<  Înapoi la Pagina index cu ALTE VIEŢI ANTERIOARE


Vieţile anterioare ale spiritului

 

MAGDA

Prezentare

Magda se consideră un om fericit: este sănătoasă, are un serviciu bun, iar familia îi aduce multe clipe de bucurie. Totuşi, fericirea ei nu se bazează doar pe atât. Sufletul de aur o îndeamnă mereu spre fapte bune. Magda se simte minunat dacă poate ajuta în fiecare zi pe câte cineva. Unii se miră: de ce ne tot ajuţi dacă nu ţi-am cerut nimic? Vedeţi, aşa gândesc mulţi români: dacă îi loveşti cu orice ar fi, te respectă şi stau la distanţă, temându-se de tine. Dar dacă îi ajuţi într-un mod dezinteresat, devin suspicioşi, uneori agresivi, întrebându-te de ce te amesteci în treburile lor...

Nina Petre
5 august 2012

EPISOADE SPIRITUALE COMENTATE

  Ruchta Lorenken (1886-1938)

  Suker Kandiril (1798-1874)

  Lhu Shu Dart (1703-1780)

  Ahydel (1612-1680)

 

EPISODUL 1 - RUCHTA

RUCHTA LORENKEN a trăit în perioada anilor 1886-1938. S-a născut în vestul Belgiei, în localitatea De Haan, situată pe ţărmul Mării Nordului. Limba vorbită în regiune era flamanda. Părinţii Ruchtei se numeau Harl si Sannia. Soţii Lorenken au avut trei copii: o fata (Ruchta) si doi băieţi (Lorent, Krauss). Harl muncea ca marinar de cursă lungă pe un vas comercial care transporta diverse mărfuri între porturile belgiene şi cele din Orientul Mijlociu. Sannia lucra ca bibliotecară în vila unui nobil bogat, aflată la marginea oraşului. Încă de mică, RUCHTA şi-a însoţit mama o dată pe săptămână la vila nobilului, ajutând la întreţinerea miilor de cărţi valoroase ale acestuia. Hans Van Deer moştenise casa, cu tot ce se afla în ea, de la tatăl său, care fusese ctitorul bisericii din apropiere. Soţia lui, Larnia, fiind şi ea de origine nobilă, avea un comportament deosebit de frumos, ca şi soţul său. Cei patru copii ai lor au studiat acasă, cu profesori aduşi de departe şi adăpostiţi în casă.

RUCHTA, copilul cel mai mare al părinţilor săi, a fost nevoită de multe ori să aibă grijă de fraţii mai mici, în loc să meargă la bibliotecă împreună cu mama ei. Băieţii, ajungând fiecare la vârsta de 7 ani, şi-au început studiile la şcoala parohială, terminându-le la 15 ani. După acestea, s-au orientat spre navigaţie, plecând pe mare cu Harl. RUCHTEI i s-a permis să participe la lecţii alături de copiii familiei Van Deer. Prietenă bună cu surorile Herta şi Manra, eroina noastră a învăţat să se poarte ca o domnişoară din înalta societate. Educaţia primită în casa binefăcătorilor săi a ajutat-o pe frumoasa adolescentă să obţină un post de învăţătoare la şcoala de fete din oraş, după doi ani de specializare cu profesoarele din acea instituţie privată, patronată de familiile bogate. Profund preocupată de meseria ei, RUCHTA şi-a dedicat întregul timp disponibil muncii din şcoală, iar acasă studia ore întregi tot ce era în legătură cu munca de la catedră.

Avea 20 de ani când a primit o cerere în căsătorie de la tânărul medic Albert Van Bruhe. Acesta, la 26 de ani, lucra zi-lumină în cabinetul său privat, ocupându-se chiar şi noaptea de cazurile mai grave. Viaţa de familie a celor doi soţi a fost plină de iubire, înţelegere şi respect reciproc.

În anul 1914, când ţara lor a fost invadată de germani, RUCHTA avea 28 de ani şi 2 copii: Harithia şi Emmanuel. Următorii 4 ani au fost marcaţi puternic de rezistenţa îndârjită împotriva ocupanţilor germani, susţinută de populaţia flamandă împreună cu armata condusă de regele Albert I. Familia RUCHTEI a fost şi ea influenţată de frământările populaţiei din zonă. Cu toate acestea, fiecare şi-a văzut de treburile sale. Copiii au crescut, au învăţat carte, alegându-şi meserii importante pentru acele vremuri. În anul 1930, pe când RUCHTA avea 44 de ani, s-au constituit cele două regiuni lingvistice, confirmându-se astfel bilingvismul: franceza şi flamanda. Populaţia flamandă s-a liniştit, intrând în legalitate cu limba vorbită de veacuri, iar soţii Van Bruhe s-au simţit şi ei mai mulţumiţi.

Fiica lor, Harithia, a studiat medicina la Paris, revenind alături de părinţi după terminarea facultăţii. Ajunsă colegă cu tatăl ei în cabinetul acestuia, fata s-a remarcat prin devotamentul faţă de pacienţii săi. Fratele ei, Emmanuel, a continuat tradiţia familiei Lorenken, alegându-şi cariera de navigator în marina comercială.

Mama lor, RUCHTA, a trăit doar 52 de ani, fiind răpusă de o gravă afecţiune cardiacă, survenită în urmă cu 2 ani. Cu toată îngrijirea plină de devotament a soţului şi fiicei sale, femeia nu a putut fi salvată de la obştescul sfârşit. Decesul prin infarct secerase multe femei din neamul Sanniei, inclusiv pe ea, care murise la 49 de ani în braţele RUCHTEI, fiica sa iubită. Dispariţia învăţătoarei RUCHTA i-a întristat profund pe elevele şi colegii săi. Dar nu numai aceştia i-au simţit lipsa multa vreme după deces, ci şi întregul oraş, a cărui populaţie o cunoscuse foarte bine.

Nina Petre
4 iunie 2012

COMENTARIUL MAGDEI

"Ieri am aşteptat... cu sufletul la gură să aflu detalii despre RUCHTA! Am citit aseară cu plăcere şi bucurie ce viaţă frumoasă a avut (chiar dacă a fost destul de scurtă, a fost fericită). De mică mi-a plăcut să citesc, am avut mereu cărţi de la bibliotecă şi "devoram" orice-mi pica în mână. Mama mă căuta când dispăream şi mă găsea în ultima cameră a casei, citind! Îmi lua deseori cartea din mână, pe motiv că citesc prea mult. Mi-a fost dragă cartea, să învăţ, să scriu frumos caligrafic, iar în primii ani de şcoală învăţam lecţiile în oglindă. Îmi închipuiam că sunt învăţătoare şi predau!!!

Asemănarea dintre cele două vieţi este izbitoare. La 20 de ani m-am căsătorit, soţul meu este cu 5 ani şi ceva mai mare, am 2 copii, fată şi băiat, şi e multă iubire, înţelegere, respect în familia noastră. RUCHTA şi-a iubit mult mama, a fost primul copil, şi-a îngrijit fraţii mai mici. Eu sunt cea mai mare, am avut şi am grijă de fraţii mei mai mici şi eram mult apropiată mamei! Am visat de multe ori un ocean, întindere de apă, locuri neştiute şi nu înţelegeam de ce!

Probabil educaţia primită datorită familiei nobile şi viaţa respectabilă pe care a dus-o m-a făcut ca în viaţa aceasta, deşi provin dintr-o familie modestă, să nu am nicio emoţie când întâlnesc persoane de diverse condiţii. Întotdeauna am mers cu capul sus şi am privit oamenii în ochi! Am simţit mereu demnitate în ceea ce mă priveşte, nu am făcut compromisuri, chiar dacă în liceu am supravieţuit cu greu, din cauza situaţiei financiare precare. Am terminat liceul datorită pedagogei care mă hrănea şi care m-a ţinut în internat cam… ilegal câteva luni. Neavând bani tata să plătească, m-a retras în anul 3 (întocmise toate documentele), deşi luasem examenul de treaptă cu notă mare, a treia pe listă!

Sunt la fel ca RUCHTA, devotată muncii mele şi mă străduiesc să fac totul ca la carte! RUCHTA era prietenă bună cu cele două fete şi îndrăgită de elevi, concetăţeni. Am firea sociabilă şi îmi place să cred că am multe persoane în jurul meu cărora le sunt dragă.

Probleme cu inima nu am. Dar… de multe ori am simţit ca având ceva… şi de fiecare dată medicul mi-a spus clar că mi se pare, că n-am nimic şi EKG-ul a demonstrat acest lucru. Acum înţeleg de ce am această impresie!

Probabil perioada războiului m-a făcut puternică, întrucât am aşa o stăpânire de sine de care mereu am rămas uimită. În cazuri de pericol am… sânge rece, gândesc lucid şi rezolv problema cu o putere extraordinară! Vă mulţumesc frumos pentru aceste date despre cum am trăit în viaţa anterioară!!!"

Magda
5 iunie 2012

"M-am uitat un pic pe net cam pe unde vine De Haan, cam ce imagini sunt şi am rămas uimită de o privelişte pe care am recunoscut-o ca făcând parte şi dintr-o fotografie a fiicei mele! În primul an de facultate a plecat în Belgia! Şi-a dorit enorm să meargă acolo şi am făcut eforturi mari să facem rost de banii necesari pentru această excursie. După 4 ani a lucrat pe un vas, pe ruta pe Marea Nordului, Belgia – Anglia. Şi, din câte văd, în Belgia, aproape de locul unde am trăit cândva! Şi mă bucur pentru că i-a plăcut mult acolo!"

Magda
5 iunie 2012

< sus >

Episodul 2: SUKER

SUKER KANDIRIL a trăit între anii 1798-1874. S-a născut într-o localitate din zona podişului Karaganda, astăzi oraşul Baianaul, situat la est de actuala capitală a Kazahstanului, Astana. Părinţii eroinei noastre, Ilhan (tatăl) şi Saluh (mama), erau descendenţi ai unui trib turcic nomad stabilit în Asia Centrală la începutul mileniului I d.Hr. De religie musulmană, soţii Kandiril vorbeau limba kazahă, care aparţinea ramurii turcice a familiei de limbi altaice. Ilhan şi Saluh aveau şapte copii: trei fete (Suker, Mahur, Rulde) şi patru băieţi (Makral, Surkan, Ibrahim, Muhammad). La venirea pe lume a micuţei SUKER, Kazahstanul se afla sub ameninţarea permanentă a invaziilor mongolilor oiroţi. Din acest motiv, Imperiul Rus a început cucerirea teritoriului kazah, acţiune încheiată în anul 1868, când Kazahstanul a devenit o parte componentă a Rusiei. Familia Kandiril s-a descurcat cu greu cât timp copiii au fost minori. Ilhan, tatăl lor, avea o turmă de oi în afara localităţii, de care se ocupa împreună cu doi nepoţi, fiii fratelui său Mahdun. Omul venea acasă în fiecare săptămână aducându-le celor din familie produse pentru hrană, piei de oaie şi lână. Obişnuită cu prelucrarea pieilor, torsul şi împletirea lânii, Saluh avea de lucru în permanenţă. Băieţii au plecat la stâna tatălui lor de cum au depăşit primii anişori ai fragedei copilării. Fetele au rămas lângă mama lor, ajutând-o la munca grea din gospodărie.

SUKER, fata cea mică, avea doi fraţi mai mari decât ea: Makral şi Surkan. Stând zile întregi în casa alăturată, unde locuiau părinţii lui Saluh, fata a "furat" meseria de vindecătoare a bunicii Rulkir. În acele vremuri, singurele tratamente de care beneficiau locuitorii podişului Karaganda erau leacurile empirice, folosite de femei minunate, dăruite de la o generaţie la alta cu acest har. SUKER şi-a însoţit bunicii în zone îndepărtate, întorcându-se cu sacii plini de plante, purtaţi în spate. Împlinind 10 ani, SUKER a fost considerată suficient de matură pentru a-şi începe munca de vindecătoare. Prestigiul ei a crescut uimitor după stabilirea în localitate a unui pluton de soldaţi ruşi, aflat sub comanda unui ofiţer. Aceştia aveau familii, iar copiii lor suportau greu clima din regiune. Îmbolnăvindu-se des, copiii aveau nevoie de îngrijire, aceasta putând fi acordată doar de SUKER şi de bătrâna ei bunică. Sacrificându-se spre binele comunităţii, fata s-a maturizat an de an, ajungând la 18 ani o persoană foarte respectată şi necesară tuturor familiilor de kazahi şi ruşi care populau micul orăşel în devenire.

La 19 ani, tânăra vindecătoare s-a măritat cu Igor Strebianin, fiul unui soldat din garnizoana rusă care le apăra comunitatea. Igor, iniţiat în mânuirea armelor încă din copilărie, fusese angajat în plutonul rus, aflându-se cu toţii în solda ţarului Alexandru I. Proaspăta familie Strebianin s-a pornit pe făcut copii, SUKER aducând pe lume nouă bebeluşi, dintre care au trăit numai şase. Ceilalţi trei au decedat la câteva săptămâni după naştere, mama lor nereuşind să le salveze viaţa. Moartea celor trei micuţi i-a zdruncinat lui SUKER încrederea deplină avută până atunci în puterile ei miraculoase. Consolată de soţul său şi încurajată de Saluh, mama ei, femeia şi-a văzut în continuare de familie şi de practicile vindecătoare. Nemaiputând pleca în stepă după plante, această muncă o făceau două fete din localitate, fiind păzite de doi soldaţi ruşi. SUKER a muncit până la epuizare cât timp primii copii erau mici. Crescând pe rând, ei s-au ajutat unii pe alţii, asigurându-i mamei lor timpul necesar îngrijirii bolnavilor la care era chemată. Secretele preparării şi utilizării leacurilor i le-a transmis fiicei sale mai mari, Aishde. Celelalte trei fete şi-au ajutat sora ani de zile, până când a crescut fata lui Aishde, Orma. Fraţii lor s-au împărţit între cariera militară şi comerţul cu produse obţinute prin creşterea oilor.

Igor a trăit mai mult decât soţia lui, deşi rănile căpătate în luptele cu mongolii şi alte triburi invadatoare i-au provocat complicaţii extrem de dureroase. La 76 de ani, SUKER îşi făcea adesea bilanţul bucuriilor şi necazurilor prin care trecuse de-a lungul vieţii. Femeia, conştientă de misiunea ei nobilă, se sacrificase pentru binele obştei, fiind de multe ori răsplătită doar cu binecuvântările celor săraci. Niciodată nu avusese conştiinţa valorii banilor aduşi în casă de soţul ei. Obişnuită din copilărie să trăiască din darurile naturii şi ale creşterii oilor, SUKER aproape că nu pricepea la ce mai erau buni şi banii ruseşti. Copiii ei, în schimb, s-au adaptat vremurilor din ce în ce mai emancipate, punând mare preţ pe câştigurile financiare. Îmbătrânind cu ideile ei simple, SUKER şi-a lăsat urmaşii să se descurce cum voiau, bucurându-se că fiecare copil al său şi-a găsit drumul drept în viaţă.

La 76 de ani, era încă în putere, trebăluind prin casă şi discutând ore întregi cu bărbatul său. Moartea a intervenit pe neobservate, în timpul somnului, într-o noapte zbuciumată de furtună. Femeia s-a sfârşit printr-un stop cardiac, murind fără ca Igor să-şi dea seama. Spre dimineaţă, bărbatul trezindu-se, a observat că nevasta lui nu mai respira. Cu multe luni în urmă, SUKER începuse să îşi presimtă obştescul sfârşit. Fără a le spune ceva soţului şi copiilor, ea s-a rugat zilnic la Divinitate să îi dea o moarte senină şi discretă, aşa cum fusese întreaga ei comportare de-a lungul vieţii. Allah i-a ascultat rugile, iar trecerea spre lumea cea veşnică i-a fost aşa cum dorise.

Nina Petre
18 iulie 2012

COMENTARIUL MAGDEI

"Aseară târziu, am citit cu emoţie şi acest episod. Şi... am lăcrimat! Chiar sunt o norocoasă! Am avut trei vieţi frumoase, înconjurată mereu de iubire, probabil că de aceea încerc cât pot să văd în jurul meu doar oameni fericiţi! Am avut căsnicii bune, cu soţi iubitori şi acum înţeleg de ce când aveam 14 ani mi-am dorit neapărat un bărbat care să mă iubească pentru toată viaţa! Nu frumos, nu bogat, doar iubitor! Am fost mamă şi la fel mi-am dorit de mică să am copii neapărat! Am trăit în perioade cu probleme, am crezut în puterea divină, m-am descurcat chiar bine şi de aceea am încrederea asta în mine că pot să fac multe! Am trăit pe plaiuri diferite, probabil de aceea niciodată nu aş judeca oamenii, indiferent de rasă, credinţă! Mereu mi-am zis că e loc pentru fiecare! Tare bine îmi face tot ceea ce aţi aflat! Mulţumesc! Deocamdată vreau să ştiţi că sunt mult mai liniştită de la o vreme! Împăcată, senină şi aştept să mi se întâmple doar lucruri bune, minunate!"

MAGDA
19 iulie 2012
Bucureşti

< sus >

Episodul 3: LHU

Indonezianul LHU SHU DART a trăit între anii 1703-1780. S-a născut într-un mic sat de pescari situat în sudul insulei Kalimantan, pe malul golfului Sampit. La mică distanţă de vechea aşezare aborigenă se află astăzi marele oraş Mendawai. Părinţii lui LHU se numeau Rahu (tatăl) şi Lukir (mama). Cei doi au avut doisprezece copii, dintre care doar zece au rămas în viaţă, ceilalţi doi decedând la scurtă vreme după naştere. Dintre cei zece care au supravieţuit, patru au fost fete (Lorr, Rudua, Murki, Ronoh), restul de şase fiind băieţi (LHU, Mink, Rodulu, Striduru, Mahur, Mumbur). Rahu era pescar, plecând zilnic pe apa Mării Java cu pluta lui modestă, construită de el. Lukir pescuise perle în adâncul apei până la căsătoria cu Rahu. Provenind dintr-o familie foarte săracă, ea fusese singurul copil dintre cei unsprezece care se încumeta să se scufunde, riscându-şi viaţa de fiecare dată. Fata păstrase pentru ea un săculeţ cu perle, care a reprezentat zestrea ei de nuntă. Locuind în coliba construită de Rahu, Lukir s-a ocupat de familie, care devenea din ce în ce mai numeroasă.

Cei şase băieţi au avut doar două soluţii pentru viitor: să devină pescari alături de tatăl lor sau să intre muncitori pe plantaţia din apropiere, care aparţinea unui olandez bogat. Acolo trudeau zi-lumină mulţi oameni săraci, îngrijind preţioasele plante producătoare de condimente. LHU şi fratele său mai mare, Mink, au simţit chemarea depărtărilor, dorind să afle ce pământuri se găseau dincolo de întinderea imensă a apei. LHU, împlinind 20 de ani, iar Mink, 22, s-au îmbarcat pe un vas comercial care aparţinea Companiei Olandeze a Indiilor Orientale. Simpli marinari, ei munceau ca nişte sclavi, dar setea lor de a cunoaşte lumea apelor şi a uscatului era mereu nepotolită. Ieşind din apele Mării Java, au străbătut mii de kilometri, ajungând până în porturile olandeze. Civilizaţia europeană li s-a părut uimitoare, dar dorul de viaţa modestă a locuitorilor din Kalimantan i-a determinat să păstreze legătura cu ţinutul natal. Au rezistat pe corabia olandeză doar 4 ani, din cauza stării precare a sănătăţii.

Rămaşi la ţărm în satul care se dezvoltase în lipsa lor, şi-au regăsit familia, nedorind să o mai părăsească niciodată. Stăpânul plantaţiei de mirodenii i-a primit la muncă alături de ceilalţi fraţi şi de cumnaţii lor. LHU s-a căsătorit la 28 de ani cu o fată din sat, care se numea Orh. La doar 15 ani, Orh şi-a luat în serios viaţa de familie, aşa cum făceau toate fetele care se măritau. Lucrase şi ea pe plantaţie, dar, după ceremonialul de cununie, LHU i-a interzis să mai plece de acasă. Foarte harnic şi devotat stăpânului, LHU i-a câştigat încrederea, primind postul de supraveghetor al supuşilor lui. Vechiul supraveghetor fusese dat afară din cauza comportării bestiale faţă de muncitori. Bătăile zilnice aplicate nenorociţilor care se îmbolnăveau riscau să provoace o revoltă nedorită de stăpân. La 35 de ani, marinarul LHU şi-a primit funcţia cu bucurie, sperând la un salariu mai bun. Dorinţa i-a fost îndeplinită, omul meritându-şi din plin încrederea şi generozitatea stăpânului.

Copiii aduşi pe lume de Orh, şase la număr, au primit de la părinţi o educaţie plină de blândeţe şi omenie. Deşi tatăl lor fusese iniţiat pe vapor în câteva metode de luptă, odată revenit pe uscat a renunţat complet la actele de violenţă, considerându-le manifestări demonice, care aduceau mult rău tuturor oamenilor. Cele două fete ale soţilor LHU şi Orh au avut aceeaşi soartă ca şi mama lor: s-au măritat devreme, minore fiind, ajungând bune soţii şi mame. Fraţii lor s-au împărţit în două grupe: doi dintre ei au plecat pe mare, devenind navigatori, iar ceilalţi doi au rămas pe uscat, preferând să se ocupe cu negustoria.

LHU a muncit pe plantaţie până când toţi copiii lui şi-au găsit rostul în viaţă. Obosit de numeroşii ani în care a trudit din greu, bărbatul s-a apucat de negustorie împreună cu băieţii săi. La 60 de ani avea ceva bani strânşi pentru bătrâneţe, dar nu se baza pe ei. Îl pasiona comerţul cu fructe de mare, achiziţionate de la tinerii care se încumetau să le recolteze. LHU a fost negustor până în ultima zi a vieţii sale. La 77 de ani mergea drept pe stradă şi nimeni nu i-ar fi dat mai mult de 65. Era un comerciant abil, cinstit şi omenos. Avea un principiu ferm în privinţa relaţiilor cu clienţii: decât să înşeli un om, dovedindu-te un ticălos, mai bine să fii corect, făcând din oameni prieteni în loc de duşmani. La moartea sa, survenită într-o noapte înstelată, LHU nu avea niciun duşman. Seninătatea chipului său a rămas de neuitat pentru toţi cei care l-au cunoscut.

Nina Petre
24 august 2012

COMENTARIUL MAGDEI:

"Am citit emoţionată... lăcrimând desigur... şi... am recitit...!!! Am simţit... de când am crezut în reîncarnare că am fost cândva bărbat! Sunt aşa de fericită, căci iar sufletul meu îşi aminteşte ba una, ba alta! Şi mă regăsesc în multe din ceea ce mi-aţi spus... pe care doar sufletul meu le ştia!!! Marea cu întinderea ei... m-a impresionat mereu! Nu ştiu să înot, nu am fost pe vreun vas (nu e încă timpul trecut, zic eu), dar... am aşa o chemare... îmi place să o privesc şi să mă minunez!!! Ca şi LHU... am fost mereu dornică să progresez... să învăţ... să strâng din dinţi la greu şi să răzbat... cu fruntea sus! Mi s-a întâmplat în viaţă de câteva ori, când am fost în pericol... să atac... să am o putere pe care nu o ştiam... de a lupta ca şi cum nu eram eu... doar pentru a mă salva! M-am mirat cât sunt de puternică! Eu... care sunt aşa de paşnică!

Mereu am progresat în munca mea... şi chiar dacă serviciul m-a adus la un moment dat în faza de a penaliza colegii, preferam să rezolv problemele în aşa fel să fie toată lumea mulţumită! Şi mi s-a dovedit în timp că am câştigat respectul multora! Şi asta mă face să mă simt bine, împăcată! Vorba de bine... felul de a privi lucrurile înseamnă mult!

Familia a fost mereu pe primul loc, întotdeauna, aşa cum simt şi acum şi cum am fost şi în celelalte vieţi! Sunt aşa norocoasă!!! O spun iar, ce vieţi frumoase am trăit! Şi cum să mă schimb acum? Cum să nu vreau decât binele tuturor? Indiferent de ce îmi va rezerva viaţa, greul îl voi duce aşa cum am fost obişnuită şi cum cred eu mereu că e normal! Sper să pot influenţa cum pot pe cei cu suflet cald şi bun să îşi urmeze calea, încercând să facă bine, atât cât se poate!"

MAGDA
27 august 2012
Bucureşti

< sus >

Episoadele spirituale de mai sus se regăsesc în cartea
"VIEŢILE ANTERIOARE ALE SPIRITULUI - volumul 1", autor NINA PETRE

 

Episodul 4: AHYDEL

Episodul spiritual nr.4 o are ca eroină pe AHYDEL. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 1612-1680 (secolul 17). S-a născut la reşedinţa părinţilor ei din oraşul Kermanshah (denumire actuală: Bakhtaran), situat în vestul Persiei (Iran).

Militarul Akydur, tatăl lui AHYDEL, avea o avere importantă, parţial moştenită de la părinţi şi amplificată prin răsplata fiecărei participări la luptele desfăşurate sub comanda shahului.

În anul 1501, luptătorul Ismail I întemeiase dinastia Safavizilor, punând bazele unui nou stat persan centralizat. Acest stat a cunoscut o remarcabilă strălucire sub domnia shahului Abbas I cel Mare (1588-1629). Curentul religios shiit a fost impus ca religie de stat.

Nerule, soţia lui Akydur, dăduse viaţa la şapte copilaşi. Patru dintre ei, două fetiţe şi doi băieţi, au decedat la scurtă vreme după naştere. Supravieţuitorii, trei fetiţe, au primit numele de AHYDEL, Rymdi şi Nuhed. AHYDEL, fata mijlocie, era cu 4 ani mai tânără decât Rymdi şi cu 5 ani mai în vârstă faţă de Nuhed. Destinele celor trei surori au fost asemănătoare. Toate au ajuns neveste de tineri luptători care s-au ocupat cu negustoria după ieşirea din armata shahului. Rymdi a avut 8 copii, AHYDEL, 4, iar Nuhed, 9. Fetele s-au bucurat de o bună educaţie, primind de la profesori bătrâni cultura obligatorie fiicelor oamenilor bogaţi.

AHYDEL a fost măritată la 14 ani cu militarul nobil Ayrahdin, un tânăr de 27 ani, descendent al unei familii bogate, bunicul său având rangul de prinţ.

În perioada vieţii lui AHYDEL, în Persia au domnit 4 shahi safavizi: 1) Abbas I cel Mare (1588-1629); 2) Safi I (1629-1642); 3) Abbas II (1642-1666); 4) Suleiman I (Safi II) (1666-1694).

Ayrahdin, soţul eroinei noastre, a luptat sub stindardul safavid până la 45 de ani. După aceea, s-a ocupat de bunăstarea celor 4 copii dăruiţi de AHYDEL, mărindu-şi averea prin relaţii comerciale cu negustori sosiţi din India şi China. Pe Mirrad, unica fată, AHYDEL o născuse la 18 ani. I-a urmat primul fiu, Ukrudek. Rogdar, al doilea băiat, era cu 11 ani mai mic decât fratele său. Erghad, ultimul dintre băieţi, fusese născut de mama lui la 30 de ani.

AHYDEL, mamă fericită, credea că blestemul morţii pruncilor imediat după naştere se spulberase datorită iubirii lui Ayrahdin. Acesta semnase în cadrul actului nupţial un angajament de a nu-şi mai lua şi alte soţii.

AHYDEL trăia liniştită, retrasă în imensa gospodărie a soţului. Toate construcţiile se aflau în jurul unei curţi mari, în centrul căreia trona un bazin cu apă. Casa cea mare, unde locuia familia lui AHYDEL, avea deasupra o terasă prevăzută cu balustradă, unde se odihneau cu toţii în răcoarea serilor. Mobilierul era format din mese mici şi joase, taburete, sofale, perne aşezate pe podea, cufere pentru haine şi lenjerie, covoare chiar şi pe pereţi. Cu toţii dormeau pe saltele umplute cu bumbac. În zecile de camere se mai aflau oglinzi, lustre, vase pentru arderea substanţelor parfumate, vase decorative, bibelouri, măsuţe de aramă.

AHYDEL şi fetele ieşeau foarte rar din perimetrul gospodăriei, purtând voaluri pe cap. Se îndreptau spre moschee, baia publică sau casele familiilor prietene. Pe gospodina AHYDEL o pasiona prepararea hranei. Primise de la mama Nerule sute de reţete destinate obţinerii unor mâncăruri delicioase. Ajutată de servitoare, gătea folosind mirodenii, fasole, vinete şi alte legume, carne de vită şi de oaie. Avea multe cărţi cu reţete de dulciuri şi produse de patiserie. Vinul era consumat numai de bărbaţi. AHYDEL îşi servea cafeaua şi ceaiul în fiecare zi, singură sau cu prietenele sosite în vizită.

Pe Mirrad au măritat-o la 15 ani cu un negustor bogat, ales de ea dintre cei câţiva pretendenţi la căsătorie. Norocul de a-i rămâne toţi pruncii în viaţă, 7 la număr, l-a avut şi fiica lui AHYDEL. Cei trei băieţi au crescut asemenea tatălui lor, cu fire cinstită şi iubitoare de familie. Atrocităţile comise pe câmpurile de luptă, săvârşite în timpul stagiului militar, nu intrau în discuţie după ce reveneau acasă.

Clanul negustoresc aflat sub conducerea lui Akydur devenise din ce în ce mai puternic, pe măsură ce treceau anii. După moartea lui, ginerii şi nepoţii au extins comerţul cu haine, mirodenii, aur şi sclavi.

AHYDEL a trăit fericită până la 68 de ani. În anul 1680 era încă o femeie puternică, mereu dornică de activităţi multiple. Într-o zi nefastă, una dintre bucătărese i-a adus carne de miel. AHYDEL a supravegheat prepararea hranei, gustând carnea proaspăt gătită. Până la aranjarea mesei i s-a făcut rău. Chinurile survenite ca din senin i-au oprit pe cei din jur să se mai gândească la mâncare. Pe înserat, femeia şi-a pierdut suflul vieţii. Furios, bătrânul Ayrahdin l-a acuzat pe nenorocitul de negustor că îi vânduse carne otrăvită. Fără a mai avea răbdare să îl dea pe mâna judecătorului, l-a înjunghiat cu pumnalul pe care îl purta întotdeauna la brâu.

Cortegiul îndoliat a condus-o pe defunctă în tăcere, fiecare suportându-şi durerea cu demnitate. Spiritul eliberat din trupul femeii a plecat spre libertate.

Nina Petre
25 noiembrie 2015

COMENTARIUL MAGDEI:

"Am citit şi am recitit... ca deobicei... cu ”sufletul la gură'' ! 

Îmi confirmaţi iubirea celor dragi  pentru mine, indiferent de perioada în care am trăit ! Nu înţelegeam uneori de ce trebuie să dăruiesc iubire... necondiţionat !!! Dacă am avut-o mereu, pot să nu o dăruiesc ??? 

Înţeleg, iar şi iar, de ce sunt mâhnită când nu sunt ceilalţi fericiţi în jurul meu !

Dacă şi un soţ care a renunţat la harem de dragul meu... secole înainte... m-a iubit de când aveam 14 ani... cum aş putea oare să nu fiu în viaţa asta decât ceea ce sunt ??? Nu aş schimba nimic ! Mă simt împlinită ! Şi puternică ! Şi iubită !

Revenind la acest episod, da, mi-e drag să gătesc, să-mi răsfăţ familia ! Pe care mereu am adorat-o ! În toate vieţile mele ! Deşi nu mi-a plăcut în adolescenţă carnea de miel, vită, am început să mănânc după ce m-am căsătorit ! Şi-mi place !

Ador şi mă răsfăţ cu mirosul lumânărilor parfumate ! Am alergie la alte materiale dacă nu sunt din bumbac !

Probabil că... mi-e dor de casa mea de atunci ! Pentru că am cea mai mare bucurie să stau în balconul meu de bloc...! Să savurez cafeluţe, ceaiuri, să povestesc cu prietene...

Şi...Doamneee... cred că şi soţul meu ar deveni un ucigaş dacă cineva ar încerca doar să-mi facă rău !!!

68 de ani... îmi place ! Nu 70, nu 80 ! E vârsta la care m-am gândit deseori... şi mă rog să fie aşa... simplu...! "

MAGDA
25 noiembrie 2015
Bucureşti

< sus >

Episoadele spirituale de mai sus se regăsesc în cartea
"VIEŢILE ANTERIOARE ALE SPIRITULUI - volumul 3", autor NINA PETRE