<
Înapoi la Pagina index cu ALTE VIEŢI
ANTERIOARE
Vieţile anterioare ale spiritului
MONA
Autoprezentare
"Toată
viaţa aproape (de când îmi amintesc), am avut un profund sentiment că îmi
lipseşte ceva şi că sunt în căutarea a ceva, dar nu ştiam ce. În acelaşi timp,
m-am luptat şi încă mă mai lupt cu un sentiment de nemulţumire greu de
definit, ceva de genul «pot să fac mai mult decât fac acum», dar fără să ştiu
ce este acel ceva. Acestă întrebare, «care este scopul meu, care este vocaţia
mea, de ce am venit pe planeta asta», a început să devină din ce în ce mai
acută până când, pe fondul unei nemulţumiri profunde, cumva pe toate
planurile, am simţit puternic că nu mă mai pot bucura de nimic, că nu pot să
mai continui în felul acela de rutină şi muncă fără sens. Şi atunci am
descoperit astrologia, meditaţia, reiki, şamanism, am început să citesc cu
ardoare cât îmi permitea timpul (între serviciu şi drumuri de tip
Nord-America, doi copii mici, soţ şi casă). Am găsit şi un mic grup de
prietene cu care să împărtăşesc idei şi practici şi, mai ales, o parteneră de
studiat astrologia. Aşa pot spune că mi-am găsit bucuria, pentru că, practic,
nu există nicio zi fără să nu citesc sau să analizez măcar un pic ceva de
astrologie. Aproape zilnic am câte un moment de «Aha, de aceea se întâmplă
asta!» şi parcă mai lipesc o piesă la puzzle-ul existenţial.
Îmi doresc să ajung să fac consultanţă cu
omul folosind astrologia, însă nu ştiu exact ce aptitudini am. Ştiu că îmi
place (acest tip de gândire abstractă îl am, aş zice eu, binişor dezvoltat),
nici cu intuiţia nu stau prost (în copilărie aveam multe episoade de
presimţiri, nu din cele mai plăcute, de multe ori; pe parcurs, capacitatea s-a
diminuat, dar intuiţia mă ajută încă binişor şi mai pot vedea câteodată în vis
când se va întâmpla ceva unei persoane, etc). O voce ascunsă din mine îmi
spune că ar trebui să îmi dezvolt capacităţile paranormale. Şi la 20 de ani am
făcut ceva radiestezie şi începusem să dezvolt ceva capacităţi, dar, din nou,
tema vieţi mele, după 4 nivele m-am oprit, nu am mers mai departe, pentru că
simţeam că mi-am atins limita şi că, să merg mai departe serios, mi-ar trebui
dedicaţie în acest domeniu, pentru care nu eram pregătită la vârsta aceea.
Legat de comunicare, psihologie, mă atrage
şi citesc cărţi legate de psihologie, am ocazia să fac aşa cu prieteni sau
cunoscuţi, care au venit întotdeauna la mine, de când eram copil, să îmi spună
problemele lor. Îi ascult şi îi ajut să-şi găsească răspunsuri, ştiu că asta
nu este profesionist, dar măcar este din suflet. Este psihologul diletant, dar
îmi place. La partea de comunicare, am ceva ezitări cu oamenii necunoscuţi,
sunt mai timidă cumva şi ştiu că mai am de lucru aici şi cumva simt că este şi
o lecţie pe care trebuie să o stăpânesc în viaţa asta (comunicarea). Însă am o
reţinere să mă apuc acum de şcoală la vârsta asta într-un domeniu total nou şi
în engleză. Lipsa de timp este o problemă, pentru că serviciul şi familia îmi
ocupă practic toată ziua şi, de aceea, am ales aceste studii personale printre
picături versus educaţie formală în domeniu. Cumva, am încercat să văd dacă se
poate fără studii, dar sunt conştientă că, dacă vreau să fac ăsta
profesionist, trebuie să fac şi educaţie formală (deocamdată fac studiu
personal)."
MONA
16 martie 2017
Canada
EPISOADE SPIRITUALE COMENTATE
Ramona Tagertis (1859-1917)
Nirbad (1738-1802)
EPISODUL 1 –
RAMONA
Episodul spiritual nr.1 o are ca eroină pe spaniola RAMONA
TAGERTIS, a cărei viaţă s-a desfăşurat în perioada anilor 1859-1917. RAMONA s-a
născut în localitatea denumită astăzi Palamos, port la Marea Mediterană, situată
în nord-estul Spaniei, la nord de Barcelona.
Croitorul Itacho Tagertis, căsătorit cu croitoreasa Nameda, avea
un singur copil, pe RAMONA. Pentru viitorul ei, ambii părinţi erau gata de orice
sacrificiu. După ce fetiţa lor şi-a terminat anii de şcoală primară în Palamos,
soţii Tagertis au luat decizia mutării în Barcelona, unde fiica lor putea să
studieze ceea ce îşi dorea pentru viitor. În cei 9 ani cât le-a fost dat să
locuiască în Barcelona, părinţii RAMONEI au câştigat bine din croitorie, fiind
ajutaţi de fiica lor, pasionată şi ea de această meserie.
În primii 19 ani din viaţa RAMONEI trăiţi în ţara natală,
instabilitatea politică a influenţat puternic starea populaţiei, accentuând
sărăcia, corupţia, delincvenţa. În perioada 1833-1868, pe tronul Spaniei a
domnit regina Isabela a II-a. Din 1869 până în 1870, ţara a fost condusă de un
guvern provizoriu. În 1870, a ajuns pe tron regele Amedeo de Savoia. A fost
detronat în 1873, prin instaurarea unei Republici care a durat până în 1874.
Între anii 1874-1885, a domnit regele Alfonso XII de Bourbon.
În anul 1878, atelierul de croitorie al familiei Tagertis
devenise cunoscut şi în Franţa, prin turiştii care vizitau Barcelona. Un croitor
celebru din Paris a intrat, de curiozitate, în magazinul de haine unde RAMONA
îşi primea vizitatorii. Hannibal Pitieaux, proprietarul unei mici case de modă
din Paris, a fost plăcut surprins de primirea amabilă oferită de frumoasa
RAMONA. I-au plăcut hainele frumos aranjate în magazin, dar şi fata de 19 ani
care i-a mărturisit că lucra împreună cu părinţii ei, multe dintre tipare fiind
concepute de ea. Un lucru i-a mai plăcut în mod deosebit lui Hannibal: că fata
nu era căsătorită.
El împlinise 32 de ani, nu se căsătorise niciodată, aşteptând
mereu să găsească o femeie diferită de iubitele lui, care i se păreau a fi toate
la fel: fandosite, dornice de lux şi de cât mai multă avere. Discutând cu RAMONA
timp de 2 ore, fata i s-a părut modestă în comportament, echilibrată în gesturi
şi la vorbă, fără să fi dovedit atitudinea ostentativă şi lăudăroasă a
pariziencelor cunoscute de el.
În toamna anului 1878, Hannibal a revenit în Barcelona, cerând-o
pe RAMONA în căsătorie şi propunându-le părinţilor ei să se mute cu toţii la
Paris, unde meseria lor ar fi fost mult mai bănoasă decât în Barcelona. Ca de
obicei, dornici să îşi ajute fiica şi afacerea cu haine, soţii Tagertis nu au
stat mult pe gânduri. Însoţiţi de viitorul ginere, au vândut totul, apoi au
pornit la drum.
Nunta s-a organizat în Paris, chiar de Revelion. Casa lui
Hannibal pusă la dispoziţia părinţilor RAMONEI era încăpătoare, oamenii
dovedindu-se mulţumiţi. Casa de modă a lui Hannibal se afla într-o clădire
alăturată celei în care şi-a stabilit domiciliul împreună cu RAMONA şi părinţii
lui, Jerome şi Adeline. Cele două afaceri cu haine s-au unificat, RAMONA şi
părinţii ei acceptând să lucreze sub conducerea lui Hannibal. Până în 1914, când
a izbucnit Primul Război Mondial, cele două familii au trăit într-o permanentă
bunăstare şi satisfacţie profesională.
RAMONA a devenit mamă pentru prima oară la 23 de ani, aducându-l
la lumina zilei pe micuţul Arnold. După 4 ani, a sosit şi fiul cel mic, Pierre.
De copii s-au ocupat mult cele două bunici, Nameda şi Adeline. Arnold, pasionat
de conceperea tiparelor pentru haine, a urmat cursurile facultăţii de pictură,
reuşind astfel să îşi perfecţioneze stilul de creaţie a modelelor. Pierre şi-a
dorit să ajungă ofiţer de artilerie, împlinindu-şi visul prin absolvirea
cursurilor unei şcoli militare.
Primul Război Mondial a însemnat sfârşitul fericirii şi
bunăstării unui număr mare de locuitori ai Parisului, printre care s-au aflat şi
cele două familii: Pitieaux şi Tagertis. În 1917, RAMONA avea 58 de ani.
Hannibal împlinise 71 de ani. Părinţii lui nu mai trăiau, dar cei ai RAMONEI
încă se mai aflau în viaţă. Arnold călătorea cu mama lui prin suburbiile
Parisului, străduindu-se să vândă haine din ce în ce mai ieftine. Cele scumpe
abia dacă mai aveau căutare în centrul oraşului. Pierre era plecat pe front, în
nordul Africii, părinţii primind veşti sporadice de la el.
Într-o zi ploioasă, în toamna anului 1917, automobilul RAMONEI a
fost lovit de un camion militar, făcut praf, ca şi cei doi oameni aflaţi
înăuntru: mama şi fiul. Pierderea soţiei şi fiului cel mare l-a aruncat pe
bătrânul Hannibal într-o depresie gravă, omul găsindu-şi alinarea în consumul
zilnic de alcool tare. În anul următor, 1918, Pierre şi-a regăsit tatăl grav
bolnav de ciroza hepatică. L-a îngropat după câteva luni alături de osemnitele
mamei şi ale fratelui cel mare.
Nina Petre
6 aprilie 2017
COMENTARIUL MONEI
"Povestea Ramonei m-a şocat pentru că explică mult din ceea ce
iubesc în viaţa asta, dar şi cea mai mare frică. Cei apropiaţi, şi nu numai, ştiu
despre iubirea mea pentru Spania şi teama de a conduce maşina, sunt singura
dintre cunoscuţi care refuză să conducă pe autostradă. Aici, în Canada, conduc pe
străzi normale cu viteză mică, cu ceva reţineri, dar totuşi o fac.
1. Iubirea mea pentru Spania a început prin 1994 şi
în acelaşi an mi s-a dat să ajung la Paris şi la Barcelona. Vara aia
am avut o serie de deja-vus, atmosfera aia de Portugalia, Spania îmi evocau tot
felul de flash-uri, ca şi cum aş mai fi trăit acolo. Când am pus piciorul pe
străzile Barcelonei prima oară, am ştiut că acolo este casa mea după care
«plâng» de mult timp, că asta este bucuria mea, o fericire pe care nu am simţit-o
nicăieri în alt oraş din lumea asta. Senzaţia de acasă. După vacanţă, m-am dus
glonţ şi m-am înscris la institutul Cervantes şi am învăţat spaniola timp de 2
ani, limbă pe care o iubesc ca pe nicio altă limbă. Mai am şi visul nerealist să mă
pensionez la Barcelona, mai precis mă văd pe malul Mediteranei lângă Barcelona,
pentru că în oraş este scump. Nu ştiam de unde mi-a venit gândul acesta pentru că
nu are nicio logică sau legătură cu viaţa mea din Canada acum. Poate
pentru că acolo m-am născut şi am părăsit ţara pentru Franţa şi am dorinţa de a
"mă întoarce acasă". Probabil, dacă am murit brusc, am rămas cu dorinţa
în suflet.
2. Accidentul de maşină. Groaza pe care o am la condus cu
viteză şi pe autostradă, pentru că trebuie să fac acea intrare şi ieşire şi am
senzaţia că mă izbesc maşinile. Frica este cauzată şi de prezenţa copiiilor în maşină,
probabil că spiritul meu ştie ce s-a întâmplat. Am avut un minor accident ca
pieton pe trecere de pietoni tot cu Alec, copilul mare. Cu câteva momente înainte
să mă lovească maşina, îl schimbasem pe Alec de pe mâna stângă, unde îl ţineam
deobicei, spre interiorul străzii. Simt că am fost ghidată să evit acest accident
asupra copilului, dar există totuşi o temă a acidentului de maşină (eu şi
băiatul mare).
3. Am o obsesie pentru copii şi o extra-dedicare, exagerare pe
care nimeni din jurul meu nu o înţelege logic. Oricât aş face pentru ei, simt că
nu este suficient, am tot timpul un sentiment de vinovăţie şi toţi anii aceştia
m-am biciuit să fac totul pentru ei ca şi cum ar fi «ultima zi» .
4. În viaţa acesta, mi-am pierdut părinţii foarte tineri la interval
de 9 luni şi apoi bunica, toţi din casă într-un an, şi am rămas practic singură
în casă. Coincidenţa este prea mare, doar că am schimbat rolurile. În viaţă
trecută s-a întâmplat «din cauza mea», pentru că conduceam maşina, am murit eu,
copilul mare şi, la un an, soţul şi bietul copil mic a rămas singur pe lume să îi
îngroape pe toţi trei (toţi într-un an). În viaţa aceea, părinţii
Ramonei trăiau şi deci şi-au îngropat singurul copil. În viaţa asta, eu sunt cea
care mi-am îngropat părinţii şi am rămas singură la 18 ani."
MONA
21 aprilie
2017
Canada
< sus >
EPISODUL 2 –
NIRBAD
Eroul episodului spiritual nr.2 este irakianul NIRBAD, a cărui
viaţă s-a desfăşurat între anii 1738-1802. NIRBAD s-a născut în
somptuoasa vila a părinţilor lui situată în cartierul oamenilor bogaţi din
Bagdad.
Teritoriul de astăzi al Irakului este aproape identic cu cel al
Mesopotamiei antice. Cucerirea arabă din anii 635-637 a transformat Mesopotamia
într-o parte a lumii islamice, schimbându-i denumirea în Irak. Ţara şi-a pierdut
treptat rolul politic, dar şi-a menţinut strălucirea economică şi culturală.
Odată cu fondarea oraşului Bagdad (în anul 762) şi mutarea aici a capitalei
Califatului Arab, Irakul a devenit nucleul unui nou imperiu, centrul politic şi
cultural al lumii arabe, până la prăbuşirea lui sub loviturile năvălitorilor
mongoli (din anul 1258). Distrugerea de către noii cuceritori a străvechiului
sistem de irigaţii a atras după sine decăderea întregii ţări. La această stare
dificilă au contribuit: noua pustiire a Bagdadului de către cuceritorul mongol
Timur Lenk (în 1393), raidurile pustiitoare ale turcilor şi persanilor,
decăderea vechilor rute comerciale care legau Marea Mediterană de Extremul
Orient. Între anii 1534 şi 1918, Irakul a fost o provincie săracă şi slab
populată a Imperiului Otoman.
Moşierul Muhammad avea împreună cu nevasta lui, Hydelveh, doi
băieţi. NIRBAD era mai tânăr cu 5 ani decât fratele mai mare, Hassan. Copiii au
crescut în lux şi belşug alimentar, prin eforturile tatălui Muhammad, om harnic,
foarte preocupat de vasta lui moşie, aducătoare de mari profituri financiare.
Moşierul avea în afara Bagdadului importante culturi de măslini, curmali,
smochini şi citrice. Anual obţinea mulţi bani din vânzarea lor. Cu
reprezentanţii administraţiei otomane se înţelegea bine, având grijă să nu
rămână în urmă cu plata impozitelor.
Pentru fiii săi vedea doar o singură meserie potrivită: cea de
militar otoman, aducătoare de onoruri, avere, putere politică. Primul care l-a
ascultat a fost fiul cel mare, Hassan, urmat la vârsta adolescenţei de NIRBAD.
Înrolat la 16 ani în regimentul de spahii în care activa fratele său, NIRBAD
şi-a dat seama în scurtă vreme că tatăl său avusese dreptate când i-a îndemnat
pe amândoi să devină militari profesionişti. S-a obişnuit repede cu violenţa,
jafurile, violurile, capturarea prizonierilor în zonele pe care le pustiau
trupele otomane.
Împlinind 25 de ani, avea o avere suficientă pentru a-şi permite
să ceară în căsătorie o fată bogată. Lysen avea 16 ani când părinţii i-au dat-o
de nevastă, după o negociere de câteva zile, spahiului NIRBAD. Averea primită de
la socrii lui s-a alăturat propriei averi, casele, terenurile şi tezaurul ascuns
sub pământ rămânând toate în grija proaspetei neveste. La 16 ani, frumoasa şi
delicata Lysen s-a trezit stăpâna unei averi imense, fiind nevoită să conducă
zeci de servitori şi administratori, fiindcă soţul ei era mereu plecat în
campanii militare. La fiecare întoarcere acasă, NIRBAD aducea noi şi noi
surprize, cadouri scumpe şi mulţi bani, reprezentând prada de război şi solda
militară.
Lysen, bine sfătuită şi ajutată de părinţi şi socri, s-a
descurcat cu numeroasele treburi, având grijă şi de cei trei copii cărora le-a
dat viaţa. Pe Nurrye, unica fata, a născut-o la 19 ani. Primul băiat, Abdullah,
a sosit după 2 ani. Au mai trecut 3 ani până la sosirea în familie a fiului cel
mic, Sardhal.
NIRBAD a fost scos la pensie când împlinise 60 de ani, din cauza
sănătăţii precare, provocate de nenumăratele traumatisme fizice suportate în
campaniile militare. Şchiopăta cu piciorul stâng, unde avusese o rană greu
vindecată, purta pe corp numeroase cicatrice, avea probleme digestive, fiindcă
suferise de dizenterie de câteva ori, dar şi din cauza consumului zilnic de
alcool, ca mijloc de protecţie împotriva unor infecţii grave. Ajungând acasă,
lângă nevasta lui, a luat măsuri importante pentru revenirea la buna formă
fizică avută în tinereţe. Amintindu-şi că este un adevărat arab, nu un păcătos
de turc, a renunţat să mai bea vin şi rachiu. Medicii aduşi la palatul său din
Bagdad l-au tratat cum s-au priceput mai bine, aducându-l într-o stare de care
era foarte mulţumit. Timp de 4 ani, cât a mai avut de trăit, s-a ocupat de
moşie, de nevastă, de copiii şi nepoţii lui.
În vara anului 1802, avea nevoie să ajungă la hotarul nordic al
moşiei, unde îl bănuia pe administrator că îi fură din produse. A vrut să plece
cu propria caravana, dar când s-a apropiat de cămila preferată, animalul l-a
trântit la pământ. În cădere, nefericitul NIRBAD a suferit o fractură gravă la
coloana vertebrală, din cauza căreia a încetat din viaţă după câteva săptămâni
de agonie.
Nina Petre
7 mai 2017
COMENTARIUL MONEI
"Am fost atrasă de Orient dintotdeauna, îmi plac aromele,
atmosfera exotică.
Referitor la animale, pot spune că le iubesc, nu pot face rău niciunui gândac
şi nu pot suporta să văd animale moarte. Vroiam să vă întreb de ce
spuneţi să nu fac crime împotriva animalelor, Nirbad a făcut prăpăd şi la
animale, nu numai oameni? Sau îmi spuneţi asta doar ca să nu mai adaug crime de
niciun fel la cele pe care spiritul le-a făcut deja prin Nirbad?"
MONA
9 mai
2017
Canada
< sus >