vraciului NOGHIDE se afla şi invocarea spiritelor unor strămoşi sau ale unor animale puternice, ucise de vânătorii tribului. În comunicarea lor exista credinţa în spiritul independent, dar şi în dublura acestuia. Se credea că fiecare om are un dublu, acesta luând forma umbrei şi a imaginii oglindite. Noţiunea de dublu era legată de vis şi moarte. Dublura omului putea părăsi corpul lui doar temporar. După încheierea ritualului de înmormântare, dublul părăsea definitiv omul, devenind apoi un spirit adevărat.

Atunci când avea de tratat oameni aflaţi în stare gravă, NOGHIDE invoca spiritele unor strămoşi ai acestora, implorându-le să nu ia bolnavii în Ţara Morţilor. Uneori i se dădea ascultare, alteori nu, pacienţii pierzându-şi viaţa.

NOGHIDE a făcut mult bine de-a lungul celor 57 de ani cât s-a ocupat cu tratarea oamenilor bolnavi. La 69 de ani arăta ca o femeie de 90, iar trupul său era infestat cu germenii şi energiile uzate ale bolilor pe care se încumetase să le trateze. Inima ei, greu încercată de lucrul cu spiritele morţilor şi de amintirea vieţilor pierdute din cauza propriei neputinţe, a încetat să mai pulseze. Urmaşul lui NOGHIDE ca vraci al comunităţii a fost fiul cel mare al surorii ei, Udali.

Înmormântarea i s-a făcut cu mare cinste, ritualul având o durată de câteva luni. Locul în care i-a fost depus trupul neînsufleţit a primit de-a lungul timpului o semnificaţie aparte. Lângă copacul plantat deasupra mormântului veneau oameni disperaţi, rugându-se la spiritul fostei vindecătoare să îi ajute în necazurile lor.

Nina Petre
31 august 2015

COMENTARIUL DORINEI

"Noghide a fost un personaj interesant, iar acest episod mi-a plăcut foarte mult. Ca de fiecare dată, am găsit un aspect foarte important în scrisoarea dumneavoastră... şi anume legat de faptul că "Ea cunoștea corespondenţa dintre ciclul menstrual feminin şi mişcările Lunii pe cer".

Dacă aş fi fost mai inspirată, v-aş fi întrebat cu mult timp în urmă ce anume face ca Luna să ne dicteze atât de mult starea de spirit... în special nouă, femeilor. M-ar fi ajutat foarte mult să înţeleg cu vreme în urmă că există această corespondenţă şi să încerc să o aprofundez, în loc să mă sperii de ea. 

De mulţi ani încoace nu puteam să-mi explic unele accese de nervi şi sensibilităţi în anumite perioade. Chiar şi colegii de munca au sesizat unele schimbări bruşte în comportamentul meu. Am căutat ani de zile să înţeleg ce se întâmplă. Situaţia "scăpată de sub control " dura cam 3-4 zile pe lună. Cercetând şi observând, am înţeles că accesele de nervi existau atunci când era lună plină. Le-am spus celorlalţi şi la început s-au amuzat... dar apoi, de fiecare dată când îmi reveneau nervii pe neaşteptate, se duceau singuri la calendarul lunar şi veneau să mă anunţe că e lună plină. De atunci mi-a rămas şi porecla "Drăculița". E tragico-comic!

Am citit mai mult despre asta şi am încercat să mă controlez. Am înţeles că "luna" nu-şi dorea de la mine decât să mă opresc un pic din ritmul acela nebun de muncă, să dorm un pic mai mult în zilele acelea, să nu respect un program strict, stresant de viaţă şi să meditez. Şi astfel am făcut din lună... aliata mea. Am norocul de a avea o privelişte minunată a lunii de la balcon, aşa că, atunci când e lună plină, stau ore în şir o admir. Respect "ritualul" de încetinire a vieţii de zi cu zi, meditaţie, relaxare... iar luna a devenit cel mai bun prieten astral. Asta recomand tuturor femeilor ! Am observat că în acele zile am acces la o sursă de energie imensă şi că nervii s-au transformat în timp în gânduri profunde şi conexiune cu divinitatea.

Noghide a fost un personaj minunat şi cu siguranţă că o parte din cunoştinţele ei au fost transmise în existenţa actuală cu un scop anume.

Vă mulţumesc pentru acest minunat episod spiritual şi pentru sfaturile înţelepte!"

Dorina
6 septembrie 2015
Grecia

< sus >

Episoadele spirituale de mai sus se regăsesc în cartea

"VIEŢILE ANTERIOARE ALE SPIRITULUI - volumul 3", autor NINA PETRE

 

EPISODUL 25 - ZUGDALE

Episodul spiritual nr.25 o are ca eroină pe ZUGDALE. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 472-425 (secolul 5 î.e.n.).

ZUGDALE s-a născut în palatul nobilului khmer Nurmad, vistiernicul regelui local Naygadi, care stăpânea o zonă de câmpie întinsă până la malul estic al fluviului Mekong. Reşedinţa regelui khmer Naygadi se afla în oraşul Ban Nakala, aşezat în apropierea albiei Mekongului. Astăzi, oraşul Ban Nakala se află pe teritoriul Republicii Democratice Populare Laos.

Soţia nobilului Nurmad se numea Tiehe. Ea dăduse naştere la 16 copii, rămânând doar cu o fetiţă: ZUGDALE. Toţi ceilalţi muriseră imediat după naştere sau la câteva luni după ce văzuseră lumina zilei. Se spunea printre rudele lor că blestemul neamului de luptători căzuse şi pe curajosul Nurmad. La fel ca toţi strămoşii lui, Nurmad lupta cu îndârjire pentru a-şi apăra moşia de aventurierii care o atacau din toate părţile.

La fel ca tatăl şi bunicul său, Nurmad era şi el singur la părinţi. Văzând că zeii i-au lăsat-o pe ZUGDALE în viaţă, le era profund recunoscător. În fiecare an când îi sărbătorea ziua de naştere, Nurmad organiza o mare petrecere, la sfârşitul căreia sacrifica animale şi câte doi sclavi, prizonieri luaţi în diverse lupte. Nurmad nu înţelegea că obiceiurile lui sângeroase puteau să provoace decese violente printre rudele lui sau chiar în interiorul familiei sale.

Strămoşii lui Nurmad erau de rasă indoneziană. Conducerea despotică a regatului stăpânit de regele Naygadi devenise o necesitate în acele vremuri. Pentru bunul mers al lucrărilor agricole, irigaţiile, defrişările şi desecările trebuiau să fie bine organizate şi conduse de slujbaşii regelui. Frecventele ameninţări externe impuneau menţinerea unei armate puternice, luptătorii fiind bine recompensaţi pentru curajul lor.

Nurmad făcuse şi el parte din armata regelui până la 30 de ani, când stăpânul său l-a numit vistiernic, bazându-se pe cinstea şi devotamentul său absolut.

Tiehe şi-a educat fata în aşa fel încât ZUGDALE să creadă orbeşte în steaua ei norocoasă. Tiehe, care moştenise darul citirii în stele de la mama ei, îşi îndemna deseori fiica să privească noaptea o anumită stea, spunându-i că viitorul ei va fi luminos şi înalt, deasupra norocului celorlalte fete de la curtea regelui. Naygadi o vizitase pe fetiţă la scurtă vreme după naştere şi îi aşezase lângă cap o pungă cu bijuterii scumpe, ca să atragă darul bogăţiei asupra ei. Văzând-o crescând alături de ceilalţi copii ai slujitorilor bogaţi, regele se mira deseori de frumuseţea şi distinsa ei comportare.

ZUGDALE împlinise 14 ani când prinţul Yadarne, fiul cel mic al regelui, şi-a anunţat tatăl că o voia pe ZUGDALE ca nevastă. Nimeni nu s-a împotrivit dorinţei prinţului, iar căsătoria s-a sărbătorit după câteva săptămâni. Yadarne avea 28 de ani, toată lumea considerând că era foarte potrivit ca bărbat pentru copila ZUGDALE.

Ajunsă în palatul soţului, ea s-a purtat cu el şi cu toţi ceilalţi aşa cum o învăţase mama ei, neuitând niciunul dintre sfaturile ei. Prinţesa ZUGDALE s-a dovedit a fi până la sfârşitul vieţii o mare doamnă. A născut trei copii. Ca printr-o serie de miracole, cu toţii au supravieţuit, au crescut mari şi s-au maturizat. Pe Lugde, mama ei a născut-o la 17 ani. Băiatul cel mare, Zadnur, a apărut după 3 ani de la naşterea surorii lui. Urrugdin avea cu 7 ani mai puţin decât fratele Zadnur.

ZUGDALE şi-a crescut fata aşa cum văzuse în casa părinţilor, rugându-se la zei să-i dea noroc de un bărbat bun. La 13 ani, Lugde a fost luată cu forţa din palat, răpitorul fiind Yarugdar, un nepot al tatălui ei. Războinic vestit, aflat în solda prinţului Yadarne, şi-a luat de la unchiul său cea mai preţioasă recompensă: pe Lugde.

Băieţii lui ZUGDALE, Zadnur şi Urrugdin, erau şi ei războinici puternici, neînfricaţi şi cruzi în luptele cu triburile invadatoare pe care erau nevoiţi să le înfrunte. Totuşi, în adâncul sufletului ascundeau bunătatea şi generozitatea mamei lor.

ZUGDALE, asemenea tuturor fetelor din ţara prinţului Yadarne, fusese învăţată de tatăl ei să lupte cu armele şi agilitatea bărbaţilor. Conform tradiţiei strămoşeşti, fiica ei, Lugde, primise o instruire militară asemănătoare.

Spre deosebire de ZUGDALE, Lugde nu îşi cunoştea foarte bine soţul. Yarugdar avea o fire închisă, orgolioasă şi impulsivă. Lugde afla de la el numai ce voia să îi spună, păstrând pentru sine marile secrete şi aspiraţii. Lugde a reuşit să afle despre intenţia lui Yarugdar de a răpi toată averea părinţilor ei când a fost prea târziu pentru a-i mai putea salva.

Într-o noapte, un grup de luptători din armata lui Yarugdar au spart intrările în palat, năvălind cu intenţia de a-i ucide pe locatari. În zadar au luptat Yadarne şi servitorii, ajutaţi de ZUGDALE şi cei doi fii ai lor. Primul căzut a fost tatăl, urmat de fiul cel mic, Urrugdin. Fiul cel mare, Zadnur, a luptat apărându-şi mama, până când au fost şi ei ucişi. Palatul a ajuns în stăpânirea lui Yarugdar.

Aflând de la soţul ei despre crimele comise, nefericita Lugde i-a tăiat gâtul cu un pumnal curbat în noaptea următoare măcelului. Dovedindu-se cea mai puternică, Lugde a recuperat averea părinţilor, a păstrat-o şi pe cea a soţului, având grijă până la sfârşitul vieţii de nepoţii orfani rămaşi de la Zadnur şi de proprii copii. A murit la 47 de ani, în urma unui atac de cord.

Nina Petre
2 octombrie 2015

COMENTARIUL DORINEI

"Episodul vieţii lui Zugdale a fost foarte interesant, la fel ca şi cele precedente. Mi-a atras atenţia în primul rând numele regiunii din care provenea familia lui Zugdale..."Laos". Laos înseamnă în limba greacă "popor". De acolo şi lambda-ul de pe scutul spartanilor, care provenea de la "laos" şi indica faptul că alegerea trebuie să se facă întotdeauna după placul poporului. Trebuie să fie adevărat cum că toate limbile şi religiile provin dintr-una comună...

Povestea lui Zugdale a început frumos şi s-a terminat trist. În ultima vreme m-am gândit că poveştile de viaţă încep frumos şi se termină urât sau invers, deci nici unul dintre noi nu este scutit de "şcoala vieţii" şi probabil că cele mai importate arme sunt răbdarea şi credinţa."

Dorina
 18 octombrie 2015
Grecia

< sus >

 

EPISODUL 26 - RUHDU

Eroul episodului spiritual nr.26 este eschimosul RUHDU. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 566-502 (secolul 6 î.Hr.). RUHDU s-a născut într-o comunitate de vânători aşezată pe coasta Labrador, teritoriu ce aparţine astăzi Canadei. În zona unde a locuit RUHDU s-a dezvoltat mai târziu oraşul Makkovik, port la Oceanul Atlantic.

Tatăl băiatului se numea Nhud, iar mama lui, Mneke. Cele două fetiţe născute de Mneke înaintea lui RUHDU muriseră la doar câteva luni, fiind foarte plăpânde. Băiatul a crescut voinic şi curajos, asemenea tatălui său.

Membrii comunităţii, câteva zeci de oameni, îşi spuneau inuit (la singular inuk). Se considerau fiinţe superioare, deosebite de animalele în mijlocul cărora trăiau. Credeau că sunt singurii oameni ai regiunii în care îşi duceau viaţa. Strămoşii lor proveneau din marea rasă mongoloidă de tip arctic. Asemenea mongolilor asiatici, aveau părul negru, fruntea îngustă, pomeţii obrajilor proeminenţi, nasul îngust, sprâncenele stufoase, pielea de culoare gălbuie. Statura lor era mică. Braţele erau scurte, iar picioarele zvelte şi puternice. Bărbaţii se ocupau iarna cu vânătoarea de foci. Vara plecau cu modestele caiace să vâneze balene şi foci. Toamna pescuiau şi plecau departe, la vânătoarea de reni.

Vânătorul Nhud, tatăl eroului nostru, avea o experienţă îndelungată la vânătoare şi pescuit. Se pricepea să le dea adulţilor sfaturi, pe care toţi le urmau cu seriozitate. Prietenos şi bun la suflet, Nhud lupta ca neînţelegerile şi conflictele dintre vânători să fie extrem de rare. Aplanarea lor se făcea în prezenţa tuturor sătenilor, de obicei cu prilejul unor sărbători.

RUHDU, unicul fiu al vânătorului Nhud, semăna cu tatăl său atât la înfăţişare, cât şi la comportament. Încă de mic, RUHDU îşi imitase tatăl, aflându-se mereu în preajma lui. Încerca să-i fie mereu de folos. Dacă greşea uneori în graba de a-l ajuta, Nhud nu îl certa niciodată. De pedepse nici nu putea fi vorba. Comportamentul paşnic şi răbdător al tatălui i s-a transmis cu succes fiului său.

Împlinind 15 ani, lui RUHDU i-a fost îngăduit să participe la adunările bărbaţilor din coliba mare, construită în mod special pentru astfel de ocazii. Datorită darului său de a-i linişti pe cei nervoşi, conflictele dintre adulţi au devenit din ce în ce mai rare.

Cunoştinţele de astronomie, primite de la Nhud, l-au preocupat pe RUHDU până la sfârşitul zilelor. Seara, când cerul era senin, privea bolta cerească, admirând puzderia de stele, care îl fascina. Vedea o haită de lupi care urmăreau un urs (Cloşca şi puii), dar şi o turmă de reni (Carul mare).

La 20 de ani i s-a permis să îşi ia o nevastă în coliba recent construită prin forţele proprii. Folosise drept materiale pietre, oase şi lemne aruncate pe ţărm de apa oceanului. Era considerat un vânător suficient de priceput pentru a fi în stare să îşi întreţină familia. A cumpărat-o pe Rinke la 24 de ani, oferindu-le părinţilor ei multe daruri: piei de focă, blănuri, unelte de vânătoare.

Fata, la doar 14 ani, se pricepea să coasă haine din piele şi la toate celelalte treburi gospodăreşti. Devenindu-i nevastă în urma petrecerii tradiţionale, Rinke s-a mutat în casa lui, aducându-şi ca zestre opaiţul, oalele de piatră şi uneltele de cusut. RUHDU a iubit-o foarte mult, renunţând la ideea de a-şi lua încă o nevastă.

Le-au murit doi băieţi şi o fetiţă, rămânând în viaţă alţi doi băieţi. Pe Drinok, mama lui îl născuse la 18 ani. Grrakir era cu 5 ani mai mic decât el. În comunitatea lor, pruncul primea imediat după naştere numele unei rude moarte de curând. Drinok purta numele unui frate al tatălui, iar Grrakir, pe cel al bunicului din partea mamei. Localnicii aveau credinţa că noul născut va moşteni caracterul celui dispărut. Astfel se asigura pacea deplină în sufletul mortului.

La eschimoşi, numele este suflet, iar sufletul este nume. Numele este spiritul vieţii, fiind dat atâta timp cât există viaţă. Fără viaţă nu există nume, deci fără nume nu există om. Numele este un prieten reîncarnat, reprezentând sufletul celui care a decedat de curând. Numele ajuta la deosebirea unui om de altul.

RUHDU şi-a învăţat băieţii să mânuiască harponul, să-şi menţină echilibrul în caiac, să se strecoare printre sloiurile de gheaţă, să pregătească pieile de animale pentru a fi folosite la îmbrăcăminte, încălţăminte, curele şi bice. RUHDU şi-a iniţiat fiii în arta confecţionării amuletelor şi a altor obiecte din oase. De la tatăl lor, Drinok şi Grrakir au mai învăţat să cânte frumos şi să povestească legendele străvechi ale neamului de inuiţi. Cel mai mult le plăcea povestea uriaşului Narmikinak, o fiinţă intermediară între oameni şi divinităţi, care omora balenele cu o singură lovitură de harpon şi îi salva pe copii de la înec.

La 50 de ani, RUHDU începuse să simtă povara bătrâneţii. A renunţat să meargă la vânătoare, preferând să trăiască mai departe liniştit în coliba lui. Următorii 14 ani şi i-a petrecut bucurându-se de familia sa numeroasă. Rinke, bunică iubitoare şi grijulie, îşi ajută nurorile la creşterea celor 12 copii. Moartea l-a surprins la RUHDU într-o noapte friguroasă, după ce privise îndelung cerul înstelat. Fiii lui l-au învelit într-o piele de ren. I-au aşezat în groapă uneltele de vânătoare şi l-au acoperit cu multe pietre.

Nina Petre
3 noiembrie 2015

COMENTARIUL DORINEI

"Voi scrie despre Ruhdu. Povestea lui a fost minunată, precum şi tradiţiile comunităţii în care trăia. Când am citit despre înfăţişarea lui, m-am amuzat nespus, gândindu-mă la obrajii roşii şi dolofani. Cea mai vizibilă asemănare între mine şi Ruhdu este legată de contemplarea cerului. Tocmai am intrat în posesia unui telescop; aveam de gând să studiez mai atent cerul de multă vreme. O făceam fără unelte şi tehnologie, dar în ultima vreme mă tot gândeam să cumpăr un telescop şi, în cele din urmă, mi-a fost dăruit unul. Într-adevăr, mă fascinează, ca pe mulţi alţii, stelele. Apoi, am simţit în această poveste o legătură extrem de strânsă al lui Ruhdu cu tatăl său. Trebuie ca cei doi să fi ţinut foarte mult unul la celălalt. 

Acum legat de evenimentele din ţară... mă gândesc cu groază cum că puterea de a vedea dincolo şi clarviziunea trebuie să fie un dar şi totodată un blestem. E groaznic numai să auzim că aşa ceva s-a întâmplat şi nu pot să-mi imaginez cum ar fi dacă toţi am simţi ceea ce simţiţi dumneavoastră, cu luni de zile înainte. 

Eu una mi-am dat programul peste cap, din lipsă de concentrare la locul de muncă. Este a doua oară în viaţă când mă rog pentru moartea victimelor în stare gravă... şi cu fiecare zi ce trece şi aud de alte 2-3-5 decese, îmi fac cruce şi zic "mulţumesc Doamne că ţi s-a făcut milă de ei". Prima oară când m-am rugat pentru moartea unor oameni a fost după atentatul cu arme chimice asupra populaţiei siriene. Şi aceia erau nevinovaţi... iar inhalarea substanţelor chimice înseamnă o viaţă condamnată la suferinţă."

Dorina
 8 noiembrie 2015
Grecia

< sus >

 

EPISODUL 27 - KRUN

Episodul spiritual nr.27 o are ca eroină pe KRUN. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 681-610 (secolul 7 î.Hr.). KRUN s-a născut în localitatea portuară denumită mai târziu Benghazi, situată astăzi pe teritoriul Libiei. Regiunea în care se afla această localitate se numea Cirenaica şi era populată de libieni încă din secolul 12 î.Hr..

Părinţii lui KRUN, Nekke (tatăl) şi Ahere (mama), au avut şase copii. Au dispărut la vârste mici patru băieţi şi o fetiţă, răpiţi de piraţii care atacau zona ţărmului. KRUN a reuşit să scape în primii ani de soarta celorlalţi copii, având o fire timidă, dornică de a sta mereu lângă mama ei.

Nekke îşi întreţinea familia din piraterie. Adunase şi o mică avere în aur, argint şi pietre preţioase, toate fiind bine ascunse sub casă. KRUN nu s-a bucurat de averea părinţilor, fiind şi ea răpită, la doar 11 ani. Cei doi bărbaţi care au luat-o cu forţa de lângă casă erau mercenarii negustorului Aughe, el însuşi îmbogăţit prin piraterie. Cu doi ani în urmă, avusese o altercaţie cu tatăl fetei, corăbiile lor fiind concurente pe mare, până în apropierea insulelor greceşti. Pentru a nu-i fi distrusă corabia, Nekke primise somaţia din partea lui Aughe de a-i preda unica fată pentru haremul său. Nekke a refuzat cererea rivalului, pedeapsa venindu-i când era plecat pe mare. Ahere a fost ucisă în faţa propriului copil, iar KRUN a ajuns în palatul lui Aughe.

Acesta, la 34 de ani, avea 3 neveste şi câteva sclave domestice. Plin de ură împotriva lui Nekke, s-a răzbunat pe sărmana KRUN, transformând-o în sclavă domestică. Pusă la treburi grele în gospodărie, fata s-a străduit să le îndeplinească pe toate cum s-a priceput mai bine. Ani de zile a trăit cu speranţa că tatăl ei o va răscumpăra şi va fi eliberată de trufaşul stăpân. Nu a fost aşa, deoarece luptătorii lui Aughe l-au ucis pe Nekke la un an după răpirea lui KRUN. Având dovada morţii tatălui, Aughe a violat-o pe fată, după ce o izolase în haremul său.

După 3 ani, KRUN a născut-o pe Mimbal, fiica ei şi a stăpânului. Deşi bucuros de naşterea copilei, Aughe a lăsat-o pe KRUN în clădirea haremului, aflată la mare distanţă de palat, unde locuiau nevestele lui împreună cu copiii lor. La 19 ani, KRUN l-a născut pe Urrumdu, iar la 23 de ani, i-a dat viaţă băiatului cel mic, Oagur. În perioadele când şi-a alăptat copiii, KRUN locuia în palat, ca doică a nou-născuţilor ale căror mame nu puteau să-i alăpteze. La rugămintea celor 3 neveste, KRUN a rămas în palat, servindu-le ca menajeră.

Avea 29 de ani când stăpânul Aughe, la 52 de ani, a fost ucis pe mare de o corabie de război grecească. Fiul cel mare al defunctului, având 21 de ani, a continuat afacerea cu pirateria, înlocuindu-şi tatăl în toate treburile palatului. Cu toate că moştenise firea dură de la Aughe, Nogral le-a respectat pe toate nevestele şi sclavele acestuia care îi dăruisera copii. KRUN a fost tolerată şi ea, rămânând la palat ca servitoare devotată şi mamă a trei copii minori.

Mimbal avea 14 ani. Fratele ei, Nogral, i-a dat-o de nevastă unui prieten şi coleg de afaceri. Urrumdu, la 14 ani, şi Oagur, la 10 ani, erau pregătiţi ca luptători pe uscat. Nogral i-a luat pe una dintre corăbiile lui, obligându-i să devină piraţi. Respectându-i ca fraţi, Nogral i-a ajutat să facă avere din comerţ şi jaf pe mare şi pe uscat. KRUN s-a considerat norocoasă măcar la bătrâneţe, ştiindu-şi copiii ajunşi oameni cu avere.

Avea 71 de ani când a închis ochii pentru totdeauna, depăşind cea mai înaintata vârstă avută vreodată de femeile din acel palat. Niciuna nu trăise mai mult de 60 de ani. Fiica ei, Mimbal, decedase înaintea ei, din cauza unei boli de stomac. Băieţii muriseră şi ei în lupte pe mare, fiind ucişi de marinarii de pe nave greceşti.

KRUN, devenită femeie liberă la 50 de ani, continuase să locuiască în palat şi avea dreptul să îşi viziteze nepoţii, cu toţii rămaşi orfani. Ca fiinţă modestă, temându-se mereu de furia zeilor, KRUN se străduise toată viaţa să nu supere pe nimeni, să fie supusă părinţilor şi stăpânilor, să le ofere mângâiere copiilor şi nepoţilor ei. Firea sinceră şi mereu calmă a ajutat-o să supravieţuiască în grelele condiţii ale sclaviei domestice. Nu l-a urât şi nu l-a blestemat niciodată pe Aughe pentru că îi omorâse părinţii şi o transformase în sclavă. S-a resemnat în durerea ei şi a păstrat în adâncul sufletului amintirea luminoasă a părinţilor care i-au oferit o copilărie frumoasă.

Nina Petre
23 decembrie 2015

COMENTARIUL DORINEI

"Personajul Krun a avut o viaţă foarte tristă. Spiritul sărbătorilor m-a ferit de la a mă încărca cu sentimente de melancolie. Mai am nevoie de puţin timp ca să reflectez asupra acestei vieţi. Nu numai sclavia domestică, dar pierderea celor trei copii mi se pare de neconceput pentru o singură mamă. Probabil de aceea, până în ziua de astăzi, mă tem să am copii pentru a nu-i pierde. "

Dorina
 1 ianuarie 2016
Grecia

< sus >

Episoadele spirituale de mai sus se regăsesc în cartea

"VIEŢILE ANTERIOARE ALE SPIRITULUI - volumul 4", autor NINA PETRE