<  Înapoi la Pagina index cu ALTE VIEŢI ANTERIOARE


Vieţile anterioare ale spiritului

 

MIA

Prezentare

Licenţiată în Psihologie, MIA lucrează în domeniul terapiilor alternative. Originară din Republica Moldova, se simte bine în România, unde îşi aşteaptă norocul în vederea căsătoriei şi face mari progrese pe calea evoluţiei spirituale. Mesajul ei: "Mi-ar face plăcere să-mi împărtăşesc gândurile cu cititorii site-ului. Dacă în acest fel voi reuşi să ajut măcar unul dintre ei prin a-i aduce puţină lumină în minte şi în suflet, atunci eu voi fi mulţumită... primăvara începe şi cu un singur ghiocel, nu?"

Nina Petre
12 octombrie 2016
Bucureşti

EPISOADE SPIRITUALE COMENTATE

  Ginette Lavril  (1876-1925)

  Ismail (1812-1854)

  Nadira Tirelli (1706-1779)

 

EPISODUL 1 – GINETTE

Episodul spiritual nr.1 o are ca eroină pe GINETTE LAVRIL, a cărei viaţă s-a desfăşurat între anii 1876-1925. GINETTE s-a născut în oraşul Bordeaux, situat în sud-vestul Franţei, în vecinătatea râului Garonne.

Părinţii ei, Gaston şi Ryelle, aveau două fete. GINETTE era cu 3 ani mai în vârstă decât Laura. Familia Lavril trăia confortabil din veniturile obţinute prin fabricarea şi comercializarea brânzeturilor. Gaston avea o fabrică de brânzeturi, pe care le vindea în magazinul soţiei lui, Ryelle.

Fetele au fost cuminţi, au învăţat bine la şcoala generală din Bordeaux, iar la 15 ani şi-a urmat fiecare drumul mai departe. Laura şi-a găsit un post de secretară într-un cabinet medical. Fratele medicului a cerut-o în căsătorie, ea devenind ulterior mamă a patru copii.

GINETTE şi-a dorit încă din copilărie să devină medic. La 19 ani, tatăl ei a dus-o în Paris, unde a înscris-o la facultatea de Medicină. Fata a locuit într-o pensiune, al cărei patron era văr cu Gaston, tatăl GINETTEI. La 25 de ani, GINETTE era licenţiată în Medicină, cu specializarea de medic cardiolog. După obţinerea licenţei, a revenit pentru odihnă în casa părinţilor din Bordeaux, unde a petrecut trecerea peste ani.

În ianuarie 1902, s-a întors la Paris, fiindcă avea o promisiune de angajare într-un spital din Capitală. Împlinise 28 de ani când colegul ei de muncă, medicul ginecolog Pierre Durail, un bărbat în vârstă de 34 ani, a cerut-o în căsătorie. Nevasta lui, chinezoaică, îndrăgostită de un om de afaceri chinez, fugise cu iubitul ei, după doar un an de convieţuire cu Pierre.

GINETTE, noua soţie a medicului, s-a dovedit a fi mult mai statornică din fire, ocupându-se în mod serios de munca la spital şi de obligaţiile familiale. La 30 de ani, a născut primul copil, pe micuţa Didone, o fetiţă frumoasă şi mereu dornică de joacă. După 2 ani de la naşterea ei, a apărut frăţiorul Raoul, un băieţel energic şi năzdrăvan. Părinţii lui Pierre, Antoine şi Eugenie, s-au ocupat mult de cei doi nepoţi, nedorind să îi lase în seama servitorilor din casă. Copiii au crescut frumos, buni la carte, ascultători şi dornici să aibă meserii "puternice" când vor fi mari. Didone voia să devină avocată, iar Raoul, aviator. Părinţii, mulţumiţi de ei, nu îşi mai doreau alţi copii.

Temându-se că al treilea copil ar fi putut avea mai puţine calităţi decât Didone şi Raoul, GINETTE i-a cerut lui Pierre să îi facă mai multe întreruperi de sarcină. La 49 de ani, simţindu-se din nou însărcinată, a intrat în cabinetul soţului pentru consultaţie. Pierre a confirmat existenţa sarcinii, observând şi un fapt îngrijorător: uterul soţiei lui nu mai putea suporta încă un avort. Nedorind să aibă complicaţii, amândoi au decis păstrarea sarcinii. Nefericita GINETTE a născut în mod prematur un băieţel, la 7 luni, sănătos, dar foarte micuţ. La câteva ore după naştere, inima GINETTEI s-a oprit, nemairezistând febrei puternice provocate de infecţia postnatală.

Pierre, soţul rămas văduv la 55 de ani, împreună cu Didone şi Raoul, copiii săi orfani de mamă, au plâns-o îndelung pe draga şi regretata lor GINETTE. Didone avea 19 ani când şi-a pierdut mama. După înmormântare, a plecat la Paris cu bunicul Antoine pentru a se înscrie la facultatea de Drept. Şi-a petrecut anii de facultate învăţând şi plângând de dorul mamei dispărute dintre cei vii. Raoul, rămas orfan la 17 ani, s-a ocupat timp de 2 ani de micuţul frate, Duran, care nu reuşise să îşi cunoască mama. La 19 ani, Raoul şi-a lăsat frăţiorul în grija celor din casă, plecând apoi să se înscrie la şcoala de Aviaţie din Toulouse. A luptat în cel de-al Doilea Război Mondial pe diverse aeronave, scăpând cu viaţă din luptele grele care i-au pus deseori viaţa în pericol.

După finalul războiului, s-au regăsit cu toţii în Bordeaux. Casa părinţilor fusese avariată de explozii, necesitând reparaţii. Într-una din încăperi, Pierre amenajase un mic sanctuar. În faţa tabloului GINETTEI ardeau zi şi noapte două lumânări, iar florile proaspete nu lipseau niciodată. Duran, băiatul care nu îşi cunoscuse mama, şi-a dorit să fie şi el medic cardiolog.

Nina Petre
23 septembrie 2016

COMENTARIUL MIEI

"Aşteptam cu nerăbdare să-mi aflu prima poveste şi recunosc că m-a impresionat până la lacrimi... Am văzut în Ginette un suflet bun, blând, iubitor de oameni, care făcea bine celor din jurul ei prin simpla ei prezenţă.

Observ suficiente asemănări între mine şi ea, mai ales în ceea ce priveşte impactul benefic, vindecător cumva, pe care-l am şi eu asupra celor dragi şi apropiaţi sufletului meu, şi nu numai.

Mi se tot spune că am o energie pozitivă şi că simpla mea atingere (când le fac masaj de exemplu) îi face să simtă o căldură în tot corpul şi că le dă o stare de bine instantă. Mă bucur că am moştenit un asemenea suflet bun de la Ginette.

Am remarcat că a fost foarte iubită în familie şi de către soţul ei, dar şi ea la rândul ei s-a dedicat trup şi suflet în tot ce s-a implicat de-a lungul scurtei sale vieţi.

M-a durut să aflu că inima ei a cedat, deşi ea a vindecat atâtea alte inimi, ca medic cardiolog. 

M-a durut să aflu, de asemenea, că a făcut nenumărate avorturi; eu mereu mi-am spus că, orice ar fi, nu voi face avort, că Dumnezeu va fi cu mine şi mă va ajuta să trec peste orice încercare.

Adevărul e că eu am evitat complet relaţiile sexuale cu băieţii, pe fondul unei traume emoţionale provocate de tatăl meu încă de pe la 14-15 ani, când mă acuzase şi mă pedepsise pe nedrept că aş fi fost o uşuratică - eu, iubita lui fetiţă...

Până nu demult, credeam că relaţiile sexuale sunt un păcat, sunt murdare, distrug relaţia cu părinţii, îţi pătează onoarea, lipsindu-te de orice valoare ca om şi, prin urmare, trebuie evitate cu orice preţ. Abia în ultimii 2 ani am reuşit să lucrez cu mine şi să mă vindec de această percepţie eronată. L-am iertat pe tata, atât cât am putut, şi am reuşit să trec peste acel blocaj legat de sexualitatea mea. Azi sunt mult mai bine, deşi încă mai lucrez la asta :)

Am remarcat că fiul Ginettei, Raoul, era pasionat de aviaţie, în timp ce eu am rău de înălţime şi abia acum, în aprilie, am zis să-mi înfrunt frica şi am urcat în avion. A fost mai  bine decât mi-am imaginat, dar m-am pregătit psihic o lună şi ceva înainte de acel zbor :D

Mă aştept să am şi de această dată nişte copii frumoşi, deştepţi, să le fiu, împreună cu tatăl lor, un bun exemplu pe drumul ce-or fi să şi-l aleagă în viaţă.

Mă rog ca să aleg şi de data asta să-mi împart viaţa cu un om aşa ca Pierre, îmi intră la suflet repede asemenea oameni, aşa că voi fi pe fază când îi voi întâlni :)

Legat de avorturi, aşa cum am precizat şi mai sus,  îmi place să cred că nu voi face niciunul, iar dacă, Doamne fereşte, situaţia o va cere, am să am grijă să ajung pe mâna unor buni specialişti. Abia aştept să devin mămică oricum, mai comunic din când în când cu viitorii mei copii, atingându-mi burtica şi mângâindu-i. Probabil că sunt şi ei nerăbdători să vină :)

În ceea ce priveşte terapiile alternative spre care m-am îndreptat, mă bucur enorm că Dumnezeu m-a ghidat în această direcţie. Nu m-am simţit niciodată prea bine în spitale sau văzând doctorii în halate albe pe lângă mine, nu-mi inspirau încredere. Chiar şi acum evit tratamentele medicamentoase şi apelez la ele doar când organismul meu mă anunţă că nu mai are puteri să lupte şi mă roagă să-l ajut, dar şi atunci, merg pe remedii naturiste şi medicamente naturale. Simt că Dumnezeu are o foarte mare grijă de mine şi îmi trimite oameni de un calibru deosebit, ca dovadă a iubirii ce mi-o poartă, spre a mă ajuta să urc treptele către EL. Ce onoare, ce minune!"

MIA
10 aprilie 2016
Iaşi

< sus >

EPISODUL 2 – ISMAIL

Episodul spiritual nr.2 îl are ca erou pe ISMAIL, a cărui viaţă s-a desfăşurat între anii 1812-1854 (secolul 19). S-a născut în localitatea Pafos (Paphos), port la Marea Mediterană, situat pe ţărmul sud-vestic al insulei Cipru.

Marinarul turc Abdullah era căsătorit cu grecoaica Kyreda. Femeia născuse şase copii. Cele patru fetiţe au decedat în primii ani de viaţă, suferind de boli grave. Au avut zile să trăiască mai mult cei doi băieţi. ISMAIL avea cu trei ani mai puţin decât fratele său, Yaul. Fiecare dintre ei a urmat anii de şcoală primară islamică în Pafos. După aceea, au plecat pe Mediterana, ca ucenici-marinari, alături de tatăl lor. Lui ISMAIL i-a sosit vremea să se urce pe puntea unei corăbii turceşti la vârsta de 10 ani, în 1822.

Teritoriu ce a adăpostit civilizaţii foarte vechi, insula Cipru a căpătat de-a lungul secolelor o importanţă strategică în controlul Mediteranei răsăritene, fapt ce a determinat ocuparea sa în repetate rânduri. În secolele 11 – 5 î.Hr. a suportat colonizarea greacă, feniciană, asiriană, egipteană, persană. În anul 22 î.Hr. a devenit provincie romană. În anul 649 d.Hr. a avut loc ocupaţia arabă a insulei. În secolul 10 a fost cucerită de bizantini. În 1191, în timpul cruciadei a treia, regele Angliei, Richard "Inimă de Leu" a ocupat Ciprul. După un an, a devenit regat autonom sub stăpânirea principilor de Lusignan. În 1489, regina Caterina Cornaro a abdicat, cedând Ciprul Veneţiei.

În anul 1571, pin cucerirea Famagustei, insula a fost ocupată de turcii otomani, care au stăpânit-o timp de 3 secole. Administraţia otomană a adus pe insulă numeroşi colonişti turci, schimbând astfel structura etnică a populaţiei autohtone. În perioada vieţii lui ISMAIL, eroul nostru, la conducerea Imperiului Otoman s-au aflat doi sultani ai dinastiei osmane: Mahmud II (1808-1839); Abdul-Medjid (1839-1861).

Turcul Abdullah împreună cu fiii lui munceau din greu pe corăbiile otomane. Ca marinari liberi, erau plătiţi bine pentru eforturile şi devotamentul lor faţă de Înalta Poarta Otomană.

Împlinind 21 de ani, ISMAIL şi-a permis să o cumpere pe Yddah de la părinţii ei, turci însetaţi de bani. Fetiţa avea 16 ani când i s-a organizat nunta cu ISMAIL. Educată în spirit otoman, ea s-a dovedit supusă voinţei bărbatului, îndeplinindu-şi conştiincioasă îndatoririle avute ca soţie şi mamă. La 18 ani, a născut-o pe superba Ollada. Fetiţa avea 4 ani când mama i l-a dăruit pe frăţiorul Arnad. Au mai trecut 3 ani până la apariţia fratelui cel mic, Yurnal.

ISMAIL a rezistat pe diverse corăbii până la 36 de ani. Era în anul 1848. Avea trei copii minori şi se temea pentru sănătatea lui, şubrezită în grelele drumuri pe apă. Avusese grijă să strângă bani de aur şi bijuterii scumpe în lădiţe ascunse prin casă, gândindu-se mereu la viitorul familiei. Având mulţi prieteni printre marinarii turci, i-a fost uşor să înceapă o formă de comerţ pe insulă, transportând mărfuri de strictă necesitate în diverse localităţi.

Împlinind 15 ani, Ollada a fost cerută de un marinar turc, originar din Beykoz. Omul avea 30 de ani, ceva avere şi o casă frumoasă la marginea capitalei Istanbul, unde şi-a dus nevasta după nunta din Pafos. Trecuseră 4 ani de la plecarea fetei când un marinar trimis de ginerele său, Ormuz, l-a anunţat pe ISMAIL că Ollada născuse primul copil şi se afla pe moarte.

ISMAIL şi-a luat fiul cel mare, pe Arnad, care avea doar 15 ani, şi s-a urcat pe puntea unei corăbii supraaglomerate, urmând să se îndrepte spre Istanbul. Pe drum, a izbucnit o epidemie de tifos, majoritatea celor de la bord murind până să ajungă la destinaţie. ISMAIL şi Arnad au avut aceeaşi soartă cu ceilalţi bolnavi: trupurile lor muribunde au fost aruncate în Mediterana, nefericiţii decedând în adâncul apei.

La Istanbul, Ollada, care îşi revenise după naştere, a plâns amarnic după ce a aflat drama dispariţiei tatălui şi fratelui mai mare. În Pafos, aceeaşi durere şi acelaşi regret că osemintele celor dragi nu puteau fi găsite şi îngropate. Yddah, văduvă la 37 de ani, împreună cu Yurnal, fiul de 12 ani, s-au descurcat cum s-au priceput, continuând comerţul cu mărfuri achiziţionate de pe vapoarele care soseau în port. Yurnal nu a plecat niciodată pe Mediterana, privind corăbiile cu groază, ca pe nişte cimitire aflate în mişcare.

Nina Petre
6 octombrie 2016

COMENTARIUL MIEI

"De data aceasta, fiecare rând citit mi-a trezit nişte emoţii de o încărcătură nemaitrăită de mine până acum. 

Pe măsură ce am avansat şi am ajuns să aflu povestea lui Ismail şi, mai ales, felul regretabil şi  tragic în care a murit, m-a copleşit o durere sufletească răvăşitoare, o durere atât de vie, că îmi puteam reţine cu greu lacrimile, gata-gata să-mi inunde faţa.

Am simţit un regret atât de mare pentru viaţa nedreaptă a lui Ismail şi mi-a părut atât de rău că nu a reuşit să se bucure de ani lungi şi frumoşi alături de familia lui, adevărata lui comoară, oaza lui de linişte şi fericire, de care a fost privat drastic şi prematur, la o vârstă de 42 ani.

Crunta epidemie care a lovit tot echipajul de la bordul corăbiei nu a cruţat pe nimeni, şi încă şi acum mi-e greu să-mi imaginez felul în care sufletul lui Ismail a fost forţat să-i părăsească trupul muribund, aruncat în apă, îngheţat şi asfixiat în apele reci şi învolburate ale Mediteranei. Am ochii în lacrimi din nou. Retrăiesc o frică teribilă de moarte numai la simplul gând că m-aş putea afla în larg, fără urme de ţărm, pe mâinile valurilor nemiloase şi ucigaşe. Realizez acum de unde vine frica mea de ape întinse, adânci, răul de mare, de ocean, care a venit la pachet şi cu răul de înălţime - e de fapt frica de a muri într-un mod tragic, imprimată în subconştientul meu după moartea lui Ismail.

Am fost o singură dată la mare pe la 19 ani, împreună cu nişte prieteni, şi îmi amintesc groaza cu care mă uitam în larg când mă vedeam îndepărtată de mal cu câţiva metri. Îmi făcusem curaj să mă dau şi cu banana şi mai nu-ştiu-ce artificii din astea, menite să te distreze pe mare, dar mi-amintesc că eram terifiată când mă uitam în jos la valurile ce parcă se bucurau de o nouă pradă şi abia aşteptau să te prindă de picioare şi să te înghită... Îmi şi imaginam cum mă duc la fund şi mor înecată, ba mai rău... nu mi-am putut imagina niciodată ce e sub mare/ocean, acolo la adâncimea maximă. Chiar există vreun fund sau e o gaură neagră, pe unde intri direct în iad ?!

Am venit, în schimb, cu un curaj de admirat în lumea asta, poate pentru a mă ajuta să-mi înfrunt şi să mă vindec de fricile pe care le-am adus cu mine. Însă, recunosc, am evitat să cochetez cu ideea de a călători în larg, iar acum renunţ de tot, când ştiu ce generoasă poate fi karma cu mine şi, la ce memorie de elefant are, nu va ezita să mă "fericească" cu vreo surpriză dacă mă va prinde iar în larg.

Deşi, poate judec greşit. Apa, totuşi, e un element esenţial şi vital pentru noi, ne naştem în proporţie de 75% apă, şi luăm fiinţă tot într-un mediu lichid, încă din spaţiul intrauterin, atât de cald şi protector, acolo creştem, ne dezvoltăm, de acolo vedem şi simţim lumea. Apa e aducătoare de viaţă totuşi... şi, prin natura ei, e încărcată cu o energie purificatoare.

Îmi place mult viziunea chinezilor, care au luat imaginea apei ca simbol al acțiunii consecvente care străpunge toate obstacolele, nu în mod direct, prin forță, ci indirect, prin maleabilitate și fluiditate. "Apa - este simbolul atitudinii umane care se adaptează condițiilor sau împrejurărilor de viață într-o manieră fluidă și fără a-și denatura substanța, autenticitatea interioară."

Cum aş putea să scap de frica de moarte asociată apei, care a rămas înrădăcinată în subconştientul meu?

De altfel, văd apa şi cu ochi buni, îmi place să o privesc în secvenţe din natură, îmi place s-o aud şi s-o ascult, mă linişteşte, îmi place s-o beau, s-o savurez, dar doar caldă.

Căldura deci... asta era! Acum se leagă totul, ăsta-i antitdotul! Mă ştiu sensibilă la frig şi umezeală încă de mică. Observ că, intuitiv, aleg bine, se pare; mă feresc de frig, umezeală şi apă rece mai ales. În mintea mea, apa caldă şi apa rece nu sunt una şi aceeaşi... Apa rece mă îmbolnăveşte, iar băile fierbinţi şi parfumate sunt chiar printre momentele preferate de răsfăţ. Apoi, mâncarea o prefer foarte fierbinte, ceaiurile, în special.

După nişte răceli constante în ultimii ani, am devenit o friguroasă incurabilă, încep să port hainele groase şi ghetuţele cu blăniţă încă din primile luni de toamnă. Paradoxal e ca răcelile cele mai cumplite le fac pe timp de vară, când toată lumea nu mai ştie ce să mai dea jos de pe ea de căldură. Groaznice-s răcelile astea de vară!!!

Acum, legat de teama faţă de relaţiile intime cu bărbaţii, înţeleg de unde vine. Plătesc datoria lui Ismail, care nu şi-a refuzat nicio plăcere trupească, indiferent de conjuncturi.

Apoi, legat de bărbaţii musulmani, am rămas absolut uimită să ştiu că acum un secol şi jumătate am fost eu însămi un musulman. În viaţa actuală, am început să simt un interes aparte pentru arabii din Iaşi, majoritatea studenţi la Medicină, dar nu atât din respect pentru un domeniu atât de frumos pe care au ales să-l studieze, cât pentru faptul că îmi plăcea să-i ascult cum vorbesc franceza (nimic de mirare, că până nu demult am fost şi eu o doctoriţă franceză apreciată şi îndrăgită de toţi). Apoi, anume la arabi şi la turci am simţit un şarm irezistibil, păr brunet şi des, barba neagră, aranjată şi coafată cu grijă, iar privirea lor îmi înmoaie picioarele, pur şi simplu... mă dezarmează, au atâta putere, atâta atitudine în ea! Şi mai au şi acel ceva căruia eu încă nu-i pot da un nume, dar care-mi suscită interesul şi curiozitatea ca un magnet... Iar turcii - cu ei nu am luat încă nici un contact direct - însă i-am urmărit îndeaproape şi cu mult drag în serialul Suleyman Magnificul, plângeam şi mă bucuram alături de ei, ca şi cum mi-aş fi urmărit familia spirituală.

Am pus atâta suflet în acel film... încă mai aştept vreo continuare. Fiecare episod parcă mă ducea pe meleagurile natale; urmărind cu atenţie actorii turci, mă simţeam cumva acasă. Aş vrea măcar să le descopăr ţara, să ajung din nou pe meleagurile atât de dragi mie altădată..."

MIA
8 octombrie 2016
Iaşi

< sus >

EPISODUL 3 – NADIRA

Eroina episodului spiritual nr.3 este sicilianca NADIRA TIRELLI, a cărei viaţă s-a desfăşurat între anii 1706-1779 (secolul 18).

NADIRA s-a născut în localitatea Licata, port la Marea Mediterană, situat în sudul Siciliei. Părinţii ei, Tiberius şi Altana, o aveau numai pe ea. Copilăria NADIREI a fost fericită. La fel şi adolescenţa, până la 16 ani, când părinţii i-au dat-o de nevastă avocatului Augusto Nari din Palermo.

Tiberius Tirelli, tatăl NADIREI, judecător de mare prestigiu, era chemat de câteva ori pe an în Palermo pentru a rezolva procese dificile, competenţa sa fiind bine apreciată în marile oraşe de pe insulă. Aşa l-a cunoscut pe tânărul avocat Augusto Nari, care i s-a părut a fi un om de caracter, potrivit să-i devină ginere.

La nuntă, NADIRA avea aproape 17 ani, iar Augusto împlinise 27 de ani. După căsătorie, soţul şi-a luat proaspăta soţie şi a dus-o în vila lui din Palermo, aflată în vecinătatea casei în care locuiau părinţii lui. Viaţa de femeie căsătorită a NADIREI a fost umbrită deseori de agitaţia socială şi politică a lumii siciliene, soţul ei, prin munca lui de avocat, fiind implicat în tot felul de procese, unele mai grave decât altele.

Până în anul 1713, Sicilia s-a aflat în stăpânirea regilor Spaniei. Până în 1860, cu unele întreruperi, Regatul Siciliei şi Regatul Napoli au fost unite. În urma războiului pentru succesiunea la tronul Spaniei (1701-1713), Regatul Siciliei a revenit ducelui de Savoia, Vittorio Amedeo II, încoronat ca rege al Siciliei la 24 decembrie 1713. Între 1720-1734, Sicilia a fost inclusă în Imperiul Habsburgic. Tratatul de pace de la Viena din 3 octombrie 1735 a confirmat trecerea Regatului Neapolelui şi al Siciliei din stăpânirea Habsburgilor în cea a Bourbonilor spanioli. Din 1734 până în 1779, cât a mai trăit NADIRA în Palermo, asupra Siciliei au domnit doi regi ce aparţineau dinastiei de Bourbon: Carol IV (1734-1759); Ferdinand III (1759-1825).

Până la 26 de ani, când, în sfârşit, a devenit mamă, NADIRA şi-a desăvârşit cunoştinţele de literatură, muzică şi pictură primite de la cele două guvernante profesoare aduse de părinţii ei în casa din Licata. Augusto o iubea mult. Se străduia să îi aline dorul de părinţi, reuşind, după naşterea micuţului Rodrigo, să îi aducă definitiv în Palermo. La 26 de ani, NADIRA, ca printr-un miracol, rămăsese însărcinată. A dus sarcina cu bine până la naştere.

Rodrigo era un copilaş dolofan, zâmbitor şi foarte cuminte. Cât timp a mai trăit Augusto, 4 ani, NADIRA nu a mai rămas însărcinată. Prin grija bunicilor din partea mamei şi a tatălui, micuţul Rodrigo creştea văzând cu ochii, dezvoltându-se armonios, trăindu-şi viaţa fericit. Băiatul avea 4 anişori când tatăl său, dispărut de acasă fără ştirea lui, nu s-a mai întors niciodată să se joace cu el.

Augusto împlinise 41 de ani, iar soţia lui, 30, când moartea le-a distrus familia. De cum sosise în Palermo, NADIRA ajunsese celebră prin frumuseţea, distincţia şi talentul ei de pictor, pus în valoare prin vânzarea unui număr mare de tablouri. Femeia picta mai mult marea, pe care o iubea nespus. Corăbiile o fascinau prin frumuseţea şi măreţia lor. Călătorise mult cu Augusto pe Mediterana, ajungând în ţări străine, chiar şi pe marea peninsulă unde Roma şi alte oraşe vestite îi transportaseră imaginaţia în trecutul lor istoric îndepărtat.

Unul dintre filfizonii din Palermo, mare amator de aventuri cu femei frumoase, s-a îndrăgostit de ea. Augusto nu voia să îl primească în casă, ştiindu-l că le compromitea pe femeile care îi dădeau atenţie. Obraznicul Claudio a continuat să se prezinte la poarta casei în lipsa lui Augusto, nefiind primit în vizită. Aceste insistenţe au durat câteva luni, până în toamna anului 1736. La sărbătorirea aniversării sale, când împlinea 41 de ani, Augusto l-a văzut din nou pe Claudio lângă poartă, cerându-i paznicului să îl lase să intre în curte. Furios, Augusto a ieşit, s-a certat cu el şi l-a convocat la duel pentru a doua zi, spre seară. NADIREI nu i-a spus nimic din ceea ce avea de gând să facă în ziua următoare. Împuşcat grav, nefericitul a închis ochii pe vecie în patul său de acasă, unde îl lăsaseră martorii participanţi la duel. Claudio s-a ascuns undeva la ţară, nefiind văzut multă vreme în Palermo.

La 30 de ani, rămasă văduvă cu un copilaş de 4 ani orfan de tată, NADIRA a simţit că se rupsese ceva în sufletul ei. Îşi pierduse omul iubit, iar viaţa părea să nu mai aibă niciun rost pentru ea. Cel care i-a întins o mână de ajutor, consolând-o în durerea ei cu vorbe delicate, a fost chiar fratele ucigaşului Claudio. Rinelo avea 29 de ani când fratele său l-a rugat să îl asiste la duel. Tot Rinelo, împreună cu servitorii lui, l-a adus acasă pe muribundul Augusto.

După încheierea anului de doliu, timp în care a vizitat-o săptămânal pe NADIRA, a cerut-o în căsătorie, motivându-şi gestul prin iubirea pe care i-o purta şi prin dorinţa de a aduce o reparaţie asupra crimei comise de Claudio. NADIRA i-a acceptat cererea în căsătorie. Fără a-l iubi puternic cum îşi iubise soţul, ţinea la el ca la un frate de care nu se putea despărţi.

Rinelo i-a fost un soţ iubitor, cumsecade şi un tată bun pentru Rodrigo. Crescând sub imperiul frumoaselor amintiri despre tatăl său, băiatul a dorit să ajungă un avocat celebru ca Augusto, şi a reuşit.

Obştescul sfârşit al NADIREI s-a petrecut în anul 1779. Avea 73 de ani când o epidemie de tifos a ucis o mare parte a locuitorilor din Palermo. Trupul firav, obosit de viaţă, nu a rezistat cumplitei boli. Cu mari insistenţe la municipalitatea oraşului, Rinelo şi Rodgrigo au reuşit să îi salveze trupul neînsufleţit de groapa comună, unde li se dădea foc victimelor aruncate la grămadă. Au îngropat-o pe NADIRA la mare distanţă de Palermo, pe una din moşiile lor, fără ca vreunul dintre localnici să fi aflat cauza morţii acesteia.

Nina Petre
 14 noiembrie 2016

COMENTARIUL MIEI

"Aşteptam cu nerăbdare să cunosc şi povestea celei de-a treia antecesoare a mea, Nadira, cu un nume atât de frumos, ce îmi sună cumva cunoscut.

În episodul spiritual nr.3 am fost o pictoriţă siciliană, frumoasă, manierată, cu un delicat şi profund simţ artistic. Din nou acelaşi suflet bun, iubit şi apreciat, dar care a fost pus la grele încercări, precum pierderea omului iubit, răni sufleteşti, boală, suferinţă şi o moarte regretabilă (asemănătoare predecesorului imediat, Ismail, care şi-a găsit sfârşitul în apele învolburate ale Mediteranei, tot răpit de tifos).

M-am bucurat să aflu că spiritul meu artistic de acum - caracterizat prin dragostea pentru muzică, dans, pictură şi literatură - îşi are o explicaţie palpabilă. Nadira le-a îmbinat atât armonios întreaga ei viaţă, reuşind să împărtăşească cu ceilalţi roadele talentului său minunat.

Încă din anii de generală şi apoi pe parcursul anilor de liceu până într-a 12-a, eu am fost "pictoriţa" clasei, pentru că încă de mică am simţit că pictura reprezenta o parte din mine, o încercare de a-mi descoperi adevărata esenţă. Fiecare operă aşternută în culori pe colile de hârtie parcă îmi oglindea sufletul, venea ca un mesaj fie de la muza ce mă inspira, fie de la eul meu interior, care astfel se făcea auzit.

Odată cu trecerea anilor, pictura a rămas o pasiune iar eu am îmbrăţişat cu interes şi deschidere şi alte domenii care mi-au suscitat curiozitatea şi cu care am simţit că rezonez. 

Un lucru bun pe care l-am remarcat a fost că Nadira a beneficiat şi de această dată de o educaţie aleasă, că a avut parte de oameni care i-au fost credincioşi şi care i-au iubit sufletul frumos, fiindu-i alături până la ultimul suflu.

Viaţa i-a cerut un preţ cam scump în schimb, răpindu-i Nadirei pe omul atât de drag inimii ei, soţul Augusto. 

Cu toate astea, Nadira a părut a fi în vizor divin, aşa încât, chiar şi după pierderea suferită, lucrurile în viaţa ei s-au ameliorat îmbucurător de repede, fapt ce i-a permis să-şi trăiască viaţa cu demnitate, alături de oameni valoroşi şi dragi sufletului ei.

Eu sunt, în general, o fire predominant calmă, răbdătoare, empatică, înclinată spre a-i ajuta pe ceilalţi şi a mă implica personal, deseori mai mult decât e cazul. Sunt şi o fire spontană în acelaşi timp şi cred că asta e partea care mă ajută să-mi accesorizez fiece moment al vieţii în cel mai inedit mod.

Mi-aţi oferit o idee chiar ingenioasă legată de expoziţia cu peisaje sau poze cu natură, plăntuţe, flori, ape, cer, curcubeu, munţi şi animăluţe simpatice (prefer pufoşeniile de orice fel). Numai acest simplul gând devine o hrană pentru sufletul meu, atât de reconfortant, dându-mi în acelaşi timp o stare de pace interioară, linişte, recunoştinţă şi bucurie de a trăi.

Şi, în cele din urmă, la capitolul lucrurilor nerezolvate din viaţa mea, cred că am de lucrat cel mai mult, pe toate planurile.

Încă sunt pe calea cunoaşterii de sine, de a găsi sursa luminii din mine şi apoi de a o folosi într-un mod înţelept, fără a o irosi, pentru a reuşi în final să iau cele mai bune decizii în favoarea unui viitor care să mă împlinească.

Pe fiece om care intră în viaţa mea îl percep ca pe un profesor care vine cu o lecţie. Mă rog doar să am mintea deschisă şi suficient de luminată spre a percepe mesajele ce se îndreaptă către mine spre a mă întări în trup, minte şi spirit."

MIA
 17 noiembrie 2016
Iaşi

< sus >

Episoadele spirituale de mai sus se regăsesc în cartea
"VIEŢILE ANTERIOARE ALE SPIRITULUI - volumul 4", autor NINA PETRE