<  Înapoi la Pagina index cu ALTE VIEŢI ANTERIOARE


Vieţile anterioare ale spiritului

 

ERIKA

Prezentare

Plecată din România în urmă cu 6 ani, Erika şi-a căutat norocul în Italia. Acolo a muncit din greu, ca îngrijitoare la o bătrână, muncitoare într-o fabrică, barman, manichiuristă, secretară, vânzătoare într-un magazin. S-a căsătorit cu un cetăţean italian. Magazinul pe care îl gestionau împreună a ajuns în prag de faliment. Cei doi soţi au emigrat în Australia, unde au început o viaţă nouă. Având studii de inginer, Erika şi-a descoperit recent adevărata vocaţie: stomatologia, aceasta fiind calea destinului său profesional.

Nina Petre
3 decembrie 2013

EPISOADE SPIRITUALE COMENTATE

  Jira Mires (1893-1944)

  Adwi Zakiri (1802-1869)

  Tancredo Lavi (1723-1784)

  Tinek Lemre (1629-1681)

  Haidu Nam (1540-1598)

  Kanike (1492-1526)

  Alexina Dorikou (1413-1468)

  Hans von Lövenken (1329-1308)

  Nawrikin (1244-1297)

  Nehdun (1140-1196)

  Raika Smenova (939-1001)

  Tumkir (844-910)

  Helda (714-782)

  Gotrul (603-639)

 

EPISODUL 1 - JIRA

Eroina episodului spiritual nr.1 este portugheza JIRA MIRES. Ea s-a născut în oraşul Porto şi a trăit între anii 1893-1944. Părinţii ei, Maneo şi Lucila, au avut doi copii: fata, JIRA, şi băiatul, Todeo, cu 4 ani mai mic. Întreaga familie trăia din negustorie, Maneo fiind comerciant de vinuri. Părinţii lui, Oristo şi Timeda, aveau o fermă la ţară, într-o regiune viticolă. Din via lor, întinsă pe câteva hectare, obţineau recolte bune de struguri, din care făceau preţiosul vin, foarte mult cerut la export. Fiul lor, Maneo, vindea butoaiele cu vin unor marinari care îl duceau direct în Anglia.

Din cauza legăturilor strânse cu Anglia, militare şi comerciale, Portugalia renunţase în secolul 17 la vocaţia ei maritimă, care o situase în fruntea acţiunilor europene de explorare şi cucerire a Lumii Noi şi a Orientului.

Maneo şi părinţii lui erau foarte mulţumiţi de preferinţele englezilor pentru vinurile lor. În perioadele de recoltare a strugurilor şi de preparare a vinului, Maneo şi Lucila stăteau la ţară, ajutând şi supraveghind muncitorii. Cât timp copiii lor erau prea mici ca să stea la vie, rămâneau în Porto la bunicii Astrida şi Marcelo, care se ocupau mult de ei.

Împlinind 10 ani şi fiind voinic şi descurcăreţ, Todeo a fost primit la munca de la ţară, băiatul dovedindu-se un muncitor harnic, dar şi un talentat degustător de vinuri. Ajungând la vârsta adolescenţei, băiatul era deja renumit ca un foarte bun expert în aprecierea calităţii vinurilor, fiind chemat şi la alte ferme care preparau vinuri pentru export. Treptat, Todeo a devenit fabricant şi negustor de vinuri, ocupaţie din care a trăit bine toată viaţa.

Sora lui, JIRA, avea alte înclinaţii şi preferinţe. Neplăcându-i alcoolul, prefera sucurile din fructe proaspete, pe care le consuma zilnic. Bunicii Astrida şi Marcelo erau şi ei negustori, comercializând fructe autohtone. Astrida prepara dulceţuri delicioase, pe care le vindea în curtea casei, încasând bani frumoşi pe ele. JIRA, trecând de vârsta copilăriei, s-a angrenat cu multă pasiune în activitatea bunicilor. În şopronul din curtea lor, unde Astrida îşi vindea oalele cu dulceaţă, fata şi-a amenajat un loc de muncă, pregătind sucuri proaspete din citrice. Treptat, toată populaţia orăşelului Porto ajunsese să circule prin curtea lor, fiecare cetăţean cumpărând câte ceva.

La 18 ani, JIRA era o domnişoară frumoasă, zveltă, bine educată şi foarte harnică. Anii de învăţământ general, urmaţi la şcoala de fete, i-au fost de mare ajutor în formarea ei ca persoană cultă şi distinsă. JIRA citea enorm de când intrase la şcoală, pasiunea ei pentru lectură fiind egalată doar de cea pentru comerţ. Fata citise toate cărţile din mica bibliotecă a şcolii şi pe cele oferite de soţia preotului, care cumpăra cu plăcere dulceţurile Astridei.

Printre clienţii bunicii se aflau soţii Augusto şi Sevida Vades, părinţii medicului Jinelo Vades, care îşi urmase studiile universitare la Londra. În anul 1911, Jinelo a luat-o de soţie, ducând-o să locuiască împreună cu el în casa cumpărată de părinţii lui, drept recompensă pentru că reuşise să îşi termine facultatea. Tânărul medic se întorsese în urmă cu 2 ani din Anglia şi reuşise să îşi deschidă un cabinet privat, care era plin cu pacienţi în fiecare zi. La 27 de ani, Jinelo devenise soţul unei fete de 18 ani, fiind foarte mulţumit că JIRA era harnică, frumoasă şi o pricepută comerciantă în devenire.

Foarte curând după căsătorie, imaginaţia JIREI a dat bune rezultate, ea înţelegând că Jinelo avea nevoie de o farmacie lângă cabinet. Neavând studii de farmacistă, i-a propus soţului ei să vândă plante pentru diverse boli, ce puteau fi achiziţionate din zonele de deal şi pădure, dar şi de la marinarii ce soseau din Caraibe şi America de Sud. Legăturile comerciale cu fosta colonie portugheză Brazilia încă mai erau înfloritoare, cu toate că imensa ţară îşi proclamase independenţa faţă de Portugalia în anul 1822.

Cu un an înaintea căsătoriei eroinei noastre, în 1910, avusese loc o răscoală armată a republicanilor împotriva regelui Manuel II. Acesta a marcat începutul revoluţiei burgheze din Portugalia, rezultatul fiind proclamarea Republicii. Instabilitatea politică din ţară s-a accentuat an de an, în 1912 începând lungul şir de greve ale muncitorilor nemulţumiţi de viaţa grea pe care o duceau. Acestea au continuat şi după finalul Primului Război Mondial, care avusese loc între anii 1914-1918, când Portugalia a participat cu militari alături de ţările Antantei.

Primii doi copii ai soţilor Vades au sosit pe vreme de război, când tatăl lor abia mai reuşea să trateze numeroşii răniţi care erau aduşi pe apă şi pe uscat. Cea mai grăbită a fost Lucida, sosind pe lume în anul 1914. După 2 ani, a apărut frăţiorul ei, Lorencio. La un an după finalul războiului, micuţa Xana le-a încununat fericirea tuturor celor din familie. Bunica Lucila, renunţând la negustoria cu vinuri, s-a ocupat zilnic de nepoţii ei, pe care îi considera adevărate comori venite pe lume pentru a-şi face părinţii şi bunicii fericiţi. Datorită ajutorului imens oferit de mama ei în creşterea copiilor, JIRA şi-a putut continua preţioasa ocupaţie, cea de farmacistă a soţului său.

Cu toţii au stat departe de luptele politice şi de dictatura fascistă instaurată în ţară de generalii Gomes da Costa şi Antonio Oscar de Fragoso Carmona. Soţii Vades s-au străduit să evite provocările membrilor partidului fascist, Uniunea Naţională, condus de şeful guvernului, Antonio de Oliveira Salazar. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Portugalia, deşi se declarase neutră, a cedat câteva baze militare din insulele Azore spre folosinţa forţelor aliate. În anul 1944, în plin război, vapoarele au început să aducă militari bolnavi de tifos. O parte din populaţia oraşului s-a îmbolnăvit, una dintre victime fiind JIRA. Organismul său nu a rezistat bolii, din cauza surmenajului fizic provocat de munca intensă din farmacie. La doar 51 de ani, ea a închis ochii pentru totdeauna, plecând la binemeritata odihnă veşnică.

Nina Petre
13 august 2013

COMENTARIUL ERIKĂI

"Nu m-am dat niciodată înapoi de la muncă; în Italia, având magazinul în centrul comercial, lucram toate zilele, de dimineaţa până seara. Îmi place să mă simt activă. Partea proastă a fost când magazinul a început să nu mai meargă aşa de bine şi a intervenit stresul, de unde şi decizia de a pleca în altă ţară, neavând cine ştie ce bani. Ajungând aici, stresul a continuat pentru un alt an cu vizele. Acum am luat-o de la capăt. Lucrez de dimineaţa până seara, 7 zile din 7. 

Îmi place să citesc. Am avut o perioadă când nu am lucrat şi am utilizat-o în a citi cărţi interesante. Şi să vă spun sincer, mi-a dat forţă. Eram cam istovită (mă enervam cam des, devenisem foarte sensibilă, începusem să gândesc negativ, iar faptul că nu înţelegeam ce meserie era pentru mine m-a stresat foarte mult). Citind cărţi ca "Autobiografia unui Yoghin", "Conversaţii cu Dumnezeu"... mi-am pus ordine din nou în mintea mea. 

Îmi place să-i ajut pe cei din jurul meu.

Nu mi-ar plăcea să muncesc de dimineaţa până seara toată viaţa, ci doar pentru o perioadă, cât să ne aranjăm un pic. Îmi doresc să vizitez cât mai multe ţări şi să cunosc obiceiurile şi cultura lor."

Erika
15 august 2013
Australia

< sus >

EPISODUL 2 - ADWI

Episodul spiritual nr.2 o are ca eroină pe ADWI ZAKIRI, femeie originară din Persia. Ea s-a născut în localitatea Sirik, port la Golful Oman, situată în sudul Persiei, şi a trăit între anii 1802-1869. Părinţii ei, Zohral (tatăl) şi Lusde (mama), au avut cinci copii: cele trei fete se numeau Adwi, Kirde şi Lanko, iar fraţii lor, Arkal şi Zonkadin. ADWI era cel de-al doilea copil născut de Lusde, fiind cu 2 ani mai mică decât sora ei Kirde. Familia lui Zohral era prosperă, ambii soţi ocupându-se cu comerţul.

În perioada vieţii lui ADWI, Persia a fost condusă de dinastia Kajarilor. Aceasta fusese întemeiată în anul 1794 de către şahul Agha Mohammad. În anul naşterii eroinei noastre, 1802, în Persia domnea şahul Fath Ali. Din 1834, a urmat şahul Mohammad. În 1848 i-a venit rândul la domnie şahului Nasir ad-Din, care a condus ţara până în anul 1896, când ADWI nu mai era de mult printre cei vii. Persia, regiune istorică din Orientul Mijlociu, corespunde actualei republici a Iranului. Numele oficial de Iran a fost dat Persiei în anul 1935.

În anul 650, Persia a fost cucerită aproape în întregime de arabi, care i-au schimbat în totalitate sistemul social şi spiritual. În două secole, ţara a fost islamizată, dar în califatul abbasid al Bagdadului influenţele persane au fost suficient de puternice pentru a rezista un timp mai îndelungat. Nici măcar dominaţia ulterioară a turcilor selgiucizi şi a mongolilor nu a reuşit să şteargă amprenta originalităţii persane, legată strâns de islamismul şiit, care a reapărut cu putere şi în epoca modernă. De la prăbuşirea Imperiului Sasanid (în anul 651) şi până la constituirea dinastiei persane a Safavizilor (în 1502), Persia a fost condusă de familii domnitoare nepersane. În secolele 9-10, ţara s-a desprins treptat din Califatul Arab. În secolele 13 şi 14 a fost devastată de două invazii mongole pustiitoare. În secolul 15 a fost stăpânită de turcii oguzi. Ismail I (1502-1524), întemeietorul dinastiei Safavizilor, a pus bazele unui nou stat persan centralizat, care a cunoscut o remarcabilă strălucire în vremea lui Abbas I cel Mare (1588-1629). Curentul religios şiit a fost impus ca religie de stat. În timpul dinastiei Kajarilor (1779-1925), Persia a cunoscut o perioadă de declin. În războaiele purtate împotriva Rusiei (1804-1813 şi 1826-1828) a pierdut importante teritorii de la graniţă: Gruzia, Daghestanul, Azerbaidjanul, Armenia.

Copilăria lui ADWI a fost liniştită şi îmbelşugată. Ea şi sora mai mare, Kirde, i-au ţinut locul mamei, supraveghind servitorii şi jucându-se cu fraţii mai mici, Lusde fiind ocupată să îşi ajute bărbatul în munca lui de negustor. Amândoi aveau un depozit mare în apropierea portului, unde primeau şi trimiteau mai departe spre vânzare mărfuri importante aduse din nord, pe uscat şi de pe apă, dinspre Marea Arabiei. Persia a reprezentat dintotdeauna un teritoriu de tranzit în cadrul comerţului la mare distanţă. Fiecare dintre variantele importante ale rutei terestre (în nord) şi ale celei maritime (în sud) şi-au dat întâlnire pe insula şi în strâmtoarea Ormuz. Oraşul Sirik era despărţit de Peninsula Arabiei prin strâmtoarea Ormuz. Depozitul soţilor Zakiri era mereu plin cu cereale, bumbac, ulei de in şi de susan, stofe colorate, curmale, stafide, vin, unelte din metale preţioase. Din omenie şi bun simţ, părinţii lui Adwi nu au participat niciodată la comerţul cu sclavi aduşi din Africa sau din alte părţi.

Fata, având deja 16 ani, îşi ajuta părinţii la depozit când a fost remarcată de militarul Hadwar Ishleki. Ajuns la 29 de ani, după 14 ani de viaţa militară severă, Hadwar era dornic să aibă o nevastă şi copii, gândindu-se că averea importantă, strânsă prin jafuri şi recompense, trebuia lăsată unor moştenitori după moartea lui. Îşi începuse cariera militară la doar 15 ani, luptând în războiul ruso-persan, care a durat până în 1813. Cinci ani mai târziu, în 1818, a făcut nunta cu aleasa inimii, frumoasa ADWI, care la 16 ani era încă o copilă. Negocierea căsătoriei se făcuse cu sume mari de bani, cei 4 părinţi punându-şi la un loc dotele pentru averea viitoarei familii. Devenind mare doamnă, ca soţie de militar bogat, ADWI a renunţat la munca din depozit, dedicându-se vieţii din noua familie.

După 3 ani de la căsătorie a născut primul copilaş, pe fiul lor Orhan. Până la 27 de ani au mai venit pe lume unica fată, Manduke, şi fraţii ei Iskendil şi Zondekid. Timp de 34 de ani, până când soţul ei s-a retras din activitatea militară, ADWI a stat mai mult singură cu copiii şi servitorii din uriaşa casă. Hadwar era nevoit să se supună tuturor ordinelor de plecare la lupte, altfel risca să cadă pradă plutonului de execuţie. Cele mai grele războaie la care a participat după căsătorie au fost cel ruso-persan dintre anii 1826-1828 şi cel anglo-persan dintre anii 1837-1842. Rămânând acasă în scurte permisii, Hadwar îşi admira copiii, minunându-se la fiecare întâlnire ce frumoşi şi voinici erau. ADWI, mamă excelentă, i-a crescut asigurându-le cele mai bune condiţii de trai şi de educaţie. Dispunând de bani suficienţi, femeia le-a adus profesori vestiţi, care i-au învăţat elementele de cultură absolut obligatorii copiilor proveniţi din familiile bogate.

La finalul războiului anglo-persan, în anul 1842, la vârsta de 53 de ani, Hadwar a fost înnobilat de şahul Mohammad pentru meritele sale deosebite ca militar de grad superior. S-a retras din cariera militară la 61 de ani, în 1850, după ce participase la înnăbuşirea în sânge a răscoalei antifeudale a babizilor (militanţi religioşi care propovăduiau frăţia universală şi toleranţa). Hadwar a organizat împuşcarea liderului mişcării babiste, persanul Sayyid Mirza Ali Muhamad, care fusese comandată de şahul Nasir ad-Din. Multe nopţi ce au urmat masacrului celor 20000 de participanţi la răscoală au fost bântuite de vise înspăimântătoare. Hadwar se visa mereu în faţa plutonului de execuţie, aşteptând să îl atingă gloanţele ucigaşe. ADWI, îngrijorată de starea bărbatului ei, îl liniştea după cum putea, aşteptând nerăbdătoare zorile, când Hadwar înceta să mai urle prin somn.

ADWI a mai trăit 19 ani după retragerea soţului ei din armată. A fost o perioadă liniştită, dedicată aşezării fiecărui copil pe drumul său şi îngrijirii sănătăţii lui Hadwar. În mod inevitabil, băieţii şi-au imitat tatăl, devenind şi ei militari. Cei doi părinţi trăiau clipe grele, ştiindu-i plecaţi la lupte crâncene. Fata, Manduke, s-a măritat la 17 ani cu un negustor bogat, care făcea afaceri profitabile cu cereale. Hadwar, având semne dureroase pe trup rămase de la răni vechi, avea nevoie permanentă de îngrijiri medicale. ADWI, femeie descurcăreaţă, aducea acasă toţi medicii şi vracii despre care auzea că s-ar pricepe să îi vindece bărbatul de urmările războaielor. Ea însăşi învăţase să îi pună cataplasme, să îi facă masaje, să îi prepare ceaiurile, licorile, alifiile, mâncărurile consistente şi puternic hrănitoare.

La 67 de ani, obosită de muncă, grijile zilnice şi suferindă la rândul ei, buna şi iertătoarea ADWI a trecut la cele veşnice. Avea mare nevoie de odihnă şi liniştirea sufletului. Hadwar, ajuns la venerabila vârstă de 80 de ani, a mai trăit câteva luni, după care şi-a urmat soţia în pământ.

Nina Petre
29 septembrie 2013

COMENTARIUL ERIKĂI

"Adwi Zakiri este un personaj pozitiv. În sensul că a fost alături de soţ atunci când el a avut nevoie, s-a descurcat singură în educaţia şi creşterea celor 4 copii atunci când soţul era plecat. 

Adwi, ca şi celălalt personaj, Jira, s-au căsătorit devreme. Adwi, la 16 ani, iar Jira, la 18 ani. În această viaţă m-am căsătorit la 27 ani. Probabil am ales un pic de relax. Amândouă personajele au murit din cauza surmenajului, având nevoie de linişte sufletească şi odihnă. În această viaţă îmi doresc liniştea sufletească. 

Am înţeles că doar prin arderea karmelor ne putem elibera şi nu ar mai trebui să ne reîncarnăm. Putem să ne continuăm evoluţia spirituală în astral şi cauzal."

Erika
2 octombrie 2013
Australia

< sus >

EPISODUL 3 - TANCREDO

Spaniolul TANCREDO LAVI s-a născut în oraşul Barcelona, port la Marea Mediterană, şi a trăit între anii 1723-1784. Părinţii lui Tancredo, Sadeno şi Aurita, au avut doi copii, ambii băieţi: Tancredo şi fratele său mai tânăr cu 4 ani, Jedullo. Familia Lavi trăia din munca de comercianţi a părinţilor, ajutaţi de fiii lor după ce băieţii au mai crescut, depăşind primii ani ai copilăriei. Soţii Lavi aveau un mic magazin în apropierea portului, unde comercializau produse alimentare, unele autohtone, altele achiziţionate de pe corăbiile care soseau din ţări îndepărtate.

Barcelona, oraşul lor natal de care erau foarte mândri, era încărcat de istorie. La început a fost o colonie a Focidei, apoi s-a aflat sub dominaţie cartagineză, romană, vizigotă (din anul 415), arabă (din anul 713) şi francă (din 801). În anul 864 a devenit un comitat independent. După aceea, în calitate de centru al dinastiei aragoneze, a cunoscut o lungă perioadă de înflorire comercială (în secolul 12), întreruptă după unirea cu Castilia. În contrast cu politica centralizatoare a suveranilor spanioli, Barcelona s-a revoltat împotriva regelui Filip IV (în 1640). A fost ocupată de Ludovic XIII al Franţei până în 1652, apoi de englezi (în 1705) şi francezi (în 1714) în timpul războiului de secesiune spaniolă. În timpul domniei lui Carol I (1516-1556), care, sub numele de Carol Quintul, a fost proclamat împărat al Sfântului Imperiu Roman, Spania a devenit prima putere europeană, cucerind regatul Napoli, Sicilia, ducatul Milano, Ţările de Jos, America Centrală şi Meridională, insulele Filipine. În secolul 16, Spania a dobândit cel mai vast imperiu colonial şi s-a impus ca prima putere comercială şi maritimă a lumii. Între anii 1580-1640 a stăpânit temporar şi Portugalia.

Începutul declinului Spaniei l-a marcat proclamarea independenţei Olandei, în anul 1581. În 1588, invincibila Armadă, flota care urma să cucerească Anglia, a fost distrusă. În secolul 17, Spania este constrânsă să cedeze Olandei şi Angliei locul de prim negustor şi navigator al Europei şi să renunţe în favoarea Franţei la gloria de a poseda cea mai puternică armată terestră de pe continent. În secolul 18, cel în care a trăit eroul nostru TANCREDO, ţara lui rămăsese o putere de rangul doi în concertul politicii europene şi mondiale. Constituită într-un stat naţional solid încă de la începutul epocii moderne, Spania a ajuns la apogeul puterii mondiale graţie suveranilor din dinastia de Habsburg. Vastul imperiu colonial a adus mari bogaţii statului spaniol, dar nu a dus şi la o dezvoltare economică naţională reală. Declinul puterii habsburgice, înapoierea economică, tradiţionalismul religios şi social rigid au stat la baza decadenţei spaniole din secolul 18. În perioada vieţii lui TANCREDO, Spania a fost condusă de 3 regi: Filip V de Bourbon (1700-1746), Ferdinand VI cel Înţelept (1746-1759), Carol III (1759-1788).

La 18 ani, în timpul domniei suveranului Filip V de Bourbon, TANCREDO a cerut să fie încorporat în marina regală spaniolă. Timp de 10 ani a participat la misiuni de apărare a ţărmului hispanic. La 28 de ani s-a căsătorit cu o fată de 19 ani, fiica unui ofiţer de marină pe care îl cunoştea bine. Elana Da Sintes primise o educaţie foarte bună de la mama ei, Elina. Aceasta provenea dintr-o familie de nobili care locuiau la ţară, fiind mari proprietari de terenuri agricole şi viticole. Elana i-a dăruit lui TANCREDO trei copii: fata se numea Cornella, iar fraţii ei, Gineso şi Hariton. Tatăl lor fiind mai mult plecat pe mare, toţi îl aşteptau cu nerăbdare, fiecare sosire a lui TANCREDO reprezentând un mare eveniment. El ajungea acasă încărcat de cadouri şi bani, dar şi cu tot felul de cicatrice pe corp.

După naşterea lui Hariton, TANCREDO a primit rangul de ofiţer în marina regelui Carol III. Activa pe o corabie uriaşă, puternică, rezistentă în luptele cu navele conduse de piraţi. Anul naşterii lui Hariton a fost marcat de încheierea celui de-al treilea "pact de familie" între Bourbonii din Spania, Franţa, Napoli şi Parma împotriva Angliei. În anul următor, 1762, Spania a intrat în Războiul de 7 ani împotriva Angliei şi Prusiei, care dura deja de 6 ani. Corabia condusă de căpitanul TANCREDO Lavi a ajuns în misiuni de luptă până la ţărmul Angliei. Ultimele misiuni de luptă navală au fost îndeplinite de TANCREDO la vârsta de 56 de ani, dincolo de Oceanul Atlantic, în apropierea ţărmului nord-american. Spania, aliată cu Franţa, purtase lupte crâncene împotriva trupelor trimise de Anglia în cursul Războiului de Independenţă a coloniilor engleze din America de Nord.

Starea precară a sănătăţii nu i-a mai permis lui TANCREDO să îşi continue activitatea militară. Suferind de reumatism, având vederea slăbită de strălucirea suprafeţei oceanului şi de apa sărată intrată în ochi, purtând urme dureroase ale rănilor produse de pumnale şi gloanţe, el s-a retras în intimitatea imensei vile în care locuia cu familia. Fata lui, Cornella, căsătorită cu un om de afaceri, locuia în vila soţului, fiind deja mamă a doi copilaşi. Gineso, fiul cel mare, la cei 26 de ani ai săi, făcea progrese uimitoare în armata regală de uscat, călcând pe urmele tatălui său, evitând totuşi călătoriile pe mări şi oceane. Încă nu se căsătorise, dorind să devină foarte bogat înainte de a-şi lua o fată drept soţie. Fiul cel mic, Hariton, sătul de nenumăratele povestiri milităreşti din casa părinţilor, se pregătea să devină om de afaceri cu cereale, fiind influenţat de bunicul Sadeno şi de cumnatul Lidoro, soţul Cornellei.

TANCREDO a trăit doar 61 de ani, atât cât i-a permis starea sănătăţii. Primise la domiciliu numeroşi medici, vraci, babe descântătoare, făcându-şi datoria faţă de trupul său, căruia îi datora puterea de supravieţuire în condiţiile extreme din timpul vieţii militare. În ultima sa călătorie poposise în câteva insule din arhipelagul Caraibilor, de unde îşi luase lăzi încărcate cu plante medicinale. Adusese cu el şi un vraci din Hispaniola (Haiti), care prinsese drag de el. Nici vrăjitorul Korri nu l-a putut face să trăiască mai mult decât îi fusese scris. Într-o dimineaţă însorită, când locatarii casei se pregăteau pentru treburile zilei, Elana i-a închis ochii soţului ei, aprinzându-i o lumânare. TANCREDO plecase la odihna veşnică.

Nina Petre
18 octombrie 2013

COMENTARIUL ERIKĂI

"Am fost obişnuită cu eroine, iar acum a trebuit să mă imaginez un bărbat. Mi-am adus aminte, imediat când am citit această scrisoare, de eroina din episodul spiritual nr. 2, care a fost căsătorită cu un bărbat care a avut o muncă asemănătoare cu cea al lui Tancredo (militar), doar că s-au schimbat rolurile. În anii 1700 am fost bărbat militar, iar în anii 1800 m-am reîncarnat ca femeie şi soţie a unui militar.

Reuşesc acum să înţeleg anumite comportamente pe care le-am avut în copilărie. Mama îmi povestea o scenă de când eram copil, care mă aseamănă foarte mult cu Tancredo. Aveam un an şi jumătate şi eram în drum spre bunici. Era iarnă, era zăpadă şi eu stăteam pe o sanie pe care o conducea tata. La un moment dat, am început să plâng. M-au lăsat singură, ca să înţeleagă ce voiam. M-am suit în picioare pe sanie, ţinând coarda strâns în mâini. Voiam să o conduc eu şi nu acceptam nici un ajutor. 

Comportamentul meu a fost mult mai puternic când eram copil. Când eram la joacă, eu eram aia care conduceam orice joc, trebuiau să facă cum spun eu. Zicea mama că numai gura mea se auzea şi mă înţelegeam foarte bine cu băieţii şi la liceu, şi în facultate. După vârsta de 25 de ani, am început să fac diferenţe şi să-mi pun întrebări: E bine cum gândesc? E greşit ceea ce fac? Merg pe calea cea bună? Şi am devenit mai maleabilă. Am încercat să schimb acel comportament, pentru că mi se părea ca şi cum aş vrea să pun stăpânire pe vieţile altora spunându-le ce să facă şi asta pentru că le voiam binele şi mă implicam mult în rezolvarea problemelor altora şi apoi bineînţeles că mă aşteptam să facă aşa cum ziceam eu. 

Mi-au mai rămas ceva rămăşiţe din comportamentul pe care îl aveam când eram copil, dar încerc să-l înăbuş, pentru că am înţeles multe lucruri, chiar foarte multe lucruri.

Lupt pentru ceea ce mi-am propus, dar foarte important pentru mine este să ştiu ce vreau. Tot timpul am gândit că orice este posibil şi nu mi-am pus nici un fel de baraj."

Erika
21 octombrie 2013
Australia

< sus >

EPISODUL 4 - TINEK

Eroina episodului spiritual nr.4 este australianca TINEK LEMRE. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 1629-1681. S-a născut într-o comunitate de aborigeni aşezată în apropierea lacului denumit mai târziu Mac Leod. Acest lac se află pe coasta de vest a continentului australian. Nu departe de vechiul sat aborigen s-a dezvoltat oraşul Minilya.

Australia, cea mai întinsă "insulă" a Terrei, este totodată singurul stat care ocupă un întreg continent. Data sosirii primelor valuri de locuitori este fixată în urmă cu 100.000 de ani. În acea epocă, din cauza nivelului scăzut al apelor oceanului, Noua Guinee era încă legată de Australia. Pătrunderea oamenilor pe continentul australian s-a produs din Asia, adică dinspre nord. Puntea de trecere între cele două continente a constituit-o marele arhipelag indonezian, străbătut pe etape, atât prin folosirea uscatului, cât şi a micilor porţiuni de mare dintre insule. Grupuri de emigranţi purtaţi de vânturi şi curenţi, folosind plute simple, au ajuns până la ţărmurile Australiei. În Australia oamenii au apărut la început pe ţărmul nordic, iar de acolo s-au răspândit pe continent spre est, sud şi sud-vest.

La sfârşitul secolului 16 şi începutul secolului 17, corăbiile temerarilor navigatori olandezi brăzdau apele oceanului planetar, ajungând până pe coastele arhipelagului indonezian. Descoperind insula Djawa şi alte insule indoneziene, marinarii olandezi au pornit în căutarea unor noi drumuri care să-i călăuzească spre aceste insule, atunci când veneau dinspre Capul Bunei Speranţe. În drumurile lor prin partea de răsărit a Oceanului Indian, navigatorii olandezi se apropiau adesea de ţărmurile apusene ale Australiei, aşa-numitul Continent Sudic. Tot olandezii au fost primii europeni care au pus piciorul pe acest nou continent, numit de ei "Noua Olandă". Cei dintâi navigatori care au căutat să afle adevărul în legătură cu Noua Olandă au fost olandezul Iansz, plecat din Djawa de vest în anul 1605, şi spaniolul Torres, care în 1606 a demonstrat, prin călătoria întreprinsă de el, că Noua Guinee nu face parte din Continentul Sudic, ci este o insulă.

În anii imediat următori, numeroşi navigatori olandezi au început să descopere mari porţiuni ale continentului australian, mai ales pe ţărmul nordic, vestic şi sudic. Datorită lor, prin anul 1640 (când TINEK avea 11 ani) olandezii cunoşteau mai multe zone ale continentului australian şi erau convinşi că Noua Olandă este o uriaşă peninsulă a Continentului Sudic. În anul 1644, navigatorul Abel Tasman a întocmit o hartă prin care a dovedit că toate pământurile descoperite până atunci de olandezi (cu excepţia Tasmaniei) erau părţi ale unui singur continent: Noua Olandă (Australia). Piratul englez W. Dampier a explorat ţărmurile nord-vestice ale continentului în anul 1688. Întorcându-se în ţara lui, a descris Noua Olandă în culori atât de sumbre, încât explorarea continentului a fost abandonată timp de mai multe decenii.

Aborigenii australieni au atras în mod deosebit interesul oamenilor de ştiinţă prin enigmatica lor origine şi istorie, prin originalitatea modului de viaţă. Cultura lor materială reprezintă un minunat exemplu de adaptare a omului la condiţiile mediului înconjurător.

În perioada vieţii eroinei noastre, TINEK, coloniştii europeni nu ajunseseră în zona lacului Mac Leod.

Familia lui TINEK locuia într-un sat care cuprindea câteva zeci de suflete. Nivelul lor de trai era caracteristic epocii comunei primitive. Lundu (tatăl) se ocupa în principal cu procurarea hranei prin pescuit şi vânat. Noke, nevasta lui, avea în grija ei întreaga viaţă de familie, ocupându-se de gospodărie, creşterea copiilor, căratul apei, culesul unor plante comestibile sau de leac. Dintre cei şapte copii născuţi de Noke, doar doi au ajuns la vârsta maturităţii: TINEK şi sora ei mai tânără cu 3 ani, Olro. Ceilalţi cinci copii decedaseră în primii ani de viaţă, din cauza unor boli grave, a atacurilor insectelor şi reptilelor veninoase.

Chiar din prima zi de după naştere, copiii erau lăsaţi să stea la soare, iar după ce învăţau să apuce, mama lor le dădea să ţină în mânuţe şi să sugă bucăţi de carne crudă. Atâta timp cât erau alăptaţi de mamă, copiii erau puternici, voinici şi veseli. De îndată ce erau trecuţi la hrana adulţilor, de cele mai multe ori săracă, li se umflau burţile, se îmbolnăveau şi adeseori mureau.

Copiii soţilor Lunde şi Noke erau foarte îndrăgiţi de părinţi. Au crescut într-o libertate deplină, nestingheriţi de nimeni şi de nimic, la fel ca toţi copiii din satul lor. În tot ce făceau, ei îi imitau pe adulţi, iar jocurile lor reproduceau în multe privinţe viaţa de mai arziu, aspră şi nesigură. Fetele au învăţat de mici să culeagă hrana, să împletească saci şi traiste, să ajute la construcţia colibelor. În acest fel, TINEK şi Olro s-au pregătit intens pentru viaţa lor de mai târziu, ca femei măritate.

La 17 ani, TINEK i-a fost dată de nevastă lui Itho, un tânăr de 21 de ani, care îşi făcuse o colibă separată de a părinţilor lui, în vederea căsătoriei cu TINEK. Din iubirea lor au rezultat două fetiţe. Pe Landui, TINEK a născut-o la 19 ani. După doi ani a sosit şi sora ei, Norrek. TINEK şi Itho au trăit împreună doar 5 ani. Împlinind 26 de ani, bărbatul a murit înecat în apa lacului, fiind atacat de o vietate periculoasă. TINEK rămăsese astfel văduvă la numai 22 de ani, având de crescut o fetiţă de 3 ani şi una de numai un an. Timp de 18 ani, până când sătenii i-au adus un bărbat dintr-un alt sat, sărmana a fost ajutată de celelalte femei să supravieţuiască, oferindu-i porţii de carne, peşte şi alte vietăţi aduse de bărbaţi. Pentru fetele ei s-au găsit bărbaţi potriviţi, buni gospodari şi iubitori de familie.

Împlinind 40 de ani, TINEK a decis să plece pentru totdeauna din satul de lângă lac, acceptând propunerea lui Nardi, un bărbat văduv de pe malul oceanului, aflat în căutarea unei neveste pe placul său. Landui şi Norrek fiind deja căsătorite şi mame, au plecat împreună cu Tinek şi noul ei bărbat, nedorind să o lase singură în stăpânirea lui, după 18 ani de suferinţe şi lipsuri îndurate de la moartea tatălui lor. Ajunşi cu toţii în satul de pe ţărm, au găsit coliba lui Nardi, lângă care cele două fiice şi-au construit colibele lor. Cu toţii se înţelegeau bine, împărţindu-şi hrana provenită din pescuit, vânat şi culesul plantelor comestibile. TINEK a pierdut 3 prunci, micuţii îmbolnăvindu-se în primele luni de viaţă.

Nemairămânând însărcinată şi neavând mare lucru de făcut în gospodărie, a învăţat de la o bătrână tămăduitoare să trateze oamenii bolnavi. Culesul plantelor de leac era o întreagă aventură în mijlocul naturii aspre, neprimitoare şi plină de pericole. Folosirea plantelor tămăduitoare era deseori însoţită de descântece. Bolnavii şi bătrânii lipsiţi de puteri se bucurau de multă atenţie şi consideraţie din partea sătenilor. În general, rezistenţa oamenilor la boli era uimitoare. Cei răniţi dovedeau un neobişnuit curaj şi multă răbdare. Odată ajuns bolnav, săteanul considera că ar fi căzut pradă farmecelor unor duhuri rele şi începea să se pregătească de moarte. Adeseori bolile şi epidemiile duceau la deznodăminte tragice, deoarece, fiind ascunse, erau mai greu de depistat şi de tratat decât rănile vizibile.

Băştinaşii australieni se temeau foarte mult de şerpii veninoşi. După părerea lor, ca să vindeci pe cineva de muşcătura unui şarpe veninos trebuia să prinzi şarpele cu ajutorul unei furci de lemn, să îl legi cu sfoară şi să îl atârni într-un copac. El nu putea fi ucis şi nici lovit, altfel cel muşcat murea. Şarpele atârna drept ostatic, această procedură constituind o parte a tratamentului. Dacă omul muşcat se vindeca, şarpelui i se dădea drumul, dar nu putea fi ucis, pentru că starea bolnavului s-ar fi înrăutăţit, putând să moară. Când era chemată să salveze oameni muşcaţi de şerpi, TINEK sugea din rană sângele infectat, ardea rana sau aplica o tăietură circulară în jurul locului muşcat de şarpe.

Localnicii de pe ţărmul oceanului sufereau mult şi de pe urma scorpionilor şi a meduzelor. Muşcăturile şi arsurile acestora erau foarte dureroase, uneori mortale. Scorpionii atacau femeile în timp ce căutau printre pietre diferite plante. Pentru a opri mâncărimea şi durerea, femeile se legau deasupra şi sub rană, apoi aplicau pe locul respectiv nisip fierbinte şi umed. Ele îşi mai tratau muşcăturile scorpionului prinzându-l şi strivindu-l de rană. În cazul unor răni deschise, sângerânde, TINEK aplica pe ele lut, grăsime de şarpe, răşina unor arbori, sucuri de plante. Folosea de asemenea pentru tămăduirea rănilor urină de om sau lapte de mamă. Unele dintre aceste substanţe erau folosite şi în cazul abceselor sau al inflamaţiilor. TINEK lega rănile cu scoarţă moale de arbori, iar pentru oprirea hemoragiilor folosea cărbune vegetal, cenuşă, pânză de păianjen şi grăsimea unor animale. Dacă o rană rămânea nevindecată vreme îndelungată, TINEK aducea o anemonă de mare şi o aplica pe rană. Dacă unele răni sângerau puternic, introducea în ele obiecte încinse pentru a le arde sau turna peste ele apă fierbinte, după care aplica un plasture din scoarţă de hibiscus. Răniţii care avea craniul crăpat erau legaţi strâns peste rană cu fibre de liană.

Femeile şi copiii sufereau adesea de arsuri. TINEK obişnuia să le spele arsurile cu apă foarte sărată, rămasă după flux în gropile de pe ţărm. La durerile de stomac bolnavii primeau ca purgative miere şi răşină de eucalipt sau anumite plante cu efect de constipare. În cazul durerilor de spate, locul dureros era legat strâns cu o liană, iar dacă durerile persistau, pe spate se aplica nisip umed încălzit la foc. Ca medicament împotriva tusei şi răcelii erau folosite adesea furnicile verzi, care atârnau de crengile copacilor în cuiburi de formă sferică. Strivite şi puse în apă, soluţia se acidula, urmând să fie consumată de bolnavi. La dureri reumatice, bolnavului i se cresta pielea capului, ca să piardă sânge. TINEK trata bolile de piele prin aplicarea pe locurile respective a argilei sau ocrului roşu. Ea spăla rănile cu urină sau cu apă în care ţinuse la macerat scoarţa unor copaci. Dacă unii dintre săteni sufereau de dureri de cap, tămăduitoarea îi aşeza contra vântului, lângă un foc în care arunca un cuib de furnici albe. Bolnavii se făceau bine după ce respirau acel fum timp de o zi întreagă. TINEK afirma deseori că bolnavii care voiau să se vindece aveau datoria să se adreseze stelelor sau spiritelor strămoşilor care îi vizitau noaptea, cerându-le tămăduirea.

Nina Petre
26 noiembrie 2013

COMENTARIUL ERIKĂI

"Am citit cu atenţie aceste dezvăluri ale eroinei Tinek, care m-au impresionat foarte mult prin viaţa aspră, având în vedere condiţiile de trai pe acele vremuri în Australia. Există o extraordinară diferenţă între metodele de vindecare la acele vremuri  şi nivelul la care ne găsim astăzi în medicină şi tehnologie. Citind toate acele ingrediente de vindecare primitive, îmi dau seama că unele dintre ele le utilizăm şi astăzi, cum ar fi: mierea, eucaliptul, argila... 

O asemănare cu Tinek poate fi faptul că îmi place să realizez câte ceva pentru casă, cum ar fi: pernuţe decorative, vaze mici din hârtie pentru pixuri. Îmi plăcea foarte mult să croşetez când eram mai mică.

Mi-a plăcut mult şi legătura dintre Tinek cu cele două fiice, care au hotărât să îşi însoţească mama când aceasta a hotărât să plece definitiv de lângă lac, acceptând propunerea acelui văduv.

O altă trăsătură comună este că, atunci când cineva suferă, nu reuşesc să fiu indiferentă. Chiar dacă acum nu mai ştiu nici una din technicile pe care le utiliza Tinek, totuşi încurajez persoana şi îi spun că TREBUIE să fie un remediu la problema pe care o are. Şi încerc să ajut, căutând informaţii despre cum se poate vindeca problema respectivă şi, spre surprinderea ei, mă interesez ce plante, mirodenii, decocturi şi ceaiuri sunt bune pentru acea problemă. 

Am văzut că personajul Tinek credea în spiritele strămoşilor. Această asemănare am văzut-o şi la mine. Cred foarte mult în spirite şi chiar îmi place să înţeleg mult mai multe despre lumea spiritelor.

Sunt bucuroasă că Tinek a vindecat persoanele bolnave din acele timpuri. A învăţat foarte multe lucruri de la acea bătrână tămăduitoare şi sunt bucuroasă că Tinek a avut aceste înclinaţii spre vindecarea oamenilor nevoiaşi."

Erika
30 noiembrie 2013
Australia

< sus >

Episoadele spirituale de mai sus se regăsesc în cartea
"VIEŢILE ANTERIOARE ALE SPIRITULUI - volumul 1", autor NINA PETRE

 

EPISODUL 5 - HAIDU

Am ajuns la episodul spiritual nr.5, al cărui erou este filipinezul HAIDU NAM. El a trăit între anii 1540-1598. HAIDU s-a născut într-o localitate portuară situată în nordul insulei Luzon, la confluenţa dintre Marea Chinei de Sud şi Marea Filipinelor. Devenind ulterior un oraş-port important pentru comerţul maritim, localitatea a primit denumirea de Aparri.

Părinţii lui HAIDU erau oameni săraci, trăind împreună cu numeroşii copii din vietăţile marine şi cele de uscat aduse de Tunuku (tatăl). Nuhe, nevasta lui, cultiva plante destinate hranei şi se ocupa cu toate treburile gospodăreşti. Ea a dat naştere la 7 copii, dintre care 4 au decedat la vârste fragede, suferind de boli grave. Dintre cei care au supravieţuit, HAIDU era singurul băiat. Surorile lui, Dukele şi Mimo, erau mai tinere decât el. Dukele avea cu 2 ani mai puţin decât HAIDU, iar Mimo, cu 8 ani.

Bărbaţii mai curajoşi aveau ambarcaţiuni uşoare, confecţionate din fibre vegetale împletite, cu care ajungeau până pe marea insulă din sud, denumită ulterior Taiwan. De acolo aduceau mărfuri care lipseau din zona lor.

Oamenii de ştiinţă au descoperit că insulele arhipelagului filipinez erau locuite chiar şi în urmă cu 20.000 de ani. Primele populaţii menţionate de izvoarele istorice aparţineau familiei de limbi austroneze aeta, urmate de triburi malaiezo-polineziene. În secolele 15-1 î.Hr. arhipelagul era locuit de pigmoizi (negritos), cărora li s-au alăturat populaţiile indoneziene, acestea introducând cultivarea orezului şi metalurgia. În secolele 1-6 d.Hr. s-a răspândit influenţa indiană, prin intermediul statului indochinez Fu-Nan. În Antichitate şi Evul Mediu, arhipelagul filipinez a fost influenţat de civilizaţiile indiană, chineză şi indoneziană. Prin filiera indoneziană s-a răspândit în secolul 15 islamismul, insulele filipineze aflându-se în sfera de influenţă a regatelor Srivijaya şi Madjapahit.

Fernão de Magalhaes (Magellan) a fost primul european care a debarcat (în martie 1521) în Filipine, inaugurând epoca dominaţiei spaniole. Numele dat noii colonii în 1542-1543 provenea de la cel al prinţului moştenitor Filip II, viitorul rege al Spaniei. În 1570, spaniolii conduşi de Lopez de Legazpi au cucerit insula Luzon, iar în 1571 au întemeiat oraşul Manila, acesta devenind centrul administraţiei coloniale. Ordine religioase precum cele ale dominicanilor, franciscanilor, augustinilor şi iezuiţilor au dobândit o importantă poziţie economică şi politică în Filipine, contribuind la impunerea catolicismului. Locuitorii din insula Mindanao, rămaşi musulmani, erau denumiţi moros.

Insulele filipineze au îndeplinit un rol de prim plan în comerţul mondial cu mătase, devenind şi o bază pentru misiunile catolice în Extremul Orient. Timp de 350 de ani, pe insulele filipineze au avut loc peste 100 de răscoale anticoloniale, îndreptate împotriva dominaţiei spaniole. Eroul nostru, HAIDU, încă nu se născuse când tihna băştinaşilor filipinezi a fost tulburată de conquistadorii spanioli, care sosiseră în corăbiile lor uriaşe. După 30 de ani de la naşterea lui HAIDU a fost cucerită insula pe care locuia împreună cu familia lui.

El se căsătorise la 24 de ani cu o fată de origine japoneză. Raiko avea 18 ani când a devenit nevasta lui HAIDU. Supusă şi ascultătoare, bucuroasă că o fată săracă, aşa cum era ea, ajunsese femeia unui negustor înstărit, ea s-a străduit ca totul să fie pe placul bărbatului. La creşterea celor 5 copii a ajutat-o mult mama ei, Uyko, rămasă văduvă pe când fetiţa avea 5 ani. Nici soacra Nuhe nu a rămas indiferentă faţă de nepoţii ei, aducându-le deseori mâncare bună şi haine frumoase. Cei 5 copii născuţi de Raiko au fost educaţi în spiritul muncii şi al ataşamentului faţă de familie. Fetele se numeau Ikeli, Namise şi Dokre. Pe Ikeli mama ei a născut-o la 21 de ani. Fratele ei Sundur apăruse mai devreme cu 2 ani. După Ikeli a sosit surioara ei Namise, la un interval de 5 ani. Namise avea 2 ani când mama lor l-a născut pe Tambi. Ultimul venit, surioara Dokre, le-a întregit familia după 4 ani de la naşterea lui Tambi.

Tatăl lor fiind mereu plecat cu barca lui la pescuit sau pentru schimburi comerciale, băieţii i-au fost mamei de mare ajutor în muncile domestice. După cucerirea insulei, HAIDU s-a grăbit să îşi ofere serviciile ca marinar pe o corabie spaniolă care transporta mărfuri spre continentul european. Împlinind 40 de ani, s-a retras din activitatea navală, fiind bolnav cu plămânii şi stomacul. Călătorise de două ori spre ţara cuceritorilor, Spania, şi fusese bine retribuit de comandanţii corăbiilor pe care navigase.

Ajuns acasă în localitatea natală, HAIDU a mai trăit 19 ani, îndrumându-şi copiii, care încă aveau nevoie de ajutorul său. Nu a renunţat la comerţ, limitându-şi activitatea în zona de nord a insulei. Pe fete le-a măritat cu tineri din localitatea lui, iar cei doi fii au luat calea apelor, aşa cum făcuse şi tatăl lor în tinereţe. După ce au cutreierat pe mare până în China, Taiwan şi Kalimantan, s-au retras lângă familiile lor. Copiii lui HAIDU nu reuşeau să stea multă vreme departe de părinţi, aşa cum se întâmplase şi cu tatăl lor, pe care îl iubeau mult. Toţi îl considerau pe HAIDU un adevărat erou, fiindcă supravieţuise unor călătorii îndelungate. Poveştile lui marinăreşti i-au delectat pe toţi, el având un talent deosebit în relatarea unor fapte din trecut.

La 58 de ani, îmbătrânit înainte de vreme şi grav bolnav de malarie, temerarul navigator şi-a luat rămas bun de la viaţa pământească. Era mulţumit de ceea ce realizase de-a lungul anilor. Cel mai mult îi plăcuse rolul de tată, fiind fericit că toţi copiii săi se descurcau bine. Cu toţii l-au jelit îndelung, alături de Raiko şi de cei 3 nepoţi, pe care HAIDU i-a avut alături până la ultima suflare.

Nina Petre
17 decembrie 2013

COMENTARIUL ERIKĂI

"Mi-a plăcut mult şi personajul Haidu, care a avut o viaţă frumoasă. A avut o familie fericită şi numeroasă, o soţie iubitoare şi harnică. A avut în acelaşi timp şi "spirit liber", datorită faptului că iubea munca de marinar cât şi o frumoasă viaţa de familie. 

Haidu mi-a transmis şi mie "spiritul liber" care poate fi interpretat prin faptul că tot ceea ce aş dori să fac, reuşesc să fac. Eu îmi imaginam căsătoria ca fiind o relaţie între două persoane foarte stresantă, cicălitoare şi greu de convieţuit, pentru că unul vrea în stânga şi altul în dreapta. Toate prietenele mă întreabă cum e să fii căsătorită? Răspunsul meu e: Ca şi înainte de căsătorie, mă simt liberă, doar că sunt căsătorită. 

Mi-am dorit întotdeauna o familie fericită. Iubesc călătoriile şi vacanţele, dar nu prea lungi. 

Când eram mică, îmi plăceau foarte mult poveştile pe care bunica mi le spunea, iar ulterior, la şcoală, luam întotdeauna nota 10 la recitat şi la compuneri. Îmi aduc aminte de profesorul de română care mi-a pus -10 deoarece nu m-a crezut că una dintre compuneri am făcut-o eu. Am făcut parte şi din grupul "Balada", unde se cânta şi recita. Uneori trebuia să-i învăţ să recite pe alţi noi colegi. În schimb, la cântat, mă punea mereu învăţătoarea lângă vreo colegă care avea voce frumoasă şi aşa cântam şi eu după ea. Deci aş putea trage concluzia că recitatul este o asemănare cu personajul Haidu, care povestea întâmplările sale marinăreşti din trecut."

Erika
29 decembrie 2013
Australia

< sus >

EPISODUL 6 - KANIKE

Am ajuns la episodul spiritual nr.6, a cărui eroină este islandeza KANIKE. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 1492-1526. Fata a văzut lumina zilei pentru prima oară într-un sat din zona lacului Pingvalla, situat în sud-estul insulei. Hankdo (tatăl) şi Runne (mama) au avut doi copii, ambii fete: KANIKE şi sora ei mai mare cu 5 ani, Lorske.

În perioada vieţii eroinei noastre, ţara ei s-a aflat sub stăpânirea Regatului Danemarcei. Cu toate că era o insulă izolată, cu o climă aspră şi capricioasă, Islanda a avut o istorie bogată încă de la stabilirea pe teritoriul său a primilor emigranţi, călugări irlandezi sosiţi în preajma anului 800. Adevărata colonizare s-a produs între anii 874 şi 930, prin sosirea vikingilor originari de pe coasta norvegiană a Scandinaviei. În secolul 10, populaţia insulei se ridica la aproape 40000 de locuitori. În absenţa unei puteri politice şi militare centrale, autoritatea supremă legislativă era exercitată de către Althing, un fel de parlament alcătuit din căpeteniile locale, care se întrunea anual. Althing-ul este considerat astăzi drept cel mai vechi parlament din lume.

În anul 1262, Islanda a acceptat unirea cu Norvegia. Din 1380 a fost alipită la Danemarca împreună cu Norvegia, păstrându-şi o anumită autonomie. În secolul 10 a pătruns creştinismul, iar în cel următor, influenţa clerului şi bogăţia mânăstirilor au început să se suprapună peste tradiţiile egalitare ale poporului islandez. Luptele dintre familiile aristocrate au subminat independenţa statului. Hegemonia norvegiană împiedica dezvoltarea economică, la fel ca şi vitregiile naturii. Erupţiile vulcanice, numite popular "furtunile pământului", alternau cu cele ale oceanului, la fel de cumplite. Supravieţuirea pe această insulă ciudată însemna o mare dovadă de vitejie. Cu toate acestea, urmaşii vikingilor norvegieni au reuşit să îşi creeze o civilizaţie şi o cultură originale.

Statul islandez a căpătat curând un caracter aristocratic, puterea intrând pe mâna câtorva familii îmbogăţite, dar el va reuşi să conserve o serie de tradiţii politice egalitare, proprii societăţilor vikinge. Mai mult decât în ţările nordice, în Islanda creştinismul a fost silit să accepte fondul vechi de credinţe şi tradiţii. Practicile străvechi populare au fost impuse de însăşi experienţa vieţii aspre şi pline de privaţiuni a poporului sărac.

În secolul 15, mânăstiri bogate împânzeau ţara, ele ocupându-se mai mult de propria bunăstare decât de viaţa credincioşilor. Aproape toate bunurile funciare ajunseseră în proprietatea Bisericii. Cu totul sărăcită, lipsită de pământ şi deseori de libertatea personală, ţărănimea islandeză era silită să muncească pe proprietăţile Bisericii, în condiţii extrem de grele. Adesea, ţăranii islandezi, deposedaţi de terenurile lor prin voinţa oamenilor Bisericii, ajungeau să trăiască doar din pescuit, vânat, munca la păduri sau comerţ.

Familia lui KANIKE trăia şi ea din comerţ. Hankdo şi Runne fuseseră alungaţi de pe mica lor moşie, pentru că nu mai reuşeau să îşi plătească impozitele. Satul în care poposiseră, aflat într-o zonă cu multe ape, avea majoritatea locuitorilor formată din refugiaţi săraci. Treptat, oamenii au supravieţuit cum au putut, la fel ca şi părinţii lui KANIKE. După mulţi ani, în apropierea bătrânei aşezări a apărut oraşul numit Haukadalur.

KANIKE şi sora ei au crescut în mijlocul naturii copleşitoare prin frumuseţea şi sălbăticia ei. Cele două fete, împreună cu alţi copii, se încumetau să meargă până la izvoarele cu ape fierbinţi, care îşi făceau drum printre crăpăturile stâncilor. Uneori apa ţâşnea cu atâta putere, încât se ridica sus de tot, sub forma unor coloane însoţite de aburi, umplând aerul cu un miros greu de pucioasă. Lui KANIKE îi plăcea să distingă diferite figuri în masele de aburi fierbinţi, cărora le dădea un anumit înţeles. La fel se întâmpla şi cu mersul norilor pe cer. La vârsta adolescenţei, KANIKE ajunsese o ghicitoare îndrăgită de tot satul. Presimţind apropierea unor furtuni sau erupţii vulcanice, locuitorii înspăimântaţi o rugau să privească spre cer şi spre munţii zbuciumaţi de cutremure, pentru a le spune dacă vor scăpa cu viaţă.

Căsătorită la 18 ani cu negustorul Rolmek, a fost dusă după nuntă la casa lui, aflată într-un sat apropiat. La fel ca tatăl fetei, Rolmek străbătea distanţe mari între diverse localităţi, făcând schimb de mărfuri. Devenit bărbat căsătorit la 22 de ani, a simţit că pe umerii săi vor apăsa noi responsabilităţi, mai ales după ce va deveni tată. Soţul ei fiind mereu plecat de acasă, tânăra soţie s-a descurcat cum s-a priceput, amintindu-şi de felul în care mama Runne le-a crescut pe ea şi pe Lorske.

La 20 de ani a născut-o pe Nukir, o fetiţă splendidă, de care tatăl ei s-a îndrăgostit nebuneşte. După venirea pe lume a fiicei sale, Rolmek şi-a rărit drumurile prin regiune. Cu banii puşi de o parte şi-a cumpărat o bucată de păşune şi o turmă de oi, care au contribuit la bunăstarea familiei. Fiul cel mare a sosit după 4 ani de la naşterea lui Nukir. Kundnar promitea să devină la fel de voinic şi curajos ca tatăl său. Băieţelul avea 3 ani când mama i l-a dăruit pe Morritik.

În următorii 7 ani, întreaga familie a trăit fericită. Rolmek devenise un oier şi negustor prosper. Copiii creşteau voinici şi sănătoşi, spre mândria şi satisfacţia părinţilor. Nukir, la 14 ani, era o gospodină minunată, ajutor de nădejde în treburile mamei. Kundnar, la 10 ani, şi Morritik, la 7 ani, îşi însoţeau tatăl la stână, plăcându-le mult să îngrijească oile. Lovitura vieţii a sosit pe neaşteptate, când KANIKE se pregătea de aducerea pe lume a unui nou prunc. Naşterea prematură, însoţită de o infecţie puternică, a ucis mama, lăsând pruncul să trăiască. Viaţa lui KANIKE, curmată la doar 34 de ani, a fost înlocuită cu cea a fiicei sale, Anner. Nukir, sora mai mare, i-a ţinut loc de mama până când Anner s-a căsătorit.

Nina Petre
15 ianuarie 2014

COMENTARIUL ERIKĂI

"Mi-a plăcut mult povestea lui KANIKE şi în acelaşi timp  mi-a părut rău că a murit aşa de tânără, la o vârstă de numai 34 de ani. 

Eu am fost atrasă întotdeauna de lumea nevăzută, voiam să înţeleg mai multe despre noi şi lumea noastră. Aveam o plăcere deosebită în a încerca să ghicesc în cărţi la alte colege de ale mele pe când eram în liceu şi chiar şi în facultate. O vedeam că pe o distracţie, dar totodată şi credeam. Îmi mai aduc aminte pe când eram copil împreună cu sora mea încercam să chemăm spiritele, la care le puneam întrebări. Aveam o carte de rugăciuni veche şi o cheie introdusă printre paginele cărţii. Dacă cartea se învârtea la dreapta, răspunsul era "DA" la întrebarea respectivă. Dacă, în schimb, cartea se învârtea la stânga răspunsul era "NU".  M-a fascinat întotdeauna ghicitul în cărţi sau în cafea. Dar nu am reuşit să învăţ niciodată. 

Acum însă îmi place foarte mult ideea de a comunica cu sinele superior. Mă documentez în ceea ce priveşte lumea nevăzută citind cărţi interesante. Trebuie să vă mărturisesc că a devenit ca un hobby. Mă trezesc cu gândul la entităţi spirituale, la univers, la Dumnezeu şi ajung seara cu gândul tot acolo.

Cred că am şi presentimente, pe care încerc să le înţeleg mai bine. Mi s-a întâmplat de multe ori să spun cum văd viitorul meu sau al surorii mele şi chiar aşa să fie. Sora mea s-a obişnuit cu mine şi mă întreabă mai tot timpul: "Tu ce crezi ?", "Cum va fi ?"  De aici cred că reiese o nouă asemănare cu Kanike şi anume momentele în care sătenii îi cereau fetei să le spună ceea ce vede ea în viitorul lor, dacă vor trăi sau nu după un cutremur.

M-aţi întrebat: "Nu cumva se dezvoltă şi în tine darul profeţiei?" Să sperăm, doamna Nina. Mi-ar place foarte mult. Cred că ar fi o experienţă extraordinară."

Erika
28 ianuarie 2014
Australia

< sus >

EPISODUL 7 - ALEXINA

Am ajuns la episodul spiritual nr.7, a cărui eroină este ALEXINA DORIKOU. Ea s-a născut în oraşul Pireu şi a trăit între anii 1413-1468. Părinţii Alexinei, Alexis şi Ratina, au avut 3 copii: cele două fete (Alexina, Haritina) şi un băiat (Kristianos). Primul copil născut de Ratina a fost băiatul. După el, la o diferenţă de 4 ani, a venit pe lume Haritina. Alexina, ultimul dintre copii, era cu 5 ani mai tânără decât sora ei. Familia Dorikos trăia modest, cei doi soţi muncind zi-lumină la vânzarea fructelor şi legumelor în piaţă.

Localitatea lor, Pireu, port care deservea oraşul Atena, era situat pe o peninsulă a Golfului Saronic. Portul Pireu s-a dezvoltat odată cu puterea maritimă a Atenei. Treptat, a devenit o escală importantă a traficului desfăşurat între Mediterana occidentală, Constantinopol şi Marea Neagră. În anul 1204, la sfârşitul celei de-a patra cruciade, pământurile greceşti fuseseră împărţite între cruciaţi, constituindu-se astfel în Grecia regate semiindependente. În 1456, când eroina noastră avea 43 de ani, turcii otomani au cucerit Atena şi apoi întreaga ţară. La acea vreme, Alexina locuia în Atena împreună cu soţul şi copiii săi.

Împlinind 16 ani, tatăl ei i-a găsit un post de bucătăreasă în casa unui comerciant bogat. Bucuroasă de a nu mai fi o povară pe umerii părinţilor, Alexina şi-a început lucrul în bucătăria vilei, casa aparţinând familiei Kirianos. Acolo l-a cunoscut pe tânărul medic Aleukos Karis, nepot al domnului Kirianos, care sosea deseori din Atena pentru a-şi vedea rudele. După 2 ani de la angajare, doamna Marina Kirianou i-a adus pe Alexina şi Aleukos faţă în faţă, dorind să afle de la nepotul ei ce intenţii avea cu fata.

Tânărul medic ajunsese la vârsta de 27 de ani şi dorea să îşi întemeieze o familie în casa din Atena, unde locuia împreună cu părinţii lui. Le-a mărturisit că fusese logodit de două ori, dar nu avusese parte de niciuna dintre fete. Prima decedase în urma unei boli de plămâni, iar cealaltă fugise cu un tânăr din nordul ţării, care o răpise de la părinţi. Aleukos o plăcea pe Alexina ca fizic, inteligenţă şi comportament reţinut, neavând ieşiri copilăroase sau prea mature pentru vârsta ei. Mătuşa Marina avusese grijă să obţină informaţii amănunţite despre fata soţilor Dorikos de când se născuse şi până când o primise ca bucătăreasă. Doamna Marina fusese uimită de la început cât de bine ştia să gătească Alexina. Fata moştenise plăcerea şi îndemânarea la prepararea hranei de la mama ei. Aflând despre toate aceste calităţi, Aleukos a trecut cu vederea faptul că Alexina era săracă. Au făcut nunta în Atena, proaspăta soţie fiind primită cu drag în casa socrilor.

Dorind să afle cât mai multe despre activitatea de medic a soţului, Alexina l-a vizitat la cabinetul din oraş, unde soseau numeroşi oameni bolnavi. Oraşul lor, Atena, cucerit de cruciaţii latini în anul 1205, devenise ulterior sediul unui ducat, rămânând în aceeaşi calitate până la ocupaţia turcă din 1456. Era un oraş prosper, multe famillii bogate permiţându-şi să cheme un medic la domiciliu, pentru îngrijirea bolnavilor netransportabili. Aleukos abia dacă reuşea să se odihnească 3-4 ore pe noapte. Fiind foarte bine pregătit şi mereu gata de a-şi ajuta pacienţii, dorea să muncească din ce în ce mai mult şi cu folos. Oferta Alexinei de a-l ajuta ca soră medicală a fost binevenită şi primită cu mare entuziasm. Femeia a învăţat uşor ceea ce avea de făcut atât la cabinet, cât şi în vizitele la domiciliul bolnavilor.

Timp de 6 ani, până la naşterea fiicei lor, Inekia, cei doi soţi au fost nedespărţiţi în munca lor. Devenind mamă, Alexina a lucrat mai puţin, până când fetiţa a împlinit un an. După aceea, timp de 2 ani, până la naşterea lui Sevastos, şi-a luat în serios programul zilnic de muncă. Kristina (soacra) şi Kiriakos (socrul) au ajutat-o mult în creşterea şi educarea copiilor. După ce Sevastos a împlinit 2 ani, mama lui şi-a reluat programul normal de lucru alături de Aleukos.

Liniştea familiei a fost tulburată de căderea oraşului sub ocupaţie otomană, în anul 1456. Alexina avea 43 de ani, iar soţul ei, 52. Puternicele lupte de stradă produseseră un număr mare de răniţi, mulţi dintre ei ajungând în mâinile soţilor Karis. Obligaţi de noua conducere a oraşului să se ocupe şi de răniţii turci, soţii Karis ajunseseră să doarmă noaptea doar de 2-3 ori pe săptămână. Devotamentul lor în tratarea bolnavilor proveniţi din rândul ocupanţilor le-a asigurat integritatea personală plus liniştea familiei şi a rudelor apropiate.

La 19 ani, Inekia s-a trezit cerută în căsătorie de un ofiţer turc. Dorind să se mărite şi plăcându-i frumosul militar, a acceptat să devină soţia lui. Sevastos avea 16 ani când a văzut intrând primii luptători turci în oraş. Atât de mult i-au plăcut ţinuta şi disciplina lor, încât a cerut după un an să fie înrolat în armata sultanului Mehmed II Cuceritorul. Devenind soldat otoman, Sevastos a contribuit la creşterea prestigiului părinţilor săi.

Aceştia îmbătrâniseră înainte de vreme, din cauza surmenajului şi a temerilor care le răpeau liniştea sufletească. La 55 de ani, Alexina încă mai lucra alături de soţul ei. Inekia, mamă a doi copii, împlinise 31 de ani. Sevastos, mândru ofiţer în armata sultanului, avea 28 de ani şi se pregătea de nuntă cu o turcoaică frumoasă. Mama lor se simţea din ce în ce mai obosită, iar durerile de ficat greu se domoleau cu ceaiuri şi siropuri calmante. Aleukos devenise neputincios în tratarea soţiei sale. După o criză puternică de ficat, inima bietei femei a încetat să mai bată.

Nina Petre
10 februarie 2014

COMENTARIUL ERIKĂI

"Mulţumesc foarte mult pentru relatarea povestirii personajului ALEXINA DORIKOU. Când am citit povestirea ei am avut impresia că urmăream pe ecranul televizorului o telenovelă, în care personajul era o fată săracă pe nume ALEXINA, care s-a căsătorit cu un tânăr doctor pe nume ALEUKOS, acesta ajutând-o să crească intelectual şi spiritual trecând de la o simplă bucătăreasă la asistentă.

Povestea vieţii lor este frumoasă, din care reiese munca enormă şi ajutorul depus de cei doi soţi în ajutarea celor bolnavi, ajungând să doarmă 2-3 nopţi pe săptămână, lucru care m-a impresionat mult.

Această poveste seamănă mult cu cea a personajului numărul 1, Jira Mires, care căsătorindu-se cu doctorul Jinelo, a lăsat comerţul pentru a deveni farmacistă, ajutându-şi totodată şi soţul în tratarea pacienţilor săi.

Din cauza surmenajului, Alexina moare la vârsta de 52 de ani, neputând fi tratată de soţul ei. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu Jira, personajul nr.1, care moare la vârsta de 51 de ani, datorită surmenajului provocat de munca intensă şi neputând fi tratată de soţul ei.

Sunt bucuroasă să descopăr în trecutul meu spiritual personaje precum Jira şi Alexina, harnice şi dornice de a avansa intelectual şi care au fost ajutate de cei doi soţi medici.

Am remarcat în trecutul meu spiritual că personajele nu au reuşit să urmeze nici o facultate, studii superioare, ci au "crescut" pe plan profesional fiind ajutate de soţi. În această viaţă însă este prima viaţă în care reuşesc să urmez o facultate."

Erika
1 martie 2014
Australia

< sus >

EPISODUL 8 - HANS

Episodul spiritual nr.8 îl are ca erou pe olandezul HANS VON LÖVENKEN, care a trăit între anii 1329-1308. El s-a născut în localitatea Rotterdam (la acea vreme un mic orăşel în care se desfăşura o activitate economică înfloritoare), aparţinând comitatului Holland. În decursul secolelor 10-16 teritoriul Olandei a făcut parte din regiunea istorică numită Ţările de Jos, una dintre cele mai urbanizate şi bogate regiuni ale Europei din acele vremuri. Părinţii lui Hans, Northan (tatăl) şi Luksi (mama), au avut şi o fată, născută cu 4 ani înaintea băiatului. Ea decedase la doar 5 ani, din cauza unei boli de plămâni.

Northan era un moşier bogat, având terenuri vaste în afara oraşului. În tinereţe activase ca militar, fiind răsplătit cu o parte din actuala moşie şi cu titlul de baron. Fiul său, HANS, instruit cu profesori bine plătiţi, a primit din partea lor o bogată cultură generală, cât şi o pregătire militară potrivită unui fiu de nobil bogat. La 20 de ani HANS a fost primit în armata contesei Margaret II (contesă de Holland), în calitate de cavaler. Aparţinând unei familii nobile bogate, HANS îşi făcuse rost de un armament scump, 4 cai şi 6 servitori. Armamentul său personal era compus dintr-o spadă, o ghioagă, un pumnal şi un scut. Corpul său era protejat de coif, armură (jambiere şi încălţăminte de fier, piese metalice de protecţie a cefei şi umerilor), cămaşă de zale (pe care erau prinse plăci de fier), mantia purtată peste armură. De-a lungul carierei sale militare, cavalerul HANS i-a servit cu devotament pe contesa Margaret II (care a domnit între 1345-1356) şi pe William V, conte de Holland şi duce de Bavaria (1354-1388).

Căsătoria cu nobila Kathrin Runde, în vârstă de 19 ani, a avut loc în 1358, când HANS împlinise 29 de ani. Casa lor din Rotterdam, oferită ca zestre de către părinţii lui Kathrin, avea 20 de camere, putând adăposti mai multe familii. Din iubirea celor doi soţi au rezultat o fată (Norma) şi un băiat (Lorrin). Pe Norma o născuse mama ei la 22 de ani. Lorrin era cu 4 ani mai tânăr decât sora lui. Copiii au crescut în atmosfera sobră din casă, mama lor ocupându-se intens de ei, în lipsa tatălui, care era deseori plecat la războaie, manevre şi turniruri.

Războaiele nu urmăreau gloria, ci interesul. Starea de pace nu era considerată nobilă, ci umilitoare. Marile bătălii erau rare în Ţările de Jos. Nobilii se luptau pentru a se răzbuna împotriva unor ofense sau crime. Campaniile militare împotriva oraşelor urmăreau reprimarea unor revolte. Existau şi războaie între doi suverani, cum erau cele ocazionale desfăşurate între stăpânii regiunilor în care era divizat teritoriul Olandei. Orice senior putea declara război, având şanse de câştig numai cel care dispunea de o reală forţă economică şi politică.

Pentru cavalerii că eroul nostru, războiul era mijlocul cel mai potrivit de a-şi afirma puterea şi a-şi spori bogăţiile. Timp de 31 de ani, cât a durat cariera lui militară, HANS a participat la numeroase incursiuni de pradă. Toţi cavalerii considerau că prada era un drept ce li se cuvenea în mod firesc, în schimbul riscului, al timpului consacrat campaniei şi al cheltuielilor făcute pentru procurarea armamentului, a echipamentului lor şi întreţinerea servitorilor. Războaiele la care a participat HANS nu au fost mari bătălii decisive, ci mai mult acţiuni limitate la asedii, incursiuni, jafuri, incendii. HANS nu dorea să îşi ucidă adversarii, ci să-i dezarmeze, să-i captureze, pentru ca apoi să poată obţine un preţ cât mai bun la răscumpărare. Dacă reuşea să îşi învingă adversarul, doborându-l de pe cal, acela nu se mai putea ridica de jos. Pierzând lupta, intra în proprietatea lui HANS împreună cu toate bunurile lui: calul, armura, servitorii etc, reprezentând o pradă de mare preţ.

În lipsa războaielor, HANS participa şi la turniruri, care erau de fapt nişte lupte simulate, forme de antrenament, folosindu-se scrima cu lancea. În perioadele lipsite de războaie, turnirurile continuau să întreţină pornirile războinice şi vanitatea cavalerilor, le dădeau o ocupaţie şi îi menţineau într-o bună formă de luptă. Turnirul îi promitea cavalerului învingător să se îmbogăţească printr-o singură luptă. El devenea proprietarul armurii, echipamentului şi calului adversarului învins, pe care îl lua prizonier, stabilind după luptă preţul răscumpărării. Mulţi cavaleri combatanţi ieşind învinşi din lupte se împrumutau cu bani la cămătarii oraşelor pentru a-şi răscumpăra onoarea. HANS trecuse şi el de multe ori prin momente de agonie şi extaz. Câştigase o avere imensă din turniruri, dar şi pierduse mult de câte ori fusese învins.

Familia îşi vedea de treburile ei, neamestecându-se în activitatea lui obligatorie. Ca tată şi soţ, HANS era atent şi afectuos, interesându-se de toate problemele soţiei şi copiilor. În scurtele perioade când se putea ocupa de familie, făceau împreună călătorii la rude sau pe proprietăţile de la ţară. Autoritatea lui era absolută, fiindu-i respectate toate principiile şi dorinţele. Aşa cum era obiceiul, soţia şi copiii mai mari aveau obligaţia de a participa la turniruri. Kathrin trecuse prin momente de groază când soţul ei căzuse de pe cal, iar acest lucru nu se întâmplase doar o singură dată. Negocierea avusese loc numai între bărbaţi. Kathrin nu aflase niciodată preţul uriaş plătit de soţul ei după fiecare cădere de pe cal. Plin de orgoliu, cavalerul HANS ştiuse după fiecare înfrângere să iasă cu fruntea sus din greaua cumpănă a pierderii luptei.

O singură pierdere nu a putut fi recuperată: cea din urmă. La 51 de ani, el avusese curajul nebunesc de a participa din nou la un turnir. Adversarul său, mai tânăr decât el, a reuşit să îl arunce la pământ. Căderea violentă i-a provocat lui HANS o comoţie cerebrală care l-a trimis pe lumea cealaltă după câteva ore. Preţul plătit pentru necugetarea lui a fost însăşi viaţa. Kathrin, soţia fidelă, mereu supusă şi înţelegătoare, rămasă văduvă la 41 de ani, l-a plâns ani de zile, închisă în casa care păstra peste tot amintirea cavalerului de odinioară. Lorrin, care avea doar 15 ani la pierderea tatălui, a jurat lângă sicriu că va deveni un negustor paşnic, un om de cultură, că va face orice în viaţă fără vreo legătură cu războaiele.

Nina Petre
7 martie 2014

COMENTARIUL ERIKĂI

"Am citit cu interes episodul spiritual numărul 8, în care personajul este un bărbat olandez, cavaler şi pe nume Hans.

Caracterul lui Hans orgolios, plin de vanitate, răzbunător şi cu manifestări violente nu mă caracterizează într-adevăr. Să sperăm că Hans a plătit cât de cât pentru răzbunarea, ura şi manifestările lui violente prin încarnarea spiritului său şi în alte personaje cum ar fi: australianca Tinek Lemre, care a avut o viaţă plină de sălbăticie şi sărăcie, contrară vieţii lui Hans, care a dus o viaţă îmbelşugată din punct de vedere material.

Pe parcursul întregii sale vieţi Hans nu a făcut altceva decât să acumule orgoliu, ură, răzbunare, violenţă, care sunt atribute atât de negative. A avut şi ceva pozitiv interesându-se de familia sa şi având grijă să aibă tot ce le trebuie.

Când am citit în povestirea lui Hans că "Autoritatea lui era absolută, fiindu-i respectate toate principiile şi dorinţele " mi-am dat răspunsul la o întrebare şi totodată am înţeles de ce tatăl meu a fost aşa de autoritar cu noi. 

Într-adevar, nu reuşesc să comunic cu persoane extrem de orgolioase, răzbunătoare sau violente. Mă îndepărtez imediat şi asta pentru că simt cum sufletul meu se întristează şi nu suport tristeţea să se cuibărească în sufletul meu.

Să sperăm într-un viitor mai bun, plin de fericire şi iubire între oameni, respect şi pace sufletească!"

Erika
31 martie, 2014
Australia

< sus >

EPISODUL 9 - NAWRIKIN

Eroina povestirii este siameza NAWRIKIN, care a trăit între anii 1244-1297. Ea s-a născut într-o familie săraca de agricultori, aflată într-un sat izolat din masivul muntos Tanen Taunggy, situat în nord-vestul actualului stat Thailanda, în apropierea graniţei cu Myanmar. Thon (tatăl) şi Duhe (mama) au avut 13 copii, dintre care au supravieţuit doar 3. Unica fată, NAWRIKIN, avea doi fraţi mai mici. Runhan era cu 6 ani mai tânăr decât sora lui, iar Merruad avea cu 5 ani mai puţin decât fratele său. Thon şi Duhe proveneau din părinţi de etnie thai, care migraseră din regiunea Yunan.

Populaţiile thai au înfiinţat în secolul 12 o serie de regate feudale. NAWRIKIN, eroina noastră, avea 13 ani în anul 1257, când conducătorul thai Khun Bang Klang Tao a înfrânt şi alungat garnizoana khmeră din oraşul Sukhothai, proclamându-se un stat independent pe care l-a numit Sukhothai, denumit de toate ţările vecine Siam (actuala Thailanda). El a fost înlocuit de regele Ban Muang, care a domnit până în 1279. Între 1279 şi 1299, Siamul a fost condus de regele Ramkhamhaeng cel Mare, acesta reprezentând cel mai de seamă conducător al statului. În timpul domniei sale, Siamul a cunoscut apogeul puterii politice şi expansiunea teritorială maximă.

Schimbările politice şi dezvoltarea regatului Siam nu au avut nicio influenţă favorabilă asupra vieţii muntenilor săraci din nord-vestul ţării. Până la 16 ani, NAWRIKIN şi-a ajutat mama la treburile gospodăreşti, care includeau şi lucrările agricole necesare obţinerii unor plante comestibile. Thon, tatăl, pleca deseori la vânătoare în pădure sau spre alte comunităţi ascunse în munţi, făcând diverse schimburi de produse. Fraţii lui NAWRIKIN, Runkhan şi Merruad, au învăţat de la tatăl lor toate îndeletnicirile specifice bărbaţilor. Despre ştiinţă de carte, nici vorbă. Niciunul dintre membrii familiei nu cunoştea scrisul şi cititul.

Împlinind 16 ani, pe NAWRIKIN a cerut-o de nevastă un tânăr din sat, care o cunoştea de când se născuse. Darghidek avea 25 de ani şi călătorise mult pe cărări de munte, traversând chiar de câteva ori masivul muntos pentru a ajunge într-un târguşor (care astăzi este oraşul Chiang Mai), de unde cumpăra diverse produse necesare gospodăriilor din munţi. Darghidek ajunsese astfel la un nivel de bunăstare datorită căruia îşi putea întemeia o familie în propria casă, care era mai mare şi mai confortabilă decât colibele sătenilor. O iubea de mulţi ani pe NAWRIKIN, dar părinţii îl refuzaseră de câteva ori, spunând că fata lor era încă un copil. Nunta lor a fost organizată cu mult fast, atât cât le-a permis starea materială a celor două familii.

Ajunsă în casa mirelui, fata s-a arătat de la început fermecată de amenajările făcute de Darghidek împreună cu părinţii lui. Fericită că părinţii ei o dăduseră unui bărbat înstărit şi cumsecade, tânăra soţie s-a apucat de treabă, organizându-şi activităţile zilnice aşa cum învăţase de la mama ei. Socrii o iubeau, la fel ca şi soţul. Darghidek era mereu pe drumuri cu treburile lui. Dintre cei 7 copii veniţi pe lume, 5 au murit la vârste mici, din cauza bolilor care ucideau anual numeroşi prunci. Au rămas în viaţă o fetiţă, Nimad, primul copil născut de mama ei, la 18 ani. Băiatul, numit Krukhen, era cu 12 ani mai mic decât sora lui. Amândoi au crescut într-un climat plin de iubire din partea părinţilor şi a bunicilor. Singurele lor suferinţe au fost pierderile fraţilor şi surorilor, la a căror moarte au asistat cu durere.

Krukhen, devenit harnic şi bun negustor, sub îndrumarea tatălui, se pregătea de nuntă, la 23 de ani, când i-a murit mama. Sora lui, Nimad, la 35 de ani, era căsătorită cu un gospodar şi avea 4 copii. Ajunsă la 53 de ani, NAWRIKIN încă mai obişnuia să meargă singură în pădure, unde privea liniştită zborul păsărilor şi zbenguiala animalelor mici. O mai interesa mişcarea frunzelor copacilor şi imaginile formate de norii care se mişcau pe cer. Femeia înţelegea gândurile vietăţilor pădurii, dar şi simbolistica deplasării crengilor înfrunzite, sub adierea vântului. Mişcarea norilor o înţelegea de mică, spunându-le celor din jur când se apropia vreo furtună sau când urma să se însenineze cerul. Tot de pe cer, prin semne doar de ea ştiute, afla dacă va muri cineva în sat sau se va naşte un prunc.

Într-o zi nenorocită, plecase în pădure, dorind să se relaxeze după câteva ore de muncă în grădina casei. Darghidek stătea de vorbă cu nişte prieteni şi nu i-a observat imediat dispariţia. Privind la zbenguiala unor păsări, NAWRIKIN nu a dat atenţie unor adieri ale vântului, care se înteţeau rapid. Când a înţeles că se apropia furtuna era prea târziu ca să mai poată pleca spre casă. S-a adăpostit sub un copac imens, aşteptând ca natura să se domolească. Din cauza vântului puternic, s-a rupt creanga care o adăpostea, prăbuşindu-se asupra ei. Lovită puternic la cap, femeia a căzut pe pământ, aşteptându-şi moartea. Darghidek a alertat întreaga suflare adultă a satului, implorând ajutor. Bărbaţii s-au încumetat să pornească în plină furtună, spre seară, în căutarea femeii dispărute. La lumina făcliilor care se stingeau mereu, i-au zărit trupul ce se odihnea lângă tulpina uriaşului copac. Viaţa sărmanei NAWRIKIN se stinsese la doar 53 de ani. Ea, care încă din copilărie prevestise morţile unor săteni, nu reuşise să îşi presimtă propriul sfârşit. Aşa li s-a întâmplat multor prezicători, de-a lungul istoriei omenirii. Mai uşor le-a fost să îi ajute pe alţii decât propria fiinţă.

Nina Petre
7 iunie 2014

COMENTARIUL ERIKĂI

"Am citit povestirea lui Nawrikin cu multă atenţie şi mi-a plăcut mult. Mă regăsesc în descrierea pe care aţi realizat-o. 

Trăsătura în comun care reiese din viaţa lui Nawrikin, cât şi din viaţa altor personaje feminine din alte vieţi trecute, se desprinde uşor şi anume: 

Născută într-o familie săracă, învaţă să ajute la treburile gospodăreşti ale părinţilor, ca mai apoi să se căsătorească cu un bărbat mai înstărit decât ea şi cu ajutorul căruia să găsească fericirea, iubirea - cum e în cazul lui Nawrikin - şi să ducă o viaţă liniştită sau - cum e în cazul altor eroine - pe lângă iubirea şi fericirea pe care o descoperă lângă bărbat, învaţă şi câte ceva din meseria acestuia, ajutându-l mai apoi.

Ceea ce reiese din povestirea personajului Nawrikin este că ea era interesată şi totodată înţelegea şi descifra simbologia norilor, crenguţelor, înţelegând chiar şi gândurile vieţuitoarelor. Cum reiese din relatarea dumneavoastră, Nawrikin ştia toate acestea de când era copil, deci se născuse cu aceste predispoziţii, ca şi islandeza Kanike, personajul nr.6, care reuşea şi ea să prevestească moartea cuiva, naşterea, apropierea unei furtuni...

Mă impresionează să descopăr în trecutul meu spiritual personaje care au fost interesate de lumea nevăzută şi care mă fascinează şi în această viaţă.

Moartea lui Nawrikin mi se pare o moarte accidentală, ca şi cum nu-i era în destin să moară aşa devreme. Vă mulţumesc mult de atenţionare, voi fi atentă."

Erika
16 iunie 2014
Australia

< sus >

EPISODUL 10 - NEHDUN

Am ajuns la episodul spiritual nr.10, al cărui erou este marocanul NEHDUN. El s-a născut într-un sat din nord-vestul Marocului, situat la sud de Casablanca. Viaţa lui NEHDUN s-a desfăşurat între anii 1140-1196. Părinţii săi, Kamin (tatăl) şi Ruldeh (mama), au avut 6 copii. Fetele se numeau Urum şi Kad. NEHDUN, fiul cel mare, avea 3 fraţi mai mici: Kirid, Ushar şi Marrun. Urum, fata cea mare, era primul copil născut de Ruldeh. Urma ca vârstă NEHDUN, fiind cu 3 ani mai mic decât Urum. Părinţii lor, oameni săraci, trăiau din agricultură şi comerţ.

Provenind dintr-un neam de berberi, ei se străduiau să îşi păstreze modul de viaţă tradiţional. Structura socială a satului lor era de natură tribală. Oamenii aveau multă demnitate, o gândire independentă, acceptând cu greu interdicţiile impuse de modul de viaţă musulman. Cucerirea arabă şi islamizarea regiunii lor începuse în secolul 7. Triburile berbere s-au revoltat de multe ori. Au fost adunate într-o singură formaţiune statală în secolele 8-10, punându-se bazele dinastiei marocane a Idrisizilor.

La data naşterii eroului nostru, în Maroc domnea dinastia Almoravizilor, care îşi stabilise capitala în oraşul Marrakech. Numele dinastiei provenea de la denumirea dată de către spanioli (Almoravides), după numele arabului al-Murabitun. Acest nume îl purtau adepţii lui Abdallah ibn Iasin, însemnând "cei care trăiesc în mănăstiri". Ultimul emir almoravid a fost Ishak ibn Ali. În aprilie 1147, almohadul Abd al-Mumin ibn Ali a cucerit oraşul Marrakech, Marocul ajungând astfel sub noua dinastie a Almohazilor. Aceasta a durat până în anul 1269. Dinastia Almohazilor a creat al doilea mare imperiu berber.

Înlăturarea Almoravizilor fusese posibilă prin lupta triburilor berbere sub conducerea spirituală a lui Muhammad ibn Tumart şi cea militară a lui Abd al-Mumin. Numele noii dinastii provenea de la denumirea dată de spanioli (Almohades), după arabul al-Muwahhidun, nume dat adepţilor lui Muhammad ibn Tumart, care însemna "cei care cred într-un singur Dumnezeu". În perioada vieţii lui NEHDUN, conducătorii Almohazi au fost: - Abd al-Mumin ibn Ali (1130-1163), care a pus bazele statului almohad. După cucerirea oraşului Marrakech, el a fost proclamat "amir al-muminin" (titlu al conducătorilor musulmani). – Abu Iakub Iusuf I ibn Abd al-Mumin (1163-1184). – Abu Iusuf al-Mansur ibn Iusuf I (1184-1199). Domnia lui a reprezentat apogeul puterii almohade.

Dezvoltarea puternică a economiei ţării a fost posibilă prin încurajarea agriculturii şi a comerţului. Solul fertil din zona unde se afla satul lui NEHDUN le permitea localnicilor să trăiască din roadele pământului şi creşterea vitelor. Muncind cu toată familia, zi de zi, Kamin reuşea uneori să ducă spre vânzare piei de animale, fructe şi legume în cel mai apropiat oraş: Settat. Toţi copiii lui au ajuns buni gospodari, bine adaptaţi vremurilor în care le-a fost dat să trăiască.

NEHDUN s-a căsătorit la 20 de ani cu fata pe care şi-a dorit-o din copilărie. Yanal, cu 3 ani mai tânără decât el, era fiica unei familii prietene cu părinţii mirelui. Se jucaseră împreună de când se ştiau. De dragul ei, NEHDUN îşi părăsise iubita dintr-un alt sat, după o prietenie de doi ani. La despărţire, fata îl ameninţase că se va răzbuna pe el şi pe viitoarea lui soţie. Tânărul nu o luase în serios, fiindcă nu credea în eficienţa blestemelor.

Yanal i-a dăruit 12 copii, dintre care au rămas în viaţă doar 5: 3 fete şi 2 băieţi. Ceilalţi 7 au murit la doar câteva luni, din cauze necunoscute. Bătrâna vindecătoare a satului le-a spus celor doi părinţi că erau la mijloc lucruri necurate, trimise prin vrăjitorie. Disperat după pierderea fiecărui micuţ, NEHDUN chema vraci de pe unde îi ştia, crezând orbeşte în puterea lor. Aşa au crescut cei 5 copii supravieţuitori: cu descântece la fiecare manifestare de boală. Cele 3 fete, Mihin, Donah şi Ralle, învăţând şi ele descântecele de la diverse binefăcătoare, le-au folosit în familiile lor, temându-se de vechiul blestem care le ucisese fraţii şi surorile. Băieţii lui NEHDUN, Lundur şi Bashad, nu prea credeau în forţele Întunericului, aşa cum făcuse şi tatăl lor în tinereţe. Dar văzând cum li se îmbolnăveau copiii, le chemau de urgenţă pe surorile lor, care soseau cât puteau de repede.

Lângă NEHDUN şi Yanal rămăsese doar fata cea mare, Mihin, căsătorită cu un gospodar din sat. Donah şi Ralle au fost cerute de negustori din Marrakech, ajungând nevestele acestora. Lundur şi Bashad erau aşezaţi la casele lor tot în Marrakech, unde îşi găsiseră de lucru la diverşi negustori.

Împlinind 50 de ani, NEHDUN s-a simţit din ce în ce mai rău cu sănătatea. Fosta iubită îl anunţase de câteva ori că fiul ei cel mare semăna prea bine cu el, ceea ce provocase suspiciunile soţului. NEHDUN nu îi răspunsese niciodată, crezând că femeia urmărea să îi ceară o sumă uriaşă de bani, pe care el nu o avea. Boala de stomac avansa, NEHDUN având dureri din ce în ce mai mari. Vracii aduşi să îl consulte aveau părerile împărţite. Unii afirmau că ar fi fost vorba de otrăvire, alţii nu. Până la 56 de ani, când şi-a găsit liniştea eternă, NEHDUN a înghiţit cantităţi mari de plante vindecătoare, unele dintre ele reuşind cu greu să îi calmeze durerile. Simţindu-se ajuns la apusul vieţii, bolnavul regreta un singur lucru: că nu s-a priceput niciodată să îşi ghicească apropierea şi urmările pericolelor prin care i-a fost dat să treacă.

Spiritul său, dornic de a ieşi din starea de umilinţă în care îl adusese moartea lui Nehdun, s-a reîntrupat după 48 de ani în micuţa Nawrikin din Thailanda, căreia ursitoarele i-au prezis la naştere că va avea darul ghicitului.

Nina Petre
1 iulie 2014

COMENTARIUL ERIKĂI

"Într-adevăr, mi-a plăcut povestea vieţii eroului nostru şi totodată am desprins şi nişte elemente în comun pe care încercam să le înţeleg mai bine şi anume: îmi doream şi îmi doresc foarte mult să descopăr etapele mai puţin plăcute din cursul vieţii mele. 

De când mă ştiu, atunci când se apropia vreun eveniment neplăcut, simţeam o agitaţie pe care nu reuşeam să o descriu. Nu ştiam nici eu de ce eram agitată. Ca apoi să înţeleg. Îmi dădeam seama mereu după ce se întâmpla. Şi apoi îmi ziceam: "A... de asta mă simţeam eu aşa de agitată... Dar cum să fac să îmi dau seama mai din timp?"

În momentul în care se întâmpla să fiu agitată, încercam să îmi dau explicaţiile cele mai logice (că am băut cafea, că eram stresată etc). Încă mai lucrez la acest capitol. Dorinţa lui Nehdun e şi dorinţa mea. Şi am mai adăugat o nouă dorinţă şi anume să ajung să cunosc vocea interioară care ne dă numai sfaturi bune. Cu care aş vrea să pot comunica şi bineînţeles că mi-aş dori să ascult de sfaturile sale în momentul luării unor decizii importante. 

Îmi aduc aminte când eram prin facultate şi văzând toate colegele mele că aveau iubiţi şi eu nu, mă simţeam ca şi cum nu am să mă mai căsătoresc niciodată. Îi ziceam mamei că eu nu mai am sortit şi că altcineva mi l-a luat. Şi totuşi, în adâncul sufletului meu nu voiam să fiu de acord cu ceea ce simţeam. 

Nu pot să cred că cineva care vrea să facă rău aruncă un blestem pe cineva şi acel cineva trebuie să sufere din cauza asta fără să poată face nimic în schimb. În cazul lui Nahdun mă gândesc că poate nu a avut destulă credinţă. 

În ceea ce mă priveşte, mă simt fericită, pentru că simt că lângă mine este un înger păzitor care mă ajută. De multe ori m-a ajutat să trec cu bine prin situaţiile neplăcute care au fost prevestite chiar şi de agitaţia mea şi pe care, neînţelegând-o, nu am băgat-o în seamă."

Erika
4 august 2014
Australia

< sus >

EPISODUL 11 - RAIKA

Episodul spiritual nr.11 are un farmec istoric deosebit, după cum vei vedea citind rândurile ce urmează. Eroina sa este rusoaica RAIKA SMENOVA. Ea s-a născut în târguşorul Moscova şi a trăit între anii 939-1001. Aşezată pe râul Moscova, localitatea natală a eroinei noastre fusese întemeiată în secolul 9, în jurul nucleului fortificat Kremlin, ea reprezentând un nod de trafic al caravanelor care soseau din Orient şi din zona râului Volga.

Moscova s-a aflat pe teritoriul principatului Vladimir-Suzdal până în secolul 13. În secolul 9, numeroşi varegi (vikingi suedezi) se stabiliseră în regiunea Novgorod, fuzionând treptat cu populaţiile slavilor. Întemeierea primul stat al slavilor de răsărit îi este atribuită legendarului vareg Rurik. El a fondat dinastia Rurikizilor şi cnezatul Novgorod, acesta reprezentând primul stat rus. Oleg, marele cneaz care a domnit în perioada 882-912, şi-a stabilit capitala în oraşul Kiev.

De-a lungul vieţii eroinei noastre, în Rusia kieveană au domnit 5 cneji şi mari-cneji: 1) Igor, cneaz de Novgorod, mare cneaz de Kiev; el a fost considerat de istorici drept adevăratul întemeietor al liniei princiare ruseşti. 2) Olga, cneaghina regentă de Kiev (945-969), văduva lui Igor; ea a reuşit să menţină unitatea Rusiei kievene şi a întărit statul moştenit de la soţul ei prin măsuri puternice, cum a fost impunerea unor taxe triburilor vecine; Olga a menţinut legături strânse cu Bizanţul, acceptând să fie convertită la creştinism. 3) Sviatoslav I Igorevici, cneaz de Novgorod, mare cneaz de Kiev (945-972), aflat până în anul 969 sub regenţa mamei sale, Olga, a rămas credincios religiei păgâne a străbunilor slavi; şi el a adus o contribuţie importantă la consolidarea Rusiei kievene. 4) Iaropolk I Sviatoslavici, mare cneaz de Kiev (973-980). 5) Vladimir I Sviatoslavici, cneaz de Novogorod şi mare cneaz de Kiev (980-1015); preocupat de apărarea ţării împotriva incursiunilor pecenegilor şi ale altor triburi, el a poruncit să fie construite fortăreţe de-a lungul râurilor din stepă; liniile fortificate iniţiate de el au fost extinse de monarhii Rusiei până în secolele 18-19.

Părinţii eroinei noastre, Ghenadi şi Raisa, aveau două fete: RAIKA era cu 4 ani mai tânără decât sora ei, Nivena. Ghenadi, militar în armata cneazului Oleg, a fost înnobilat de acesta şi împroprietărit cu o moşie imensă lângă Moscova. S-a stabilit cu întreaga familie în oraş. În cea mai mare parte a anului locuiau cu toţii în conacul din stepă. Raisa le-a găsit fetelor ei profesori care, în biblioteca vastei case din oraş, le-au dat cunoştinţe generale despre lume şi viaţă.

Împlinind 17 ani, părinţii s-au grăbit să o mărite pe RAIKA, aşa cum făcuseră şi cu sora ei. Alesul a fost fiul unui moşier vecin. Teghir Haizar, tânăr în vârstă de 28 ani, nu avea origine slavă. Părinţii lui erau pecenegi, provenind dintr-un trib turcic ostil Rusiei, stabilit în stepele de la graniţa sudică a ţării. Tatăl lui Teghir îşi trădase neamul, servind ca mediator între şefii tribului său şi reprezentanţii cneazului din Kiev. Simţindu-se în pericol de moarte, părinţii lui Teghir s-au refugiat la Kiev, unde au fost răsplătiţi cu o moşie în zona Moscovei. După stabilirea la moşie, s-a născut curajosul Teghir. Moştenind de la tatăl său darul comunicării, tânărul şi-a început la 20 de ani vizitele pe moşiile învecinate, străduindu-se să facă pace între trufaşii latifundiari.

După nuntă ţinută în Moscova, RAIKA a pornit la drum alături de bărbatul ei, străbătând zeci de kilometri până la conacul acestuia. Teghir locuia doar cu 5 servitori, părinţii lui decedând de tuberculoză cu 2 ani înaintea căsătoriei sale. RAIKA, ajunsă mare boieroaică, a profitat din plin de confortul material oferit de vastul conac, de iubirea bărbatului şi de pitorescul naturii de pe moşie.

La 19 ani a devenit mamă pentru prima oară. Micuţa Marisa era o frumuseţe de copil, bucurându-şi părinţii cu drăgălăşenia ei. După 7 ani, a sosit surioara sa, Radonka. Fratele lor, Kiril, a văzut lumina zilei după 4 ani de la naşterea Radonkăi, când mama lui împlinise 30 de ani. Copiii au crescut fericiţi, sănătoşi, mereu dornici de joacă. Averea familiei, împărţită în mod egal între ei, le-a asigurat confortul material necesar unui trai lipsit de grija zilei de mâine.

Imensa moşie a soţilor Haizar, formată prin alipirea moşiei iniţiale a lui Teghir cu bucata din moşia soţilor Smenov, atribuită ca dotă fiicei lor, RAIKA, avea numeroase resurse naturale: păduri, pământ fertil, râuri şi un lac. Cele mai importante venituri proveneau din agricultură. Bun gospodar, Teghir a desţelenit o parte din stepă, transformând-o în terenuri agricole. Spre deosebire de moşierii vecini, el nu şi-a defrişat pădurile, preferând să le păstreze ca terenuri de vânătoare. De două ori pe an, Teghir pornea împreună cu un grup de prieteni în căutare de cai sălbatici, bizoni, elani, porci mistreţi şi urşi.

Vânătoarea era o necesitate vitală, ca sursă de hrană şi îmbrăcăminte. Hainele cusute din piei şi blănuri de animale deveniseră de multă vreme portul obişnuit în sezonul rece. Teghir îşi vindea la preţuri bune produsele apicole, cerealele, peştele pescuit din lac. Pentru toate acţiunile mai importante se sfătuia cu singurul om în care avea încredere absolută: soţia lui.

RAIKA moştenise de la tatăl ei spiritul gospodăresc, intuiţia necesară omului de afaceri, cât şi priceperea în administrarea moşiei. Alături de Teghir, călătorea pe cal de la un hotar la altul, discutând cu ţăranii, inspectând totul, urmând ca seara să se sfătuiască amândoi asupra bunul mers al treburilor. RAIKA şi-a educat exemplar copiii, aşa cum văzuse în casa părintească.

Nivena, ajunsă nevastă de militar, trăia la Moscova împreună cu soţul şi cei 5 copii. Fetele RAIKĂI au ajuns şi ele neveste de moşieri. Kiril, fratele lor, talentat la negocieri, ca şi Teghir, a ocupat de-a lungul anilor funcţii importante în administraţia Moscovei.

RAIKA a trăit doar 62 de ani. Boala de inimă o supăra încă de la 51 de ani, când îi muriseră dragii părinţi, din cauza unei epidemii de viroză respiratorie. Suferinţa mocnită şi dorul de părinţii pierduţi pe vecie i-au slăbit treptat organismul. Se simţea foarte rău când vremea devenea umedă şi mohorâtă. A închis ochii la începutul iernii, privind pe geam viscolul care acoperise întreaga curte.

Nina Petre
29 august 2014

COMENTARIUL ERIKĂI

"Într-adevăr, eroul principal Raika a dus o viaţă frumoasă alături de soţul ei şi copii. Mi-a plăcut foarte mult şi relaţia dintre soţi. A fost mereu prezentă şi lua decizii alături de soţ. Copii încă nu am, dar simt că îmi voi da toată silinţa să-i educ cum trebuie. Raika da dovadă şi de curaj şi tărie, străbătând distanţe mari cu calul alături de soţ. De obicei, nevestele sunt văzute în bucătărie la gătit. Dar pe eroina noastră o cam atrăgeau muncile bărbăteşti. 

Aceasta este o trăsătură în comun. Îmi aduc aminte când eram mică şi tata meşteşugărea câte ceva prin casă, eu eram mereu prezentă şi îi puneam multe întrebări, căci eu trebuia să înţeleg ce făcea. Perioada aceasta, cu renovarea casei, mă duce din nou cu gândul la Raika. Pentru prima dată, discutând cu persoanele care m-au ajutat să fac lucrările în casă, am înţeles că sunt în stare să organizez şi am multe idei care vin natural, fără să mă gândesc prea mult. 

Trăsături în comun cu Raika: întemeierea unei familii, dorinţa de a avea o casă cu ceva grădină dacă se poate, dată o educaţie bună copiilor, relaţia bazată pe comunicare şi încredere între soţi. Raika a închis ochii la 62 de ani, eu sper să trăiesc mai mult. "

Erika
17 septembrie 2014
Australia

< sus >

EPISODUL 12 - TUMKIR

Am ajuns la episodul spiritual nr.12, a cărui eroină este TUMKIR. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 844-910. TUMKIR s-a născut într-un trib ascuns într-o pădure sălbatică aflat pe teritoriul micului regat Wolof. După mulţi ani, în zona vechii aşezări s-a dezvoltat oraşul Touba, situat în vestul ţării numite Senegal. Regele care stăpânea ţinutul plătea tribut Imperiului Ghana.

Părinţii lui TUMKIR se numeau Kuni (tatăl) şi Anke (mama). Dintre cei 11 copii născuţi de Anke, 10 au murit la vârste mici, din cauza unor boli grave, provocate de igiena precară şi de nepriceperea şamanului de a vindeca toate maladiile. Unicul supravieţuitor, fata cea mai mică, TUMKIR, i-a uimit pe toţi cu rezistenţa ei la îmbolnăviri. Fata era nu numai voinică, frumoasă şi sănătoasă, dar şi foarte isteaţă la minte. Ea putea să ghicească unde s-au pierdut diverse obiecte, să cheme ploaia şi spiritele strămoşilor cu mai mare uşurinţă decât şeful satului, care era în acelaşi timp şi şaman.

Kuni, tatăl ei, pleca zilnic la vânătoare cu arcul şi suliţa. În plus, culegea plante destinate hranei şi pescuia în râurile care brăzdau pădurea. Când avea noroc, omul aducea şi miere scoasă din fagurii adăpostiţi în scorburile unor copaci.

Bărbaţii din sat, fiind cu toţii vânători, ţineau adunări secrete la care femeile nu aveau voie să participe. Acolo se lăudau cu faptele de vitejie în uciderea animalelor şi a unor vânători provenind din alte triburi.

Femeile şi fetele ieşite din perioada copilăriei aveau şi ele "societatea" lor secretă. Acolo discutau despre zgomotele făcute de spirite, despre efectele blestemelor şi ale magiei negre. Primită şi ea, la 10 ani, în coliba şedinţelor femeieşti, TUMKIR s-a simţit bine de la început, ajutându-şi consătencele să descopere ceea ce nu se vedea cu ochiul liber. Pe fată o preocupa de multă vreme aflarea cauzelor "ascunse" ale morţii celor 3 fraţi şi 7 surori, cu toate că fuseseră trataţi cu şedinţe magice de către şaman. Muriseră copiii şi în alte familii, dar nu chiar atâţia ca în familia lor.

TUMKIR se mai temea ca nu cumva bolile fraţilor pierduţi să cadă pe viitorii ei copii. Presimţirile i s-au adeverit parţial, după ce s-a măritat cu frumosul Teko. Dar nu i-au murit cei doi copii avuţi cu el, ci chiar bărbatul. Avea 16 ani când tânărul în vârstă de 19 ani a cerut-o de la părinţi, dorind să-i devină nevastă. S-au iubit mult, din unirea lor rezultând o fetiţă, Mende (născută de mama ei la 20 de ani) şi un băieţel, Lugdu, cu 2 ani mai în vârstă decât ea. Copiii erau sănătoşi, voinici şi fericiţi, când durerea pierderii tatălui i-a aruncat în cea mai neagră disperare.

La 27 de ani, curajosul Teko a fost sfâşiat de un animal sălbatic, pierzându-şi viaţa în adâncul pădurii. TUMKIR rămăsese astfel văduvă la 24 de ani, cu o fetiţă de 4 ani şi un băieţel de 6 ani. Femeile din sat i-au ajutat pe toţi să supravieţuiască, aducându-le hrană în fiecare zi. După 5 ani de văduvie, în coliba lor a sosit Kendingo, un consătean rămas şi el văduv cu 2 ani în urmă. El nu avea copii şi obişnuia să îi aducă lui TUMKIR carne şi peşte. Sfătuindu-se cu copiii, mama cea înţeleaptă l-a primit pe Kendingo în coliba lor. El era cu 10 ani mai în vârstă decât ea, dar a reuşit să supravieţuiască o perioadă de timp după moartea ei.

Cu cel de-al doilea bărbat, TUMKIR a avut doi băieţi. Pe Reduru l-a născut la 33 de ani, iar pe Magodu, la 36 de ani. Părea că vechea vrajă purtătoare de moarte se risipise, după nenumăratele ritualuri de purificare a neamului, făcute vreme îndelungată împreună cu mama ei şi cu femeile din comunitatea lor.

TUMKIR aflase, cu mintea ei ascuţită, cauza morţii timpurii a celor 10 fraţi. Tatăl lor, Kuni, alesese între Anke şi o altă fată din sat, preferând să se însoare cu Anke. Fata părăsită se măritase cu alt tânăr, dar se răzbunase pe familia lui Kuni, apelând la un vrăjitor priceput la magia neagră, ascuns în adâncul pădurii. TUMKIR le-a demonstrat celor din sat că răul trimis cu vrăji de moarte putea fi învins prin rugăciunile femeilor adunate pentru a face mult bine.

Copiii au ajuns la vârsta maturităţii, devenind şi ei părinţi. Urmaşii lui TUMKIR au trăit în majoritatea lor, rezistând bolilor, înţepăturilor de insecte, dar nu toţi cei muşcaţi de şerpii veninoşi au supravieţuit. Reduru, fiul ei cel mai isteţ la minte, i-a moştenit darul prezicerii. Drept recunoştinţă pentru că i-a avertizat de multe ori înainte să li se întâmple mari necazuri, sătenii l-au numit şaman.

Nina Petre
10 septembrie 2014

COMENTARIUL ERIKĂI

"Mi-a plăcut foarte mult povestirea lui Tumkir. Şi ce mă bucur când citesc că şi ei îi plăcea să comunice cu spiritele, să aducă ploaia şi alte lucruri miraculoase. Când mă gândesc că ea reuşea să facă aceste lucruri şi eu am rămas doar cu o atracţie spre lumea spiritelor. Poate în viitor puterile lui Tumkir se vor trezi şi la mine. 

Am observat că e a doua povestire în care blestemele şi magia neagră sunt menţionate. De data aceasta însă, Tumkir a demonstrat celor din jurul ei că rugându-te şi voind binele semenilor tăi, orice blestem poate fi înlăturat. Pe mine m-a impresionat credinţa în bine precum şi darul prezicerii cu care Tumkir s-a născut. Ideea principală se desprinde foarte uşor din această istorie şi anume: binele învinge întotdeauna răul. Cu această idee m-am născut şi eu şi aş mai adăuga încă una: nimic nu este imposibil. Până şi în zilele de astăzi, când se aud atâtea răutăţi în lume, mă gândesc cu pozitivitate şi mă rog să fie bine. Sperăm tot timpul în mai bine.

Aşa reuşesc să mă înţeleg mai bine. Unde am greşit a fost când nu mi-am ascultat vocea interioară. Cu cât nu o ascultam, cu atât mă îndepărtam de ea şi ajungeam să fiu confuză şi, bineînţeles, nu mai aveam încredere în mine. Aşa s-a întâmplat aici, la început, în Australia, când am ales să fac joburi care nu îmi plăceau, dar le făceam gândindu-mă că trebuie să fac şi eu ceva. Şi aici trebuie să vă mulţumesc din nou pentru că m-aţi îndrumat spre ceea ce era pentru mine. Mă simt acum că merg pe strada mea. "

Erika
28 septembrie 2014
Australia

< sus >

Episoadele spirituale de mai sus se regăsesc în cartea
"VIEŢILE ANTERIOARE ALE SPIRITULUI - volumul 2", autor NINA PETRE

 

EPISODUL 12 - HELDA

Eroina povestirii este germanca HELDA, care a trăit între anii 714-782 (secolul 8). S-a născut în localitatea Salzburg, situată la acea vreme în ducatul Bavariei. Astăzi, oraşul Salzburg se afla în vestul Austriei, aproape de graniţa cu Germania.

În epoca antică, Bavaria a fost locuită de celţi. A făcut parte din provincia Rhaetia romană, apoi a fost invadată de bavari, de la care şi-a primit numele. Bavarii au înfiinţat o formaţiune statală numită iniţial ducat. Reşedinţa ducală se afla în Regensburg. În perioada vieţii eroinei noastre, ducatul Bavariei a fost condus de ducii din familia Agilolfingilor: Theodon, Theodebert, Grimoald, Theodebald, Tassilo II, Ugbert, Odilo şi Tassilo III.

Părinţii HELDEI avau origine germanică. Modesta lor casă era situată pe teritoriul nobilului-luptător Ugderth. Ogdurm, tatăl HELDEI, muncea ca şef al servitorilor de la curtea nobilului. Merille, nevasta lui, era bucătăreasa-şefă din reşedinţa principală a nobilului – o construcţie masivă cu mai multe odăi, înconjurată de un zid de apărare împotriva năvălitorilor barbari.

HELDA era singurul copil rămas în viaţă al soţilor Ogdurm şi Merille. Înainte de naşterea ei, le muriseră doi băieţi, unul de un an, iar celălalt de trei ani. În neamul lui Ogdurm exista un blestem: să moară băieţii înainte de a ajunge oameni maturi. Merille avea convingerea că bărbatul ei şi toţi strămoşii lui participaseră la prea multe lupte în tinereţea lor.

Nici HELDA şi nici părinţii ei nu aveau ştiinţă de carte. Schimburile de mărfuri aveau loc fără monede.

La 13 ani, HELDA a fost angajată cameristă în subordinea stăpânei Magdorna. Până la 17 ani, când stăpânii au măritat-o cu un nepot de-al lor, fata şi-a slujit stăpâna cu mult devotament. Se afla mereu lângă doamna Magdorna, îndeplinindu-i toate poruncile. Lipsea de lângă ea numai noaptea, când femeia dormea cu soţul ei. De la celelalte servitoare a învăţat să fie o gospodină desăvârşită, ea având grijă de cele trei camere ale stăpânei: dormitorul, sufrageria şi camera de primire a prietenelor.

Împlinind 17 ani, doamna Magdorna i-a dat-o de nevastă unuia dintre nepoţii ei, lăsându-se cu greu înduplecată de acesta. Luptătorul Rogdern, membru al corpului de pază şi război, mereu la dispoziţia stăpânului, se îndrăgostise de frumoasa cameristă şi o dorea neapărat de nevastă. Era cu 8 ani mai în vârstă decât HELDA.

La 2 ani după nuntă, HELDA i-a dăruit primul fiu, pe micuţul Uberth. Au mai trecut 4 ani până la naşterea fiului cel mic, Orbung. Rugăciunile disperate, de zi şi noapte, ale mamei lor la toţi zeii protectori ai tribului său germanic au ajutat mult la neutralizarea blestemului strămoşesc. Uberth şi Orbung au depăşit cu bine anii copilăriei şi ai adolescenţei, rămânând în viaţă, obişnuindu-se cu ocupaţia de luptători în armata stăpânului.

Uberth s-a căsătorit la 26 de ani cu Meglere, o fată de 17 ani. Au avut doi băieţi, care au reuşit să ajungă la vârsta maturităţii. Orbung, participant neobosit la lupte, se ocupa şi cu obţinerea armelor de la meşterii făurari ai stăpânului. S-a căsătorit la 24 de ani cu Omra, o tânără de 16 ani. Au avut doi copii, o fată şi un băiat. Nici fiul Omrei nu a decedat în copilărie.

Totuşi, blestemul a căzut pe familia HELDEI în cele din urmă, când ea împlinise respectabila vârstă de 68 de ani. Uberth, fiul ei cel mare, ajuns la 49 de ani, a fost ucis de o spadă duşmană într-o luptă crâncenă dusă de armata noului stăpân, fiul nobilului Ugderth, care murise cu ani în urmă. Atacul tribului barbar, dornic să ocupe teritoriul bavarez, a fost respins cu imense sacrificii umane din ambele tabere. Bătrânul Rogdern, ajuns la 76 de ani, şi-a primit acasă fiul mort în luptă, adus într-o căruţă de camarazii lui. HELDA, în disperarea ei, a suferit un atac de cord la câteva ore după aducerea fiului decedat. Au fost înhumaţi unul lângă celălalt într-o groapă din cimitirul satului. Alături zăceau osemintele părinţilor ei. Rogdern, greu încercat de durerea pierderii soţiei şi a fiului cel mare, a mai trăit câteva luni până la obştescul sfârşit.

Viaţa HELDEI, înregistrată clipă de clipă în memoria energetică a propriului spirit, şi-a transmis peste veacuri karma, distribuind-o asupra tuturor succesorilor acelei femei. De la moartea HELDEI au trecut multe veacuri, neobositul vostru spirit întrupându-se în Africa, Europa, Asia, Australia, Islanda, Filipine. Experienţa lui de viaţa terestră este imensă. Justificăm astfel dorinţa ta de autoperfecţionare ca fiinţă umană a zilelor noastre.

Nina Petre
8 ianuarie 2018

COMENTARIUL ERIKĂI

"Am citit cu mare atenţie descrierea pesonajului Helda. Mă regăsesc foarte mult în personajul acestei femei în acest moment al vieţii mele. Să vă explic:

Avem un apartament aici unde locuim, pe care îl dăm spre închiriere la turiştii care vin să viziteze aceste locuri minunate. Odată ce clientul pleacă, apartamentul trebuie curăţat şi aranjat din nou, aşteptând următorii turişti care îl vor ocupa pentru o perioadă de timp. Sunt ca o cameristă, numai că de această dată stăpânul sunt eu însumi. Ceea ce pot spune este că îmi place ceea ce fac şi fac cu mare drag, chiar dacă uneori sunt contra-cronometru. Ochiul este format, prestând deja atenţie la orice detaliu. Poate, câteodată, acord prea multă atenţie la orice mic detaliu. Din acest motiv am început să lucrez cu mine în ceea ce priveşte micile detalii şi învăţ să dau importanţă detaliilor care merită în acel moment şi totodată să nu intru în prea multe detalii pentru că, într-adevăr, am tendinţa, şi când scriu sau vorbesc, să dau multe detalii. Mie îmi place, dar poate obosesc pe ceilalţi din jurul meu cu atâtea explicaţii…

Am observat din nou că şi Helda, personajul nostru, şi-a iubit foarte mult familia. Îmi aduc aminte că, odată cu terminarea facultăţii, mi-am spus mie însămi chiar aşa: "Eu trebuie să îmi găsesc soţul şi vreau o familie, că fără acestea viaţa mea nu are sens, iar apoi mă voi gândi şi la carieră".

Mă asemăn mult cu Helda şi prin faptul că într-adevăr, îmi place foarte mult să mă rog la entităţile superioare. Îmi aduc aminte că mama îmi tot dădea cărticele de rugăciuni şi îmi spunea că sunt bune să le citesc şi să mă rog, dar să fiu sinceră, nu am reuşit să mă rog citind din cărticele. Simţeam că nu sunt ascultată. Citeam cuvinte pe care nici nu le înţelegeam sensul şi mă simţeam ca un roboţel. Chiar i-am spus mamei după un timp că eu nu pot să mă rog aşa. Mie îmi place să mă rog cu cuvintele mele. Şi asta o fac zi şi noapte oriunde aş fi, la cumpărături, în maşină, aşteptând pe cineva… Am avut şi momente mai grele în viaţă, unde simţeam că sunt blocată, parcă legată de mâini şi de picioare. În acele momente, rugându-mă şi plângând, ceream o călăuzire, care nu întârzia să apară. Simţeam că nu are cum să nu mă ajute. 

Mi-am pus întotdeauna întrebarea: "Care este îngerul sau divinitatea mea preferată?" Pentru că mai toţi au pe cineva preferat la care se roagă. Eu încă nu ştiu. Mă rog la toţi cei care îmi vin în minte din religia noastră ortodoxă. Câteodată mă rog şi aşa, fără să am în minte un nume sau o imagine, şi îmi place aşa de mult sentimentul de pace şi linişte pe care îl simt în interiorul meu în momentele acelea.

Ne dorim un copil, dar aşteptăm momentul potrivit, deocamdată. Am început să mă rog pentru un copil sănătos, inteligent şi înalt evoluat, încă de pe la jumătatea anului 2015. Încă de când eram mai mică, mă rugam aşa, dar am început să mă rog mai intens şi constant din 2015. Şi aici este o asemănare cu personajul Helda, care se ruga mult pentru ca cei doi copii ai ei să depăşească blestemul strămoşesc şi să poată trăi. De când am început să mă rog constant, am început să simt că sunt responsabilă să aduc pe lume un copil sănătos, dar lupta aia interioară, că nu îmi vedeam corpul fiind în stare să ducă o sarcină până la capăt, m-a făcut să nu mă grăbesc şi să mă rog, aşteptând călăuziri, care nu s-au lăsat aşteptate. Călăuzirile şi răspunsurile la întrebările mele le-am primit prin intermediul persoanelor cum ar fi doctor homeopat, iridiolog, stomatolog, dietician, coach transformational, dumneavoastră, dar şi prin intermediul cărţilor şi internetului. 

Nu reuşeam şi nici acum nu îmi imaginez să aduc pe lume un copil fiind inconştientă. Adică, ceva de genul că am băut, m-am ameţit şi am rămas însărcinată şi apoi e un şoc să aflu după câteva luni că sunt însărcinată. Singurul fapt că ar trece 3 luni sau mai mult şi eu habar nu aş avea că sunt însărcinată, că nu pot vorbi cu bebeluşul sau să-i citesc cărţi interesante, m-ar face să mă simt tare prost.

M-a surprins moartea Heldei prin durerea pe care a trebuit să o îndure, dar am simţit cât de mult şi-a iubit copii, aşa de mult, încât în momentul în care fiul cel mare a fost adus acasă mort, inima ei a încetat să mai bată. Într-adevăr, foarte dureros, dar totuşi spiritul Heldei s-a încarnat în personajul nr. 12, Tumkir, care, vorbind cu spiritele strămoşilor, neutralizând şi ea un blestem care căzuse pe tatăl ei şi demonstrând consătenilor că rugăciunile către entităţile pozitive pot neutraliza energiile negative, a fost foarte bine văzută de aceştia, iar satisfacţia cea mai mare a lui Tumkir a fost faptul că unul din băieţii ei a moştenit darul său de a comunica cu spiritele, acesta din urmă fiind declarat şeful satului (shaman). 

Deci, durerea şi disperarea pe care Helda le-a trăit la vederea fiului ei mort s-au recompensat prin satisfacţia şi bucuria având un fiu care conduce şi are grijă de întregul sat."

Erika
15 ianuarie 2018
Tenerife, Insulele Canare

< sus >

EPISODUL 14 - GOTRUL

Episodul spiritual nr.14 îl are ca erou pe GOTRUL. Viaţa lui s-a desfăşurat în perioada anilor 603-639 (secolul 7). GOTRUL s-a născut într-o comunitate de greci situată în nordul Peninsulei Anatolia, aproape de ţărmul sudic al Mării Negre. Astăzi, în zona respectivă, se află oraşul Kefken, localitate ce aparţine Turciei.

În timpul vieţii lui GOTRUL, Anatolia era un teritoriu inclus în Imperiul Bizantin. În perioada Evului Mediu timpuriu, Anatolia a reprezentat stindardul Imperiului Bizantin împotriva puterii perşilor şi arabilor, până când regiunea a căzut în mâinile turcilor selgiucizi (în anul 1071).

Părinţii lui GOTRUL erau greci. Spyros şi Aleka îl aveau numai pe el. Primul copil, o fetiţă, murise la câteva zile după naştere. Nici băiatul şi nici părinţii lui nu aveau ştiinţă de carte. Viaţa de negustori i-a obligat să calculeze bine banii şi să facă schimburi de mărfuri fără utilizarea banilor. Spyros muncea ca negustor pe mare, călătorind cu propria corabie de la ţărmul sudic spre cel nordic al Mării Negre. Din porturile de la nordul Mării, aducea piei şi blănuri de animale, aur, argint, aramă şi sclave. Aleka îl ajuta să îşi vândă mărfurile, muncă la care s-a asociat şi fiul lor, GOTRUL, la scurtă vreme după ce a împlinit 10 ani.

La 12 ani, tatăl i-a permis să îl însoţească în prima călătorie spre nordul Mării Negre. Fascinat de mărfurile preţioase aduse acasă, GOTRUL a decis să facă un astfel de comerţ cât îi va sta în puteri.

La 26 de ani s-a căsătorit cu grecoaica Filippa, o fată de 15 ani. Au avut doi băieţi. Pe Grigoris, mama lui l-a născut când avea 19 ani. Hemakos, fiul cel mic, a sosit după 2 ani de la naşterea fratelui cel mare. Fericirea familiei nu a durat mult. Filippa avea 25 de ani, Grigoris, 6 ani, iar Hemakos, 4 ani, când GOTRUL a pierit în adâncul Mării Negre, cu tot cu nava pe care călătorea, din cauza unei furtuni puternice. Resturi din fosta corabie au plutit pe apă, fiind aruncată de valuri pe ţărmul Anatoliei. Aşa a aflat nefericita Filippa că rămăsese văduvă.

Avea doi copii mici de crescut fără tată, iar ea nu putea să facă munca lui GOTRUL. Au ajutat-o doi negustori, prieteni cu GOTRUL, aducându-i piei de animale, din care ea se pricepea să confecţioneze cojoace. Alimente şi haine i-a adus, ani la rând, un văduv care se îndrăgostise de ea încă de pe vremea când trăia GOTRUL. A iubit-o până când a murit şi el.

Grigoris, băiatul cel mare, a învăţat cojocăria de la mama lui. Un meşter blănar l-a ajutat să înceapă confecţionarea unor haine de blană. Grigoris şi-a luat-o de nevastă pe Glykeria, o fată de 17 ani, grecoaică din comunitatea lor. Ea a născut două fetiţe.

Hemakos a ajuns negustor pe Marea Neagră, moştenind această chemare de la tatăl său, GOTRUL, care murise înecat la doar 36 de ani. Tânărul s-a căsătorit la 21 de ani cu grecoaica Xenia. Fata avea 16 ani când a ajuns mireasă. După aceea, a dat viaţă la trei băieţi.

Filippa şi fiii ei au trăit, fiecare, peste 60 de ani. Pe GOTRUL l-au pomenit cu smerenie până la sfârşitul vieţii.

De la moartea lui GOTRUL şi până la întruparea spiritului său în România au trecut 1343 de ani, perioadă îndelungată în care temerarul spirit a mai trăit în trupuri omeneşti în Europa, Africa, Asia, Australia, Filipine, Islanda. Karma spirituală, nemuritoare peste veacuri, s-a distribuit asupra tuturor succesorilor spirituali ai grecului GOTRUL.

De la GOTRUL ţi-au sosit influenţe karmice cu rol puternic asupra vieţii tale. Menţionez:

- plăcerea de a locui în apropierea unor ape mari, a căror întindere pare nesfârşită;

- iubirea şi devotamentul pentru propria familie;

- puterea de sacrificiu spre binele celor apropiaţi de sufletul tău;

- talentul în activităţi comerciale.

Nina Petre
22 ianuarie 2018

COMENTARIUL ERIKĂI

"Povestea lui Gotrul mi-a adus în minte o întâmplare din vremea facultăţii.

Într-o vacanţă de vară, am fost la mare cu sora mea şi nişte prieteni. Eram cu toţii în apă şi ne ţineam de mâini, sărind peste valurile agitate care se formau la ţărm. Într-o fracţiune de secundă, m-am trezit sub apă, dând cu capul de nisip şi fiind atrasă ca un magnet la fundul apei. Pentru o clipă, eu nu am reacţionat în nici un fel. Nu puteam să cred că eram sub apă şi nu reacţionam în nici un fel. Prietena, care încă mă mai ţinea de mână, m-a tras afară din apă întrebându-mă: "Ce faci? Nu mai ieşi odată?"

A fost un moment ciudat.... şi mintea nu reuşea să înţeleagă cum de nu am reacţionat în nici un fel în acele momente şi că cea care a reacţionat mai repede decât mine nu am fost eu, ci prietena mea.

De când sunt mică tânjesc după apă. O dată am făcut insolaţie la cât am stat în apă. Totuşi, după acea întâmplare din vacanţa de vară, am început să am o oarecare frică de apă... Când sunt la mare, în apă, o siguranţă îmi dă faptul că ating nisipul cu picioarele. Nu mă duc să înot în ape adânci.

Da, este adevărat. Îmi place foarte mult să locuiesc lângă apă. De mică visam să mă stabilesc într-un oraş lângă mare."

Erika
9 februarie 2018
Tenerife, Insulele Canare

< sus >