<  Înapoi la Pagina index cu ALTE VIEŢI ANTERIOARE


Vieţile anterioare ale spiritului

 

GIULIA

Prezentare

GIULIA este o româncă de-a noastră căsătorită cu un cetăţean italian şi stabilită în ţara lui. Omul este cinstit şi cumsecade, îşi respectă şi îşi iubeşte soţia, fără a lua în seamă părerile conaţionalilor săi referitoare la români şi românce. Dar, cum glasul pământului nu tace niciodată, Giulia îşi plănuieşte revenirea în ţara natală, însoţită, bineînţeles, de dragul ei soţ.

Nina Petre
27 iulie 2012

EPISOADE SPIRITUALE COMENTATE

  Assah Firkedi (1892-1941)

  Runok Rassundener (1803-1876)

  Melinda Duras (1713-1798)

  Nidru Matah (1624-1688)

  Ulle Ristok (1530-1612)

  Aritina Kemolu (1441-1503)

 

Episodul 1 - ASSAH

Turcoaica ASSAH FIRKEDI s-a născut în oraşul Ankara şi a trăit în perioada anilor 1892-1941. Părinţii ei, Iuran (tatăl) şi Asil (mama), au avut 7 copii: 3 fete (Assah, Ianal, Ireh) şi 4 băieţi (Ahmed, Trirdik, Suleiman, Ahdar). Veniturile familiei proveneau din comerţul practicat de cei doi soţi, care vindeau în micul lor magazin haine, stofe şi mătăsuri. De copii s-au ocupat mai mult bunicii, părinţii lui Iuran. Imperiul Otoman aflându-se la apogeul puterii, militarii se întorceau acasă în căruţe încărcate cu saci şi lăzi în care se aflau obiecte preţioase şi mulţi bani, reprezentând prada de război din teritoriile ocupate. Iuran şi Asil erau bine cunoscuţi ca negustori dispuşi să vândă mărfuri furate, mai ales ţesături şi haine. Averea obţinută pe această cale sporea an de an, spre bucuria întregii familii. Cu toţii sperau că, datorită comerţului intens, cei 7 copii vor deveni oameni bogaţi după primirea părţii din averea părinţilor. Spre norocul lor, chiar aşa s-a întâmplat.

ASSAH, ultimul copil născut de Asil, avea 22 de ani când a izbucnit primul război mondial. Căsătorită la 17 ani cu un ienicer, militar în armata otomană, a dus o viaţă îmbelşugată datorită zestrei primite de la părinţi, dar şi în urma câştigurilor substanţiale din vânzarea prăzii de război în magazinul familiei. Soţul ei, Mahmud, a luat-o de nevastă dintr-o iubire pătimaşă care dura de câţiva ani. Mai în vârstă decât ea cu 10 ani, bărbatul a aşteptat-o să crească până când ASSAH a devenit bună de măritat. La sfârşitul primului război mondial, anul 1919 a adus înfrângerea armatei otomane. În anul 1920, când eroina noastră împlinise 28 de ani, Tratatul de pace de la Sèvres a impus dezmembrarea Imperiului Otoman. Capitala a fost mutată de la Istanbul la Ankara, unde locuiau ASSAH, Mahmud şi cei 4 copii ai lor. Temându-se pentru viaţa membrilor familiei sale, Mahmud a dezertat din armată, aliniindu-se mişcării naţionale turce, aflată sub conducerea lui Mustafa Kemal, denumit Atatürk ("părintele turcilor"). Formându-şi o armată puternică, în care activa şi Mahmud, Atatürk a reuşit în anul 1922 să îl detroneze pe sultanul Mahomed VI, eveniment care a pus capăt existenţei Imperiului Otoman. Proclamarea Republicii, în anul 1923, sub conducerea preşedintelui Atatürk, a declanşat o etapă de reforme democratice, care au condus spre refacerea ţării în urma dominaţiei otomane. Mahmud a primit gradul de ofiţer în armata republicii, iar viaţa familiei sale a intrat în normal.

Copiii crescând, ASSAH a simţit nevoia unei activităţi utile în afara preocupărilor obişnuite din familie. Profund impresionata de afacerea părinţilor, femeia şi-a deschis un magazin lângă cel al mamei şi tatălui său. Având oroare de tot ceea ce însemna furt sau obiecte furate, ASSAH s-a folosit de relaţiile politice ale soţului ei pentru a începe colaborarea cu numeroşii furnizori de cereale şi mirodenii. Plăcându-i foarte mult prăjiturile, femeia a deschis şi o cofetărie, care a devenit foarte curând locul de întâlnire preferat al doamnelor din oraş. Cele două fiice ale ei, Illar şi Aishe, crescând mari, s-au asociat cu mama lor în afacerea acesteia. Băieţii ei, Ali şi Türtün, şi-au urmat tatăl în cariera militară. ASSAH a trăit doar 49 de ani, decedând la numai doi ani după declanşarea celui de-al doilea război mondial. Turcia rămânând neutră, familia lui ASSAH nu a avut de suferit de pe urma războiului, cel puţin cât s-a aflat ea în viaţă. Femeia ar fi putut trăi mai mult dacă nu ar fi suferit un accident pe stradă, la ieşirea din magazinul său. Venind spre ea în mare viteză o trăsură al cărei vizitiu era foarte grăbit, omul a observat-o prea târziu pe ASSAH, nemaiavând timp să o ocolească. Lovitura la cap primită prin cădere i-a provocat femeii o comoţie cerebrală din care nu a putut fi salvată. Vestea morţii neaşteptate a celebrei negustorese a şocat locuitorii oraşului. Trecând multă vreme de la dispariţia ei, lumea încă o mai lăuda pentru felul cum îşi condusese afacerile şi maniera deosebită în care se purta cu clienţii. Văzând că doamnele care îi treceau pragul cofetăriei doreau să stea mai mult de vorbă, ASSAH amenajase câteva separeuri unde se putea bea cafea şi ceaiuri, însoţite de prăjituri gustoase. ASSAH avea un talent uimitor la decorarea camerelor cu mobilă, perdele şi tablouri frumoase. Casa ei era un adevărat muzeu de antichităţi, multe dintre ele fiind primite în dar de la tatăl său. Mahmud a suferit enorm după decesul soţiei. Fără ASSAH, viaţa lui nu mai avea niciun rost. Pentru el, ASSAH fusese cea mai frumoasă femeie, cea mai bună soţie şi cea mai iubitoare mamă. Deşi prietenii lui mai aveau şi alte femei, Mahmud i-a rămas fidel lui ASSAH, din iubire pentru ea şi din respect pentru copiii lor.

Nina Petre
9 februarie 2012

COMENTARIUL GIULIEI

"O, Doamne, ce viaţă intensă, frumoasă, plăcută... chiar dacă a fost şi războiul la mijloc... Ştiţi... îmi place să fiu casnică şi îmi plac de nu mai pot dulciurile făcute în casă ori cumpărate şi am descoperit de curând că îmi plac dulciurile indiene... Îmi place să am o casă frumoasă şi mereu gata de oaspeţi... Ciudat şi plăcut este că "fetele"... italiencele vin la mine să se vaite, să se descarce... în faţa unei căni de ceai cald cu miere ori cafea... acum înţeleg că vine din trecut şi îmi place mult treaba asta... Îmi plac şi mirodeniile, nu reuşesc să gătesc fără... Ce-i drept, îmi plac stofele, perdelele, lucrurile vechi în general mă atrag ca un magnet... au un parfum aparte şi îmi place să-mi imaginez ce poate ieşi din/cu ele în spaţiul unde locuim... Tatăl meu a lucrat pentru foarte mulţi ani la hipodrom şi iubesc tare caii... ţin minte că de mică îmi plăcea să le dau zahăr şi morcovi... şi o dată unul dintre ei m-a lovit cu copita şi muşcat... dar chiar şi aşa mi-au plăcut şi îmi plac...

Mă gândeam la căsătorie... de mică nu m-a atras... ştiţi cum se spune, că fetele se văd prinţese şi alte cele... eu nu am avut chestia asta şi mulţi ani chiar am fost convinsă că nu mă voi mărita... apropos, între mine şi soţul meu sunt 7 ani diferenţă... Şi, da, nu suport hoţii şi hoţiile... îmi vine să... cam aşa mă simt când văd/aud ceva de genul ăsta, iar acum înţeleg şi de ce... am senzaţia aceea de respingere totală... Sărumâna mult de tot.

Până acum nu m-am gândit să deschid ceva al meu, sincer... poate o pensiune... o cabană pe undeva, prin zona Dumneavoastră... sau Valea Prahovei... iar în Italia, la momentul ăsta, nu prea mai rentează deschiderea unei activităţi... Da, aveţi dreptate, viaţa acestei femei este într-adevăr foarte frumoasă, iar faptul că "ai mei" s-au comportat şi o fac în continuare în acel mod... este fără de cuvine... dar sper să descopăr încet încet şi motivul/le pentru care este aşa... sper tot cu ajutorul Dumneavoastră...

Nu sunt o persoană religioasă în sensul: biserici, popi, spovedanii... etc... am credinţa în suflet şi nu înţeleg de ce trebuie să merg la biserică să aud un neică citind din cărţi învăţate poate mecanic, care nu oferă şi explicaţii logice la tot ce zice... dar oricum cred că există Cineva acolo sus care mă apără, ajută şi iubeşte... acum sunt tot mai sigură ca niciodată de acest lucru şi având siguranţa asta simt iubire şi afecţiune pentru mine şi pentru ceilalţi... chiar şi necunoscuţi... ştiţi vocea aceea interioară, Sinele care îmi spune... eşti iubită, nu-ţi mai face probleme... acum mă aflu în acest stadiu... pricep că toate sunt trecătoare, dar că este şi momentul plăţii, mai devreme sau mai târziu...

Mi-am adus aminte ceva... când eram în liceu... îmi plăcea să scriu... gânduri, impresii, poezii... pe undeva pe acasă la bunica sper să mai fie... sunt în jur de 100 şi ceva de poezii şi poezioare scrise de mine pentru mine... despre sentimente, gânduri, vise...

Mi-am adus aminte un episod... când eram pitică 8/10 ani am fost în Franţa... tata lucra acolo la cai... am fost cu bici... nu am ţinut frânele şi mi-am făcut un cucui de toată frumuseţea pe care îl port cu mine de atunci, pe frunte... în partea stângă..."

Giulia
9 februarie 2012
Italia

"Recitind scrisorica, îmi place din ce în ce mai mult... îmi amintesc că bunica îmi spunea destul de des că sunt turcoaică. Fie pentru că sunt/eram încăpăţânată ca un catâr, fie pentru că beam cafea şi fumam... adevăr grăia... Încerc să pricep ce anume trebuie să fac şi mai ales cum... din fire, sunt un om curios şi vreau să aflu răspunsuri la întrebări, deşi am învăţat că la unele întrebări nu pot primi răspuns...

Ştiţi, primele impulsuri au fost să merg "în trecut" pe urmele turcoaicei... adică, într-o zi, să ajung în zona unde a locuit... dar nu ştiu cât de sănătos şi bine ar fi pentru mine acum... Ar trebui "să mă duc" în trecut ori să-l cunosc aşa cum este şi să acţionez în bine pe urma celor descoperite? Sper să merg pe drumul cel drept şi bun..."

Giulia
14 februarie 2012
Italia

< sus >

Episodul 2 – RUNOK

Islandezul RUNOK RASUNDENER s-a născut în localitatea portuară Akranes, situată la nord de capitala Reykjavik, pe ţărmul vestic al Islandei, scăldată de apele Golfului Faxa. Viaţa eroului nostru s-a desfăşurat între anii 1803-1876. Părinţii lui RUNOK se numeau Iastig şi Hauka. Cei doi soţi au avut 6 copii: 2 băieţi (Runok, Urlav) si 4 fete (Hanosra, Ullira, Smanha, Rualla). Veniturile familiei erau modeste, provenind din munca de asistent veterinar depusă de Iastig şi cea de confecţioneră a Haukăi. Iastig alerga mult pe la casele posesorilor de cai şi câini, fiind chemat aproape zilnic pentru a le îngriji animalele. Hauka se ocupa de familie şi gospodărie, iar în clipele de răgaz împletea haine din lână de oaie. RUNOK era al treilea copil născut de mama sa, având două surori mai mari: Hanosra şi Ullira. Atât el, cât şi fratele mai mic, Urlav, au fost sprijinul de bază al mamei în treburile gospodăreşti care necesitau prezenţa bărbatului. Tatăl lor mergea deseori şi duminica la lucru, aşa că băieţii au preluat ocupaţiile mai grele. Deşi tatăl le spunea să nu mai discute cu navigatorii care soseau în localitate, băieţii nu l-au ascultat. De la marinari au aflat că numeroşi islandezi îşi părăseau ţara, alungaţi de sărăcie şi de clima prea aspră. Cel mai râvnit pământ era cel nord-american. America reprezenta visul de aur al islandezilor, dar puţini reuşeau să ajungă până acolo. RUNOK şi Urlav se comportau ca doi gemeni, fiind nedespărţiţi în aproape tot ce făceau. Deşi nu fuseseră daţi la şcoală, ei au reuşit să înveţe bazele comerţului cu mărfuri de strictă necesitate, cumpărând mărfuri ieftine de la vaporeni, după care le vindeau mai scump în oraş. RUNOK împlinise 17 ani, iar Urlav, 16 când au decis în mare taină să emigreze în America. Aveau bani suficienţi pentru călătoria cu vaporul, chiar şi ceva în plus. Şi-au luat rămas-bun de la părinţi şi surori, presimţind că nu se vor revedea niciodată.

După săptămâni de suferinţe pe vapor, acesta i-a debarcat în portul american Charleston. Au observat cu uimire că oraşul era în plină dezvoltare, foarte diferit de târguşorul islandez din care plecaseră. Şi-au găsit repede o locuinţă şi un patron dispus să îi pună la muncă pe bani puţini. Fiind tineri, voinici şi ambiţioşi, băieţii au muncit din greu la căratul baloturilor şi lăzilor cu marfă, care umpleau săptămânal depozitul patronului. Gerard Jasny era scoţian de origine. Emigrase în America în urmă cu 6 ani, devenind foarte mulţumit de noua lui viaţă. Avea două magazine cu alimente plus un depozit de ţesături şi haine. Pasionaţi de comerţ, fraţii islandezi au învăţat cu multă sârguinţă tot ce vedeau la patron şi la oamenii acestuia. În decurs de 2 ani, rezultatele bune s-au făcut prezente. RUNOK şi Urlav cumpăraseră o căsuţă pe care o dotaseră cu mobilă ieftină şi ustensile de gospodărie, pregătindu-se să îşi ia neveste.

RUNOK s-a căsătorit la 20 de ani cu fata unor irlandezi, imigranţi ca şi el. Sandy era o fată modestă, bine crescută, fără ifosele obişnuite ale fetelor sosite de peste ocean. Avea 19 ani când a făcut nunta cu RUNOK, aducându-i acestuia o zestre frumuşică primită de la părinţii ei. După câteva luni s-a căsătorit şi Urlav, plecând să locuiască împreună cu nevasta şi socrii lui. După căsătorie, Sandy s-a asociat cu RUNOK în noua afacere pe care şi-au deschis-o împreună cu Fink, tatăl ei. Cei doi bărbaţi urmau să se ocupe de achiziţionarea mărfurilor sosite pe vapoare, cu prioritate haine şi pânzeturi. Sandy împreună cu două vânzătoare comercializau marfa, încasând bani buni. Pe măsură ce treceau anii, tânăra soţie devenea din ce în ce mai pricepută la afaceri. RUNOK se felicita de multe ori pentru norocul de a fi găsit aşa o minune de femeie. Fiind mereu ocupată cu magazinul, Sandy şi-a crescut cei trei copii cu ajutorul mamei sale, ei petrecând toată săptămâna în casa bunicilor. RUNOK era mândru de copiii săi, considerându-i cei mai reuşiţi dintre câţi cunoscuse până atunci. Într-adevăr, cei doi băieţi, Hansel şi John, şi fata sa, Minerva, erau foarte inteligenţi. Dornici de carte, au fost trimişi la studii, devenind oameni cu profesii importante. Fata a învăţat meseria de soră medicală, Hansel a devenit farmacist, iar John, un contabil folositor afacerii părinţilor săi. RUNOK şi Sandy au continuat să se ocupe de comerţ după ce copiii lor s-au maturizat.

Moartea lui Sandy a survenit la vârsta de 56 de ani, din cauza unei afecţiuni digestive care nu fusese tratată la timp. Pierderea soţiei a însemnat pentru eroul nostru distrugerea echilibrului sufletesc pe care îl avusese întotdeauna. S-a simţit dintr-o dată gol pe dinăuntru, incapabil să mai trăiască normal, să muncească şi să gândească. Şi-a revenit cu greu din starea de disperare şi apatie, fiind ajutat de fiul său John, care i-a stat alături zi de zi, aşa cum făcuse unchiul Urlav pe vremea când RUNOK era doar un adolescent pus pe fapte mari. RUNOK a mai trăit încă mulţi ani după decesul soţiei sale. A închis ochii la venerabila vârstă de 73 de ani, în urma unui stop cardiac, sufletul său grăbindu-se să plece în căutarea lui Sandy, de care îi fusese foarte dor.

Nina Petre
8 aprilie 2012

COMENTARIUL GIULIEI

"Minunată povestea vieţii trecute, minunate experienţe, cu bune şi cu rele... mai puţin plăcută mi s-a părut cea cu abandonul părinţilor... poate de aceea am ales în această viaţă să fiu crescută şi îndrumată de bunici, iar cu părinţii relaţia să fie mai rece, dură şi aproape de zero, iar în cele mai bune cazuri relaţia cu ei a fost pentru a-i ajuta în momentele mai grele... Iubesc familia, spiritul de familie... iubesc pentru a iubi şi cred că asta am simţit-o de micuţă. Acum înţeleg şi de ce. Partea cu averea îmi repugnă deocamdată. În schimb ştiu că ce este al meu este pus deoparte şi încerc să nu mă supăr şi agit pentru alţii care văd doar ciolanul în faţa ochilor... îmi place să trăiesc simplist, să am strictul necesar de zi cu zi şi cel mai mult îmi place să mă redescopăr în fiece moment.

Patronul meu s-a numit Gerard... soţul, Gerardo. Frumoasă împletire de lucruri, nu? Acum stau pe gânduri, încercând să pricep cine este în această experienţă "geamănul" meu. Sper să îl pot găsi cumva... şi bănuiesc că sexul în acest caz nu are relevanţă prea mare, am înţeles bine? Vă pot spune că "tatăl meu fizic" a fost în USA pentru ceva vreme, a adus poveşti care mai de care, foto şi tot ce aduce un călător de pe alte meleaguri, dar mie nu îmi place USA, nu simt niciun fel de legătură... dimpotrivă... de cineva mi-ar propune să plec acolo gratis, nu cred că m-aş duce... Nu simt nevoia să strâng averi în sensul de case, maşini, bani în cont etc. Îmi place să trăiesc modest şi să mă bucur de fiece moment... Am avut anul trecut o mică problemă la inimă care a şi trecut sper... bănuiesc că a fost lecţia dură şi importantă a iubirii de Sine, a compasiunii, înţelegerii, acceptării şi Luminii..."

Giulia
9 aprilie 2012
Italia

< sus >

Episodul 3 – MELINDA

Spaniola MELINDA DURAS a trăit în perioada 1713-1798. Ea s-a născut în orăşelul Ripoll, situat în nord-estul Spaniei, aparţinând regiunii Catalonia. Părinţii Melindei, Ardos şi Lantada, au avut cinci copii: MELINDA, Arna, Rodrigo, Laseo, Arundo. Ardos avea ocupaţia de negustor şi cămătar. Lantada, femeie de origine nobilă, catolică practicantă, picta icoane în orele de odihnă ale după-amiezii. Ardos, provenit dintr-o familie de negustori, îşi investea surplusul de bani obţinuţi din vânzarea vinurilor împrumutându-şi prietenii cu dobânzi mai mici sau mai mari, după cum se înţelegeau între ei. Copiii lor nu au dus lipsă de nimic, părinţii străduindu-se să facă din ei oameni potriviţi vremurilor pe care le trăiau. Cei trei băieţi şi-au urmat tatăl în obiceiurile sale, devenind comercianţi de băuturi şi fructe, iar fetele au ascultat şi urmat sfaturile Lantadei, comportându-se ca nişte domnişoare din lumea bună.

Anul naşterii Melindei, 1713, a fost marcat de încetarea războiului de secesiune, regele Filip V de Bourbon obţinând ulterior tronul Spaniei. Au urmat măsuri cu caracter reformator în societate, economie şi administraţie. Copilăria şi tinereţea eroinei noastre au beneficiat de prosperitatea crescândă a poporului său. Atât ea, cât şi sora ei au studiat cu profesori aduşi de părinţii lor. Fata mai mică, Arna, s-a căsătorit cu un comerciant francez, plecând definitiv în ţara lui.

Sora ei mai mare, MELINDA, s-a îndrăgostit la 16 ani de fiul unui baron, pe care îl întâlnise de câteva ori la balurile organizate cu scopuri filantropice. Arteno Arilla s-a căsătorit cu frumoasa MELINDA la doi ani după ce s-au cunoscut. Ea avea 18 ani, iar el, 26. Ajunsă mare doamnă cu titlu nobiliar, MELINDA s-a văzut stăpâna castelului moştenit de Arteno de la bunicii săi. El locuise impreună cu bunicii şi părinţii, care decedaseră pe rând, băiatul rămânând la 14 ani fără cele mai dragi fiinţe ale sufletului său. A stat în anii următori doar cu servitorii şi o mătuşă bătrână, rămasă văduvă şi neavând copii. Cu un an înainte de căsătorie, Arteno îşi pierduse şi mătuşa, care trecuse la cele veşnice. Firea veselă şi optimistă a soţiei sale i-a înseninat sufletul lui Arteno. Firea sa posacă şi prea gânditoare s-a schimbat pe măsură ce el avansa în vârstă. Ocupat mereu cu administrarea averii, întorcându-se acasă, găsea o soţie mereu bine dispusă şi trei copii frumoşi ca nişte îngeraşi.

Fetiţa lor, Arina, semăna bine cu mama ei la chip şi la gesturi, imitând-o în permanenţă, din dorinţa de a ajunge o "prinţesă". Băieţii, Teodoris şi Mariano, au dat glas sângelui războinic al strămoşilor, intrând în armata regală. Au ajuns până în America, trăind clipe de groază în timpul războiului de 7 ani, la finalul căruia Spania a pierdut supremaţia asupra Floridei, în nefericitul an 1763. Dorinţa Arinei de a ajunge prinţesă i-a fost îndeplinită, fata căsătorindu-se la 18 ani cu un descendent al neamului Bourbonilor.

Firea sănătoasă a MELINDEI a ajutat-o să trăiască mai mult decât sperase vreodată: 85 de ani. Nedorind să stea degeaba nici la bătrâneţe, moştenind hărnicia de la mama ei, MELINDA şi-a ajutat soţul în administrarea moşiei, a supravegheat marile tranzacţii comerciale, comportându-se adesea cu multă energie, asemenea unui bărbat. Nepoţii au crescut sub ochii ei, îndrumarea bunicii nelipsindu-le nici la vârsta adolescenţei. Foarte bună gospodină, MELINDA nu lăsa niciodată servitoarele nesupravegheate, cerându-le să facă totul pe placul său. Rarele ore destinate lecturii îi satisfăceau pasiunea pentru poeziile de dragoste. Obişnuită să scrie poezii încă din copilărie, femeia citea tot ce găsea prin bibliotecile prietenelor şi îşi recita creaţiile personale cu ocazia vizitelor pe care şi le făceau reciproc. Împlinind 85 de ani, MELINDA îşi făcea adesea bilanţul vieţii, dorind să vadă ce mai avea de făcut în fiecare zi. Moartea a surprins-o într-o după-amiază, în timp ce scria o nouă poezie. A închis ochii pe neaşteptate, soţul găsind-o cu capul căzut peste jurnalul ei.

Nina Petre
7 august 2012

COMENTARIUL GIULIEI

"Sunt blocată... no comment... este, este, este... Da, sunt exigentă, cer mult, pretind şi am aerul acela... Absolut totul se potriveşte, ca într-un puzzle... Ciudat a început să nu mi se mai pară nimic...

Nu ştiu dacă vă mai amintiţi... am menţionat la un moment dat că am scris versuri... pentru mine... dar... am renunţat după moartea bunicului meu... Poate ar fi cazul...

După cum bine ştiţi, în viaţa aceasta m-am căsătorit târzior, dar observ că "fetele" au fost mai, mai... Posibil să fi fost şi perioada de aşa natură...

De fel, îmi place să ajut, să dau câte o palmă peste ceafă pentru a trezi instinctele (o fac şi cu soţul), să râd, să glumesc, dar şi când sunt călcată pe codiţă... o, mamă, mai bine pleci din raza mea de acţiune... Nu ştiu cât sunt de războinică, dar de un lucru sunt sigură, de mai multe de fapt: nu tolerez mârlănia, hoţia, minciuna...iar dacă închid un ochi atunci când îmi este călcat liberul arbitru, hmmm, să spunem că... nu pot sta cu gura închisă şi, mai devreme sau mai târziu, le torn şi, desigur, fără drept de apel. Şi de încurajat, mă încurajez tot singură... cred că vine din... "instinct"... femeia bărbat...

Aveţi dreptate, DIN NOU! Îmi place, face parte din mine, este în sângele meu: conştiinţa datoriei împlinite şi, da, uneori nu dorm până nu iese treaba aşa cum consider eu că trebuie să iasă. Ce să mai... am insomnii. De exemplu: nu pot să dorm dacă aşternutul nu este în ordine şi perdeaua la fel... nu reuşesc, oricât de mult aş încerca. La fel şi dacă văd o pată pe jos, mă apucă nervii... stau, mă uit la ea, mă fac că nu este acolo, iară mă uit şi, în final, bâşti mopul şi răsuflu uşurată.

La capitolul amici/prieteni... iară aveţi dreptate... îi ajut cum pot şi atât cât pot, încerc să mă pun în pielea lor, în afara lor, de aproape şi departe... Ce să mai, pe aproape toate feţele, şi după aia... torn... convine sau nu... spun... iar alegerea le aparţine şi, dacă dau chix, vin cu codiţa între picioare cu lozinca: aveai dreptate...

Până mai acum ceva timp fugeam de bucătăreală... dar de când am început să înţeleg că şi bucătăria face parte din joc, a început să îmi placă, amestec, inventez, adaug, tai până iese cum vreau eu. Iar cu dulciurile, asta da poveste... le ador... urmele turcoaicei.

Mă gândeam la viaţa petrecută cu familia, bunicii... am fost crescută de bunici... şi mai rar un sfârşit de săptămână la părinţi... oricum a fost o minunăţie... Îmi plac copiii mult de tot, am văzut că am şi răbdare cu ei.

O altă chestiune... acum îmi place să-l ajut pe soţul meu, dar din spate, gen umbră... fă aşa, fă aia sau ailaltă... Nu îmi place să ies în evidenţă.

Acum îmi vine în minte... am o "problemă" cu hainele şi încălţările... adică nu îmi place ce-i la modă, nu mi-a plăcut niciodată. Am gusturi "ciudate" şi rar se întâmplă să găsesc ceva pe gustul meu. Tocmai de aceea mă duc mai des (vorba vine) în bazar... Acolo este aşa de multă culoare, veselie şi am de unde alege...

Când privesc în jur... ce mult îmi doresc să se schimbe mentalitatea, "cerşitul" şi aruncatul pietrei în cel mai bun... Sper sincer... Şi mă doare când văd că oamenii ajung mai răi ca... (nu spun animale, pentru că ele au Suflet)... de fapt, personaje ratate pe scena vieţii... Da, sunt pe drumul bun şi, da, este bine, frumos şi adevărat tot ce mi se întâmplă. Simt şi încep să intuiesc... dar... ştiţi cum se spune: este prea frumos...

Aveţi dreptate... "pap" cărţile de ceva timp. După o pauză de câţiva ani, am reluat "sportul" şi parcă este aer pentru mine... şi nu am idei fixe, citesc tot ce găsesc, tot ce îmi spune... instinctul... şi pe căldurile astea este remediul perfect, lângă un ceai ori cafea şi ventilator. Prefer să citesc decât să colind străzile haihui, aşa cum este la "modă" pe aici, ori să arunc banii pe nimicuri."

GIULIA
8 august 2012
Italia

< sus >

Episodul 4 – NIDRU

Filipineza NIDRU MATAH a trăit între anii 1624-1688. S-a născut pe insula Samar, aceasta fiind cuprinsă între marile insule Mindanao (la sud) şi Luzon (la nord), la est aflându-se Marea Filipinelor. Părinţii lui NIDRU se numeau Urmun (tatăl) şi Lukiri (mama). Cei doi soţi au avut nouă copii: trei fete (NIDRU, Landu, Daki) şi şase băieţi (Mohdu, Ludikar, Hamdu, Marrun, Dakdu, Umton). Deşi insula Samar se afla sub dominaţie spaniolă, populaţia bătinaşă încă îşi mai păstra credinţa islamică, la fel ca şi familia lui NIDRU. Urmun făcea comerţ cu fructe şi legume, oferindu-le marinarilor străini în schimbul unor baloturi cu mătase şi diverse articole de îmbrăcăminte. Lukiri, nevasta lui, cosea haine femeieşti, având suficiente cliente cât să îşi ocupe toate zilele cu munca ei. Fetele au învăţat să îşi ajute mama la confecţionarea hainelor, fiind talentate şi având multă imaginaţie. NIDRU, fata mijlocie, se pricepea la confecţionarea pălăriilor şi a sandalelor pentru femei, meşteşug învăţat de la o prietenă a mamei sale, Uhtu. Cei şase băieţi ai familiei nu au avut prea multe meserii de ales. Fiind săraci, s-au îndreptat spre comerţul cu diverse produse, nedorind să plece la moarte pe corăbiile spaniole. Mulţi tineri de pe insulă se urcaseră pe corăbiile stăpânilor, dorind să vadă lumea muncind ca marinari, dar unul singur supravieţuise, întorcându-se bolnav acasă.

NIDRU, cea mai îndemânatică dintre fete, a fost încurajată de fraţii ei să muncească mult, marfa fiind bine vândută chiar şi marinarilor străini. La 16 ani a fost cerută în căsătorie de José Ferrando, un tânăr ofiţer spaniol care îşi construise o casă pe insulă. La 27 de ani, José făcea parte din trupa militară care asigura ordinea în zona de domiciliu a familiei Matah. Plăcându-i la nebunie aspectul fizic al localnicelor, José şi-a ales-o pe frumoasa NIDRU drept soţie, convertind-o la catolicism. NIDRU, extrem de supusă şi ascultătoare faţă de bărbatul său, şi-a continuat importanta muncă de confecţioneră a veşmintelor tradiţionale. Soţul ei a angajat o lucrătoare în chioşcul de lângă casă, aceasta vânzând cu succes creaţiile stăpânei sale. Ca soţie de ocupant spaniol, NIDRU s-a bucurat de consideraţia puţinelor neveste spaniole, care au acceptat-o în anturajul lor. Femeia a învăţat repede limba spaniolă, ceea ce i-a deschis calea spre mica societate civilizată întemeiată de stăpânii hispanici.

Bucurându-se de iubirea şi respectul soţului, mica filipineză a devenit mamă a şapte copii (trei fete şi patru băieţi), la creşterea cărora au ajutat-o părinţii lui José, stabiliţi şi ei pe insulă. Creaţiile vestimentare ale lui NIDRU au ajuns la mii de femei, ea reuşind să lucreze câte ceva până în ultimele luni de viaţă. Împlinind 60 de ani, mâinile fiindu-i obosite şi umflate de prea multă muncă, fata cea mare (Lirna) a sfătuit-o să se ocupe doar de confecţionarea unor obiecte de podoabă. Lirna a preluat munca de croitorie, sora ei Janna s-a ocupat de pălării, iar sora lor cea mică, Minerva, s-a făcut confecţioneră de sandale. Mamei NIDRU i-a revenit plăcerea de a face şiraguri cu perle şi mărgele colorate, brăţări şi cercei. Femeia nu putea să stea degeaba nici la bătrâneţe, obişnuită fiind să muncească din copilărie. Băieţii ei au plecat cu toţii să lucreze pe corăbii spaniole, reuşind astfel să vadă Spania, ţara de origine a tatălui lor. Doi dintre ei, Eduardo şi Cassiro, s-au stabilit în Barcelona, căsătorindu-se cu fete din oraş. Ceilalţi doi fii, Umdal şi Marssal, au preferat să rămână lângă părinţi, ocupându-se cu afaceri de tot felul.

La 64 de ani, uimitoarea NIDRU se pregătea de marele ei drum fără întoarcere. Se simţea obosită, măcinată pe dinăuntru de o boală necunoscută de vracii autohtoni, care îi scurta viaţa pe măsură ce treceau zilele. A închis ochii într-o noapte, în timpul somnului, nederanjându-şi bărbatul cu ultima ei suflare. Fusese o fiinţă discretă întotdeauna, străduindu-se să nu-i acapareze pe cei din jur cu problemele ei intime. José şi copiii o consideraseră o fiinţă ca nimeni alta, datorită modestiei şi hărniciei pe care le dovedise întotdeauna. Femeie înţeleaptă, mica filipineză avusese mereu vorbe de încurajare pentru membrii familiei şi pentru numeroasele ei prietene. José, greu încercat de ocupaţia lui militară, a ajuns la bătrâneţe datorită soţiei sale, care l-a încurajat şi l-a îngrijit cu infinit devotament atunci când era bolnav.

Nina Petre
7 septembrie 2012

COMENTARIUL GIULIEI

"Sunt fericită, blocată, fără de cuvinte... din nou... Sincer, vă pot spune că din totdeauna m-am simţit atrasă de cultul islamic... de haine, broboade, felul lor de a fi... al femeilor... Nu supuse bărbatului, deşi aparent aşa este... În schimb, cu religia catolică... am declarat război... Nu mă atrage, nu îmi place... pur şi simplu îmi repugnă, deşi în trecut văd că... m-am lăsat influenţată... Ei bine, în existenţa asta, nu.

Observ... lucrul manual... asta înseamnă răbdare şi atenţie... am, desigur, şi îmi place să îmi bag nasul pe unde îmi este permis... Ţin minte că bunica avea o maşină de cusut veche... deşi nu funcţiona... eu tot pe lângă ea stăteam şi mai mult pe lângă buni... iarna când se apuca de croşetat, făcut şaluri, cipicei... vremuri superbe pentru mine... Poate şi de aici mania detaliului...

La capitolul copiii... sunt pe bară, deşi am înţeles că voi avea doi... Cine ştie... Poate, pe undeva... având aşa de mulţi în trecut... acum amân decizia...

Da, uneori mă comport ca şi o cloşcă... îmi place să ascult, să ajut cu un sfat, vorbă bună atunci când mi se cere şi de mică am învăţat să Nu divulg ce aud, pentru mine, un secret rămâne secret, prietenia prietenie... şi atunci când principiile sunt încălcate cu bună ştiiinţă... sufăr, plâng şi Nu înţeleg de ce... rar ţip şi urlu şi mai nou am învăţat să tratez cu indiferenţă... aşa-zişii prieteni. Uneori sunt naivă, recunosc... mergeam pe ideea că toţi au Ceva bun sub mască, dar... când am descoperit că minciuna Nu are vârstă, facultate, poziţie socială şi caracter... am început să fiu ceva mai selectivă şi de aceea cercul meu de prieteni adevăraţi este destul de restrâns...

Da, vă dau dreptate... lumea asta este prea tembelă, prea sclavi şi Nu doresc Nici măcar să încerce a sparge "coaja de ou"... şi mă doare... deşi ar trebui să Nu... Uneori chiar îmi doresc sfârşitul ăla apocaliptic, dar când văd atâtea personaje manipulabile cu ştiinţă şi fără... mi se face milă de ei... până la un punct, că după aia... merg pe ideea: dacă alţii, eu pot/putem, atunci oricine cu puţin creieraş, inimă şi curaj o poate face... Sper doar la un viitor mai armonios... mai adevărat... fără ipocrizie, minciună, manipulare...

Asta este impresia, la cald."

GIULIA
7 septembrie 2012
Italia

< sus >

Episodul 5 – ULLE

Viaţa norvegianului ULLE RISTOK s-a desfăşurat între anii 1530-1612. El a văzut lumina zilei într-o mică localitate aparţinând peninsulei Varanger, aceasta aflându-se în extremul nord al Norvegiei. Târguşorul în care s-a născut ULLE este astăzi importantul oraş Varangerbotn. Părinţii băiatului, Umtol (tatăl) şi Ardhe (mama), au avut trei copii: un băiat (ULLE) şi două fete (Lurki, Marni). La un an după naşterea lui ULLE, familia s-a mutat în Nesseby, o localitate de pescari situată în apropierea Fiordului Varanger. Umtol, de meserie tâmplar, şi-a găsit de lucru la construcţia corăbiilor, asigurându-şi un venit suficient pentru a-şi întreţine familia.

Ţara sa făcea parte din Uniunea de la Kalmar, care cuprindea Islanda, Suedia, Finlanda şi Norvegia, toate aflându-se sub hegemonia Danemarcei. Această asociere forţată a condus spre dezvoltarea comerţului maritim şi de uscat între cele cinci ţări. Micuţul ULLE avea 6 anişori când situaţia politică a ţării s-a schimbat în favoarea ei: regele Christian III al Danemarcei a transformat Norvegia în provincie daneză, urmărind dezvoltarea activităţilor economice legate în special de minerit şi comerţul maritim. Copiii familiei Ristok au crescut în condiţiile unei vieţi modeste, învăţând de la părinţii lor ce însemna munca grea, pentru a avea din ce să trăiască.

ULLE şi-a petrecut copilăria făcându-şi de lucru pe lângă tatăl său, arătându-se interesat de tot ceea ce era legat de călătoriile pe apă. Povestirile supravieţuitorilor care s-au încumetat să navigheze pe apele periculoase ale Mării Barents îl fascinau pe ULLE, iar el îşi promitea că, atunci când va fi mare, va ajunge în ţări mai calde, unde oamenii nu ştiau ce este frigul iernii. Plecarea surorilor mai mici, Lurki şi Marni, cu marinari sosiţi din sudul Europei l-a convins pe tânărul de 20 de ani să îşi caute norocul pe alte meleaguri. Spre disperarea părinţilor, i-a anunţat că va pleca mai departe decât surorile lui, dorind să afle ce ţări se aflau dincolo de apele Mediteranei. Nedorind să îi lase singuri în micul port norvegian, ULLE i-a luat pe corabia unde muncea cumnatul său Frank, un scoţian stabilit în Franţa după căsătoria cu Lurki. Acostând la Gibraltar, ULLE şi-a luat rămas bun de la părinţi, lăsându-i în grija lui Frank, urcându-se apoi pe o corabie care l-a dus până în Alger.

Priveliştea uimitoare oferită de somptuosul oraş aflat pe ţărmul Mediteranei aproape că i-a luat minţile tânărului venit din ţinuturile friguroase, locuite cândva de navigatorii vikingi. Purta în sufletul său setea de cunoaştere a strămoşilor săi, ajunşi până pe continentul nord-american. Sătul de chinurile îndurate pe cele două corăbii cu care venise, şi-a făcut planuri mari de viitor pentru cunoaşterea ţării în care poposise. Simţind nevoia unei vieţi de familie, s-a căsătorit cu o italiancă stabilită în Alger împreună cu părinţii şi fratele ei mai mic. Giovanna cunoştea bine oraşul, însoţindu-şi tatăl care vindea pe străzi haine cusute de mama ei. Fata avea 17 ani când a făcut nunta cu ULLE, înţelegându-se cu el mai mult prin semne timp de câteva luni, până când l-a învăţat să se exprime în italiană şi arabă. Locuind în casa socrilor, tânărul soţ simţea că se sufocă. Dorinţa lui cea mai aprigă era să plece la drum pe uscat, spre a cunoaşte mai profund ţara care îl adoptase. Urmările dominaţiei otomane se făceau simţite peste tot. Înţelegându-se bine cu Orlando, cumnatul său, care avea 23 de ani, au stabilit împreună să înceapă transportul de mărfuri cu cămile, traversând zonele deşertice. S-au ocupat cu această periculoasă activitate timp de 3 ani, în decursul cărora au venit acasă doar de câteva ori. Revenind dintr-o lungă călătorie, ULLE şi-a găsit nevasta hrănindu-şi pruncul născut în urmă cu două luni. Marea surpriză a cunoaşterii fiului său l-a determinat pe ULLE să renunţe la drumurile prin ţară. Dorinţa de a-şi creşte băiatul, care devenea din ce în ce mai frumos şi mai isteţ, i-a potolit bărbatului setea de călătorii îndepărtate.

La 30 de ani şi având doi copii de crescut, ULLE era din ce în ce mai nemulţumit de comerţul cu fructe, din care câştiga foarte puţin. Giovanna contribuia şi ea la veniturile familiei, vânzând împreună cu mama ei la piaţă şiraguri cu mărgele confecţionate de ele. Arindo şi Imeria creşteau frumos, ajutându-şi părinţii la treabă atât cât îi ţineau puterile. Imeria avea talent la confecţionarea obiectelor de podoabă, petrecând multe ore pe zi alături de meşteşugarii din piaţă, străduindu-se să le fure meseria. La 12 ani, fata a fost primită ca ucenică la un meşter bijutier, datorită imaginaţiei şi îndemânării sale. Pentru Imeria, munca la atelier reprezenta o plăcere deosebită. Moştenise talentul de la străbunicul ei italian, Roniro, care murise în Padova. Plăcerea de a lucra bijuterii a transformat-o pe Imeria în salvatoarea familiei sale. Treptat, în anii urmatori, fata a strâns banii necesari deschiderii atelierului personal, antrenând în jurul ei toată familia. ULLE, Orlando şi soţul ei, Ahmed, îi aduceau metale şi pietre preţioase, dar se ocupau şi cu plasarea mărfii către clienţii bogaţi.

ULLE a muncit până în apropierea ceasului plecării definitive. Îi plăcea să discute ore întregi cu clienţii, povestindu-le viaţa lui, începând cu amintirile din primii ani de viaţă. Era un om cinstit, cumsecade, sincer şi paşnic. Îşi adora nevasta, copiii şi nepoţii. În zilele de odihnă, le povestea la nesfârşit ce văzuse în tinereţe prin ţinuturile pe care le vizitase. Împlinind 82 de ani şi simţindu-se obosit de viaţă, bărbatul şi-a pregătit familia şi prietenii cu gândul că se îndrepta spre drumul fără de întoarcere. A închis ochii într-o seară, pe când îi povestea Giovannei ce frig era în ţara lui natală. Îl cuprinsese dintr-o dată răceala morţii şi dorul de părinţii săi, care trecuseră de mult la cele veşnice.

Nina Petre
1 octombrie 2012

COMENTARIUL GIULIEI

"Norvegia... viaţă frumoasă, cinstită, curată, onestă într-o ţară pe care o îndrăgesc foarte tare din fotografii şi, acum, din poveşti şi fapte... De muncă grea... dacă se poate numi... săpat, copilit de roşii, văruit, bătut covoare, văzut cum se face săpun şi ţuică... am avut parte şi în copilărie... Am fost ajutor de nădejde al bunicii, dar vă spun sincer că nu aş schimba nici măcar o virgulă din ce a fost şi cred că... aş mai repeta experienţa... pentru că îţi dă aşa o senzaţie de bine... de stăpân al lumii... de... pot face orice cu mâinile mele şi ochii îndreptaţi spre cer...

De mică m-a atras iarna, zăpada, zgomotul lemnelor şi al cărbunelui în sobă... fumul gros ce făcea contrast cu zăpada groasă... mere coapte pe sobă, vin fiert... ciorapi croşetaţi de lână... Doamne, ce viaţă de viaţă... minune, ce să mai...!

Eiii... pe partea cu călătoriile pe apă... locuim într-un sătuc portuar cu gardă portuară şi far... vase de pescari ancorate pe ici, pe colo, cele de croazieră care se mai opresc vara cu turişti... şi zone îngrădite pentru a creşte diverse specii de peşti... Din toată chestia asta nu mă atrage... nimic... Nici peştele să-l mănânc... din cauza mirosului. Nici să colind cu vreo barcă sau cum este moda aici... închiriezi un vaporaş, mini iaht... te duci câţiva metri în larg şi stai cu burta la soare... nu este de mine...

Sincer... îmi plac ţările arabe. Am cunoscut băieţi din Maroc, Egipt, Pakistan, India şi îmi plac... au un aşa bun simţ, modestie, un zâmbet din acela adevărat, că îmi vine să îi iau cu mine acasă. Chiar dacă pe unii dintre ei îi văd mai rar...  când trecem pe la magazinul unde lucrează, imediat îşi aduc aminte de noi... ce mai faceţi, sunteţi bine, aveţi grijă de voi... parcă ne-am cunoaşte din tinereţe (tot de mică îmi plăcea limba arabă... hmm...)

Lucrul ăsta nu îl pot spune în schimb despre italieni... Şi când mă gândesc... de mică m-a atras limba lor... părea melodioasă... poate pentru că ascultam Romina şi Albano, Toto... Dar acum... trăind printre ei... o, mamă, ce deziluzie... nu aş recomanda nimănui să vină pe aici... decât dacă are dorinţa de a fi maltratat verbal, privit de sus cu multă superioritate de 2 lei, criticat şi acuzat... cam asta se întâmplă la început... după care... îţi trebuie cât de cât tupeu pentru a reuşi... Şi cum nu prea am tupeu... prefer să mă retrag în liniştea şi pacea mea... citind, meditând, ascultând muzică, udând cele câteva flori... şi bucurându-mă atunci când ieşim pe undeva să miros pur şi simplu pământul, iarba, copacii, florile...

Ce este drept... şi mie îmi place să povestesc, dar nu oricui şi oricum... Foarte puţini sunt cei care mă cunosc, cât de cât... Singura persoană care mă ghicea din priviri a fost bunica... Sunt fericită şi onorată pentru că am aşa o specială şi minunată moştenire... Bănuiesc că trebuie să duc mai departe munca lăsată de ei...

Daaa, sunt "cap tare", cum îmi spune soţul, cu cinstea, mândria şi a fi civilizat... şi am descoperit că ţin cu dinţii la ideea de principiu şi nu mă abat... ar însemna să îmi plec capul şi nu-i de mine... Mai bine să plângă mama lor decât eu! Chiar şi plecarea... a fost una de poveste... frumoasă... Da, trebuie să descopăr cumva de ce tocmai un soţ italian în viaţa asta şi de ce îi place aşa de tare bucătăria noastră... că doar el a crescut cu iaurt, ciorbă şi multe sărmăluţe şi din când în când ţuică."

GIULIA
1 octombrie 2012
Italia

< sus >

Episodul 6: ARITINA

ARITINA KEMOLU a văzut lumina zilei într-o mică localitate din Grecia situată pe insula Korfu (Kerkira), care astăzi se numeşte Giannades. Viaţa ARITINEI s-a desfăşurat între anii 1441-1503. Părinţii ei, Kandas (tatăl) şi Ellira (mama), au avut cinci copii: trei fete (ARITINA, Ionia, Akira) şi doi băieţi (Dimitrios, Hessus). Kandas muncea pe un vas pescăresc veneţian, întorcându-se acasă doar la sfârşitul săptămânii. Întreaga insulă aflându-se sub dominaţia veneţiană, populaţia săracă trăia mai mult din pescuit şi comerţ, ambele ocupaţii aflându-se sub controlul celor care îi stăpâneau teritoriul. Împlinind 5 anişori, ARITINA şi-a auzit de mai multe ori părinţii discutând despre plecarea definitivă de pe insulă, unde cei doi copii ai lor nu aveau niciun viitor. ARITINA era cel de-al doilea copil născut de mama sa, primul fiind Dimitrios, mai mare decât ea cu 3 ani. Fetiţa încă nu împlinise 6 ani când părinţii au vândut întreaga gospodărie şi au pornit la drum, în căutarea norocului. Ellira păstrase legătura cu părinţii şi fraţii ei, care locuiau cu toţii în Atena. Acesta era oraşul în care ea se născuse şi trăise până la 17 ani, când fugise cu iubitul ei, marinarul Kandas, căsătorindu-se apoi cu el pe insula Korfu. Din păcate, Kandas nu reuşise să îi ofere Ellirei viaţa de vis despre care îi vorbise când ea încă se mai afla în Atena. Văzând că lipsurile se ţineau lanţ în modesta lor gospodărie, femeia şi-a amintit de vorbele rostite de mama ei, Kristina, înainte de a se despărţi: "Fata mamii, dacă nu îţi va fi bine acolo, întoarce-te la noi, unde vei găsi întotdeauna înţelegere, un loc de dormit şi o farfurie cu mâncare!".

Familia Ellirei s-a ţinut de cuvânt, ajutându-i pe refugiaţi cu tot ce i-a fost posibil. Casa din Atena era încăpătoare, iar viaţa localnicilor, destul de bună. Oraşul se afla sub dominaţia cruciaţilor latini, având onoarea de a reprezenta sediul unui ducat. Kandas şi-a găsit de lucru pe un vas de pescuit, fiindcă altă meserie nu cunoştea. Uneori o lua cu el pe ARITINA, care căpătase o adevărată pasiune pentru munca pescarilor. O fascina întinderea mării, cu toată splendoarea ei, dar o uimeau peste măsură vietăţile ciudate care se zbăteau în plasele pescăreşti.

Libertatea ARITINEI a durat doar până la 15 ani, când trupele otomane au cucerit Atena. Kandas a rămas fără vechiul loc de muncă, fiind nevoit să se umilească la picioarele noilor negustori, turci de data aceasta, pentru a-i da ceva de lucru. Omul avea cinci copii de întreţinut, iar nevasta lui, bolnavă cu rinichii, abia se descurca prin casă, fiind mereu ajutată de fetele ei. Negustorul cu care se împrietenise Kandas avea 24 de ani, era originar din Anatolia şi venise în oraş odată cu primii soldaţi otomani. Iusuf l-a angajat pe Kandas la descărcarea şi sortarea mărfurilor aduse de corabia lui din Turcia. Munca era grea şi obositoare, dar, fiind ajutat de fiul cel mare, Dimitrios, Kandas a rezistat timp de câţiva ani, până când ARITINA a devenit o doamnă cu bani, gata oricând să îşi ajute părinţii şi fraţii. S-a întâmplat că Iusuf, îndrăgostindu-se de ARITINA, a cerut-o în căsătorie. Fata l-a plăcut pe turc, fiindcă era înalt, voinic şi vorbea frumos pe limba lui. Au făcut nunta după ce ARITINA a trecut la religia musulmană, dorind să îi fie pe plac alesului său. Pasul făcut de tânăra fată pe calea vieţii s-a dovedit a fi cât se putea de promiţător. Iusuf a cumpărat o casă mare în oraş, a angajat două slujnice şi un paznic, iar viaţa familiei sale a decurs în linişte, ferită de ochii invidioşi al vecinilor. Turcul şi-a apărat nevasta şi copiii ca şi cum s-ar fi aflat în permanenţă pe un front de război. Văzuse multe nenorociri în copilărie şi adolescenţă, iar după ce s-a apucat de negustorie a învăţat să îşi protejeze averea şi propria fiinţă.

Ajunsă doamnă bogată, locuind într-o casă în care avea tot ce îşi dorea, ARITINA s-a preocupat cel mai mult de binele familiei, lăsându-şi la o parte vechea pasiune, pescuitul. A făcut câteva drumuri pe apă în corabia lui Iusuf, dorind să îi cunoască rudele rămase în Anatolia. După naşterea ultimului copil, al şaptelea, femeia a devenit comodă, preferând să stea mai mult în casa şi în grădina lor. ARITINA şi-a dorit încă de mică să devină o soţie şi o mamă excelentă, având-o drept model pe Ellira. Căsătorindu-se cu alesul inimii, a considerat că norocul imens pe care viaţa i-l oferise trebuia răsplătit cu stradaniile ei de femeie măritată şi viitoare mamă. Timp de 62 de ani, cât i-a fost durata vieţii, ARITINA nu a uitat nicio clipă că îi datorează bărbatului său o recunoştinţă fără margini, pentru că, dintr-o biată fată săracă, o transformase într-o nevastă fericită, bogată şi respectată de întregul oraş. I-a mai fost recunoscătoare lui Iusuf fiindcă o ajutase să aducă pe lume şapte copii superbi, care i-au adus mari bucurii prin comportarea lor demnă şi iubitoare de părinţi. Fetele lor, patru la număr, s-au măritat cu militari şi negustori turci, toate ajungând adevărate doamne, ca şi mama lor. Cei trei băieţi au luat calea armelor, devenind militari demni de încrederea sultanului pe care l-au slujit. ARITINA ar fi murit fericită dacă nu ar fi chinuit-o boala de rinichi, aşa cum i se întâmplase şi mamei sale, Ellira. În acele vremuri nu existau leacuri eficiente pentru suferinţele renale. Când nu mai puteau suporta durerile atroce, bolnavii închideau ochii, scăpând de toate necazurile vieţii pe care o părăseau."

Nina Petre
25 octombrie 2012

COMENTARIUL GIULIEI

"O altă minunată viaţă cu bune şi cu mai puţin bune... Începutul este ca şi în această viaţă greu, dar frumos, plăcut şi plin de respect, educaţie şi morală... Încep a se lega iţele... vas pescăresc... veneţian... Italia... tocmai ce vă scrisesem data trecută că îmi place limba italiană şi nu înţelegeam de ce, cum şi pentru ce... comunicarea este cheiţa... Adevărul este că sunt o fire mai curioasă, de genul de ce aşa şi nu aşa... îmi place să cunosc, să văd, să admir... chiar şi apa, marea, dar în viaţa asta mai de la distanţă, ori pe ţărmul mării când nu este nimeni... Îmi place sunetul făcut de valuri şi spuma ce atinge nisipul...

Observ că am luat ca soţ tot un musulman... nu este prima dată şi acum îmi vin alte şi alte confirmări la: de ce îmi place viaţa lor, de ce îmi plac veşmintele femeilor, de ce îmi plac dulciurile lor, de ce îmi place muzica lor, de ce mi-am dorit să învăţ singură limba arabă şi nu am reuşit, dar cu toate astea îmi place muzicalitatea ei...

Am instinctul de "cloşcă"... toţi să fie bine sănătoşi, frumoşi şi să aibă o viaţă decentă... şi am puterea sacrificiului destul de bine dezvoltată, dar nu pentru toţi şi toate... este dezvoltat pentru cine trebuie, atât cât trebuie... De exemplu, pentru bunica mea... am lucrat 4 ore de acasă, ea paralizată, în fine, tot tacâmul ce trebuie făcut unui om aflat la pat... dormeam 3, 4 ore pe zi, de mâncat... doar o dată pe zi, seara, o bucată de pâine cu brânză, până la sfârşit; nu regret nimic şi dacă va mai fi să fie, voi repeta totul şi poate mai mult decât atât, pentru că am făcut totul din şi cu iubire... Sincer, nu mă văd cu femei, doamne care să îmi cureţe casa, deşi pot fi unele situaţii în care este nevoie şi de ajutor din afară.

Văd şi numărul mare al urmaşilor... momentan suntem pe zero, dar nu se ştie niciodată... un pui de om... Vă spun sincer, când am toane, ca fiecare, prefer să tac, să mă închid în carapace... să îmi ling rănile pe româneşte şi după aceea să ies cu fruntea sus... nu îmi place să fiu bolovan pe umerii altuia... Da, tind să cred că aveţi dreptate... poate a ajuns momentul în care să mă bucur, să iubesc şi să accept iubirea fără să îmi fac mari procese de conştiinţă... a ajuns momentul să mă bucur de viaţă şi de tot ce îmi oferă... fără să îmi fac probleme de genul: de ce tocmai mie? De acum voi gândi: de ce nu şi mie?

ACUM CIREŞICA DE PE TORT: am avut probleme cu rinichii!!! Am stat la pat cu dureri atroce, pe antibiotice, ceai şi tot tacâmul aproape o lună, dar a trecut... din când în când mai apare câte un firicel de nisip, dar trece cu ceai... şi asta se întâmpla mai acum 5/6 ani... şi de atunci am devenit mai atentă la tot ce înseamnă natural şi viaţă în echilibru... mişcare în aer curat... Dacă aţi şti cât îmi este dor de parfum de munte, de pini, de brazi... offf, Doamne... cred că atunci când voi da nas în nas cu aşa ceva, pup pământul de sub picioare..."

GIULIA
25 octombrie 2012
Italia

< sus >

Episoadele spirituale de mai sus se regăsesc în cartea
"VIEŢILE ANTERIOARE ALE SPIRITULUI - volumul 1", autor NINA PETRE