<  Înapoi la Pagina index cu ALTE VIEŢI ANTERIOARE


Vieţile anterioare ale spiritului

 

LIZA

Prezentare

Liza este o fată frumoasă şi inteligentă. Viaţa ei nu este uşoară, fiind nevoită să muncească pe vapoare pentru a se întreţine, a pune ceva bani deoparte şi a-şi ajuta familia rămasă în ţară. Modul său de a gândi şi a se comporta este firesc, fără interese meschine. Iubeşte oamenii şi simte mereu nevoia de a-i ajuta.

Nina Petre
5 iunie 2015

 

EPISOADE SPIRITUALE COMENTATE

  Carla Fantini (1891-1940)

  Alexia Toudou (1811-1874)

  Darruko (1713-1790)

  Olena Sirkova (1622-1684)

  Numbunu (1534-1589)

  Axina Radici (1441-1503)

  Kravon (1312-1389)

 

EPISODUL 1 - CARLA

Episodul spiritual nr.1 o are ca eroină pe elveţianca CARLA FANTINI. Ea s-a născut în oraşul Berna şi a trăit între anii 1891-1940 (secolele 19 şi 20).

Berna, actuala capitală administrativă a Confederaţiei Elveţiene, a fost întemeiată în anul 1191 de către ducele Berold V de Zähringen. În secolele 12 şi 13, oraşul Berna a fost atras în conflictul dintre Habsburgi şi familia Savoia pentru controlul asupra Elveţiei romanice. Ajuns centrul Reformei protestante, în secolul 17 a constituit un refugiu pentru mii de hughenoţi fugiţi din Franţa. În anul 1848, Berna a devenit sediul guvernului federal helvetic. În urma unui scurt război între cantoanele protestante şi cele catolice, încheiat cu victoria cantoanelor protestante (liberale), Constituţia din 12 septembrie 1848 a proclamat Elveţia ca stat federal, stabilind capitala în Berna.

Din anul 1815, Elveţia nu a mai participat la niciun conflict armat european, respectând o politică de strictă neutralitate. În secolele 19 şi 20, ţara a cunoscut o stabilitate economică, socială şi politică unică în Europa. Nu a aderat la blocuri sau pacte militare şi s-a impus ca loc de azil pentru refugiaţi politici, dar şi adăpost discret pentru depozitele bancare din întreaga lume. În secolul 20, Elveţia şi-a menţinut o neutralitate strictă în timpul celor două războaie mondiale. Şi-a întărit industria. A devenit ţinta imigraţiei muncitorilor străini, fapt care le-a provocat elveţienilor reacţii xenofobe. Stabilitatea politică a ţării a fost deosebită.

Părinţii eroinei noastre, CARLA Fantini, erau artişti de circ. Leonello, tatăl, era proprietarul unei trupe de circ bine cunoscută în întreaga ţară. Asireda, nevasta lui, croitoreasă şi dresoare de păsări, a dat naştere la două fete. CARLA avea o soră mai tânără cu 6 ani, Hidella. CARLA, gimnastă pricepută în acrobaţii la trapez, şi-a încheiat această frumoasă carieră la 20 de ani, după căsătoria cu Albert Forgiani. Sora ei, Hidella, nu a ajuns să profeseze în circ, deoarece la vârsta de 5 ani şi-a fracturat grav un picior în timp ce se antrena pentru un exerciţiu acrobatic. Rămânând cu un picior mai scurt, fata s-a orientat spre pictură, lucrând la decorurile necesare circului. Talentul la pictură al celor două fete era moştenit de la mama lor, dar şi de la bunica din partea mamei. CARLA, fiind ocupată cu repetiţiile şi spectacolele, a reuşit să urmeze doar anii de şcoala generală. Hidella a absolvit şi o şcoală de pregătire a pictorilor decoratori.

Albert Forgiani, patronul unui restaurant din Berna, era bun prieten cu Leonello, tatăl CARLEI. Împlinise 38 de ani în 1911 şi se străduia să îşi crească orfanii de mamă, trei la număr, copii minori, dornici de prezenţa unei femei cumsecade în casă. Albert rămăsese văduv în urmă cu un an, soţia decedând din cauza unei infecţii genitale. Căsătoria cu frumoasa CARLA s-a celebrat în toamna anului 1911. Mireasa avea 20 de ani, iar mirele, 38. CARLA nu a refuzat cererea în căsătorie, fiindcă îl plăcea pe Albert din toate punctele de vedere: bărbatul era frumos la chip, avea o statură impunătoare, vocea caldă şi autoritară, iar privirea lui căpăta o duioşie aparte când o privea pe aleasa inimii lui.

Obişnuită cu trupa circului, unde lucra alături de copii, CARLA nu găsise nimic neplăcut în faptul că Albert avea 3 băieţi minori. Cel mai mare, Darius, tocmai împlinise 7 ani şi visa la lumea circului, fiind atras de caii dresaţi. Riccardo, la 4 anişori, încă mai plângea după mama lui. Nuciedo, la 2 ani, nu îşi mai amintea mama. Conştientă de greutăţile ce o aşteptau în familia soţului, CARLA a renunţat la circ, dedicându-se creşterii celor 3 băieţi. Tot un băiat a născut şi ea, la 29 de ani, în 1920. Micuţul Igor era voinic, pofticios la mâncare, mereu bine dispus, adevărată jucărie animată pentru fraţii mai mari.

După naştere, CARLEI i s-a trezit dorinţa de a picta peisaje. Viaţa artistică din Elveţia ajunsese la standardele europene. Pe CARLA o impresionau puternic tablourile inspirate din tradiţia ţărănească ale pictorului Albert Anker din Berna, dar şi cele cu peisaje şi războinici viguroşi avându-l drept autor pe Felix Vallotton. După o perioadă de acumulare a propriilor creaţii, CARLA şi-a deschis o expoziţie cu vânzare în centrul oraşului. În 1939, când începuse cel de-al Doilea Război Mondial, ea încă îşi mai vindea tablourile.

În 1940 şi-a închis expoziţia, din cauza nesiguranţei în care se află întreaga populaţie a oraşului. Neutralitatea Elveţiei era violată doar în spaţiul aerian, prin raidurile unor avioane militare germane. Generalul Guisan, personalitate deosebit de populară în rândul elveţienilor, şi-a reunit toţi ofiţerii superiori în iulie 1940, convingându-i să nu îşi trădeze patria trecând de partea trupelor naziste. În rândul armatei elveţiene erau executaţi prin împuşcare militarii trădători, destul de puţini la număr. Existau şi ofiţeri germanofili care complotau împotriva generalului Guisan. În acelaşi an, 1940, partidele extremiste elveţiene au fost interzise şi s-a instaurat controlul asupra presei. După capitularea Franţei şi ocuparea zonei de sud, apoi a Italiei de Nord de către Germania, Elveţia s-a văzut complet încercuită de trupele naziste.

Militari germani sub acoperire civilă călătoreau nestingheriţi prin toată Elveţia. În Berna, restaurantul lui Albert, soţul CARLEI, devenise extrem de aglomerat cu tot felul de turişti, mulţi dintre ei vorbind perfect limba germană. Încasările mari obţinute de la clienţi întreţineau două familii: cea a lui Albert şi cea a părinţilor CARLEI, care fuseseră nevoiţi să îşi închidă circul. Pentru sporirea succesului la public şi a încasărilor, bineînţeles, CARLA începuse să cânte seara la pianul localului, având mulţi admiratori. Lecţiile de pian luate în perioada adolescenţei îi erau de mare folos tocmai acum, în plin război.

Frumuseţea ei rămăsese nealterată, deşi împlinise 49 de ani. Avea mulţi admiratori printre clienţii localului, dar unul dintre ei părea îndrăgostit la culme. Horst, un turist german care se afla în Berna de 3 luni fără a da semne de plecare, o admira în fiecare seară pe CARLA, trimiţându-i câte un buchet cu trandafiri roşii, la care adăuga un bilet cu felicitări. Într-o seară, după ce femeia îşi terminase recitalul şi se pregătea de plecare, a intrat în cabina ei, cerându-i să-i devină amantă. La refuzul şi ţipetele CARLEI, au sosit Albert şi doi paznici, sărind să îl bată pe neamţ. Acesta, băut, dar încă agil, a scos pistolul şi a împuşcat-o mortal pe CARLA. A doua zi, falsul turist, ofiţerul SS Horst, a părăsit Elveţia.

Nina Petre
18 ianuarie 2015

COMENTARIUL LIZEI

"Foarte interesantă povestea Carlei şi multe lucruri mi se explică acum:

- întotdeauna am avut repulsie pentru oamenii băuţi. Am crezut că este din cauză că părinţii mei au băut tot timpul, şi asta este şi cauza din care a murit mama mea: alcoolul. Toată copilăria mea am văzut doar scandaluri şi bătăi din cauza băuturii. Pe de altă parte, două dintre relaţiile mele de lungă durată (3 la număr în total) s-au încheiat din cauza băuturii.

- a treia mea relaţie de lungă durată s-a încheiat din cauza violenţei, pentru care am avut tot timpul o mare repulsie de altfel. Agresivitatea de orice fel îmi dă fiori şi de aceea, sincer, nici nu mă uit foarte des la televizor, iar la ştiri deloc, pentru că întotdeauna sunt doar poveşti despre violenţă sau negative.

- am simţit cumva o atracţie pentru bărbaţi care au avut copii din căsătorii anterioare şi parcă simţeam cumva că trebuie să fac ceva pentru acei copii, chiar dacă mamele lor sunt cu ei. Interesant, vreau să spun.

- am simţit într-o perioadă dorinţa de a picta şi nu ştiam de unde vine, deoarece eu nu am avut niciodată talent la desen sau pictură. Simt în general o nevoie acută să creez ceva tot timpul şi am creat în cariera mea multe operaţiuni pentru restaurante noi. Eu pe vapor lucrez ca şi manager de restaurante. Asta e altă asemănare, deoarece întotdeauna m-am întrebat cum am ajuns eu să lucrez în restaurant, pregătirea mea şcolară fiind de informatician. Totul s-a petrecut foarte rapid şi am ajuns pe vapor să lucrez în restaurant dintr-o conversaţie cu cineva care lucra pe vapoare. Parcă era menit cumva să ajung aici.

- întotdeauna când era un circ în oraş, eram parcă mai mult interesată de cum trăiesc oamenii care lucrează la circ decât de reprezentaţie. În adolescenţă, chiar m-am împrietenit cu o trupă nomadă care a stat în oraş câteva luni într-un parc de distracţii. Eram fascinată de felul cum trăiesc şi călătoresc. Probabil că şi dorinţa mea de a călători aşa de mult tot de aici mi se trage.

- foarte mare dreptate aveţi şi cu faptul că arăt destul de bine şi multă lume îmi spune că arăt mult mai tânără decât sunt în realitate. Am admiratori, nu pot să spun că nu, şi în general bărbaţi care sunt mult mai tineri decât mine, şi asta mă frapează cumva. Încerc să fiu cât de diplomată pot ca să le spun că nu sunt interesantă. Am o perioadă destul de lungă de când sunt singură, dar prefer asta decât să mă implic din nou într-o relaţie în care să fiu eu cea matură şi sprijin din multe puncte de vedere. În fiecare relaţie a mea de până acum am fost cea care am susţinut într-un fel sau altul bărbatul de lângă mine. Cel puţin în cele de mai lungă durată. Îmi doresc sincer acum şi cred că este timpul să întâlnesc pe cineva mai matur şi lângă care să am un sprijin. Până acum, toată viaţa mea am sprijinit pe alţii, incluzând familia mea. Din păcate, oricât am făcut pentru părinţii mei, tot nu au fost fericiţi şi tatăl meu este nemulţumit tot timpul, de aceea am decis să păstrez puţin distanţa.

- nu ştiu încă ce afacere mi-aş dori să fac acasă, dar sigur nu va fi un bar. Sunt foarte înclinată pentru design interior, metode de vindecare alternative şi mult m-am gândit în ultima perioadă la un fast-food cu mâncare sănătoasă.

Sincer, nu m-am aşteptat la aşa de multe asemănări între mine şi Carla, dar mă bucur să înţeleg acum de unde am multe din emoţiile pe care le am acum.

- încă un adevăr mare este faptul că întotdeauna mi-am spus mie însumi şi celor din jurul meu că, decât să mă căsătoresc din interes, mai bine niciodată. Se pare că cu un motiv."

Liza
24 ianuarie 2015

< sus >

 

EPISODUL 2 - ALEXIA

Episodul spiritual nr.2 o are ca eroină pe ALEXIA TOUDOU. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 1811-1874 (secolul 19). ALEXIA s-a născut în localitatea Ioannia, situată în nord-vestul Greciei continentale, în vecinătatea lacului Ioanninon. Tatăl ei, Indakos Toudos, era de profesie militar. Soţia lui, Henira, îi dăruise două fete. ALEXIA era cu 2 ani mai în vârstă decât Karida. Fetele au crescut prin grija mamei, tatăl fiind mereu plecat în campanii militare.

Ţara lor încă mai era o provincie a Imperiului Otoman. Îndelungata rezistenţă antiotomană a poporului grec a ajuns la apogeu în anii 1821-1829, prin războiul de eliberare naţională. Sub conducerea lui Alexandru Ipsilanti, şeful organizaţiei patriotice Eteria, Grecia s-a revoltat împotriva stăpânirii otomane, fiind susţinută de voluntari din întreaga Europă. Turcii au fost învinşi la Navarino în 1827 de o flotă anglo-franceză. Prin pacea de la Adrianopol (1829), Imperiul Otoman a recunoscut autonomia Greciei. În anul 1830, Grecia a devenit stat independent.

La 7 mai 1832, Tratatul de la Londra a stabilit ca Grecia să fie un regat independent, cu o monarhie ereditară. Primul rege a fost Otto (Friederich Ludwig), aparţinând dinastiei de Bavaria. El a domnit între anii 1833-1862. La 27 octombrie 1862, regele Otto a renunţat la tron, părăsind Grecia ca urmare a revoltei garnizoanei militare din Atena. La 20 martie 1863, Adunarea Constituantă l-a ales ca nou rege al Greciei pe Christian Wilhelm Ferdinand Adolphus George, principe de Danemarca, aparţinând dinastiei Glücksburg. El a domnit până în 1913, purtând numele de Georgios (George) I.

În anul bătăliei de la Navarino (1827), ALEXIA Toudou, având doar 16 ani, s-a căsătorit cu militarul Nikos Kaloyannis, un tânăr de 29 ani, aflat în regimentul condus de tatăl ei. Nikos a cunoştea de copilă, casa părinţilor lui aflându-se în apropierea casei familiei Toudos. Nikos s-a înţeles cu părinţii fetei când ALEXIA împlinise 10 ani, urmând să o ia de nevastă. Într-o pauză dintre două războaie, Indakos şi Nikos au revenit acasă pentru a organiza nunta.

Nikos, al cărui tată era văr cu revoluţionarul Alexandros Ipsilanti, luptase alături de acesta în anii 1821-1822, continuând apoi să activeze sub comanda lui Indakos. Profundul patriotism de care era animat soţul ei a copleşit-o pe ALEXIA. Din copila naivă ce fusese la nunta cu Nikos, a devenit după aceea o femeie conştientă de importanţa luptei poporului său pentru eliberarea de sub jugul otoman şi reconstrucţia ţării, distrusă de asuprirea turcească şi de războaiele purtate pe teritoriul său.

La 50 de ani, în 1848, Nikos s-a retras din armată, în urma unei răni grave căpătate la piciorul stâng. Rămăsese şchiop pentru tot restul vieţii. În acel an, 1848, ALEXIA împlinise 37 de ani, era o femeie frumoasă, inteligentă, voinică, mamă a 3 băieţi. Arkis, fiul cel mare, avea 20 de ani. Mijlociul, Tekiros, avea 18 ani, iar cel mai tânăr, Iannis, împlinise 12 ani. Arkis şi Tekiros erau deja înrolaţi în armata naţională, urmând cariera militară a tatălui lor. Iannis, foarte ataşat sufleteşte de mama lui, aştepta să împlinească 18 ani pentru a intra în afaceri comerciale.

Nikos, curajosul militar pensionat după 33 de ani dedicaţi obiectivelor armatei naţionale, a trecut în primul an de şedere acasă printr-o depresie care îl aducea deseori într-o stare de însingurare şi disperare. Piciorul şchiop îl durea la schimbarea vremii, când se apropia anotimpul rece. ALEXIA şi Iannis l-au îngrijit cu devotament şi iubire, reuşind să îl convingă să renunţe la ideea sinuciderii. Timp de 21 de ani, ALEXIA îl avusese lângă ea doar de câteva ori pe an, pentru câteva zile, cât primea permisie de la şefii lui. Femeia îşi crescuse copiii cu ajutorul mamei Henira, care îşi adoră nepoţii.

Având soţul suferind şi depresiv, ALEXIA s-a sfătuit cu bătrânii ei părinţi, nemaiştiind ce să facă pentru binele lui. Ştia de la mama Henira să facă masaje, să pună comprese cu fierturi din plante calmante, să încurajeze omul bolnav. Nikos suferea şi din cauza lipsei de activitate. Obişnuit din adolescenţa să fie mereu activ, gata să pornească în marşuri lungi şi să participe la războaie, nu acceptă ideea că viitorul însemna pentru el să stea degeaba, închis în casă. La propunerea ALEXIEI, şi-a cumpărat o barcă, devenind util călătorilor care doreau să traverseze lacul Ioanninon. Iannis, fiul său, l-a însoţit în fiecare drum, ani la rând. Au reuşit să îşi cumpere un vaporaş în care transportau călători şi diverse mărfuri. ALEXIA, fericită când îşi vedea soţul mulţumit şi preocupat de călătoriile lui, simţea să nu trăise degeaba până atunci. Sufletul ei, dornic de iubire şi înţelegere cu cei dragi, îşi găsise liniştea.

A trăit doar 63 de ani. Era o vreme rece de toamnă, iar inima îi dădea semne că nu va mai putea pulsa multă vreme. S-a stins într-o seară de noiembrie, pe când şedea fără vlagă în fotoliul ei de lângă sobă. Sfârşitul i-a fost domol, ca un somn adânc. Soţul şi fii, rămânând fără ea, au suferit multă vreme. Neconsolat în urma pierderii soţiei, Nikos a mai trăit doar un an. S-au revăzut ca duhuri iubitoare, prietene, aşteptând fiecare să se întrupeze din nou.

Nina Petre
12 februarie 2015

COMENTARIUL LIZEI

"Foarte interesant şi vreau să spun că este foarte adevărat că dorinţa mea cea mai mare este să am libertate, să călătoresc, să cunosc oameni şi să ajut unde pot.

Cred şi că faptul că mi s-au aranjat în aşa fel lucrurile ca să călătoresc pe mare cu vaporul are mult de-a face cu modul în care Alexia a găsit soluţia să îl ajute pe soţul ei, făcând transport cu vaporul.

La fel ca şi Alexia, simt mereu o dorinţă de a iubi, a se simţi iubită şi a susţine şi ajuta pe cei dragi.

Sunt, într-adevăr, o persoană optimistă şi plină de viaţă. Sunt considerată o femeie frumoasă de multă lume, chiar dacă eu de multe ori nu mă văd foarte frumoasă, dar mai ales sunt considerată o femeie cu suflet bun.

Cel mai interesant este că am cunoscut un bărbat, Iannis, în urmă cu 9 ani şi era foarte îndrăgostit de mine în acel moment. Îmi scria scrisori lungi de dragoste şi mi-a făcut chiar şi cadouri destul de scumpe, pe care eu iniţial nu am vrut să le accept, dar până la urmă am acceptat. Acesta este un lucru pe care l-am învăţat puţin mai târziu în viaţa mea: că trebuie să învăţ şi să primesc cadouri şi nu doar să dăruiesc. În acel moment l-am refuzat pe acest Iannis şi toate propunerile lui.

Între timp, am evoluat la locul meu de muncă şi am început acum să călătoresc de pe vapor pe vapor, exact ceea ce eu îmi doream să fac şi pentru care am venit la această companie nouă. La prima mea călătorie, care a fost această săptămână, pe cine credeţi că întâlnesc?... acelaşi Iannis care în urmă cu 9 ani, la cealaltă companie la care am lucrat împreună, îmi făcea declaraţii de dragoste. Nici nu ştiam că lucrează aici şi, de fapt, eu sunt aici pentru a-i inspecta lui operaţiunea. Cred că ne-am reîntâlnit să ne ajutăm în continuare. Practic, eu îl ajut acum cu nişte idei noi, pentru a avea mai multă eficienţă în modul de a opera, totodată cu nişte discuţii şi sfaturi de natură mai spirituală, iar faptul că el a fost aici la prima mea călătorie în noul meu job m-a ajutat pe mine să mă simt comfortabil şi să mă adaptez. Ideea este că am reuşit să mă văd din nou ca pe o femeie frumoasă şi atrăgătoare, mai ales că în ultima perioadă nici nu mă mai gândeam la mine ca femeie, ci doar la câtă forţă de muncă am şi să reuşesc în această tranziţie."

Liza
28 februarie 2015

< sus >

 

EPISODUL 3 - DARRUKO

Episodul spiritual nr.3 îl are ca erou pe patagonezul DARRUKO. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 1713-1790. DARRUKO s-a născut într-o familie de indieni tehuelche, aparţinând comunităţii unui sat aflat în apropierea ţărmului estic al marelui lac Buenos Aires. Acest lac se află în vestul actualei ţări numite Argentina, între masivele muntoase ale Anzilor Patagonezi.

Tatăl lui DARRUKO, numit Nadirro, se ocupa cu vânatul, pescuitul şi transportul lemnelor din pădurile aflate în apropierea satului. Foarte înalt şi voinic, Nadirro umbla încălţat cu opinci făcute de nevasta lui, Ullumi, din piei de animale sălbatice. Ullumi dăduse naştere la 7 copii, dintre care 5 muriseră de mici, din cauza unor răceli grave, netratate corespunzător de bunicul Miskodo, tatăl ei. Au rămas în viaţă şi s-au maturizat doi băieţi. DARRUKO, eroul nostru, era cu 5 ani mai în vârstă decât fratele său, Sando.

Viaţa aspră, de oameni ai muntelui, le punea tuturor la grele încercări rezistenţa trupului. Lacul pe malul căruia trăiau, denumit de conquistadori Buenos Aires, era un lac glaciar, situat într-o regiune cu multe ape curgătoare, ale căror văi se aflau între masive muntoase deosebit de înalte. Gheţarii aveau bazine de alimentare foarte întinse, coborând în văi prin limbi puternice, mai jos de limita zăpezilor persistente. Frigul era intens în cea mai mare parte a anului, umiditatea ridicată şi zăpezile abundente.

Băieţii indianului Nadirro s-au dezvoltat frumos, rezistând condiţiilor grele de viaţă. DARRUKO, ajungând la fel de înalt ca tatăl său şi ca bunicul Miskodo, s-a simţit în stare să înveţe străvechea meserie a vindecărilor. Fratele lui, Sando, a plecat de la 17 ani spre est, unde exista o comunitate formată în mare parte din imigranţi europeni. Localitatea s-a extins treptat, devenind după mulţi ani oraşul turistic Perito Moreno.

DARRUKO a rămas în satul natal, fiind puternic ataşat de părinţi, rude şi de pitorescul naturii înconjurătoare. La 22 de ani s-a căsătorit cu aleasa inimii, o indiancă tehuelche de 16 ani, numită Landika. Tăcuta şi supusă voinţei soţului, Landika a dat naştere la 7 copii, aşa cum făcuse cu mulţi ani în urmă soacra ei, Ullumi. Spre bucuria tuturor, cele 3 fete şi cei 4 băieţi au trecut cu bine peste bolile copilăriei, crescând mari, sănătoşi şi voinici, adevăraţi fii ai munţilor din jur. În mod evident, meritul salvării vieţii celor 7 copii îi aparţinea lu DARRUKO.

Faima lui de mare vindecător ajunsese până în satele din preajma lacului, de unde soseau oameni bolnavi, având mari speranţe în puterea lui de a le scoate duhurile bolilor din trup. DARRUKO folosea practicile străvechi ale indienilor tehuelche, învăţate ani la rând de la bunicul Miskodo. Dimineaţa în zori, pleca în pădurile învecinate, pentru a recolta plantele de leac. Deseori era nevoit să urce la mari înălţimi, unde arbuştii folositori abia ieşeau din zăpadă.

Dintre fetele lui, doar cea mare, Neurra, i s-a alăturat în practicile de tratare a bolnavilor. Celelalte două, Tidke şi Rikella, stăteau toată ziua în preajma Landikăi, străduindu-se să înveţe temeinic toate treburile gospodăreşti. Cei 4 băieţi, mândria lui DARRUKO, s-au simţit atraşi de munci grele şi pretenţioase, cum erau: cioplitul bârnelor de lemn, construcţia bărcilor necesare la pescuit, vânătoarea la mari înălţimi, confecţionarea hainelor din piei şi blănuri de animale. Fiul cel mare, Deko, s-a căsătorit cu o fată din alt sat, plecând definitiv de lângă părinţi. Caduno şi Rialdo au rămas aproape de părinţi, construindu-şi propriile case, unde şi-au adus nevestele. Mimmo, fiul cel mic, a devenit vindecător ca tatăl său.

La 77 de ani, DARRUKO mergea drept ca bradul, era sănătos şi muncea la vindecări ajutat de Mimmo. Ca printr-un mare ghinion, începuseră să le vină în coliba de tratamente vizitatori de departe, unii dintre ei imigranţi europeni. Toţi prezentau aceleaşi simptome: tuşeau, aveau febră şi îşi pierdeau puterile în scurtă vreme. DARRUKO, indian ce trăise toată viaţa departe de lumea civilizată din estul ţării, nu cunoştea boala numită tuberculoză, adusă de europeni de pe continentul lor. Trupul său, ca şi al tuturor indienilor din munţi, nu avea anticorpi pentru această boală necruţătoare. S-a îmbolnăvit şi el, nereuşind să se vindece cu ştiinţa lui străveche.

Nina Petre
4 martie 2015

COMENTARIUL LIZEI

"Parcă mă regăsesc în fiecare din predecesorii mei... Nu ştiu de ce, dar parcă am senzaţia că sunt fiecare în parte. Şi cu Darruko la fel ca şi cu ceilalţi. Pe lângă faptul că îmi place să ajut oamenii şi cred că pot ajuta la vindecarea lor. Întotdeauna am simţit că pot face asta. Totodată simt că Darruko era şi o persoană foarte blândă.

Este prea ciudat că vreau să călătoresc tot timpul şi nu vreau să rămân într-un loc prea mult. Şi din karma lui Darruko şi cea a Alexiei îmi revine dorinţa foarte puternică de libertate.

Pe de altă parte, încep să mă simt din ce în ce mai sensibilă la oamenii cu care interacţionez. Din ce în ce mai uşor, absorb ceea ce simt cei din jurul meu şi, la un moment dat, îmi dau seama că nici nu este ceea ce simt eu cu adevărat. Cred că şi de aceea încep să simt mai mult nevoia să am timpul meu departe de ceilalţi în fiecare zi, o perioadă de timp, şi slujba aceasta nouă îmi deschide această posibilitate. Călătoresc mult, sunt cumva independentă şi interacţiunea cu cei din jur este mai limitată decât înainte. Încă mai lucrez la a-mi crea mai mult timp pentru mine, dar este mai bine decât înainte. Mi-au ridicat şi salariul şi acum sunt la acelaşi nivel ca şi înainte de a veni la compania aceasta.Cred că şeful meu direct mai negociază o ridicare de salariu, ceea ce îmi va fi şi mai convenabil."

Liza
28 martie 2015

< sus >

 

EPISODUL 4 - OLENA

Episodul spiritual nr.4 o are ca eroină pe OLENA SIRKOVA. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 1622-1684 (secolul 17). OLENA s-a născut în localitatea Kazan, situată la confluenţa fluviului Volga cu fluviul Kazanka.

Familia OLENEI era bogată. Moşierul Anatoli Sirkov, tatăl ei, avea un teritoriu imens în stepă, din care obţinea produse agricole mult cerute pe piaţa oraşelor din apropiere. Nevasta lui, Viana, dăduse viaţa celor 3 copii ai lor. Fetele, OLENA şi Alina, aveau un frate mai mic, Volodea, OLENA fiind mai în vârstă decât sora ei cu 4 ani.

Istoria oraşului Kazan era bogată în evenimente dramatice. Unificarea Rusiei avusese loc în secolele 14-16, în jurul Marelui Cnezat al Moscovei. În timpul domniei cneazului Moscovei Ivan III (1462-1505), Rusia a scăpat definitiv de dominaţia mongolă. Hoarda de Aur s-a destrămat în hanatele Kazan, Astrahan şi Crimeea. Ţarul Ivan IV cel Groaznic (1533-1584) a reuşit să includă în Rusia hanatele tătare Kazan şi Astrahan. De-a lungul vieţii eroinei noastre, OLENA, Rusia a fost condusă de 5 ţari ce aparţineau dinastiei Romanovilor: Mihail III Feodorovici Romanov (1613-1645), Aleksei Mihailovici (1645-1676), Fedor III Alekseevici (1676-1682), Ivan V împreună cu fratele său vitreg Petru I (1682-1696).

Copiii moşierului Anatoli au învăţat carte în familie, cu profesori aduşi de la Moscova. Unicul băiat, Volodea, şi-a făcut stagiul militar în Moscova, unde locuiau bunicii din partea mamei.

Pe OLENA au măritat-o părinţii la 16 ani (în 1638) cu boierul Kidar Tarikin, un bărbat în vârstă de 26 ani. Tatăl acestuia provenea din părinţi ruşi, iar mama era de origine tătară. Tatăl lui Kidar, moşierul Grigori, îi dăruise fiului său, unicul copil, întreaga moşie, rămânând doar cu vasta casă din Kazan şi afacerile comerciale cu produse de pe imensele terenuri din afara oraşului.

OLENA a devenit mamă la 19 ani, născând primul băiat, pe Rodin. Următorul fiu, Timar, a sosit în familie la 5 ani după naşterea lui Rodin. Băieţii au crescut în ambianţa aristocratică a familiei, jucându-se deseori cu cei doi veri, copiii mătuşii Alina. În perioada de vară locuiau în conacul de pe moşia părinţilor, unde se distrau de minune printre animalele domestice.

OLENA, conştientă de multiplele activităţi ale soţului, se mulţumea cu scurtele lui şederi acasă, în oraş şi la ţară, evitând să îi ceară lui Kidar mai multe explicaţii decât voia el să îi dea. Rolul ei era cel de mamă şi de supraveghetoare a servitoarelor din casă. Pentru conducerea lucrărilor din afara celor două locuinţe, existau doi administratori plătiţi de Kidar.

Deşi îndatoririle familiale o obligau să stea mai mult în perimetrul gospodăriilor, ea pleca deseori călare sau cu şareta în lungi plimbări prin stepă, fiind primită cu mare drag în casele moşierilor vecini. Kidar avea multe probleme de rezolvat pe moşie şi la oraş.

Revoltele populare se ţineau lanţ, fiind îndreptate împotriva şerbiei şi a politicii economice duse de puterea de la Moscova. Ţăranii continuau să fie legaţi de glie, revoltându-se deseori împotriva boierilor. Nemulţumirea generală era adesea exprimată prin fenomenul brigandajului, adică al haiduciei. Complicitatea populaţiei sărace favoriza activitatea haiducilor, care prădau şi ucideau la drumul mare grupurile de negustori ambulanţi, dar şi trăsurile boiereşti, în care doamnele erau pline de bijuterii.

OLENA, femeie inteligentă, având un caracter filantropic şi o abilitate nativă în comunicarea cu oamenii, obişnuia să ajute periodic familiile sărace ale şerbilor de pe moşia lui Kidar. Aflând deseori despre epidemiile care se răspândeau în cele 5 sate din perimetrul moşiei, OLENA transporta în trăsura ei medici şi saci cu medicamente cumpărate din Kazan. Întâlnindu-se uneori pe drum cu haiduci beţi, porniţi pe jaf, vizitiul OLENEI le striga numele ei, iar hoţii se dădeau la o parte cu respect.

Norocul OLENEI a durat până în anul 1671, cel de-al doilea şi ultimul în care avusese loc revolta cazacilor de pe Volga şi Don, mişcarea de protest fiind condusă de Stepan Razin. Timar, fiul cel mic, militar în termen, acţiona împreună cu plutonul său la prinderea şi uciderea cazacilor care prădau satele şi fermele din regiunea Kazanului.

La aflarea primului zvon despre apropierea cazacilor, în anul 1669, Kidar şi-a trimis nevasta în Kazan, oraşul fiind puternic apărat de militari. Fiul cel mare, Rodin, avea moşia şi familia lângă cea a părinţilor, între case fiind o distanţă mare. Kidar şi-a chemat fiul, nora şi nepotul în casa lui, mobilizând în jurul curţii şi grădinii zeci de luptători aflaţi în solda lui. După aproape 2 ani, în 1671, majoritatea paznicilor lui Kidar au pactizat cu cetele de cazaci care înconjuraseră moşia. Prevăzător, boierul şi-a trimis nora şi nepotul spre Kazan, pe vreme de noapte, cei doi reuşind să ajungă în oraş, la casa OLENEI.

Atacul cazacilor asupra gospodăriei lui Kidar a fost sângeros. După ce i-au ucis pe toţi cei din casă şi din afara ei, au furat tot ce li s-a părut de valoare şi au incendiat clădirile. Aşa s-a întâmplat şi cu gospodăria lui Rodin. La 49 de ani, în toamna anului 1671, OLENA şi-a pierdut soţul, fiul cel mare şi o parte din averea de la ţară.

În următorii 13 ani, cât a mai reuşit să trăiască, văduva OLENA s-a transformat pe jumătate în bărbat, ocupându-se de refacerea pagubelor produse de atacurile cazacilor. Timar avea 25 de ani când şi-a pierdut tatăl şi fratele mai mare. Retras din armată după un an de la încheierea răscoalei, i-a stat alături OLENEI, administrând moşiile, comercializând cerealele şi pieile de animale, conducând propria tăbăcărie din Kazan. Cu toată munca istovitoare, îşi făcea timp pentru a se ocupa de familia lui, dar şi de mama OLENA, care îmbătrânea văzând cu ochii.

Femeia s-a stins din viaţă într-o noapte geroasă, cu câteva zile înainte de sărbătoarea Crăciunului. Se afla în conacul de la ţară, împreună cu cele două servitoare. Îşi petrecuse întreaga zi la grajduri şi în magazia cu cereale. Frigul o cuprinsese pe neobservate. Ajunsă în casă, căldura focului din sobă a toropit-o, iar somnul cel de veci i-a trimis sufletul pe lumea cealaltă.

Nina Petre
8 aprilie 2015

COMENTARIUL LIZEI

"Interesant este că eu m-am comportat mai mult ca şi un bărbat în prima parte a tinereţii. Acum parcă încep să învăţ să fiu femeie. La fel ca şi Olena, am fost cumva tot timpul stâlpul de susţinere în familia mea, chiar şi în cam toate relaţiile mele. Sincer, simt cumva o sufocare din această cauză şi am o dorinţă cumva ascunsă de a fi susţinută şi eu la rândul meu. Nu ştiu dacă mi se trage din această experienţă şi mă întreb uneori dacă nu sunt puţin egoistă."

Liza
4 mai 2015

< sus >

 

EPISODUL 5 - NUMBUNU

Episodul spiritual nr.5 îl are ca erou pe africanul NUMBUNU. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 1534-1589 (secolul 16). NUMBUNU s-a născut într-un trib (sat) aşezat pe malul lacului Kwania, situat pe teritoriul Regatului Bunyoro. La nord de zona respectivă s-a dezvoltat oraşul Lira, aflându-se astăzi pe teritoriul Republicii Uganda.

În secolele 13 şi 14, în nordul Lacului Victoria luase fiinţă Regatul Kitwara. După destrămarea acestuia, s-au format, în secolele 16 şi 17, Regatele Buganda, Toro, Ankole şi Bunyoro.

Membrii tribului din care făcea parte familia lui NUMBUNU (câteva zeci de suflete) se ocupau cu agricultura şi creşterea vitelor. Religia lor era animistă. Părinţii lui NUMBUNU, Guyo (tatăl) şi Nieshe (mama), au avut 11 copii. Dintre aceştia, 9 au murit, din cauza condiţiilor grele de viaţă. Cei doi supravieţuitori, NUMBUNU şi fratele mai tânăr cu 7 ani, Rurrun, au fost nevoiţi să ducă mai departe modul de viaţă, tradiţiile familiei şi ale întregii comunităţi.

Guyo moştenise de la tatăl său funcţia de şef de trib. Şeful ritual era fratele său, Naguro. După moartea lui Guyo, funcţia sa îi revenea fiului cel mare, NUMBUNU. Rurrun era posibilul moştenitor al funcţiei unchiului său, Naguro. NUMBUNU avea 19 ani când tatăl lui a fost ucis la o vânătoare. Într-o clipă de neatenţie, un animal periculos i-a sărit în spate, făcându-l bucăţi.

Probele pe care NUMBUNU a fost nevoit să le treacă pentru a i se încredinţa funcţia regretatului tată au fost dureroase şi chinuitoare. Scăpând cu viaţă din lovirile şi mutilările impuse de tradiţia tribală, tânărul a primit importanta funcţie, pe care nu şi-o dorise niciodată.

După 3 ani şi-a luat-o de nevastă pe micuţa Nisra, care abia împlinise 13 ani. După 2 ani de la ceremonialul căsătoriei au început să le sosească micuţii. Primul venit în familie a fost o fetiţă: Gusru. Au urmat încă 13 copii. Doar 4 au ajuns la vârsta maturităţii: 2 fete (Gusru, Rikhe) şi 2 băieţi (Urrumu, Odomko). Pe Odomko îl născuse mama lui la 27 de ani.

NUMBUNU muncea în rând cu toţi sătenii maturi, funcţia obligându-l să supravegheze toate activităţile de zi şi de noapte. Era considerat stăpânul naturii de pe teritoriul satului, al recoltei, al alimentelor, al hambarelor şi al bolilor. Ca şef suprem, era nevoit să îl ajute pe vraciul comunităţii la toate ritualurile de vindecare.

În plus, îl controla zilnic pe şeful spiritual, Naguro, îndemnându-l să găsească animalele pierdute de săteni, să se orienteze după stele, să stabilească perioadele favorabile pentru săpat, semănat şi recoltat. Dacă Naguro nu îşi avertiza la timp sătenii asupra pericolului fulgerelor, al invaziilor unor triburi rivale, al apariţiei unor molime, risca să fie aspru pedepsit. Împovărat de prea multe responsabilităţi, omul s-a prăpădit, din cauza unui atac de cord. În mod firesc, funcţia de şef ritual i-a fost încredinţată lui Rurrun, fratele lui NUMBUNU.

La fel ca toţi consătenii lor, cei doi fraţi credeau în existenţa spiritelor care părăseau corpul după moarte şi îşi găseau locul în diverse obiecte sau în animalele domestice. Spiritele zeilor tribali erau considerate cele mai puternice şi cele mai "bătrâne". Ele existau dintotdeauna, fiind nemuritoare. Zeii tribali erau spiritele strămoşilor din care proveneau toţi membrii tribului. Aceştia vegheau ca în comunitatea lor să domnească sentimentul egalităţii şi al încrederii, iar circuitul cadourilor reciproce să se desfăşoare normal.

NUMBUNU şi fratele Rurrun nu suportau minciuna. Mincinoşii erau aspru pedepsiţi. Cultul muncii liber consimţite era obligatoriu pentru toţi. Chiulangii şi leneşii suportau batjocura colectivului de adulţi. Timp de 36 de ani, cât şi-a exercitat importanta funcţie, NUMBUNU a supravegheat ceremoniile de naştere a copiilor, ritualurile chinuitoare trecute de maturi (torturi, mutilări, tatuaje, circumcizie), riturile de căsătorie, de viaţă sexuală, de preparare a alimentelor, de boală şi de moarte.

NUMBUNU a murit la 55 de ani, din cauza unei infecţii la piciorul drept, provocată de muşcătura unei insecte veninoase. Văzând că toate tratamentele aplicate de vraci au rămas fără un rezultat salvator şi nici incantaţiile fratelui său nu au îmbunat zeii protectori ai tribului, NUMBUNU şi-a aşteptat moartea cu resemnare. În adâncul sufletului său cinstit avea convingerea că nu luptase destul împotriva păcatelor supuşilor lui.

Nina Petre
6 mai 2015

COMENTARIUL LIZEI

"Îmi place povestea lui Numbunu şi parcă se aseamănă mult cu a mea, în sensul că întotdeauna am fost considerată un manager cu un simţ al detailului foarte dezvoltat şi tot timpul căutând să creez armonie în echipa mea şi să îmi susţin angajaţii. Pe fiecare vapor pe care am lucrat am fost foarte iubită de angajaţi şi de colegi, pentru faptul că întotdeauna am adus rezultate bune fără să penalizez oamenii.

Îmi place mult natura şi îmi doresc tot timpul să stau cât mai mult posibil în natură, ceea ce îmi lipseşte mult cu munca pe care o fac acum, fiind mai tot timpul pe vapor."

Liza
5 iunie 2015

< sus >

 

EPISODUL 6 - AXINA

Episodul spiritual nr.6 o are ca eroină pe AXINA RADICI. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 1441-1503. S-a născut în localitatea Becej, situată pe malul Tisei , la nord de Belgrad. Astăzi, oraşul Novi Becej se află în regiunea Voivodina, teritoriu ce aparţine Republicii Serbia.

La data naşterii AXINEI, Serbia era o provincie a Imperiului Otoman. În nordul Serbiei domnea Durad Brancovici (1427-1456), recunoscut de regele Ungariei ca duce şi despot al Rasciei şi al Albaniei. În 1439, turcii otomani i-au cucerit ţara, Serbia fiind desfiinţată ca stat autonom şi integrată în sistemului administrativ otoman. După moartea lui Durad, fiul său Lazăr i-a preluat succesiunea la tron. Lazar Brancovici, mare-despot, a domnit între anii 1456-1458.

Părinţii AXINEI, Petro şi Narima, aveau doi copii. AXINA era cu 2 mai în vârstă decât fratele ei, Netro. Medicul Petro Radici avea o grijă deosebită pentru familia lui. Îşi consulta săptămânal nevasta şi copiii, temându-se să nu-i piardă din cauza deselor molime care făceau victime omeneşti. Pe AXINA a pierdut-o în anul 1460, nu prin deces, ci prin plecarea ei definitivă la Istanbul.

După o copilărie îmbelşugată şi fericită, bine educată de părinţi şi de profesoara germană Hilde, AXINA s-a îndrăgostit la 15 ani de militarul otoman Jimab, unul dintre pacienţii lui Petro. Doctorul îi tratase o infecţie la un picior, iar tânărul turc, persoană cultă şi manierată, a devenit prietenul familiei Radici. Îndrăgostit nebuneşte de AXINA, a cerut-o în căsătorie în 1458, când fata împlinise 17 ani. O aşteptase 2 ani, perioadă în care a învăţat-o limba turcă şi a ajutat-o să se convertească la religia islamică.

Au mai trecut 2 ani până când s-au mutat definitiv în Istanbul, aproape de părinţii lui. Ofiţerul otoman Jimab primise o înaltă funcţie în cadrul administraţiei militare a Capitalei. După un an de la stabilirea în Istanbul, AXINA a devenit mamă, născându-l pe micuţul Nassur. Băieţelul era atât de voinic, încât mama lui a fost cât pe ce să îşi piardă viaţa din cauza eforturilor de a-l aduce la lumina zilei. După naştere, femeia a supravieţuit cu greu infecţiei post-natale. Nu a mai putut avea şi alţi copii.

Pentru Nassur, părinţii au făcut tot ce le-a stat în puteri ca să îl vadă sănătos, fericit şi dornic de o carieră frumoasă. L-au dus în şcoli ale elitei oraşului. La 19 ani băiatul s-a înscris pentru studii superioare la Universitatea din Istanbul, unde a studiat limbile persană şi arabă. După terminarea studiilor, a fost angajat ca profesor universitar de limba arabă.

La 24 de ani, Nassur ajunsese student în ultimul an de facultate, când a rămas orfan de tată. Era în anul 1485. Ofiţerul otoman Jimab împlinise 51 de ani. Era pe vremea sultanului Baiazid II Veli, care ducea lupte pe mai multe fronturi. Lui Jimab i s-a încredinţat comanda unui regiment, fiind trimis să lupte la graniţa cu Persia. În prima zi de la sosire în tabăra de popas, a fost înjunghiat mortal de un spion al perşilor.

AXINA a rămas văduvă la 44 de ani, stăpânindu-şi durerea din suflet de dragul lui Nassur. Băiatul plângea zi se zi, suferinţa ameninţându-i examenul de licenţă. S-au consolat unul pe altul, după cum s-a putut. Părinţii lui Jimab muriseră cu ani în urmă, ucişi de o epidemie de ciumă. Rude apropiate nu aveau în Istanbul. Nassur, născut şi crescut în marele oraş, pe care îl adora, nici nu se gândea să plece definitiv în ţara natală a mamei.

AXINA, păstrând vie amintirea soţului mult-iubit, şi-a găsit refugiul spiritual şi alinarea durerii din suflet în marele jurnal cu coperţi din piele şi argint, ocupat cu poezii doar pe jumătate. Încă din adolescenţă, AXINA compunea  poeme în care descria frumuseţile naturii. După căsătoria cu Jimab, începuse să scrie în limba turcă. Stabilirea în Istanbul a ajutat-o să evolueze în cultura şi tehnica scrierii poemelor de dragoste.

Fiind o femeie bine instruită, AXINA şi-a ales genul literar numit "poezia divani". Temele de preferinţă ale poeziei divani erau vitejia şi eroismul, credinţa în "lumina eternă", dragostea şi moartea. În zeci de poezii, AXINA a descris eroismul soţului ei şi frumuseţea dragostei pe care i-o purta. Adoptând concepţia poeţilor adepţi ai literaturii divani, AXINA considera că dragostea înseamnă în primul rând slăvirea divinităţii. Dragostea divină era singurul drum al cunoaşterii şi al exprimării adevărului. Slăvind frumuseţile naturii, autoarea invoca munţii, copacii, florile drept cadru al existenţei sentimentului de dragoste. Trandafirul, floarea preferată a poetei, apărea deseori în creaţiile ei. Poeţii turci ale căror opere i-au oferit AXINEI adevărate modele de inspiraţie erau Yunus Emre şi Nesimi.

Aparţinând elitei culturale din Istanbul, AXINA şi-a făcut numeroşi prieteni, majoritatea scriitori, poeţi şi profesori deosebiţi, ca fiul ei. Doi dintre aceştia au cerut-o în căsătorie, fiind refuzaţi cu delicateţe. Amintirea soţului pierdut rămăsese vie în cugetul ei. S-a stins la 62 de ani, bolnavă de inimă, foarte grăbită să îşi întâlnească soţul în lumea lui Allah.

Nina Petre
25 iunie 2015

COMENTARIUL LIZEI

"M-a emoţionat foarte tare povestea Axinei şi, chiar dacă până acum m-am regăsit în fiecare personaj cu câte ceva, parcă Axina s-a îmbinat cu emoţiile mele cele mai profunde. Cumva simt că am trăit deja dragostea cea mai mare, chiar dacă nu în plan fizic, în această viaţă... Cumva simt că nu îmi este ceva necunoscut.

Pe de altă parte, doresc să vă spun că mi se întâmplă o grămadă de lucruri interesante. Primesc tot mai multe oferte de serviciu din ce în ce mai bune la alte companii, chiar şi cea la care am lucrat înainte."

Liza
30 iunie 2015

< sus >

 

EPISODUL 7 - KRAVON

Episodul spiritual nr.7 îl are ca erou pe olandezul KRAVON. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 1312-1389 (secolul 14). KRAVON a văzut lumina zilei în casa părinţilor lui, situată pe teritoriul castelului fortificat al nobilului Gradich Van Derhen. Acest teritoriu se întindea pe toată regiunea cuprinsă între ţărmul Mării Nordului şi laguna Wadenzee.

Clădirea castelului se afla în apropierea ţărmului mării, nobilul şi armata sa având importanta misiune de a respinge atacurile unor duşmani sosiţi pe mare şi ale militarilor de pe uscat constituiţi în bande, ajunşi săraci din cauza vieţii dezordonate pe care o duceau.

Încă din secolul 10, teritoriul Olandei intrase sub stăpânirea Imperiului Romano-German, făcând parte împreună cu Belgia, Luxemburg şi nord-estul Franţei din entitatea istorică numită Ţările de Jos. Aceasta era una dintre cele mai urbanizate şi bogate regiuni ale Europei din acele vremuri.

Tatăl lui KRAVON, nobilul cavaler Lurl, avea o avere suficient de mare pentru a-şi introduce şi urmaşii în categoria nobilimii militare. Nevasta lui, Nyah, îi dăruise 7 copii. Reuşise să supravieţuiască doar KRAVON, un băiat voinic, având firea luptătoare a tatălui său. Ceilalţi copii, 4 fetiţe şi 2 băieţi, muriseră din cauza unor epidemii aduse în zonă de marinarii sosiţi cu diverse corăbii, unele dintre ele fiind vechi şi pline de mizerie.

Lurl aparţinea categoriei sociale a cavalerilor distinşi prin activitatea lor militară deosebită, o nobilime considerată a fi de rang inferior, deoarece nu îşi avea originea în vechile familii nobiliare ale ţării. Pentru consolidarea prestigiului său şi al tuturor neamurilor sale, cavalerul Lurl avea datoria morală de a-şi introduce fiul în lumea cavalerilor bogaţi. O primă condiţie era ca tânărul KRAVON să devină un luptător la fel de bun ca tatăl său. Ritualul învestirii lui KRAVON cu gradul de cavaler a avut loc după ce împlinise 25 de ani şi luptase timp de 10 ani alături de tatăl său, protejând uriaşul perimetru al castelului de atacurile aventurierilor mercenari sosiţi pe mare sau pe uscat. În cadrul ceremoniei de învestire, nobilul Van Derhen i-a oferit lui KRAVON o lance cu mâner de aur încrustat cu diamante, ca simbol al intrării tânărului în rândul cavalerilor bogaţi. Dreptul de a purta şi folosi lancea era un privilegiu militar.

Prin învestirea sa de către nobilul protector, proaspătul cavaler a obţinut şi alte privilegii: - nu putea fi judecat de justiţia seniorială, doar de cea feudală; - era scutit de dările de natură publică (impozite şi diverse taxe); - nu îi datora seniorului Van Derhen decât un ajutor material în cazuri excepţionale: războaie, cruciade, răscumpărarea seniorului ajuns prizonier, căsătoria fiicei mai mari a acestuia sau învestirea fiului său în calitatea de cavaler.

Pentru a intra în categoria nobililor autentici, Lurl şi-a sfătuit fiul să îşi ia de nevastă o fată dintr-o familie cu blazon nobiliar vechi. Împlinind 27 de ani, KRAVON avea o reputaţie de bun luptător, devotat bătrânului senior Gradich Van Derhen şi fiului acestuia, Rolhed Van Derhen. A reuşit să se căsătorească, din iubire şi din interes, cu frumoasa Nihde, fiica în vârstă de 16 ani a nobilului Gregorius Van Kadirh.

După 4 ani de la nuntă, Nihde a născut-o pe micuţa Magrill, o fetiţă plăpândă şi bolnăvicioasă, care a supravieţuit ca prin minune. După 4 ani de la sosirea ei pe lume, familia s-a mărit datorită lui Rurrun, băieţel voinic, vesel şi rezistent la boli. Prin grija deosebită a mamei, bunicilor şi dădacelor, copiii au crescut mari şi sănătoşi, spre bucuria tuturor.

Magrill avea 17 ani când părinţii au măritat-o cu un francez comandant de navă, originar din Dieppe. Francis avea 29 de ani şi o cunoscuse pe Magrill prin intermediul unui unchi stabilit în tinereţe pe proprietatea familiei Van Derhen. De dragul viitoarei soţii şi din dorinţa de a primi şi el un titlu nobiliar, Francis şi-a vândut tot ce avea în Dieppe, păstrând doar corabia moştenită de la tatăl său, decedat cu ani în urmă. Ducându-şi mama de braţ, s-a prezentat la noua lui reşedinţă, apropiată de cea a viitorilor socri. După nuntă, şi-a dus soţia într-o călătorie de-a lungul ţărmului olandez, pe propria corabie. Magrill şi tatăl ei i-au acordat titlul nobiliar mult dorit.

Rurrun, fiul de care KRAVON era foarte mândru, a fost învestit cu gradul de cavaler la 30 de ani, când tatăl său avea 54 de ani. KRAVON renunţase la viaţa de militar activ, din cauza artritei, boală dureroasă ce nu dădea semne de vindecare.

Colaborarea lui KRAVON cu ginerele său, Francis, a durat câte zile a mai avut, până la 77 de ani. Având o moşie bogată, bătrânul KRAVON îi oferea spre vânzare lui Francis piei de oaie, cereale şi lână, primind în locul lor mirodenii, aur şi argint. Împlinind 75 de ani, KRAVON şi-a păstrat doar impozanta vilă, terenul care o înconjura plus o parte din rezerva de aur şi diamante. Restul, o avere imensă în terenuri, metale preţioase şi bijuterii, a împărţit-o celor doi copii, Magrill şi Rurrun.

La 77 de ani a închis ochii, din cauza marilor dureri provocate de infecţia şi deformările din sistemul osos. Chipul său păstra seninătatea şi mulţumirea omului care îşi făcuse datoria în viaţă, după cum dorise.

Nina Petre
8 iulie 2015

COMENTARIUL LIZEI

"Ca de fapt toate celelalte povestiri ale vieţilor mele anterioare, într-adevar, mă regăsesc şi în întruparea lui Kravon. Este foarte adevărat că, odată ce îmi găsesc idealul, sunt foarte devotată şi dedicată acelui scop. Pe de altă parte, în această viaţă, chiar dacă păstrez devotamentul şi dedicaţia, simt că nu am găsit încă idealul meu loc de muncă.

Ştiu pe de altă parte că, având încredere şi răbdare, mi se va duce în cale ceea ce mi se potriveşte pe deplin şi mă împlineşte pe toate planurile. Nu îmi pierd încrederea nici o clipă."

Liza
9 iulie 2015

< sus >

Episoadele spirituale de mai sus se regăsesc în cartea
"VIEŢILE ANTERIOARE ALE SPIRITULUI - volumul 3", autor NINA PETRE