<  Înapoi la Pagina index cu ALTE VIEŢI ANTERIOARE


Vieţile anterioare ale spiritului

HELENA (soţia lui PAUL, mama lui RYAN şi DAVID)

HELENA - prezentare

Helena s-a născut în Ardeal. La 13 ani, a emigrat împreună cu părinţii în S.U.A.. Tatăl ei a convins-o să mearga la Şcoala de asistente medicale. După căsătoria cu Paul, a învăţat să aibă mai multă încredere în intelligenţa şi puterea ei de a rezolva tot ce îşi propune. Anul trecut a dat naştere celor doi băieţi gemeni, Ryan şi David, adevărate păpuşi vii, care le-au încununat fericirea familială.

Nina Petre
3 ianuarie 2018

EPISOADE SPIRITUALE COMENTATE

  Alekia Taulou (1888-1935)

  Jinja Renis (1803-1868)

  Rindo (1714-1780)

  Carella Davine (1631-1689)

  Nyonor (1518-1576)

 

EPISODUL 1 – ALEKIA

Episodul spiritual nr.1 o are ca eroină pe ALEKIA TAULOU. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 1888-1935 (secolele 19-20). ALEKIA s-a născut în localitatea portuară Elefsina (Eleusis), situată pe ţărmul Golfului Saronic, la nord-est de Atena. Tatăl ALEKIEI, Kemiros Taulis, era medic, având propriul cabinet în oraş. Soţia lui, Kadria, lucra ca soră medicală împreună cu Kemiros.

Cele două fiice, ALEKIA şi Naudra, au crescut în atmosfera terapeutică a familiei, visând că vor ajunge şi ele medici. ALEKIA era cu 2 ani mai în vârstă decât Naudra. După absolvirea şcolii generale în oraşul natal, cele două surori au pornit pe drumuri diferite. Naudra a rămas lângă părinţi, învăţând să-i ajute în munca lor. La 17 ani, s-a căsătorit cu un marinar, renunţând să mai lucreze, din cauza celor nouă copii pe care trebuia să-i crească.

ALEKIA, mai ambiţioasă decât sora ei, a plecat să urmeze liceul în Atena, dorind să locuiască la mătuşa Elefteria, verişoara Kadriei. Având bune condiţii de viaţă în casa Elefteriei, al cărei soţ era funcţionar în administraţia oraşului, ALEKIA îndrăznea să viseze şi la studii universitare.

Atena ajunsese capitala Greciei în anul 1834, după ce ţara devenise un regat independent. În Primul Război Mondial (1914-1918), Grecia s-a alăturat ţărilor Antantei. Războiul purtat împotriva Turciei (1919-1922) s-a încheiat cu un dureros eşec pentru greci. La data de 25 martie 1924, Grecia s-a proclamat republică. Monarhia a fost restaurată în urma unei lovituri de stat militare la 10 octombrie 1935.

Între anii 1863-1973, în Grecia au domnit regii ce aparţineau dinastiei de Glücksburg. Cât timp a trăit eroina noastră, ALEKIA, ţara ei a fost condusă de următorii regi: George (Giorgios) I (1863-1913); Constantin (Konstantinos) I (1913-1917) prima oară; Alexandru (Alexandros) (1917-1920); Constantin I (1920-1922) a doua oară; George II (1922-1923) prima oară. ALEKIA Taulou a încetat din viaţă în decembrie 1935, după reinstaurarea monarhiei şi revenirea regelui George II din exilul său în Marea Britanie.

Anii de liceu, plini de situaţii plăcute, au trecut uşor pentru ea. Fata învăţa bine, fiind mereu încurajată şi lăudată de mătuşa Elefteria. La îndemnul acesteia, s-a înscris la facultatea de Ştiinţe ale Naturii, care funcţiona în cadrul Universităţii ateniene. Absolventă a facultăţii la 23 de ani, ALEKIA şi-a găsit un post de profesoară într-o şcoală din oraş.

S-a căsătorit pe vreme de război, în 1915, având 27 de ani. Alesul inimii, Nikos Demetris, un bărbat văduv în vârstă de 30 de ani, lucra ca administrator la un patron de firmă piscicolă. Nikos rămăsese văduv în urmă cu 5 ani, când soţia lui decedase la naşterea primului copilaş. Nici pruncul nu supravieţuise. Drama povestită cu lacrimi în ochi de nefericitul Nikos i-a alimentat ALEKIEI neîncrederea în medicina vremurilor în care trăia.

Tatăl ei, Kemiros, om cumsecade şi medic priceput, consuma prea mult alcool. Din acest motiv, i se întâmplase de-a lungul carierei să piardă vieţi omeneşti, dând vina pe neputinţele ştiinţei medicale. Temându-se de ceea ce i s-ar fi putut întâmpla şi ei dacă devenea medic, ALEKIA s-a orientat spre Ştiinţele Naturii.

Dragostea sa pentru plante şi animale era profundă. Călătoriile pe mare şi pe uscat la ferme rurale o fascinau pe profesoara ALEKIA. Ar fi fost în stare să le povestească elevilor zi şi noapte despre minunile care se petreceau în natură.

Primul ei copilaş a sosit în 1917, pe vreme de război. ALEKIA împlinise 29 de ani. Alexandros era un băieţel frumos şi vioi, o adevărată păpuşică vie. A fost urmat după 4 ani de frăţiorul Kirilos. Soţii Demetris erau fericiţi, crescându-şi băieţii cu multă atenţie şi un devotament nelimitat.

În 1935, când viaţa ALEKIEI s-a sfârşit, după câteva luni de suferinţe, Alexandros avea 18 ani şi se pregătea să intre la Medicină. De mai bine de 2 ani asistase la chinurile mamei şi la neîncrederea ei în puterea medicilor. Pasionată de tratamentele empirice folosite mai mult la ţară, ALEKIA încercase zadarnic să îşi vindece boala de stomac. Cu un an înainte de a muri, medicii de la spitalul atenian au vrut să îi opereze tumoarea din stomac, întâmpinând refuzul ei categoric. Femeia s-a mai chinuit câteva luni, consumând ceaiuri şi siropuri despre care aflase de la tămăduitoarele din sate.

Moartea a surprins-o într-o dimineaţă tristă, apa golfului fiind răscolită de o furtună. Nikos, ajuns la 50 de ani, rămăsese văduv pentru a doua oară. Durerea lui sufletească s-a prelungit câţiva ani, până când inima nu i-a mai rezistat la atâta suferinţă şi dor. ALEKIA trecuse prin viaţa lui ca o rază de lumină care i-a încălzit sufletul şi l-a ajutat să trăiască mai departe, supravieţuind morţii primei soţii. Alexandros a devenit medic, iar Kirilos a studiat Ştiinţele Exacte (matematică, fizică), devenind profesor la un liceu din Atena.

Nina Petre
18 mai 2015

COMENTARIUL HELENEI

"Îmi plac florile şi plantele foarte mult, când eram copilă visam să îmi fac o grădinuţă cu flori. Îmi place să petrec mult timp în natură, mă fascinează grădinile cu pomi fructiferi şi sigur, când o să am casa mea, o să-mi fac o grădină. După primul email, am analizat că, dacă dau mai multă importanţă la acest hobby ( la care nu m-am gândit deloc) de a planta flori, legume sau fructe, o să mă ajute cu "stima de sine" şi un nou mod de relaxare. În luna de miere am fost în Grecia şi am rămas fascinată de vegetaţia de acolo."

29 apr 2015

"Alekia a fost mai ambiţioasă, a ştiut ce vrea. Eu, până la 32 de ani sunt ambiţioasă, dar nu destul, tot timpul a trebuit să mă împingă ( încurajeze) cineva ca să obţin ceva sau să mă bazez pe cineva să obţin ceva. Alekia a fost profesoară, şi mie îmi place foarte mult să învăţ pe cineva  şi am multă răbdare s-o fac. Mă gândesc de mult timp că mi-ar plăcea să predau la cursuri de infirmiere, ceea ce mă pasionează mult.

Ce am în comun cu Alekia e încăpăţânarea şi înţeleg acum că, cu încăpăţânarea asta, pot să-mi fac mai mult rău decât bine. E foarte interesant că ea a fugit de medicină şi eu m-am chinuit ani de zile să devin asistentă medicală. Am intrat la şcoala de asistentă medicală şi, după un an, am picat (nu mi-am dat silinţa 100%), aşa că m-am angajat ca infirmieră. Am lucrat infirmieră 6 ani şi mi-a plăcut foarte mult (stima de sine mi-a crescut), dar am început să vreau mai mult pentru mine şi am intrat iar la şcoala de asistentă, şi am absolvit.

După un timp, soţul meu m-a convins să merg înapoi la facultate să devin asistentă medicală de un grad mai mare, şi am absolvit cu succes. Dacă s-ar întoarce timpul înapoi cu 13 ani, tot aş alege să fiu asistentă medicală pentru că-mi place. Am înţeles că, de ce fugi, nu scapi. Eu am fost destinată să devin biolog, dar oare trebuia să devin asistentă (şi prin asta să rezolv astfel karma transmisă prin Alekia) pentru ca spiritul meu să evolueze?"

HELENA
28 mai 2015
S.U.A.

< sus >

EPISODUL 2 – JINJA

Episodul spiritual nr.2 o are ca eroină pe mexicanca JINJA RENIS, care a trăit între anii 1803-1868 (secolul 19). S-a născut în localitatea Siltepec, situată în zona muntoasă din sudul lacului Angostura, în sud-estul actualei ţări numite Statele Unite Mexicane (Mexic). Astăzi, Siltepec este un oraş turistic, aflat nu departe de graniţa Mexicului cu Guatemala.

Tatăl Jinjei se numea Jadeo. El provenea din părinţi portughezi şi activa în armata spaniolă de ocupaţie. Nevasta lui, Nakide, se născuse într-o familie de amerindieni săraci, cu mulţi copii. Jadeo a cunoscut-o în cadrul unei razii efectuate prin colibele săracilor, răspândite la marginea pădurii care înconjura mica localitate Siltepec. Văzând-o cât era de frumoasă, ofiţerul Jadeo a reuşit să o cumpere de la sărmanii părinţi.

Nakide, cu toate că se pricepea la tratarea bolnavilor cu leacuri tradiţionale, aşa cum făceau toate indiencele mexicane pentru familiile lor, nu şi-a putut salva de la moarte două fetiţe şi trei băieţi. Au rămas în viaţă doar JINJA şi sora ei mai tânără cu 6 ani, Naura. Fetele au crescut mai mult în lipsa tatălui, mereu plecat în campanii militare.

Viaţa lor, mai ales a JINJEI, a fost puternic influenţată de efervescenţa socială şi de cumplitele războaie purtate de armată mexicană. La data de 16 septembrie 1810, când JINJA avea doar 7 ani, a izbucnit războiul de eliberare naţională condus iniţial de preotul Miguel Hialgo y Castilla, apoi de Jose Maria Morelos y Pavon. Mişcarea de eliberare de sub stăpânirea colonială spaniolă a impus proclamarea independenţei la 24 februarie 1821.

Generalul Augustin de Iturbide s-a proclamat împărat, domnind între anii 1821-1823, şi a inclus proaspătul Imperiu Mexican în Căpitănia Generală Guatemala. După abdicarea lui Iturbide (survenită la 19 martie 1823), Mexicul s-a proclamat republică federală, după modelul vecinului S.U.A. Evenimentul a avut loc în 4 octombrie 1824.

După ce provincia mexicană Texas şi-a proclamat independenţa (în 1836) şi a fost anexată de S.U.A. (în 1845), a izbucnit războiul americano-mexican, desfăşurat între anii 1846-1848, în urma căruia Mexicul a pierdut definitiv provincia Texas.

Războiul civil dintre conservatori şi liberali (1857-1860), izbucnit după înlăturarea regimului dictatorial impus de generalul Santa Anna, s-a încheiat cu victoria liberalilor conduşi de Benito Suarez. Acesta a fost primul preşedinte mexican de origine indiană (1858-1872).

Fetele ofiţerului Renia au urmat studiile generale în Siltepec. După aceea, părinţii s-au grăbit să le căsătorească. Tatăl lor, Jadeo, le-a dat unor militari ai armatei naţionale mexicane, colegi cu el. La 16 ani, în 1819, eroina noastră a devenit soţia ofiţerului Ramiro Tadesci, un tânăr de 26 ani, ce provenea dintr-o familie de italieni, ajunşi în Mexic fiindcă făceau comerţ cu trupele spaniole de ocupaţie.

La 18 ani, JINJA i-a dat viaţă micuţei Minela. Era în 1821, anul proclamării independenţei Mexicului. După 6 ani, a apărut primul băieţel, Rialdo, iar după încă 3 ani, mama l-a născut pe Anidaro. Curajoasa JINJA şi-a crescut copiii mai mult în lipsa tatălui, Ramiro fiind plecat în lungi campanii militare. Copiii au crescut sănătoşi, prin strădaniile mamei JINJA şi ale bunicii Nakide, foarte pricepute la tratamentele cu argila şi plante vindecătoare culese din pădure.

Ramiro s-a retras din armata la 55 de ani, în 1848, după încetarea războiului mexicano-american. Pentru eroismul dovedit în cariera sa de 38 de ani, a fost răsplătit cu o sumă mare de bani, distincţii militare, o bucată de pădure la marginea localităţii Siltepec şi o pensie pe viaţă.

La 45 de ani, singurătatea şi marile griji ale JINJEI au luat sfârşit. Avea soţul lângă ea, era fericită, dar şi foarte ocupată cu tratarea lui. Ramiro suferea mult din cauza rănilor primite în numeroasele bătălii la care participase. Avea pe corp cicatrici vindecate superficial, într-un picior purta un glonte care necesita operaţie, iar vechile fracturi la vertebre se vindecaseră fără niciun ajutor. În decurs de un an, JINJA şi-a adus bărbatul într-o stare de sănătate acceptabilă.

Cei trei copii erau deja căsătoriţi, chiar şi Anidaro, care avea doar 18 ani. Băiatul pusese ochii pe fata unui negustor înstărit şi se grăbise să o ia de nevastă, devenind comerciant împreună cu socrul său. Minela, frumuseţea familiei, avea 27 de ani. Căsătorită cu un militar, era mama a doi băieţi. Fiul cel mare, Rialdo, la 21 de ani era căsătorit, soţia lui având soarta soacrei JINJA, fiindcă şi el era militar.

După ce starea sănătăţii i s-a ameliorat, Ramiro a început construcţia casei din pădure. În anul următor, s-a mutat cu JINJA în noua reşedinţă, lăsând-o pe cea veche din oraş drept moştenire nepoatei Maria, fiica Minelei. Era în anul 1850. În următorii 18 ani, până la obştescul sfârşit, JINJA a dus o viaţă de vis, în liniştea şi confortul din pădure. Ramiro, care trăise departe de ea mulţi ani, se bucura de fiecare clipă petrecută împreună. O iubise dintotdeauna, o respectase ca şi pe mama lui şi se temea foarte tare că va muri înaintea ei.

Dar soarta le pregătise altceva. La 65 de ani, JINJA a răcit puternic, din cauza unei ploi apărute ca din senin, pe când se aflau într-o mică excursie prin pădure. Au ajuns acasă după câteva ore, uzi până la piele. JINJA a făcut pneumonie, nereuşind să scape cu viaţă, din cauza vârstei înaintate. Ramiro, bătrânul soţ rămas văduv la 75 de ani, a plâns de dorul ei timp de un an, până când spiritul i-a părăsit trupul, plecând în căutarea celui ce fusese întrupat în scumpa lui soţie.

Nina Petre
18 iunie 2015

COMENTARIUL HELENEI

"E foarte interesantă viaţa lui Jinja, şi îmi place foarte mult mâncarea mexicană. Ce am înţeles cel mai mult este că trebuie să am foarte multă grijă de sănătatea mea. Am observat că, în ultimele 5 vieţi, încarnările spiritului meu au murit mult prea devreme."

HELENA
4 iulie 2015
S.U.A.

< sus >

EPISODUL 3 – RINDO

Eroul povestirii este siamezul RINDO, care a trăit între anii 1714-1780. S-a născut în oraşul Thonburi (denumirea actuală: Bangkok), port la Marea Chinei de Sud, situat pe ţărmul Golfului Thailanda. În prezent, Bangkok este capitala Regatului Thailandei.

În perioada vieţii lui RINDO, tara lui se numea regatul Ayutthaya, supranumit de străini Siam. De la naşterea lui RINDO şi încă 17 ani după aceea (cât a locuit în Bangkok), la conducerea Siamului s-a aflat regele Taisra (Phumintaraja).

Familia lui RINDO era săracă. Nihodo (tatăl) şi Neruald (mama) câştigau puţin din ocupaţia lor de croitori. Dintre cei şapte copii născuţi de Neruald, a supravieţuit doar RINDO, el fiind mai voinic şi mai rezistent la boli decât fraţii lui. Nici el şi nici părinţii nu ştiau carte. Băiatul a învăţat de mic să îşi ajute părinţii la confecţionarea hainelor tradiţionale purtate de populaţia cu venituri modeste.

La 17 ani (în anul 1731), RINDO s-a îmbarcat împreună cu Nihodo pe un vas chinezesc, dorind să îşi vândă sacii cu haine pe unde şi-ar fi putut găsi clienţi. Prima escală, pe teritoriul Chinei, a fost în portul Huangliu, aflat în sud-vestul insulei Hainan. Au revenit în Bangkok după un an. RINDO şi-a anunţat părinţii că dorea să se stabilească definitiv în Huangliu, localitate modestă, care i s-a părut mult mai liniştită decât Bangkokul. Părinţii nu au vrut să îşi părăsească ţara, dar l-au înţeles pe fiul lor, dându-i binecuvântarea pentru o nouă călătorie.

În 1733, la 19 ani, RINDO a pornit din nou spre insula de vis unde ajunsese în urmă cu 2 ani. S-a căsătorit cu fata unui negustor modest ca şi el, reluându-şi singura meserie pe care o cunoştea, cea de croitor şi negustor de haine. Na Vur s-a măritat la 15 ani cu RINDO. A născut şase copii, rămânând cu două fete. Pe Dah La a născut-o la 17 ani, iar pe Nur Di, la 25 de ani, ceilalţi patru copii, cu toţii băieţi, au fost ucişi de vietăţi acvatice periculoase. Pentru RINDO, pierderea fiilor săi a reprezentat o dramă, urmările ei păstrându-le în suflet până la sfârşitul vieţii.

După ultima călătorie lungă pe mare, cea din 1733, rămăsese cu o teamă îngrozitoare de apă. Văzuse pe corabia chinezilor cum aruncau peste bord cadavrele şi oamenii grav bolnavi. Vietăţile mării se grăbeau să le devoreze, de cum ajungeau la bietele victime. Într-o criză de malarie, RINDO abia a scăpat să nu fie aruncat şi el peste bord.

Pe fetele lui le-a păzit cât i-a stat în puteri, nelăsându-le niciodată să intre în apa mării. A reuşit să le mărite la vârsta adolescenţei, devenind bunicul a şapte nepoţi.

RINDO şi nevasta lui au supravieţuit din practicarea croitoriei. Hainele tradiţionale confecţionate de ei putea fi vândute marinarilor portughezi, olandezi, englezi, francezi şi prusaci care coborau pe ţărm. Cele două fiice, Dah La şi Nur Di, croitorese şi ele, au contribuit la câştigurile propriilor bărbaţi, negustori modeşti, la fel ca socrul lor.

După 60 de ani, îmbătrânit înainte de vreme, RINDO s-a luptat din greu cu malaria, boală care îl chinuia din tinereţe. Supravieţuise datorită cantităţilor de chinină cumpărate de la diverşi negustori şi unor ceaiuri preparate dintr-o plantă ce creştea în nordul insulei. La 66 de ani, a capitulat în faţa morţii. O febră puternică i-a trimis sufletul pe lumea cealaltă.

Nina Petre
27 iulie 2015

COMENTARIUL HELENEI

"Citind despre această karmă, mi-am amintit: când eram mică, tot timpul aveam răceli şi aproape toată copilăria luam injecţii. Când mă duc în România în vacanţă şi văd o familie săracă, încerc să-i ajut cu ce pot, nu suport să văd că sunt oameni care nu au ce mânca, mai ales la ţară. Croitoria şi hainele în general nu mă atrag (pe cale spirituală, se pare că nu am moştenit aceste înclinaţii de la Rindo). "

HELENA
1 august 2015
S.U.A.

< sus >

EPISODUL 4 – CARELLA

Episodul spiritual nr.4 o are ca eroină pe CARELLA DAVINE. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 1631-1689 (secolul 17).

CARELLA s-a născut în casa părinţilor ei, Rodrigo şi Annaluisa, aflată pe moşia baronului latifundiar Saudo Ravelli. Rodrigo era cel mai de încredere angajat al baronului, având funcţia de secretar şi trezorier. Annaluisa născuse două fete. CARELLA era cu 5 ani mai în vârstă decât sora ei, Mianna. Fetele au învăţat carte cu proprii părinţi şi cu guvernanta celor trei băieţi ai boierului Saudo. Moşia acestuia ocupa o parte din regiunea Gallura, situată în extremul nordic al insulei Sardinia, având ieşire la mare către Strâmtoarea Bonifaccio. Această strâmtoare o desparte de sudul insulei Corsica, de unde era originară doamna Annaluisa, soţia lui Rodrigo.

El se născuse pe insula Sardinia, în orăşelul Nuoro. Era bine retribuit de boier, fiindcă avea grijă de toate actele acestuia şi de rezerva de valori (bani de aur, lingouri de aur, bijuterii scumpe, opere de artă deosebite).

Fetele au crescut în paradisul naturii din jur, în casă având tot confortul necesar unei dezvoltări armonioase. Părinţii le dădeau voie să participe la lecţiile de scrimă alături de băieţii stăpânului, sub îndrumarea lui Eduardo Bonifacci.

Acesta era un tânăr din Roma, fost militar. După o rană adâncă la piciorul stâng, rămăsese şchiop. La 25 de ani, a fost nevoit să renunţe la cariera militară. Părinţii l-au trimis la nobilul Saudo Ravelli, văr cu tatăl său. Acesta l-a primit cu braţele deschise, l-a angajat ca profesor de lupte, dându-i un salariu frumos. Îndrăgostit nebuneşte de frumoasa CARELLA, Eduardo a aşteptat-o să împlinească 15 ani, apoi a cerut-o de soţie. Darul de nuntă oferit de nasul lor, boierul Saudo, a fost o moşie situată la vest de moşia lui, înnobilându-l pe mire cu titlul de baron. În mod firesc, mireasa a primit titlul de baroană.

Plantaţia de măslini şi portocale a adus venituri importante celor doi soţi, la fel ca vinurile produse de angajaţii lor. În fiecare an, principalii cumpărători erau negustorii de pe corăbiile spaniole care acostau la ţărmul nordic al insulei.

În anul 1297, Papa Bonifaciu VIII le dăduse insula Sardinia ca feudă suveranilor din dinastia de Aragon. Aceştia au intrat în posesia insulei în anul 1326. Dominaţia spaniolă a durat până în secolul 18, în ciuda numeroaselor răscoale ale populaţiei autohtone. În perioada vieţii eroinei noastre (1631-1689), Sardinia s-a aflat sub dominaţia dinastiei spaniole de Habsburg, având drept reprezentanţi doi regi: Filip IV (1621-1665), Carol II (1665-1700).

Eduardo, soţul CARELLEI, bărbat bine educat, abil în afaceri, făcea comerţ nu numai cu spaniolii, ci şi cu negustorii localnici sau cu cei veneţieni şi genovezi. Unicul său copil, Namero, i-a semănat la fizic şi la aptitudinile negustoreşti. CARELLA îi dăduse viaţa băiatului când avea 21 de ani. După aceea, pierduse mai multe sarcini, spre disperarea ei şi a soţului.

Fiind convinsă că avea de ispăşit multe păcate rămase de la strămoşi, CARELLA s-a transformat într-o catolică fanatică, temându-se mereu pentru viaţa fiului ei. Namero şi-a satisfăcut stagiul militar până la 30 de ani, revenind apoi acasă, pentru a-şi lua în primire moşia dăruită de părinţi.

Mama lui suferise o transformare puternică, băiatul fiind profund impresionat de ceea ce se întâmplase cu ea. CARELLA călătorea săptămânal pe moşie şi în afara ei, ajutând familiile sărace. Reuşise să deschidă un orfelinat şi un azil pentru săraci cu banii soţului, ai boierului Saudo (care era foarte bătrân), fiind ajutată cu donaţii şi de către boierii de pe alte moşii.

Pe Namero l-au căsătorit la 32 de ani cu fiica unui nobil din regiune, moşiile celor doi tineri ocupând o mare suprafaţă, apropiate de partea de mijloc a insulei. Cei trei copii ai lui Namero (o fetiţă şi doi băieţi) reprezentau adevărate comori vii pentru bunicii lor.

CARELLA, în credinţa ei absolută în Dumnezeu, credea că era imună la bolile contagioase care decimau oamenii săraci. La 56 de ani, femeia s-a molipsit de tuberculoza instalată în azilul săracilor. S-a luptat cu boala timp de 2 ani, nereuşind să se vindece, în ciuda sofisticatelor tratamente recomandate de medicii sosiţi din Roma. La 58 de ani, trupul, rămas la dimensiunile unei adolescente, a cedat în fata bolii. CARELLA s-a stins din viaţă asemenea lumânărilor care arseseră în camera ei până la ziuă.

Nina Petre
6 august 2015

COMENTARIUL HELENEI

"Cu Carella mă potrivesc prin dorinţa de ajuta oamenii săraci sau bolnavi. Câteodată mă gândesc, dacă m-aş întoarce în România, aş dori să folosesc toată educaţia (medicina) primită din SUA în favoarea educării în drepturile pacienţilor şi comportamentul potrivit al infirmierilor şi asistentelor medicale. În legătură cu bolile infecţioase, ştiu că trebuie să fiu atentă, mai ales că lucrez cu oameni foarte bolnavi, însă purtăm tot felul de măşti să ne protejăm."

HELENA
1 septembrie 2015
S.U.A.

< sus >

EPISODUL 5 – NYONOR

Episodul spiritual nr.5 îl are ca erou pe NYONOR. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 1518-1576 (secolul 16). NYONOR s-a născut în estul insulei La Española (Hispaniola), teritoriu ce aparţine astăzi Republicii Dominicane. În zona de litoral unde a locuit NYONOR până la 13 ani se află actualul oraş El Macao.

Părinţii lui, Digdi (tatăl) şi Nado (mama), erau băştinaşi indieni araucani (arauaci, arawaki). Din cei unsprezece copii născuţi de Nado, a rămas în viaţă doar NYONOR. Ceilalţi zece copii au decedat. din cauza înţepăturilor unor insecte ucigaşe. Epidemiile de malarie făceau ravagii în rândul băştinaşilor, dar şi al stăpânilor sosiţi din Spania.

Insula a fost ocupată de navigatorii lui Cristofor Columb în două etape. Descoperirea părţii de nord s-a produs în 25 decembrie 1492. Restul insulei a fost cucerit în anul 1495. Băştinaşii rămaşi după crunta exterminare cu arme şi câini dresaţi pentru lupte au fost obligaţi de stăpânii spanioli la plata unor impozite imense în aur şi produse destinate hranei. Părinţilor lui NYONOR, oameni locuind pe ţărmul oceanului, li s-a impus un tribut (impozit) în vietăţi comestibile ce puteau fi pescuite din apa oceanului, cu mari pericole şi eforturi imense.

NYONOR împlinise 13 ani când părinţii i-au fost ucişi de stăpânul spaniol al regiunii estice a insulei, fiind nemulţumit de cantitatea produselor oferite de ei. Pe lângă caimanii, broaştele ţestoase, iguanele, peştii, stridiile şi midiile recoltate în mod obişnuit, stăpânul le ceruse şi o cantitate de aur. Sărmanii oameni nu aveau posibilitatea să achiziţioneze aur. Sub ochii lui NYONOR, părinţii lui au fost despicaţi cu sabia de către unul din slujitorii stăpânului.

Îngrozit, băiatul de 13 ani s-a urcat pe furiş în barca tatălui său, după lăsarea întunericului. A vâslit câteva zile şi nopţi spre sud, unde ştia de la prietenii tatălui său că se aflau multe insule frumoase şi bogate în plante şi animale.

A ajuns astfel în Antilele Mici, oprindu-se pe o insulă ca de vis, denumită de stăpânii ei Barbados. Această insulă seamănă la contur cu Anglia. Descoperirea ei de către navigatorii spanioli avusese loc în anul naşterii lui NYONOR (1518), când restul Antilelor erau deja în plin proces de colonizare. Relieful, frumos şi echilibrat, era deseori răvăşit de uragane. Din acest motiv, o parte din băştinaşii araucani o părăsiseră de-a lungul timpului. Tot aşa au făcut şi navigatorii conchistadori.

Unul singur dintre ei, neînfricat şi lacom peste măsură, ajunsese stăpânul absolut al insulei. Cu multă cruzime, i-a supus pe băştinaşii care nu i s-au împotrivit, transformându-i în proprii slujitori. Coborând din barcă pe ţărmul nordic, NYONOR a fost capturat de luptătorii spaniolului şi dus în faţa acestuia. Vorbind un dialect araucan inteligibil pentru băştinaşi, NYONOR a reuşit să se facă înţeles. Le-a spus că fugise din cauza epidemiei de febră ucigaşă, nu de teama celor care îi uciseseră părinţii. A fost lăsat în viaţă, fiindcă era voinic, priceput la vânătoarea acvatică şi la navigaţia cu barca pe apa oceanului. Stăpânul i-a cerut să devină transportorul unor mărfuri şi produse de pe insula sa spre alte insule apropiate.

Timp de 45 de ani, NYONOR şi-a slujit toţi stăpânii pe care i-a avut, punându-şi viaţa în pericol la fiecare drum cu barca. Uraganele continuau să facă ravagii pe apă şi pe uscat, iar hoţii de valori deveniseră din ce în ce mai periculoşi.

La 27 de ani, s-a căsătorit cu frumoasa Rimme, o fată araucană originară de pe insulă, care i-a dăruit cinci copii. Cele trei fetiţe au murit în primele luni de viaţă, fiind muşcate de maimuţe. Au supravieţuit doi băieţi: Nyamo (născut de mama lui la 17 ani) şi Duego (născut la 23 de ani). Asemenea tatălui lor, băieţii au devenit transportori de marfă, navigând cu aceeaşi barcă.

În anul 1576, insula Barbados ajunsese aproape nepopulată. Actualul stăpân îi exterminase pe indienii care nu munceau cât le cerea el. De frica lui, majoritatea băştinaşilor fugiseră pe alte insule. Ajuns la 58 de ani, NYONOR şi-a dat seama că se afla într-un pericol de moarte, asemenea părinţilor lui, cu mulţi ani în urmă. Fără a mai sta pe gânduri, şi-a urcat nevasta şi cei doi fii în barca familiei, pornind la drum grăbiţi în toiul nopţii. Nyamo şi Duego, neavând neveste şi copii, au plecat bucuroşi împreună cu părinţii lor. De această dată, norocul nu l-a mai protejat pe NYONOR. La scurtă vreme după plecare, o furtună puternică le-a scufundat barca, iar ei au ajuns o pradă uşoară pentru vietăţile Mării Caraibilor.

Nina Petre
8 septembrie 2015

< sus >