<  Înapoi la Pagina index cu ALTE VIEŢI ANTERIOARE


Vieţile anterioare ale spiritului

 

MARIA

Prezentare

MARIA este fiica doamnei ELENA, colaboratoarea noastră la acest capitol. Pe măsură ce avansează în vârstă, MARIA devine din ce în ce mai intuitivă şi atentă la tot ce se întâmplă în jur. Cuvintele pline de iubire ale mamei sunt relevante pentru modul în care se maturizează fetiţa ei.

Nina Petre
18 noiembrie 2015

EPISOADE SPIRITUALE COMENTATE

  Krilla Zaskid (1897-1943)

  Alessandro Tanini (1798-1856)

  Nigel (1710-1771)

 

Episodul 1 - KRILLA

Episodul spiritual nr.1 o are ca eroină pe KRILLA ZASKID, născută în oraşul leton Lubana. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 1897-1943. Oraşul Lubana este situat în zona de câmpie din estul Letoniei, în apropierea lacului Lubanas.

Părinţii Krillei, Nirakal (tatăl) şi Angda (mama), au avut doi copii, ambii fete: KRILLA şi sora ei mai tânără cu 2 ani, Mazurra. Soţii Zaskid se ocupau cu vânzarea legumelor achiziţionate de pe moşiile care înconjurau oraşul. Cele două fiice i-au ajutat în munca lor, crescând lângă mica tarabă de la marginea localităţii. Pe lângă activitatea comercială, fetele şi-au urmat anii de şcoala generală, fiind trimise apoi în Riga pentru studiile liceale. Fratele lui Nirakal, unchiul Mangor, le-a adăpostit în casa lui, le-a ajutat să îşi termine liceul, le-a găsit locuri de muncă şi tineri potriviţi pentru căsătorie. Mangor şi soţia lui, Eldres, le-au fost ca doi adevăraţi părinţi. În perioada vieţii KRILLEI, ţara sa nu a avut linişte, trecând prin numeroase evenimente politice şi sociale care au lăsat răni adânci în sufletul fiecărui cetăţean.

Locuită de o populaţie de origine balto-finică şi slavă, Letonia a reprezentat în Evul Mediu nucleul central al amplei regiuni istorice denumite Livonia. Aceasta a fost colonizată şi creştinată de către cruciaţii germani, apoi disputată între polonezi, suedezi şi ruşi. De la jumătatea secolului 19 s-a afirmat o mişcare de emancipare cu pronunţat caracter socialist, peste 60% din populaţie fiind formată din ţărani fără pământ şi din orăşeni săraci. După victoria revoluţiei bolşevice din 1917, Partidul Comunist din Letonia a devenit cel mai puternic partid comunist din afara Rusiei. Unităţile militare letone erau trupe de elită ale noului regim instalat de Lenin.

La începutul Primului Război Mondial (1915), jumătatea apuseană a ţării a fost ocupată de trupele germane, care urmăreau transformarea ţărilor baltice în state clientelare Germaniei. Consiliul Popular Leton a proclamat, la 18 noiembrie 1918, independenţa de stat a Letoniei. O lună mai târziu, bolşevicii din Letonia, cu sprijinul Armatei Roşii, au proclamat puterea sovietică, trecând la aplicarea unor reforme radicale. Trupe germane conduse de contele Rüdiger von der Goltz au ocupat Riga, dar forţele guvernului provizoriu al Republicii Letonia au ieşit victorioase în războiul civil.

La data de 11 august 1920, tratatul de pace letono-sovietic a marcat recunoaşterea independenţei Letoniei. Între anii 1934 şi 1940 a fost instaurat un regim autoritar, condus de Karlis Ulmanis. Prin protocolul secret al Pactului Molotov-Ribbentrop (încheiat în 23 august 1939), Letonia a revenit sferei de influenţă sovietice, Stalin impunând, printr-un acord, staţionarea de trupe sovietice pe teritoriul letonian. În luna iunie a anului 1940, Letonia a fost ocupată de către Armata Roşie, sub a cărei presiune s-a impus un nou guvern şi un nou Parlament. La 21 iulie 1940 a fost proclamată RSS Letonă, aceasta fiind încorporată în URSS, după 22 de ani de dezvoltare independentă. Ţara a fost ocupată de trupe germane şi inclusă în cel de-al Treilea Reich (în 1941). Letonia a reintrat (în perioada iulie 1944 – mai 1945) sub stăpânire sovietică.

În iunie 1941, represiunea stalinistă a culminat cu deportarea a 15000 de letoni, opozanţi ai regimului dictatorial sovietic. Printre ei s-au aflat Mazurra, sora KRILLEI, şi soţul ei. Amândoi au murit în Siberia, din cauza frigului şi a foametei.

KRILLA şi-a urmat studiile de liceu între anii 1912-1916, absolvindu-le pe vreme de război. Unchiul şi mătuşa, neavând copii, au convins-o să rămână în Riga, dorind să îi facă un rost şi să îi lase ca moştenire modesta lor avere: casa din oraş, casa de la ţară şi terenul agricol care le furniza legume şi cereale. În 1917 KRILLA avea 20 de ani, când a intervenit evenimentul fericit al căsătoriei cu inginerul mecanic Karel Krand. Acesta, la 28 de ani, se hotărâse cu greu să îşi uite prima soţie, care fugise în Germania cu un om de afaceri neamţ.

Angel, unicul copil al soţilor Krand, a fost născut de mama lui la 24 de ani, în anul 1921.

Încă din perioada liceului, KRILLA îşi ajutase unchiul în comerţul său cu cereale şi legume, aşa cum făcuse şi în cazul părinţilor, de care îi era foarte dor. După deportarea Mazurrei în Siberia, soţii Zaskid s-au refugiat în Riga, la KRILLA, împreună cu cei doi nepoţi rămaşi fără părinţi. Familia mărindu-se cu noii veniţi, KRILLA împreună cu socrii şi părinţii ei şi-au intensificat comerţul, pe vreme de război primind comenzi pentru alimente din partea comandamentului german instalat în oraş.

Această colaborare cu forţele de ocupaţie naziste le-a salvat viaţa, mai puţin pe cea a KRILLEI, care a decedat în anul 1943, nemaiapucand să vadă zorii libertăţii. Angel avea 22 de ani când şi-a văzut mama împuşcată pe stradă, de către doi militari SS, care o confundaseră cu o evreică aflată de mult în atenţia lor. Karel, care lucra într-un atelier de reparaţii auto din apropierea locului unde avusese loc incidentul, şi-a dus soţia de urgenţă la spital, unde medicii nu au reuşit să îi oprească hemoragia puternică din zona gâtului şi a pieptului. De dragul copilului său, Karel a tăcut şi a răbdat, înghiţindu-şi vorbele de ocară care îi stăteau pe limbă şi ura din suflet împotriva celor care îi omorâseră soţia.

Nina Petre
4 ianuarie 2014

COMENTARIUL ELENEI

"M-am tot gândit la cele păţite de antecesoarea spirituală a Mariei. Când am citit episodul, am fost şocată, parcă pe altă lume. Mă tot gândesc cât de idiot şi tâmpit să fii să omori oameni, din greşeală. Doamne, câte se pot întâmpla sub imperiul stresului, a furiei şi a urii!

Ce m-a mirat: duminică după amiază, stăteam toţi 3 împreună şi ne uitam la un serial cu medici în care un individ a început să împuşte alte persoane în salonul de aşteptare, şi mă trezesc cu Maria că ne spune că ea simte că într-o altă viaţă a murit împuşcată. Eu nu am putut decât să scot un "Da?" pe gură şi atât, nu am intrat în detalii, dar aş vrea mai târziu să-i arăt care au fost antecesorii ei spirituali. Ei i-am vorbit de reîncarnare, dar nu ştiu cât a înţeles, deşi nu ar trebui să o subestimez, fiindcă este o fetiţă deşteaptă. Văd însă că este destul de sensibilă şi cum se ţipi la ea sau vorbeşti pe un ton mai ridicat cu ea, se inhibă sau începe să plângă.

Ca şi destin, văd că are elemente comune cu mine, mai puţin specializarea în străinătate, care sper să nu fie în Germania. Ce este drăguţ, că anul trecut prin noiembrie/decembrie, Maria îmi povestea că părinţii mei i-au spus că facultatea ei ar vrea să o facă în străinătate, poate în Suedia, în orice caz, nu în România. Maria chiar mi-a spus că ea nu vrea să rămână în ţară şi, când va creşte, vrea să plece de aici.

În ceea ce priveşte profesia, când era Maria la grădiniţă, grupa mare şi pregătitoare, spunea că vrea să facă medicină, fără să o fi influenţat nimeni. Avea atunci un coleg de grădiniţă ai cărui părinţi erau medici şi ea s-a apucat să-i spună tatălui acelui băiat, cu care se vedea în parc, că vrea să se facă medic, şi acel domn i-a spus că poate se mai gândeşte, că nu este extraordinar să fii medic. De atunci nu am mai auzit-o să zică că vrea să dea la medicină, deşi eu nu am nimic împotrivă să facă ce doreşte ea.

Mi-e foarte dragă micuţa şi sper din tot sufletul să aibă parte numai de împliniri, dragoste, bucurii şi satisfacţii. Văd că are un înger păzitor care are grijă de ea şi sper să-i călăuzească paşii în tot ceea ce face, ca să fie spre satisfacţia şi realizarea ei ca fiinţă umană şi ca spirit."

ELENA
10 ianuarie 2014
Bucureşti

< sus >

Episodul 2 - ALESSANDRO

Eroul povestirii nr.2 este un bărbat numit ALESSANDRO TANINI (1798-1856). El s-a născut în localitatea Dalheim, situată în sud-estul ţării denumite astăzi Marele Ducat de Luxemburg. Părinţii lui, Ronimo (tatăl) şi Gertrude (mama), au avut doi copii: Linda şi fratele ei mai tânăr cu 5 ani, Alessandro. Familia trăia bine, la nivelul burgheziei locale, Ronimo fiind proprietarul unei zone viticole şi al unei fabrici de vinuri. Tatăl său, Arnaldo, italian din Toscana, emigrase spre nord, pentru a prelua moşia bunicului său. Gertrude, soţia lui Ronimo, nemţoaică din Dalheim, era o femeie voinică şi foarte harnică, educându-şi copiii în spiritul modestiei şi al dragostei faţă de muncă.

ALESSANDRO a ştiut încă din primii ani ai vieţii că viitorul său va fi asemănător cu viaţa lui Ronimo, tatăl său. Moşia, cu vie cu tot, urma să îi revină ca moştenire, la fel şi mica fabrică de băuturi. După studiile elementare, a intrat ca muncitor în fabrica tatălui, dorind să înveţe totul: procedeele de producţie, păstrarea în pivniţa uriaşă, comercializarea, utilizarea banilor cu chibzuinţă. Periodic, Ronimo îl lua cu el la moşie, unde controlau rezultatele muncii ţăranilor. Viaţa lui ALESSANDRO fiind strâns legată de moşie şi de comercializarea producţiei viticole, nu a fost influenţată prea mult de schimbările politice din ţara sa.

Locuit în vremuri străvechi de triburi celtice, teritoriul Luxemburgului a făcut ulterior parte din provincia romană Gallia Belgica, din regatul franc al lui Clovis, din Austrasia merovingiană, din imperiul lui Carol cel Mare şi din Lotharingia. În jurul castelului şi al oraşului Luxemburg (numit iniţial Lutzelburg), stăpânit de familia de Luxemburg, a luat fiinţă în secolul 10 un comitat, ridicat în 1354 la rangul de ducat. Reprezentanţii familiei de Luxemburg au dat, între anii 1308 şi 1437, o serie de regi Germaniei, Boemiei, Ungariei şi patru împăraţi Sfântului Imperiu Romano-German, dintre care cel mai important  a fost Sigismund de Luxemburg.

În secolele 15-18, Luxemburg a aparţinut Burgundiei, Spaniei, Franţei, Austriei şi din nou Franţei (1794-1814). Prin "Actul final" elaborat la Congresul din Viena (1815), Luxemburg a fost ridicat la rangul de Mare Ducat autonom, legat, timp de 75 de ani, de Olanda printr-o uniune personală (suveranul Olandei era totodată şi mare duce de Luxemburg). Între 1815 şi 1866, Luxemburg a făcut parte din Confederaţia Germană. În perioada vieţii eroului nostru, ţara sa a fost condusă de Directoratul şi Consulatul Primei Republici Franceze până în anul 1804. În acelaşi an a intrat sub domnia împăratului Napoleon I, rămânând astfel până în 1814. Începând cu anul următor (1815), în Luxemburg a început să domnească Marele Duce Wilhelm I, rege al Ţărilor de Jos Unite (1815-1840). I-a urmat la tron Wilhelm II (1840-1849) apoi Wilhelm III (1849-1890).

La 19 ani, ALESSANDRO şi-a anunţat tatăl că nu va pleca niciodată definitiv din Dalheim. Drept răsplată pentru fidelitatea sa, părinţii i-au dat drept moştenire partea ce i se cuvenea din moşia lor. Timp de 39 de ani, cât i-a mai fost dat să trăiască, a muncit alături de Ronimo, pentru continuarea afacerii cu băuturi.

La 26 de ani s-a căsătorit cu Lise Kranik, o tânără de 20 de ani, fiica unei familii germane din Dalheim. Tatăl fetei, militar cu rang de cavaler în armata Marelui Duce, fusese înnobilat de suveran şi onorat cu o importantă moşie, pentru meritele sale în numeroase lupte. După 4 ani de la căsătorie, Lise a născut-o pe micuţa Elida, unicul lor copil, comoara vieţii celor doi părinţi. I-au adus doică, guvernantă pentru lecţii, profesoare cu bună reputaţie în oraş. La 18 ani i-au dat-o drept soţie unui militar tânăr, aparţinând unei familii prietene cu ei.

Viaţa lui ALESSANDRO s-a sfârşit la 58 de ani, deşi era un bărbat sănătos, care ar fi putut trăi peste 90 de ani. Cu toate că îşi iubea nevasta la fel ca în prima zi după nuntă, năravul băuturii împreună cu veşnicul grup de prieteni cheflii i-a cam luat minţile, îndemnându-l să îşi ia amante. De-a lungul vieţii de bărbat căsătorit a avut zeci de femei, unele dintre ele fiind cât pe ce să îl despartă de Lise.

Ultima dintre ele i-a fost fatală. Femeia mai avea un amant, profitând de banii lui ca şi de cei ai lui ALESSANDRO. Aflând unul despre celălalt, s-au jignit reciproc, ajungând la duel. Tăietura de sabie primită la braţul drept s-a infectat, medicul personal nereuşind să vindece gangrena. ALESSANDRO a refuzat amputarea braţului în zona umărului, alegând moartea în locul infirmităţii. Aşa a dispărut dintre cei vii un om cumsecade, bun familist, moşier şi fabricant renumit în toată regiunea.

Nina Petre
 24 aprilie 2014

COMENTARIUL ELENEI

"Pot spune că bunăstarea de care s-a bucurat Alessandro se regăseşte şi la Carmen, care vrea tot timpul câte ceva, cere bani şi nu se mai opreşte, se vede că există în ea dorinţa de a avea.

E destul de pătimaşă şi spune atât de des "Te iubesc", dar şi "Te urăsc", ceea ce eu nici pomeneală să folosesc astfel de cuvinte la vârsta ei, și nici acum. Maria este singura căreia îi pot spune cu ușurință "Te iubesc", fiindcă vine din suflet, adulţilor îmi este mai greu.

Văd o superficialitate la ea în a face lucrurile şi ce nu-i place nu-şi bate capul nici de frică. Deşi Krilla a fost contabilă, nu înţeleg cum nu-i place Matematica şi, deşi are meditator, mai mult de nota 8 nu scoate. Bine, nici cu Româna nu mi-e "ruşine", şi acolo tot de 8 este. Nu-i place să citească, începe câte o carte cu chiu cu vai şi o lasă la jumătate.

Când se taie cât de puţin, urlă ca din gură de şarpe şi vrea tot timpul să fie admirată. Este cochetă, deocamdată se îmbracă destul de sport, dar când va creşte cred că va trece la stilul elegant, dat cu ruj, cu fard, parfum la greu şi chestii din acestea.

Îi e o frică paralizantă de înălţimi şi, dacă ne-am urca într-un turn, nu s-ar apropia de margine să vadă panorama pentru nimic în lume.

Mă gândesc de ce o fi durat atât de mult până spiritul Krillei şi a lui Alessandro s-a încarnat. Nici nu ştiu ce să zic. E fetiţa mea şi nu vreau să dea peste vreun alcolic sau afemeiat, care să-şi dea arama pe faţă după ce i-a mai turnat şi vreun copil, ca să ajungă la divorţ şi alte suferinţe şi chinuri sufleteşti. Cum unii le fac şi alţii le trag.

Ce aş putea să fac ca să o ajut? Ar trebui să fie tare, ca să reziste, dar ştiu eu dacă va fi astfel structurată? Acum e copil şi o văd destul de schimbătoare şi zic că nu este relevant. Mă rog pentru ea, dar ce aş mai putea să fac?

Bine, deocamdată contează învăţătură, dar nu ştii când îşi face vreun prieten şi mă trezesc că vrea să se mărite, că timpul zboară.

Mi se rupe sufletul că astfel de făpturi gingaşe şi frumoase ajung să fie urmaşele spirituale a unor oameni ca Alessandro Tanini, cam iresponsabili şi egoişti. Ştiu că judec şi nu ar trebui, dar nici să-mi văd fetiţa că suferă nu aş putea spune că mă încântă."

ELENA
 2 mai 2014
Bucureşti

< sus >

Episodul 3 - NIGEL

Eroina povestirii este bolivianca NIGEL, care a trăit între anii 1710-1771. Ea s-a născut într-o familie de indieni quechua, locuitori ai unui sat aflat în Anzii bolivieni, la mare înălţime, pe malul lacului Poopo. Părinţii ei, Nanu (tatăl) şi Oti (mama), au avut paisprezece copii, dintre care au supravieţuit doar trei. Şapte au murit de bolile copilăriei, iar ceilalţi patru şi-au pierdut viaţa în timpul marilor cutremure din anul 1716. NIGEL avea pe atunci 6 anişori. Alungată de distrugerea caselor provocată de cutremure, familia, compusă din părinţi şi doi copii, s-a refugiat spre nord, oprindu-se în localitatea minieră denumită de stăpânii spanioli Real Villa de San Felipe de Austria. Oraşul fusese fondat în 1606, iar după anul 1800 a primit denumirea de Oruro (Uru-Uru în limba quechua).

Ţara în care s-a născut NIGEL era locuită în epoca precolumbiană de triburi amerindiene quechua şi aymara. În secolul 15 a devenit o parte a Imperiului Incaş. După prăbuşirea acestuia, a fost cucerită de spaniolul Diego de Almagro, între anii 1535-1538. În 1543, teritoriul ţării, denumit Audencia Charcas, a ajuns parte a Viceregatului Peru. În 1825, după proclamarea independenţei, regiunea a fost numită Bolivia, în onoarea lui Simon Bolivar, eroul naţional.

Populaţia indiană quechua, din care făcea parte şi NIGEL, formase civilizaţia incaşă înainte de cucerirea spaniolă, împreună cu triburile aymara şi chibcha. După cucerirea spaniolă, populaţia quechua s-a străduit să îşi păstreze obiceiurile de viaţă străvechi. Totuşi, cei ajunşi în localităţile înfiinţate de spanioli, au fost nevoiţi să se adapteze condiţiilor de trai impuse de cuceritori.

Timp de câteva luni, Nanu şi familia lui au migrat de-a lungul văii pe care porniseră, încercând să se alăture altor comunităţi de indieni. Într-un final, s-au oprit în orăşelul minier unde Nanu şi-a găsit de lucru în mina de unde se extrăgea argint. Omul avea de hrănit cinci guri: a lui, a soţiei, a celor doi copii (NIGEL şi fratele mai mare cu 2 ani, Lundo) şi a cumnatei Kimbi (sora lui Oti). Aceasta, femeie fără copii, rămasă văduvă la 28 de ani, se alăturase cumnatului Nanu, fiind primită cu bunătate de nevasta şi copiii lui. După sosirea în Uru-uru, Oti l-a născut pe Manur, ultimul lor copil.

După un an de lucru la mină, sărmanul Nanu s-a îmbolnăvit de plămâni. A continuat să lucreze încă 4 ani, fiind menţinut în viaţă de cumnata Kimbi, mare meşteră la vindecarea bolilor cu plante tămăduitoare. În 1721, când NIGEL împlinise 11 ani, galeria susţinută de trunchiuri de copaci s-a prăbuşit peste trupurile a 16 mineri, printre care se afla şi Nanu. Scos aproape mort de sub molozul din mină, omul a mai trăit câteva zile. Devotata Kimbi i-a calmat durerile atroce cu fierturi din plante halucinogene, recoltate din pădurile învecinate.

Rămasă fără niciun sprijin bărbătesc, familia regretatului Nanu s-a văzut nevoită să supravieţuiască prin propriile eforturi. Oti, Kimbi şi NIGEL s-au apucat de vindecări, formându-şi o bună reputaţie printre bolnavii care aveau nevoie de ajutorul lor. Ajutată de Lundo şi Manur (băieţii fiind mai mici decât ea), NIGEL recolta zilnic frunze, fructe, tulpini şi rădăcini de plante vindecătoare. Tot ea le punea la uscat, le spăla şi prepara unsorile şi fierturile destinate bolnavilor. Recompensele în alimente, rareori în bucăţele de argint şi cu totul sporadic în bani au ajutat familia să supravieţuiască după moartea lui Nanu.

Când NIGEL avea 17 ani, le-a venit în ajutor negustorul Odar, un tânăr de 23 de ani, care se ocupa cu transportul unor produse (carne şi legume) achiziţionate din sate spre populaţia din Uru-Uru. Căsătorită cu Odar, NIGEL nu şi-a uitat obligaţiile către familia săracă din care plecase. Rămânând tovarăşă de muncă alături de mama şi mătuşa ei, NIGEL s-a ocupat de vindecări, dar şi de propria familie.

I-a dăruit lui Odar două fetiţe (Nukde şi Rodik) şi doi băieţi (Luludek şi Manduru). Odar făcea aprovizionarea familiei cu hrană şi îmbrăcăminte, iar copiii au fost crescuţi de mama lui, Oanu, căreia îi murise bărbatul, din cauza unui animal sălbatic. Pe NIGEL au lăsat-o cu toţii să se ocupe mai departe de tămăduiri. Acestea îi aduceau femeii nu numai binecuvântări, ci şi alimente, dar mai ales bani de la bolnavii spanioli ce făcuseră avere.

La 61 de ani, NIGEL încă mai trata oamenii bolnavi, simţindu-se încă în putere. Era o femeie voinică, obişnuită cu munca grea din gospodărie, dar şi cu delicatele metode terapeutice. Fiind mereu chemată pe la casele bolnavilor, se îmbrăca întotdeauna cu haine curate şi frumos lucrate. Având nevoie de plante ce creşteau la mare înălţime, a pornit la drum, ca de obicei, fiind însoţită de soţul ei. Era în anul 1771, ultimul din viaţa sa. Fetele, măritate cu negustori, îşi vedeau de casele lor. Cei doi băieţi lucrau la mină. Vremea fiind umedă şi rece, cărarea pe care porniseră, pe marginea prăpastiei, devenise periculoasă. Cei doi se temeau de capriciile vremii, fiind obişnuiţi încă din copilărie cu astfel de drumeţii. La un moment dat, NIGEL a alunecat, pierzându-şi echilibrul. Odar, un bătrân de 67 de ani, a ţinut-o deasupra prăpastiei până când i-a dat drumul, mâinile nemaiajutându-l să o ţină. Căzând de la mare înălţime, biata femeie a fost sfârtecată de stâncile ieşite în cale. Avea doar 61 de ani.

Curajul şi tenacitatea acestei femei provin, cu siguranţă, de la militarul sârb Zenko, pe care îl voi cerceta data viitoare.

Nina Petre
4 iulie 2014

COMENTARIUL ELENEI

"Constat că antecesorii ei spirituali au avut parte de morţi violente: prin împuşcare, rănire în duel şi prăbuşire. Acum înţeleg teama ei puternică de înălţimi.

Am fost în 2012 în Franţa şi eram la etajul 2 din Turnul Eiffel şi nu a vrut să se apropie de margine să vadă panorama de nici un fel, orice i-am fi zis. Una din prietenele mele trăgea de ea, ca să vină mai înspre margine şi să privească panorama, dar plângea de mama focului şi nu vroia cu nici un chip să se apropie de margine. Îi este frică în clădirile înalte să se apropie de margine şi să se uite în jos. În geamia din Constanţa am păţit la fel, nu a vrut să vină să vadă panorama; deşi urcase cu noi, stătea în mijlocul turnului, în capul scărilor. Prin moartea lui Nigel se explică această frică.

Dacă mă uit bine la feţişoara ei, parcă are trăsături de indiancă, faţa mai alungită, ochii căprui, tenul creol. Nigel a avut o existenţă frumoasă, a fost un om bun şi sufletist. A dus o viaţă simplă, dar cu mult folos. Păcat că a murit atât de repede, la 61 de ani, fiindcă ar mai fi putut să facă mult bine. Din păcate, aşa-i viaţa asta, oamenii buni sunt luaţi repede.

Maria este o fată foarte bună, sufletistă, deşteaptă, plină de viaţă, minunată, care mai are mici scăpări, dar este în formare, cu timpul se mai poate cizela. Oricum, morţile acestea violente se cam văd pe feţişoara ei, fiind atât de fragilă şi marcată. Îmi spunea într-o zi, cu foarte mare siguranţă, şi o spunea pentru a doua oară, că ea simte că într-o altă viaţă a murit împuşcată. Este empatică, simte anumite lucruri, situaţii; când nu vrea să facă un lucru şi altcineva insistă să-l facă, se dovedeşte că ea a avut dreptate.

Vreau să fie puternică şi să ştie ce vrea în viaţă. Sper să înţeleagă importanţa treptei I şi să se pună cu burta pe învăţat aşa cum trebuie, fiindcă are cap. Păcat că se cam pierde la lucrări/teze. Acasă ştie, dar la lucrare uită să scrie sau zice că nu a avut timp să scrie tot."

ELENA
7 iulie 2014
Bucureşti

< sus >

Episoadele spirituale de mai sus se regăsesc în cartea
"VIEŢILE ANTERIOARE ALE SPIRITULUI - volumul 3", autor NINA PETRE