<  Înapoi la Pagina index cu ALTE VIEŢI ANTERIOARE


Vieţile anterioare ale spiritului

 

PAUL şi familia lui: HELENA, RYAN, DAVID

PAUL - prezentare

Paul s-a născut în România. După terminarea facultăţii de inginerie, timp de aproape 2 ani a schimbat trei locuri de muncă. Nu se simţea împlinit din punct de vedere profesional si nici fericit. Încerca să îşi construiască un viitor în ţara natală, dar, în acelaşi timp, tânjea mereu spre alte meleaguri. A avut norocul şi posibilitatea de a emigra în Statele Unite ale Americii, prin câştigarea Loteriei Vizelor. Trăind pe teritoriul american, s-a perfecţionat în meseria lui. Acum se poate considera un om fericit. Este căsătorit cu o româncă de-a noastră, femeie deosebită, şi are doi băieţi gemeni, născuţi anul trecut.

Nina Petre
2 ianuarie 2018

 

EPISOADE SPIRITUALE COMENTATE

  Paolo Santelli (1903-1946)

  Ahmed Sauri (1803-1870)

  Hans Dietrich Kölder (1725-1790)

  Maril Taruk (1312-1384)

 

EPISODUL 1 – PAOLO

Încep studiul karmei şi al destinului cercetând persoana care a reprezentat încarnarea precedentă a spiritului tău (predecesorul tău spiritual). Am găsit un bărbat: italianul PAOLO SANTELLI, care a trăit între anii 1903-1946. S-a născut pe insula Corsica, în oraşul Sartene.

Părinţii săi, Eduas (tatăl) şi Marinella (mama) au avut şase copii, adică trei fete şi trei băieţi. PAOLO a fost ultimul copil al acestei familii. Răsfăţat de fraţii şi surorile mai mari, PAOLO a crescut liniştit, ca un copil vesel şi echilibrat în comportament. Dorind să meargă la şcoală, părinţii i-au făcut pe plac. Veniturile familiei Santelli erau mulţumitoare, fiindcă Eduas avea o afacere profitabilă cu mărfuri cumpărate de la vaporeni şi revândute la preţuri destul de ridicate. PAOLO a învăţat foarte bine, trecând prin toate ciclurile şcolare.

După terminarea liceului, şi-a anunţat părinţii că doreşte să se îmbarce pe un vapor pentru a deveni căpitan de vas. S-a angajat ca marinar pe o navă engleză, în portul Ajaccio. Aceasta urma ruta Anglia-Spania-Franţa-Italia, transportând produse piscicole, piei şi blănuri de animale. Viaţa de simplu marinar l-a maturizat rapid pe alintatul PAOLO. Munca grea şi furtunile periculoase i-au călit nervii, transformându-l într-un tânăr robust şi neînfricat.

La 25 de ani s-a căsătorit cu o franţuzoaică din Marsilia, fiică de armator. Lorella provenea din mamă italiancă (frumoasa Claudia) şi tată francez (Pierrot). Având o casă numai a lor, donată de părinţii Lorellei, cei doi tineri căsătoriţi s-au mutat în ea. În plus, Pierrot l-a luat pe PAOLO ca asociat în afacerea lui cu navele comerciale.

La începutul căsătoriei sale, PAOLO a avut impresia că i-a dat Dumnezeu tot norocul de pe lume. După 2 ani, lucrurile s-au schimbat într-un mod neplăcut. Dintre cele 7 vapoare ale familiei, 5 au fost scufundate de către navele de război. Ultimele două rămase întregi navigau cu greu pe apele înţesate de tot felul de vapoare, unele dintre acestea acţionând ca nave-pirat.

Pentru a se sustrage obligaţiilor militare, PAOLO şi-a luat nevasta şi cei patru copii ai lor (un băiat şi trei fetiţe), s-au urcat cu toţii pe un vapor care pleca spre Maroc, renunţând la viaţa zbuciumată a Europei. Ajunşi la Rabat, l-au căutat pe unchiul Eduard, fratele mamei Lorellei. Acesta era şi el proprietar de nave comerciale, acumulând o avere uriaşă din transporturile unor mărfuri de contrabandă. Eduard era deja bătrân, avea 70 de ani şi, neavând copii, s-a bucurat de sosirea rudelor din Franţa. Soţia lui Eduard, Ahtir, marocancă la origine, i-a primit cu respect pe fugari, oferindu-le o parte din casa ei. Eduard i-a cedat lui Paolo afacerea lui, dorind să se odihnească înainte de a închide ochii. După un an, s-a dus la cele veşnice.

PAOLO, ajungând foarte bogat, s-a declarat mulţumit de buna idee care l-a condus spre meleagurile africane. La 43 de ani a fost ucis într-o încăierare de stradă, când, văzând că un biet om era bătut de patru bărbaţi, şi-a oprit automobilul pentru a vedea ce se întâmplă. Bandiţii l-au prădat, l-au înjunghiat mortal şi i-au furat maşina.

Paul, după cum vedem, predecesorul tău spiritual, PAOLO, s-a născut fericit, a trăit ca un ales al destinului şi a murit într-un mod dramatic, prădat de nişte golani în mijlocul străzii. Bunătatea sufletului său i-a fost fatală. Intenţiona să le dea ceva bani hoţilor pentru a-l lăsa în pace pe cel atacat. Dar aceştia au vrut totul de la domnul din maşina: banii, viaţa şi chiar maşina. În concluzie, generosul PAOLO a plătit cu viaţa pentru că a dorit să facă o faptă bună.

Nina Petre
7 septembrie 2009

COMENTARIUL LUI PAUL

"Am primit scrisoarea dumneavoastră şi am rămas surprins de multele asemănări între cel ce sunt azi şi cel ce a fost PAOLO. După cum bine aţi precizat, nu aş avea motive de nefericire în această viaţă, ci mai degrabă să văd şi să interpretez cu alţi ochi cele ce îmi sunt date să trăiesc. Ştiu că sunt favorizat de destin în multe privinţe (înspre bine ), însă de multe ori îmi este greu, chiar foarte greu să iau decizii în viaţă (îmi este greu să-mi asum riscuri şi să apuc într-o direcţie sau alta). La fel de bine aţi precizat legat de stările mele sufleteşti intens trăite în absolut orice îmi este dat să trăiesc. Ştiu că pun la suflet mai orice fleac, deoarece aşa îmi e felul; ştiu că nu e bine şi m-aş bucura să învăţ a-mi controla stările de suflet şi a fi mai indiferent."

PAUL
9 septembrie 2009
S.U.A.

< sus >

EPISODUL 2 – AHMED

În vederea derulării episodului karmic nr. 2 l-am cercetat pe libanezul AHMED SAURI, care a trăit între anii 1803-1870. S-a născut într-o suburbie a oraşului Beirut, în familia unui om bogat, locuind cu toţii într-un palat de la marginea oraşului.

Tatăl său, Arhun, se ocupa cu negoţul de sclavi africani, pe care îi cumpăra de la diverşi negustori pentru a-i vinde familiilor bogate din Liban. Averea lui era imensă, banii, aurul şi bijuteriile aflându-se într-o încăpere ascunsă din subsolul palatului. Saril, soţia lui, i-a dăruit unsprezece copii, dintre care şapte erau fete, iar ceilalţi patru, băieţi. AHMED era cel mai mic dintre băieţi, având doar o soră mai mică decât el. Copilul a crescut alături de fraţii săi, învăţând meşteşugul armelor, tainele victoriei în lupte şi ceva în plus faţă de acestea: să scrie şi să citească, să se descurce în afaceri şi în relaţiile cu oamenii, în general. Educaţia pragmatică primită de la tatăl său l-a ajutat mult pe AHMED să supravieţuiască până la sfârşitul vieţii.

Cu toate că Arhun şi Saril le-au oferit copiilor tot ce şi-au dorit, viaţa l-a pus pe fiecare la încercare de nenumărate ori. Crescând mari, s-au împrăştiat cu toţii pe unde i-a mânat soarta. AHMED a învăţat multă carte, ajungând medic, la fel ca şi fratele său Izbir. Au lucrat împreună timp de câţiva ani în marele spital din Beirut, după care s-au îmbarcat pe un vapor egiptean. Ajunşi în Cairo, s-au angajat într-un spital din oraş unde salariile erau foarte mari şi condiţiile de muncă, mult mai bune decât în Beirut. Ambii fraţi erau medici chirurgi, dornici de o evoluţie profesională deosebită. S-au remarcat uşor ca buni specialişti, fiind copleşiţi cu bani şi atenţii costisitoare de către familiile bolnavilor bogaţi.

După 2 ani de la sosirea în Cairo, amândoi şi-au ales câte o nevastă cuminte şi bogată. AHMED s-a căsătorit cu fata unui negustor de cămile care poseda o avere imensă. Izbir a preferat-o pe fata unui medic din spital, frumoasa Aishé.

Soţia lui AHMED se numea Sharun. Foarte frumoasă, bine educată şi bună la suflet, Sharun l-a făcut cu adevărat fericit pe soţul ei. I-a dăruit cinci copii, două fete şi trei băieţi. Fericirea deplină a acestei familii a fost distrusă odată cu moartea lui Sharun în timp ce se chinuia să nască al şaselea copil. Şi-au pierdut viaţa atât ea, cât şi băieţelul pe care îl purtase în pântece.

Pierderea scumpei sale soţii i-a provocat lui AHMED un şoc psihic deosebit de puternic. Timp de câteva luni, nu a mai putut lucra în spital, iar acasă privea toată ziua în gol, cu ochii pierduţi în zare. Noaptea umbla agitat prin palat şi prin grădină, încercând să întâlnească spiritul soţiei sale.

Izbir şi Aishé i-au adus o sclavă tânără, cumpărată de la un negustor african. Amila era de origine senegaleză, foarte frumoasă şi docilă. Pricepută la leacuri tămăduitoare pentru trup şi suflet, l-a tratat pe AHMED cu ierburi şi descântece numai de ea ştiute. În decurs de o lună, AHMED şi-a revenit din letargie, prezentându-se la lucru în spital.

Devenise un om total schimbat la chip şi comportament. Îmbătrânit înainte de vreme, cu părul încărunţit, scump la vorbă şi nesigur în gesturi, i-a determinat pe colegii săi să îl ţină departe de sala folosită pentru operaţii. Puternic sprijinit de fratele său Izbir, a reuşit să reînceapă operaţiile după două luni. Sclava Amila i-a ţinut loc de nevastă până la sfârşitul zilelor. I-a dăruit două fete şi un băiat, ocupându-se mult şi de orfanii săi.

La 67 de ani, doctorul AHMED era înconjurat de copiii şi nepoţii săi. Alături de aceştia se aflau toţi fraţii lui, care se stabiliseră şi ei în Cairo. I s-a făcut rău într-o seară, când sărbătoareau ziua de naştere a unuia dintre nepoţi. Băuse mai mult ceai ca de obicei, nesimţindu-se prea bine. O criză de hipertensiune i-a provocat infarctul fatal. A închis ochii în braţele dragei sale Amila, care, cu toată ştiinţa ei străveche, nu l-a mai putut salva de la moarte.

Nina Petre
6 noiembrie 2009

COMENTARIUL LUI PAUL

"Viaţa medicului Ahmed Sauri e foarte interesantă şi mă asemăn mult cu el. Cred acest lucru deoarece am înclinaţii şi intuiţii spre medicină şi tot ce ţine de domeniul acesta (gen sfaturi în orice patologie, de parcă aş fi fost un medic într-o viaţă anterioară).

Mă încred în vorbele dumneavoastră şi, cum bine a-ţi precizat, trebuie să las timpul şi îngeraşii să lucreze în a-mi călăuzi paşii pe viitor şi întreaga-mi viaţă, respectiv aşteptarea unor vremuri mai bune."

PAUL
15 noiembrie
S.U.A.

< sus >

EPISODUL 3 – HANS

A sosit momentul episodului karmic nr.3, al cărui erou a fost germanul HANS DIETRICH KÖLDER, care a trăit între anii 1725-1790. S-a născut în Berlin, părinţii săi fiind Kurt şi Helma.

Soţii Kölder au avut patru copii: două fete (Alma, Gertrude) şi doi băieţi (Hans Dietrich, Molen). Kurt era de meserie bucătar, lucrând perioade îndelungate prin casele celor bogaţi. Şi-a crescut copiii cu mari sacrificii, străduindu-se să le ofere hrană bună şi haine corespunzătoare. Cei doi băieţi ai săi au urmat câţiva ani la o şcoală din oraş, după care s-au angajat ca ucenici pentru a învăţa meserii bănoase. Fetele s-au măritat înainte de a împlini 20 de ani cu băieţi înstăriţi, meseriaşi care câştigau bine.

HANS, eroul nostru, era un băiat foarte isteţ la minte. Doar lipsa banilor l-a împiedicat să ajungă om cu multă ştiinţă de carte. A lucrat la un fierar încă de la vârsta de 14 ani. Neplăcându-i meseria, a intrat ucenic la un cioplitor în marmură, care avea numeroase comenzi pentru cimitire şi pentru noile construcţii ale celor cu bani. Sub îndrumarea maestrului Bartold, care era sculptor de meserie, tânărul HANS a învăţat tot ce i-a fost necesar pentru a ajunge un sculptor talentat şi căutat de mulţi clienţi. I-a plăcut această meserie. Şi-a deschis propriul atelier, câştigând bine. În decurs de câţiva ani, HANS a reuşit să îşi cumpere o casă şi să îşi amenajeze atelierul în propria curte.

S-a căsătorit la 22 de ani cu frumoasa Marthe, fiica unui negustor de bere. Marthe, crescută la pension, avea cunoştinţe de pictură şi grafică. Talentul şi imaginaţia ei l-au ajutat pe HANS în conceperea modelelor pentru sculpturile sale. Cei doi soţi artişti au avut mare succes printre amatorii de coloane, basoreliefuri, cruci şi pietre funerare.

Au devenit părinţi, Marthe aducând pe lume trei copii: fiul lor, Wolfried, şi fiicele lor, Anette şi Helga. Copiii au crescut pe neobservate, fiind mereu antrenaţi în munca părinţilor. Doar Anette a manifestat o atracţie deosebită spre artele plastice, urmând cursuri de pictură la vârsta adolescenţei. HANS a trăit 65 de ani, fiind oprit din viaţă de boala de plămâni, cauzată de praful inhalat în timpul muncii sale.

Nina Petre
6 ianuarie 2010

COMENTARIUL LUI PAUL

"Am primit scrisoarea dumneavoastră şi viaţa celui ce a fost Hans Dietrich Kolder. Talentul şi simţul artistic pe care i l-am moştenit îl manifest - vreau, nu vreau - în multe ocazii. Îmi plac picturile (de altfel, tatăl meu are un talent înnăscut al picturii, însă viaţa l-a îndrumat în alte direcţie), arhitecturile clădirilor pe care le văd şi tot ce ţine de artă în general (cu precădere, arta modei, tot ce ţine de haine).

Las îngerii şi pe cel de sus să îmi îndrume paşii, iar eu încerc să-mi trăiesc prezentul.

Succesul e direct proporţional cu împlinirea de sine, echilibrul fiinţei pe toate planurile, iar până acolo mai am de călătorit."

PAUL
16 ianuarie 2010
S.U.A.

< sus >

EPISODUL 8 – MARIL

Conform opţiunii tale, i-am acordat prioritate amerindianului MARIL TARUK, locuitor al Americii de Sud, care a trăit între anii 1312-1384. S-a născut într-o mică aşezare tribală din creierii munţilor, aflată în zona de sud-est a ţinutului care ulterior a revenit statului Brazilia.

Părinţii lui MARIL s-au numit Ohumi (tatăl) şi Thiral (mama). Cei doi soţi au avut treisprezece copii, dintre care numai şapte au rămas în viaţă. Văzând că le mor copiii unul după altul din cauza sărăciei, s-au alăturat mai multor membri ai tribului care se pregătea să migreze spre est, sperând că vor întâlni "apa cea mare", despre care auziseră câte ceva de la musafirii ocazionali. Drumul a fost greu, dar au ajuns totuşi la ţărmul Oceanului Atlantic, oprindu-se în apropierea unei mici aşezări pescăreşti care ulterior a devenit portul Laguna.

Ohumi şi băieţii lui şi-au confecţionat o barcă, stând cu ea la pescuit cât era ziua de mare. Hrănindu-se mai consistent şi bronzându-se la soare, întreaga familie s-a înzdrăvenit în scurtă vreme. Cu ajutorul surplusului de peşte au putut obţine şi alte alimente, dintre cele aduse de corăbiile care acostau în diverse porturi din nordul Lagunei.

MARIL s-a plictisit repede tot stând în barcă, sub soarele torid. Ar fi dorit să aibă o ocupaţie mai activă, să discute cu mulţi oameni, pe care să îi poată ajuta într-un fel sau altul. Băiatul, având deja 13 ani, se gândea în mod serios la viitorul său. După ce a trecut printr-un pericol de înec, barca răsturnându-se din cauza unui val uriaş, MARIL şi-a luat rămas bun de la familia sa, spunându-le tuturor că se va întoarce la tribul său din munţi, fiindu-i foarte dor de bunicul rămas acolo.

Reîntors în creierii munţilor, şi-a găsit bunicul grav bolnav, din cauza dorului de familia plecată în urmă cu câteva luni. Impresionat, MARIL l-a rugat pe şamanul tribului să îl înveţe tot ce era necesar pentru a-şi salva bunicul de la moarte. Bătrânul vraci Aohia l-a luat ca ucenic, transmiţându-i o mare parte din ştiinţa sa. MARIL şi-a pus bunicul pe picioare şi, mulţumindu-le zeilor, a jurat cu ochii la cer că din acea clipă va salva vieţile multor oameni bolnavi. Aohia, pregătindu-se să treacă la cele veşnice, i-a şoptit la ureche ucenicului său cuvintele magice necesare unui vraci ca să devină "omul zeilor".

După moartea lui Aohia, MARIL s-a mutat în coliba lui săracă, dar bine decorată cu ustensile de magie. Jurământul de instalare ca mare şaman îl obliga pe MARIL să nu îşi aducă niciodată vreo femeie în colibă, adică să rămână toată viaţa fără nevastă. A respectat această decizie, viaţa lui fiind dedicată practicilor vrăjitoreşti de tămăduire a membrilor tribului.

Aproape zilnic, pleca în adâncul pădurii, la cules de ierburi bune pentru leac, dar şi cu scopul de a vâna, având şi el nevoie de o hrană mai consistentă. MARIL trata bolnavii numai noaptea, având întunericul drept aliat la păstrarea secretelor sale. I-a ajutat pe mulţi să supravieţuiască muşcăturilor de insecte şi şerpi sau deselor infecţii provocate de lipsa de igienă.

Sănătatea lui a fost satisfăcătoare până în cea din urmă zi. Avea deja 72 de ani, trupul îi era obosit de trudă şi penitenţe alimentare, iar bolile pe care le scosese din cei suferinzi lăsaseră urme în corpul său vlăguit. A închis ochii într-o dimineaţă ploioasă, privind stropii de apă care îi pătrundeau în colibă prin acoperişul de crengi.

Nina Petre
6 mai 2010

COMENTARIUL LUI PAUL

"Am primit cu drag scrisoarea dumneavoastră legat de Maril Taruk, unul din predecesorii mei.

În această viaţă am multe ezitări. Stau şi mă întreb de ce? Cu siguranţă undeva este adevărul. De aceea am cerut sprijinul dumneavoastră... Probabil nu ştiu cu adevărat ce îmi doresc în viaţa asta, căci dacă cineva mi-ar adresa întrebarea "Ce vrei cu adevărat de la viaţă şi ce te face fericit?", sincer nu ştiu ce răspuns i-aş putea da. Probabil că nu ştiu să dau importanţă vocii interioare, "a primului impuls", tot ce fac e să stau şi să analizez de sute şi mii de ori ce decizie să iau şi, până la urmă, tot nu o iau, ori o iau pe cea mai puţin bună. Credeţi-mă, e foarte neplăcut "să despici firul în zece"."

PAUL
11 iunie 2010
S.U.A.

< sus >