<  Înapoi la Pagina index cu ALTE VIEŢI ANTERIOARE


Vieţile anterioare ale spiritului

 

SORIN

Prezentare

La doar 23 de ani, Sorin este inginer şi masterand în profesia lui. Încă din liceu s-a simţit tras de lumea spiritelor, deşi nu are calităţi de medium. A citit mult în domeniul ezoterismului, reuşind să îşi formeze opinii personale, pe care şi le dezvoltă în permanenţă. Printre idealurile sale se află şi acela de a deveni anchetator al impostorilor din domeniul paranormalului. În ultimii ani a descoperit numeroşi indivizi care îşi fac publicitate pe internet, lăudându-se a fi clarvăzători sau spiritişti, cu toate că nu au nicio competenţă în ceea ce pretind că se pricep să facă.

Nina Petre
9 august 2012

EPISOADE SPIRITUALE COMENTATE

  Nikos Stavris (1886-1941)

  Sati Arhenos (1803-1864)

  Saleria Vitti (1724-1785)

  Roderick Vauss (1643-1695)

  Ianok Sverdlovski (1561-1627)

  Urhe Kerinen (1473-1548)

  Aluma Ranucci (1403-1460)

  Hant Lar Sai (1305-1384)

  Mhu Kair (1224-1288)

  Mdohe (1116-1199)

  Arled Sammar (1053-1102)

  Lorno Miannu (1001-1044)

  Ruked Nerrul (924-989)

  Jokno Lah Kir (836-898)

  Nunad (702-774)

  Xadurkan (614-661)

  Meruldak (551-602)

  Nuguru (428-491)

  Lukyar (334-399)

  Therikos (214-288)

  Runghad (138-187)

  Nunde (81-120)

  Kharid (2 e.n. - 69)

  Kydah (45 - 3 î.e.n.)

  Ugdun (103-69 î.e.n.)

 

Episodul 1 - NIKOS

NIKOS STAVRIS s-a născut în oraşul-port Pireu (Grecia) şi a trăit în perioada 1886-1941. Părinţii lui NIKOS se numeau Iannis şi Kaloyana. Soţii Stavris au avut 7 copii: 3 băieţi (Nikos, Stavros, Akilos) şi 4 fete (Arkana, Nireya, Harna, Viky). Iannis era marinar de meserie, lucrând câteva luni pe an ca secund al căpitanului unui vas comercial grecesc. Nava lor făcea ruta între Pireu şi porturile din sudul Franţei, transportând mărfuri de mare căutare: mirodenii, ulei, fructe, măsline, haine, covoare. Kaloyana se pricepea foarte bine la prepararea unor prăjituri tradiţionale, pe care le vindea în micul ei magazin situat în apropierea portului. Ajutată mult de mama ei, Evdokia, femeia reuşea să se descurce cu treburile casei, creşterea copiilor şi modesta sa afacere. Spiritul comercial şi talentul în prepararea dulciurilor, dar şi a diverselor feluri de mâncare au fost moştenite de fetele ei, care s-au măritat înainte de vârsta majoratului, fiind renumite ca foarte bune gospodine. Băieţii, după ce au urmat cursurile şcolii primare, s-au orientat spre meserii profitabile, pentru a-şi asigura mai uşor viitorul. Mezinul Akilos a plecat la Atena, unde a învăţat meseria de măcelar, intrând ca ucenic la un patron de restaurant. La 20 de ani, Akilos şi-a început propria afacere cu produse din carne, ajungând în decurs de câţiva ani un negustor bogat. Stavros s-a căsătorit cu fata patronului, un negustor de produse din peşte, devenind astfel asociat cu socrul său.

Fratele cel mai mare, NIKOS, avea încă de mic nostalgia drumurilor pe apă, fiind influenţat de povestirile tatălui său, pe care îl iubea nespus. La 15 ani, NIKOS a fost primit ca marinar ucenic pe vasul condus de Iannis, ajuns în funcţia de comandant. Timp de câţiva ani, eroul nostru a muncit din greu, fără a se plânge de ceva. Băiatul dorea cu îndârjire să cunoască toate secretele meseriei de navigator, să câştige din ce în ce mai bine, iar cu banii puşi deoparte să îşi cumpere două vase de pescuit. Şi-a îndeplinit visul prin căsătoria cu Vittoria, o italiancă frumoasă şi bogată, fiica unui negustor din Genova. Avea 26 de ani şi era pornit pe fapte mari. Punând la un loc banii economisiţi ani de zile cu zestrea Vittoriei, NIKOS a reuşit să devină proprietarul a două vase de pescuit, care i-au adus profit o perioadă îndelungată de timp. Simţind mereu chemarea apei, NIKOS ieşea în larg când pe un vas, când pe altul, supraveghindu-şi cu atenţie pescarii. Soţie devotată, Vittoria i-a dăruit soţului său patru copii, adică doi băieţi şi două fete. Băieţii, Alexandros şi Arundos, au devenit navigatori ca şi tatăl lor. Fetele, Teofina şi Markia, au învăţat la un pension în Atena. După terminarea studiilor, s-au căsătorit cu tineri cumsecade, unul medic, iar celălalt, preot.

La 55 de ani, eroul nostru nu mai naviga de multă vreme. Devenise foarte comod, cântărea peste 100 Kg, iar ocupaţia sa de bază, în fiecare zi, o reprezentau discuţiile cu oameni de afaceri pe terasa restaurantului său. Îi plăcea să privească marea şi ambarcaţiunile care soseau şi plecau toată ziua. Suferind cu ochii şi oasele, din cauza şederii îndelungate pe mare, NIKOS se odihnea zi şi noapte. Abia împlinise 55 de ani când un individ a intrat în localul său şi a împuşcat câţiva oameni. Printre victime s-a aflat şi NIKOS, care nu a mai avut timp să negocieze cu asasinul. Era vreme de război, iar atentatele se ţineau lanţ. Moartea violentă a lui NIKOS i-a înspăimântat pe locuitorii din Pireu, care nu mai ştiau cum să se baricadeze seara în casele lor. NIKOS fusese un om cumsecade, prietenos, trecut prin experienţa vieţii. Nu obişnuia să îşi facă duşmani, preferând să discute omeneşte cu toată lumea. Învăţase în numeroşii ani de activitate navală că evitarea conflictelor majore era de preferat unor altercaţii periculoase. Tocmai el, diplomatul şi pacifistul oraşului, a ajuns victima unui anarhist debusolat, care fugise din Franţa de frica ocupaţiei naziste! NIKOS a fost un soţ cumsecade, care şi-a adorat nevasta şi copiii. Toată viaţa le-a fost recunoscător nevestei şi socrilor, fiindcă datorită banilor oferiţi de ei şi-a împlinit visul pe care îl avusese de mulţi ani.

Nina Petre
20 iulie 2011

COMENTARIUL LUI SORIN

"Bineînţeles că vreau să evoluez spiritual în această viaţă cât mai mult, acceptând şi oferind orice. Cine nu ar vrea să oprească ciclul reîncarnărilor? Am citit pe site-ul dvs. că vorbiţi şi cu propriul spirit. Mi-ar plăcea şi mie, dar atenţia fiind captată la atâtea probleme în viaţă, eventualele revelaţii şi idei primite de la spirit sau îngeri păzitori nu ajung deloc.

Nikos Stavris seamănă izbitor de bine cu personalitatea mea. Chiar seamănă surprinzător de mult cam din toate punctele de vedere. Binenţeles că nu-mi mai amintesc amănunte gen nume fraţi, părinţi etc şi nici vreun eveniment din viaţa anterioară. Cunoscut îmi e doar felul de a fi şi de a gândi al lui. Mi se pare trist că se şterg aşa repede realizările unui om ca Nikos, trudite cu atâta efort doar pentru evoluţia spiritului. Omul pune mult suflet într-o viaţă, dar nu apucă să se bucure mult timp de realizări."

Sorin
26 iulie 2011
Bucureşti

"Remarc că la majoritatea încarnărilor am fost bărbat. Oare există vreun motiv special pentru care spiritul meu a dorit asta sau, pur şi simplu, aşa s-a ivit?

În legătură cu Nikos, mi-am amintit că atunci când eram mai mic, până în 15 ani, tot timpul îmi plăcea apa, adică tot ce ţine de râuri, lacuri, mare. Abia mă scotea tata din mare, că numai în apă stăteam până la gât toată ziua. Iar când treceam pe lângă vapoare, simţeam o senzaţie de fericire amestecată cu o stare de nerăbdare.

În cazul meu, spiritul a avut o durată mare de viaţă de la început până acum? Pentru că trebuie să fie şi un început pentru spirit şi chiar pentru univers. Eu cred că totul, inclusiv universul, a avut un început, dar şi că universul nu e atât de infinit, pentru că orice lucru are şi un sfârşit până la urmă."

Sorin
3 august 2011
Bucureşti

"Nikos Stavris era pasionat de mări şi oceane, precum şi navigarea în larg, dornic de necunoscut (la fel şi eu, sunt atras de mări, dar şi de spiritism, ca Saleria). Nikos îşi urmează instinctul, e foarte muncitor, dispus să depună efort pentru a ajunge departe, fără a se plânge şi să-şi asigure un viitor bun din timp. El e recunoscător oamenilor pentru ajutorul dat şi maleabil (încearcă să rezolve orice conflict pe cât posibil amiabil). Menţionez că toate aceste trăsături le am şi eu, de aceea le-am şi enumerat mai sus."

Sorin
14 decembrie 2011
Bucureşti

< sus >

Episodul 2 - SATI

Columbianul SATI ARHENOS a trăit între anii 1803-1864 şi s-a născut în oraşul Bogota. Părinţii lui se numeau Asturio şi Mana. Soţii Arhenos au avut 6 copii: 3 băieţi (Sati, Alero, Tono) şi 3 fete (Saura, Aleja, Santa). Asturio era negustor de carne obţinută din vânat, adusă la oraş de băştinaşii chibcha, în schimbul căreia obţineau haine şi diverse produse alimentare. Nevasta lui, Mana, avea un mic atelier de croitorie unde cosea rochii pentru femei. Veniturile familiei nu erau pe măsura aşteptărilor, aşa că Asturio şi Mana s-au bucurat când fratele Manei, Rodrigo, l-a luat în casa lui pe fiul cel mare, SATI. Rodrigo era negustor de cafea şi mirodenii, bine cunoscut în zona oraşului ca un om bogat şi viclean. Dorind să îşi ajute sora, l-a înfiat pe SATI, considerându-l fiul pe care natura nu a vrut să i-l dăruiască. Rodrigo şi nevasta lui, Estrella, nu aveau copii, aşa că intenţionau să îi lase lui SATI drept moştenire întreaga lor avere. Băiatul, cuminte şi ascultător, a urmat cursurile şcolii elementare, după care s-a apucat de comerţ alături de unchiul său. L-a însoţit peste tot, ajutându-l la achiziţionarea mărfii aduse de marinari în porturile din nordul ţării sau de la fermele din câmpie, unde creşteau arborii de cafea.

La 20 de ani, SATI era un flăcău matur şi înstărit, tocmai bun de însurătoare. Şi-a ales-o de nevastă pe frumoasa Anabella, fiica unor profesori care lucrau în şcoala unde învăţase şi el. Anabella avea studii de colegiu, lucrând de câteva luni ca guvernantă în familia unui mare cultivator de cafea. Soţia şi cei doi copii minori ai lui Don Mauro locuiau în vila din Bogota, iar el stătea mai mult la ţară, unde avea o fermă mare. După căsătorie, Anabella a dorit să îşi continue munca la familia Rasunto, iar SATI nu a avut nimic împotrivă. Fiind foarte ocupat şi mereu pe drumuri, omul se bucura că nevasta lui îşi făcea de lucru cu copiii boierului. În plus, SATI cumpăra multă cafea de la Don Mauro, prietenia lor fiind deosebit de trainică. Anabella a renunţat la preţioasa slujbă după ce şi-a dat seama că era însărcinată. Ajutată mult de sora ei mai mică, Mariella, femeia suporta mai uşor plecările lui SATI. L-a născut pe Astrido, iar la doi ani după el a sosit surioara lui, Santera. Au fost singurii copii ai soţilor Arhenos. Părinţii i-au crescut în belşug, oferindu-le tot ce îşi doreau. Iubirea şi devotamentul lui SATI faţă de copiii săi erau nelimitate. Pentru fericirea lor ar fi fost în stare să îşi sacrifice chiar şi viaţa.

Astrido, ambiţios din fire, i-a spus tatălui său că ar fi dorit să devină bancher, pentru a-i face concurenţă unicului bancher din oraş, Don Marallo. Fiind de acord cu alegerea băiatului, SATI l-a trimis la Paris, pentru a urma studiile necesare unui bancher competent. Astrido a revenit acasă după doi ani, apucându-se de treabă. Cu banii tatălui său a deschis o bancă în Bogota, mai mare decât cea a lui Don Marallo. Santera, terminând studiile într-un colegiu de fete, s-a căsătorit cu un angajat al băncii fratelui său.

La 61 de ani, bancherul SATI se considera un om fericit şi perfect realizat. Mulţumit de copiii săi, care îi moşteniseră inteligenţa şi darul de a se descurca în viaţă, s-a retras la conacul de la ţară. Îşi presimţea obştescul sfârşit, fiindcă durerile acute din dreptul inimii nu încetau nici noaptea. Medicul său curant îi prescria picături calmante, care îi mai uşurau suferinţa. Într-o noapte, şi-a dat duhul, fiind vegheat de un servitor credincios, care îl îngrijise cu devotament. SATI a părăsit lumea pământească având o privire senină, păstrând un zâmbet uşor pe chip. Îşi făcuse cu prisosinţă datoria de om, soţ şi tată. Soţia lui, Anabella, plângându-l ani la rând, le-a povestit tuturor celor care o ascultau că un bărbat bun ca al ei nu va mai exista niciodată în lume.

Nina Petre
4 august 2011

COMENTARIILE LUI SORIN

"E interesant că unii au tras concluzia că în încarnările în care au fost bărbaţi au făcut mult rău, iar acum ca femei îşi plătesc oarecum datoriile karmice. La mine observ că în ultimele 2 încarnări, deşi am fost bărbat, nu am încălcat legile universului, ba chiar am fost un exemplu pt. familie. Am fost familist, suflet nobil, paşnic. Aceste calităţi le regăsesc şi la mine."

SORIN
16 septembrie 2011
Bucureşti

"SATI Arhenos – ca şi ceilalţi antecesori este familist, paşnic, cumsecade, ascultător. După cum spunea soţia lui "un bărbat care nu va mai exista în lume". Toţi până acum au fost cumsecade şi nici eu nu mă abat de la regulă. Ca asemănări pot enumera şi următoarele: Toţi cei 3 antecesori nu au dus lipsă de bani, ba chiar au fost avuţi. La fel sunt şi eu în prezent, chiar dacă deocamdată pe spinarea părinţilor. Sper să fiu şi eu la un anumit moment al vieţii la fel de ambiţios ca ei. În plus, toţi au avut şansa de un partener ideal şi înstărit.

Ca deosebire pot menţiona "dorinţa de avere". Deşi toţi şi-au dorit putere, faimă şi bani, eu m-am axat, cel puţin până acum, pe cunoaştere şi evoluţie spirituală. Dezvoltarea acestora într-o viaţă e mai benefică decât o avere şi atât.

După refugierea în casă a Saleriei Vitti (o bună parte din viaţă), au urmat aceşti 2 antecesori bărbaţi care aveau în sânge plecarea pe alte meleaguri, în scop bănesc, desigur. Cumva trebuiau să echilibreze. Şi Saleria, şi SATI au murit de criză de inimă."

SORIN
14 decembrie 2011
Bucureşti

< sus >

Episodul 3 – SALERIA

SALERIA VITTI s-a născut în oraşul Florenţa (Firenze) şi a trăit în perioada 1724-1785. Părinţii ei se numeau Riccardo şi Alma. Soţii Vitti au avut 5 copii: 3 fete (SALERIA, Vittoria, Augusta) şi 2 băieţi (Roberto, Aniro). Riccardo avea origine nobilă, provenind dintr-un neam de baroni cu blazon vechi de sute de ani. Alma provenea dintr-o familie de negustori bogaţi. Părinţii ei au educat-o cu profesori la domiciliu, oferindu-i astfel şansele de a se mărita cu un bărbat bogat, ceea ce s-a şi întâmplat.

SALERIA, fiind primul copil născut de Alma, a crescut în umbra mamei sale, devenind un fel de mămică pentru fraţii şi surorile mai mici. La 16 ani, a fost cerută în căsătorie de tânărul Rodrigo Altieri, om de încredere al Casei de Habsburg, fiind prieten cu Francesco de Lorena, soţul împărătesei Maria Tereza. Foarte bine văzut de Casa Imperială dominatoare, Rodrigo se ocupa cu transmiterea de informaţii secrete către Cancelaria austriacă. Bogat şi fericit, Rodrigo a decis să se căsătorească la 26 de ani cu SALERIA Vitti, pe care o admira mult pentru frumuseţea, buna educaţie şi cuminţenia ei. Odată căsătoriţi, cei doi tineri şi-au stabilit reşedinţa în vila lui Rodrigo, situată la marginea oraşului, într-un parc superb. Viaţa lor de familie a început sub semnul bunei înţelegeri şi al iubirii sincere. Singurele motive de îngrijorare şi nemulţumire ale SALERIEI erau provocate de plecările misterioase ale bărbatului ei şi sosirile neaşteptate, de obicei în miez de noapte. Rodrigo i-a explicat doar în treacăt că are de îndeplinit numeroase misiuni spre folosul Marelui Duce al Toscanei, dar nu i-a spus niciodată despre ce era vorba. În plus, a avertizat-o pe SALERIA că misiunile sale erau periculoase, aşa că putea fi ucis oricând de opozanţii dominaţiei austriece. Aşa s-a şi întâmplat. La 4 ani după căsătorie, într-o noapte când băieţelul lor, Lucio, plângea fără a fi bolnav, doi bărbaţi cu feţele ascunse de pălării negre au bătut la poartă şi au aruncat în curte cadavrul lui Rodrigo, apoi au dispărut fără a putea fi recunoscuţi de servitorul care le-a deschis.

Rămasă văduvă la numai 20 de ani, cu un copilaş de 2 ani orfan de tată, SALERIA s-a închis în durerea ei şi în casa care parcă devenise pustie. Alma s-a mutat la ea, dorind din tot sufletul să îşi ajute fiica în greaua situaţie în care o adusese moartea soţului. Starea SALERIEI devenea din ce în ce mai critică, pe măsură ce treceau lunile şi anii. Familiile prietene o evitau, iar în casă îi veneau femei prefăcute care tot încercau să afle cine îl ucisese pe Rodrigo. De fapt, toată lumea ştia că soţul SALERIEI trădase idealurile naţionale, furnizând informaţii secrete despre mişcările de rezistenţă împotriva Casei de Habsburg. Neputând discuta cu nimeni despre cauzele uciderii soţului ei, femeia s-a obişnuit să îl cheme în gând pe Rodrigo, târziu după miezul nopţii, cu speranţa că sufletul celui dispărut se va îndura de ea. Acest straniu obicei ar fi dus-o direct la spânzurătoare dacă vreunul dintre prelaţii catolici ai oraşului ar fi aflat despre ce era vorba. Fără a discuta cu cineva, nici măcar cu mama sa, eroina noastră şi-a păstrat marele secret până când sufletul i-a părăsit trupul bolnav şi obosit de viaţă. SALERIA îşi presimţise plecarea dintre cei vii cu câteva zile înaintea gravei crize de inimă care i-a fost fatală. A închis ochii cu zâmbetul pe buze, fericită că i se apropia clipa revederii cu regretatul ei soţ. SALERIA nu s-a recăsătorit, preferând să îşi crească singură baiatul. Lucio s-a pregătit cu profesori particulari, devenind angajatul de încredere al unui puternic om de afaceri. A avut doi copii, de care bunica SALERIA s-a ocupat îndeaproape. Timp de 41 de ani, uimitoarea femeie a vorbit noaptea cu spiritul soţului ei, fără a-i fi aflat nimeni marele secret. A reuşit să descopere cauzele uciderii lui Rodrigo, intuind chiar şi numele asasinilor. Dorind să îşi protejeze fiul de răzbunarea celor vinovaţi, SALERIA şi-a luat secretul în mormânt.

Nina Petre
13 noiembrie 2011

COMENTARIUL LUI SORIN

"Din câte mi-aţi scris, dar e şi normal până la urmă, există asemănări destul de mari între mine şi ultimii 3 antecesori. Ca asemănări pot accentua pe urmatoarele: SALERIA VITTi era bine educată, cuminte, înţelegătoare, sinceră, îngrijorată de fel pentru bunăstarea familiei (dorea să aibă o viaţă fericită şi normală toţi trei), interiorizarea gândurilor, mai ales când era tristă sau supărată, dar şi cu dorinţa de risc sau de ceva nou (când a decis să-l cheme în gând noaptea pe soţul ei decedat). Ea a fost isteaţă şi intuitivă (când a decis să lase lucrurile aşa spre binele fiului). În principiu am aceleaşi caracteristici ca ea şi foarte probabil aş acţiona la fel. Cât despre asemănările sufleteşti sau de caracter suntem pe aceeaşi lungime de undă. Şi eu sunt onest, la locul meu, înţelegător, sincer, încă nu ştiu dar probabil că şi familial (acţiuni spre binele familiei)."

SORIN
14 decembrie 2011
Bucureşti

< sus >

Episodul 4 – RODERICK

Englezul RODERICK VAUSS s-a născut într-un sat din apropierea Londrei şi a trăit între anii 1643-1695. Părinţii lui se numeau Standeck şi Heloise. Soţii Vauss au avut patru copii: un băiat (RODERICK) şi trei fete (Marthe, Louise, Annette). Standeck era militar de profesie, cu grad de ofiţer în armata regală. După naşterea primului copil, RODERICK, întreaga familie s-a mutat într-o casă din Londra, cumpărată de soţii Vauss. Acolo au văzut lumina zilei cele trei surori ale eroului nostru. Standeck era mereu plecat în diverse misiuni, aşa că Heloise, nevasta lui, s-a ocupat de creşterea copiilor cum s-a priceput mai bine. Femeia provenea dintr-un neam de negustori bogaţi, părinţii ocupându-se intens de educaţia sa. Firea ei visătoare a fost moştenită de fata cea mare, Marthe, dar talentul uimitor la pictură i s-a transmis unicului băiat, RODERICK.

Viaţa lui RODERICK a fost în mare parte dependentă de numeroasele războaie care au zguduit ţara. Puternic impresionat de povestirile uimitoare ale tatălui său de pe câmpurile de luptă, băiatul picta din imaginaţie multe dintre scenele de război descrise de Standeck. Între anii 1652 şi 1654, Standeck a luptat în războiul cu Olanda. Întorcându-se victorios după sfârşitul războiului, tatăl i-a adus fiului său un material informativ bogat, povestindu-i cu lux de amănunte cele mai importante scene de luptă. În 1659, RODERICK avea 16 ani când tatăl său s-a reîntors acasă bolnav de malarie. Armata regală ieşise victorioasă, de această dată după luptele cu trupele spaniole, pentru cucerirea insulei Jamaica. La cel de-al doilea război cu Olanda a plecat doar fiul, ca pictor în spatele frontului, tatăl renunţând la cariera militară, din cauza stării precare de sănătate. Cu un an înainte de finalul războiului, RODERICK a revenit acasă, dorind să-şi întemeieze o familie. Avea deja 23 de ani, o bogată experienţă de viaţă şi un număr impresionant de tablouri reprezentând scene de război.

Aşa dornic de pace şi linişte cum era, a mai trecut printr-o neaşteptată primejdie: marele incendiu al Londrei, în care a fost cât pe ce să îşi piardă viaţa, luptând pentru îndepărtarea flăcărilor ucigaşe de casa părinţilor săi. După stingerea uriaşului incendiu, RODERICK a simţit că îmbătrânise cu 10 ani. Ferm convins că îi venise vremea să înceapă o viaţă normală, tânărul de aproape 24 de ani s-a căsătorit cu Elsa, o londoneză de numai 18 ani, fiica unui profesor de pictură şi sculptură. Împreună cu socrul său, RODERICK a deschis o expoziţie cu vânzare în centrul oraşului, care le-a adus timp de mulţi ani o avere frumoasă pentru fiecare. Tablourile inspirate din scene de luptă au avut un mare succes. Autorul lor le-a vândut pe toate, la dorinţa bătrânului său tată, care nu mai voia să audă de războaie.

Cu toate că devenise un artist şi un negustor prosper, RODERICK şi-a continuat activitatea de creaţie. Călătorea mult împreună cu fiul său, Albert, în ţară şi în afara ei, cu scopul de a picta cât mai multe tablouri bine cerute la vânzare. Eroul nostru s-a stins din viaţă în braţele lui Albert, la numai 52 de ani, în timp ce se aflau în casa lor din afara Londrei. Unicul copil, Albert, devenit şi el pictor, i-a închis ochii şi i-a aprins o lumânare. Elsa rămăsese acasă, în Londra, ocupându-se de nepoţica ei, Victoria (fiica lui Albert), împreună cu Sophie, nevasta acestuia. RODERICK suferea de mulţi ani din cauza unei boli de ficat, pe care o căpătase în războiul anglo-olandez. Trecând prin multe feluri de tratamente, reuşise să supravieţuiască până la această vârstă. În ultimele luni dinaintea sfârşitului, durerile deveniseră atroce, putând fi calmate numai cu licori preparate din plante exotice, procurate de la navigatorii care se întorceau din ţări tropicale. Mare iubitor al naturii din afara Londrei, RODERICK renovase vechea casă a părinţilor săi, în care şi-a găsit obştescul sfârşit.

Nina Petre
31 ianuarie 2012

COMENTARIILE LUI SORIN

"VAUSS continuă şirul oamenilor deosebiţi având acelaşi spirit. Sunt curios la ce încarnare în trecut încep cu adevărat greşelile spiritului. Am moştenit ceva talent la pictură pe cale spirituală. Când eram mic, între vârstele 10-15 ani, desenam mult. Am şi acum agende pline cu tot felul de desene reuşite, desenate din imaginaţie. Fie ei oameni, monştri, obiecte, mi se par şi acum reuşite pentru crearea unui serial de desene animate. La pictura cu acuarela am şi aici puţin talent, dar mai mult la picturile abstracte. Cât despre fotografierea naturii, priveliştilor, evenimentelor din natură, din oraş sau orice altceva, pot spune că mă pasionează cel mai mult dintre toate hobby-urile. Devin agitat când nu pot să fotografiez ceva ce mi se pare notabil, chiar şi o stea căzătoare pe cer sau o săritură de 2 metri a câinelui de la ţară. Am dat nişte exemple. Călătoriile în general, dar şi călătoriile în necunoscut mă pasionează. Neapărat fac poze la tot ce văd interesant.

Desigur, de la toţi antecesorii am preluat câte ceva, dar unele informaţii sunt "amorţite", gen tainele spiritismului de la Saleria. Mările, oceanele mi-au plăcut încă de mic şi mă încânta de fiecare dată când vedeam un vapor pe apă şi chiar în larg; de la Nikos am preluat. Anumite informaţii trebuie recultivate, reînnoite, ar fi bine dacă ne-am naşte direct cu toate informaţiile proaspete. Unii oameni au reuşit într-un timp scurt sau au ştiut imediat care e menirea lor. Sunt oameni cu destin special, gen Maica Tereza, Papa Ioan Paul al II-lea etc. Au venit să-i ajute pe alţii."

SORIN
5 februarie 2012
Bucureşti

"Cu siguranţă sunt interesat şi de celelalte vieţi din trecutul îndepărtat al spiritului. Mai am însă ceva de clarificat. Că tot apar diverse articole prin ziare care ne amuză şi şochează, am dat peste un articol spiritist interesant şi hazliu. Am scos nişte pasaje plăcute ochiului. "Din punct de vedere spiritual a avut parte de moarte naturală. Spiritul ei era bolnav. Dumnezeu i-a dat voie să îşi ia viaţa." Ce înseamnă spirit bolnav? Hai să fim serioşi! Dumnezeu nu ar îngădui ca un om să-şi ia propria viaţă doar pentru că omul consideră că a ajuns la perfecţiune şi nu mai e nimic de făcut. Omul şi la bătrâneţe învaţă, se căieşte etc.

Am mai întâlnit eu o persoană deosebită care a spus că şi-a încheiat evoluţia spirituală. Avea într-adevăr un har, pt. că se simţea un curent de aer când îşi plimba mâinile pentru echilibrare energetică. Eu rămân la observaţia că evoluţia e infinită ca şi infinitul şi eternitatea universului. Spiritul adeseori nu doreşte ca omul să înceteze din existenţă în accident voit. Sau poate cine ştie? Fiecare spirit e unic până la urmă."

SORIN
20 februarie 2012
Bucureşti

< sus >

Episodul 5 – IANOK

IANOK SVERDLOVSKI s-a născut în oraşul Moscova şi a trăit între anii 1561-1627. Părinţii lui se numeau Igor şi Arinia. Cei doi soţi au avut 6 copii: 2 băieţi (IANOK, Serioja) şi 4 fete (Masha, Olena, Axinia, Tiberia). Igor era de profesie militar, activând în corpul de pază al palatului imperial. Nevasta lui, Arinia, fată de boieri, primise în casa părinţilor o educaţie foarte bună, pe care o folosea în creşterea propriilor copii. Dintre cei doi băieţi, doar mezinul IANOK s-a simţit atras de cariera militară. Fratele său, Serioja, a pornit spre vestul Europei, stabilindu-se în Franţa, unde a trăit din negustorie. Cele patru surori şi-au îndeplinit visul de a se mărita, ajutându-şi astfel părinţii să scape de grija lor.

IANOK a intrat în armată la 19 ani, fiind primit pentru început în garnizoana care apăra Moscova. Spre deosebire de tatăl său, care a avut o carieră militară comodă, făcând parte din regimentul de gardă, IANOK a trecut prin multe lupte grele în afara oraşului, ajungând chiar şi în ţinuturi foarte îndepărtate. Şi-a început viaţa de militar sub domnia ţarului Ivan IV cel Groaznic, a cărui ambiţie l-a condus spre numeroase victorii. În anul 1582, la doar 21 de ani, tânărul combatant IANOK a participat la debutul expansiunii armatei ţariste către munţii Urali şi Siberia. Au urmat 10 ani grei pentru eroul nostru. Fiind nevoit să înfrunte sălbăticia localnicilor din Urali şi cumplitul ger siberian, IANOK s-a transformat, din tânărul delicat şi timid, într-un luptător dur, necruţător cu duşmanii ţării sale. În anul 1598, avea 37 de ani când boierul de origine mongolă Boris Godunov s-a autoproclamat ţar al Rusiei. În 1605 a început o instabilitate accentuată a conducerii ţării, din cauza luptelor dure pentru putere. Fiind necesară o sporire a apărării Moscovei, regimentul condus de IANOK a fost rechemat din zona asiatică. Răscoalele ţărăneşti au încurajat intervenţia armatelor poloneze şi suedeze, care au reuşit să ocupe Moscova.

Profitând de revenirea în oraşul natal şi reîntoarcerea în casa bătrânilor săi părinţi, IANOK s-a hotărât să se căsătorească. Vechea lui prietenă din copilărie, Maria, rămăsese văduvă cu doi copii de crescut, în urma morţii soţului ei, din cauza unei boli de plămâni. Fără a sta prea mult pe gânduri, IANOK a cerut-o de nevastă, iar femeia l-a acceptat. Maria, soţie credincioasă şi iubitoare, i l-a dăruit pe fiul lor, Alexei, după care a trecut la cele veşnice, fiind şi ea bolnavă de plămâni. După moartea soţiei, IANOK s-a transformat într-un alt om. Zâmbetul obişnuit i-a dispărut de pe chip, privirea sa ageră a devenit visătoare, pierdută parcă în zarea infinită. Maria fusese marea şi unica lui iubire, pe care o pierduse de două ori: prima oară când ea s-a măritat cu altul, iar a doua oară la moartea ei. IANOK nu s-a recăsătorit niciodată, iar la creşterea fiului său, Alexei, un rol important l-a avut bunica Arinia. Îngrozit de zvonurile sosite de pe câmpurile de luptă, Alexei s-a ferit de militărie ca de foc, alegându-şi ocupaţia de negustor.

La vârsta de 60 de ani, eroul nostru s-a retras din viaţa militară, primind drept cadou de la ţarul Mihail Fiodorovici o sumă mare de bani şi o moşie în zona munţilor Urali, conform dorinţei lui IANOK. Cunoscând bine satele de munte, el ştia unde puteau fi găsiţi vracii care se încumetau să cheme spiritele oamenilor trecuţi la cele veşnice. IANOK plecase spre Urali având o intenţie secretă: dorea să găsească spiritul Mariei, simţind că nu mai putea să trăiască de dorul ei. S-a stabilit într-un sat izolat de toate drumurile comerciale, cumpărând o colibă lângă cea a bătrânei vrăjitoare Haria. Timp de aproape 6 ani, până când a încetat din viaţă, IANOK şi-a chemat soţia de nenumărate ori, plângând amarnic de dorul ei. S-au regăsit pe lumea cealaltă, ca duhuri veşnic nedespărţite.

Nina Petre
26 martie 2012

COMENTARIILE LUI SORIN

"Mi-a plăcut studiul ultimelor 5 încarnări. Conform studiului, încarnarea V a reprezentat un om ambiţios, hotărât şi loial patriei, dar şi asemănător la suflet cu ceilalţi antecesori. Din punct de vedere al vieţii trăite observ o asemănare a destinelor, dar în ipostaze diferite. Pot să spun că antecesorii au fost mai evoluaţi. La 16 ani, Saleria Vitti s-a recăsătorit şi la 20 de ani deja a rămas văduvă. O mulţime de evenimente propice evoluţiei spirituale s-au întâmplat de la vârste fragede ale antecesorilor. Lumea, într-un fel, era mai evoluată înainte, în opinia mea. Acum am 23 de ani şi nu am treabă cu războaiele, munca pentru câştigarea traiului, grija copiilor, căsătorie şi responsabilităţi. Acum fiecare tânăr are o facultate de urmat, nu are grija zilei de mâine şi are un calculator în faţă, cu care îşi petrece o bună parte din zi pentru diverse activităţi. Evoluţia s-a produs doar prin modernizarea oraşelor, a aparatelor, a electronicelor etc. Dar evoluţia spirituală a încetinit totuşi. Dovada este şi articolul scris de dvs cu privire la golăneala internetului, în care mulţi oameni îşi bat joc în mailurile trimise către dvs, dar şi articolul cu femeile care cad pradă barbarilor pe siteurile de socializare.

Şi acum o nelămurire. Păţesc adeseori ca, după comiterea unei fapte, chiar şi punerea unui pahar unde nu trebuie, să mă mustre conştiinţa imediat. Adică după comiterea greşelii din neatenţie, imediat ştiu ce trebuie făcut. Uneori e o adevărată tortură creată de mine, dar fără voia mea. Parcă sunt ca maestrul şi ucenicul său. Greşesc misterios şi după aceea ştiu imediat ce trebuia făcut în lux de amănunte. Conştiinţa e ca un coşmar. Mă uit la oameni pe stradă, unii violenţi la meciuri sau la protestele de pe stradă şi nu au pic de conştiinţă. Sunt iuţi, rapizi în gândire şi fizic impun mai mult respect. Eu mă simt ca şi cum mereu ascund ceva şi mă simt vinovat ca o fetiţă. Lumea mă simte vulnerabil. Pot să spun că îi invidiez pe unii pentru comportamentul nonconformist, chiar dacă e uşor negativ. Uneori e mai bine să te exteriorizezi, bineînţeles în anumite limite, decât să ţii în tine. Tot fac exerciţiul acesta de a încerca să evoluez indiferent şi fără să mă mai uit în spate. Chiar dacă, de exemplu, un examen era impardonabil de uşor şi am greşit la calcule, nu trebuie să mă afund în regret, chiar dacă acasă am rezolvat problema perfect. Pentru că nu reuşesc să evoluez mai departe. Dar conştiinţa sau ce o fi mă mai "chinuie". Un om inteligent se descurcă pe moment şi nu după primirea celei de-a doua şanse. Pot să simt pe propria piele diferenţa dintre minte şi conştiinţă.

Studiul Saleriei Vitti mi-a plăcut cel mai mult, a fost relativ complet, au ieşit la iveală în descriere şi secrete dureroase, dar şi suferinţa ei ascunsă. La mine văd că spiritul e relativ constant, cu destine bine puse la punct. În fiecare viaţă o altă lecţie, altă meserie, dar personalitatea omului e una bună şi de invidiat. Nici măcar militarul IANOK nu a fost un om violent, ci doar şi-a apărat ţara, că avea obligaţii morale şi faţă de ţară. Pare un spirit calculat. Dar probabil că degeaba e blând dacă nu are şi experienţa suficientă pentru a rupe lanţul reîncarnărilor."

SORIN
6 iunie 2012
Bucureşti

"În noaptea de 15 iunie, între orele 0:30 – 1:00, pe cer deasupra Lehliului au apărut nişte obiecte. Prima rundă a fost o pereche de 8 obiecte în linie unul după altul. Aveau o viteză foarte mare şi nu am apucat să scot mobilul din geantă. Apoi a mai apărut un obiect după 5 minute şi după aceea altul, care a fost şi ultimul. In filmuleţe şi poze se vede urât faţă de ce s-a văzut cu ochiul liber în realitate. Culoarea lor era portocalie sclipitoare, arătau ca nişte globuri ovale, zburau mai jos ca un avion şi zgomot nu a fost. Mă gândesc că baloane meteorologice ca în SUA nu sunt, sateliţi nu cred că pot fi, iar de alte tipuri de avioane nici nu poate fi vorba.

La ce concluzie aţi ajuns de-a lungul anilor? Cei puşi pe rele, bolnavii mintali au spirite inferioare, adică spiritele dau comandă creierului? Sau omul deja "e luat" de entităţi de vibraţie joasă şi creierul său "e terminat"? Mi-e greu să cred că un spirit poate face răutăţi cum aţi păţit şi dvs de altfel pe mailurile primite. Spiritul e o scânteie divină, e ceva mai sfânt decât răutăţile de pe Pământ.

Am convingerea că pasionaţii de spiritism dar şi de evoluţia fiinţei umane o să fie captivaţi de fiecare antecesor spiritual care are o poveste interesantă în spate. Ca viziune, ar fi trebuit să vizualizez antecesorii. Îmi sună toţi cunoscuţi, dar probabil că nu mă concentrez cum trebuie. Oricum, în ei văd un suflet asemănător, se cunoaşte de la o poştă că e vorba de acelaşi spirit încarnat, unul destul de inteligent, dar şi blând în acelaşi timp. E necesar să ştiu trecutul meu spiritual pentru o evoluţie mai bună. Fiind viaţa relativ scurtă, e mai greu de învăţat toate lecţiile decât dacă am trăi 250-300 de ani şi asta făcând un calcul simplu. La toate animalele, perioada maturizării se înmulţeşte cu 10, ex: câine matur la 2 ani, trăieşte 20 de ani. Omul e matur la 20 de ani; sunt şi idei care atestă durata de viaţă de 150-200 de ani a oamenilor în perioada dinainte de Isus. Am observat că o parte din antecesori au avut capacităţi telepatice sau parapsihice. Saleria Vitti şi IANOK Sverdlovski sunt exemple foarte bune, dar probabil nici Hant Lar Sai (călugăr), precum şi Mhu Kair (shaman) nu sunt de ignorat. Cuvântul "şaman" provine de la tribul Tungus din Siberia şi înseamnă "cel ce vede în întuneric"."

SORIN
18 iunie 2012
Bucureşti

< sus >

Episodul 6 - URHE

Finlandezul URHE KERINEN a trăit între anii 1473-1548. El s-a născut într-un sat de pe malul lacului Inari, situat în apropierea graniţei cu Rusia. Nu departe de vechiul cătun s-a dezvoltat marele oraş Ivalo. Părinţii lui URHE, Alno (tatăl) şi Rusk (mama), au avut 7 copii: 3 băieţi (Urhe, Rainen, Lork) şi 4 fete (Auhe, Lule, Masdi, Ürü). Familia lor era foarte săracă, supravieţuind din vânat şi pescuit, ocupaţile de bază ale lui Alno. Rusk, nevasta lui, se pricepea să coasă haine de iarnă din piei de animale, meşteşug transmis de la o generaţie la alta de urmaşi ai primilor locuitori ai Finlandei: laponii. Femeia învăţase de la mama ei să ţeasă preşuri la un bătrân dispozitiv din lemn, moştenit odată cu casa părintească. Cei 7 copii au crescut în condiţii modeste, învăţând ce este munca grea şi înţelegând ce înseamnă viaţa plină de privaţiuni. Cu toate că Finlanda fusese ridicată în anul 1284 la rangul de Ducat al Suediei, viaţa oamenilor de la ţară se desfăşura conform vechilor tradiţii lapone. Fetele familiei Kerinen au reuşit să se mărite, părinţii scăpând astfel de grija lor.

Cei trei băieţi, care aveau mulţi prieteni în zona lacului, aflaseră că, plecând spre sud, vor putea ajunge în ţări unde oamenii trăiau mult mai bine decât în ţara lor. În anul 1490, URHE, fiul cel mic, avea doar 17 ani, Rainen abia împlinise 19 ani, iar fratele cel mare, Lork, se pregătea să împlinească 22 de ani. Văzând că din satul lor băieţii plecau unul după altul în lume, cei trei şi-au luat rămas bun de la familie, promiţându-le părinţilor că se vor întoarce oameni bogaţi. Bogăţia au găsit-o, dar în satul natal nu s-au mai întors niciodată. Plecând spre sud, pe uscat şi pe apă, au ajuns în nordul Europei, iar de acolo, mai departe, oprindu-se în Spania. Au muncit pe unde s-a putut, dar visul lor de aur era să ajungă în "lumea nouă". Prilejul s-a ivit în anul 1498, când au reuşit să se îmbarce pe una din corăbiile lui Cristofor Columb, care se pregătea pentru noi descoperiri geografice, aflându-se în slujba suveranilor Spaniei. După traversarea chinuitoare a oceanului, au ajuns în nordul Americii de Sud. Dorind să înceapă o viaţă nouă pe pământul miraculos pe care poposiseră, fraţii finlandezi s-au oprit într-un port de pe ţărmul viitoarei ţări Venezuela. Modesta aşezare de pescari autohtoni şi imigranţi s-a dezvoltat în secolele urmatoare, devenind marele oraş-portuar Puerto la Cruz. Acolo şi-a trăit restul vieţii eroul nostru, URHE.

Având nevoie de familie şi locuinţă, s-a căsătorit cu o băştinaşă, fiica unui pescar. Aundi avea 17 ani când a devenit nevasta marinarului străin. Provenind dintr-un neam de femei prolifice, ea a adus pe lume 14 copii, dintre care au trăit doar 9. Ceilalţi 5 copii au decedat în fragedă pruncie, din cauza unor infecţii netratabile cu leacurile cunoscute în zonă. URHE, devenind şeful unei familii care tot creştea, şi-a dat seama că trebuia să muncească în aşa fel încât nevasta şi copiii lui să nu moară de foame şi mizerie. Nemulţumit de recolta pescărească obţinută zilnic împreună cu socrul său, URHE a decis să se îmbarce pe o corabie spaniolă care făcea curse anuale între Spania şi "lumea nouă". A muncit în solda spaniolilor până la vârsta de 50 de ani, când puterile şi starea sănătăţii nu au mai fost ca în tinereţe. Copiii lui au crescut cu mama lor şi cu bunicii, crezând că URHE era doar un musafir venit de departe.

Bărbatul, având o fire modestă şi cumpătată, asemănătoare strămoşilor săi laponi, sosea din drumurile sale cu saci şi lăzi conţinând obiecte de valoare, haine şi mai ales bani. Pivniţa casei construite de socrul său devenise aproape neîncăpătoare de-a lungul anilor. După retragerea lui pe uscat, URHE şi-a inventariat averea bine ascunsă, împărţind-o tuturor copiilor săi. Pentru el şi nevasta lui a păstrat ceva mărfuri şi mult aur, asigurându-şi astfel bătrâneţea. Cu toate că timp de peste 30 de ani trăise departe de ţara natală, URHE nu uitase niciunul dintre obiceiurile tradiţionale văzute în casa părintească. Moştenise de la tatăl său cultul familiei, grija deosebită pentru viaţa nevestei şi a copiilor săi. Dacă în copilărie dusese o viaţă austeră, după plecarea în lume avusese de multe ori ocazia să afle cum se fac banii din negustorie. Fraţii săi, Rainen şi Lork, aveau şi ei familii numeroase, aşa că în portul sud-american se formase de-a lungul anilor clanul finlandezilor. URHE, om cu fire dreaptă, devenise la bătrâneţe un negustor abil, foarte priceput în aprecierea calităţii mărfurilor achiziţionate de la marinarii spanioli. Atât cât îi stătea în putinţă, trecea peste setea lui de bani, mai scăzând din preţuri dacă îi plăceau clienţii în mod deosebit.

După 60 de ani devenise comod şi sedentar, ieşind rareori din curtea casei, doar atunci când acosta în port câte o corabie încărcată cu mărfuri. Îşi amenajase în curte un depozit, din care scotea mărfurile cerute la vânzare. Firea lui paşnică şi prietenoasă l-a ajutat să se aibă bine cu toată lumea din jurul său. Faptul că Aundi provenea dintr-un neam de amerindieni i-a creat bărbatului ei o atmosferă agreabilă în rândul populaţiei băştinaşe. URHE a trecut la cele veşnice după împlnirea celor 75 de ani ai zbuciumatei sale vieţi. Făcându-şi bilanţul înainte de a închide ochii pentru totdeauna, bărbatul s-a simţit mulţumit de el însuşi şi de tot ceea ce realizase în viaţă. O singură durere a purtat în suflet până în ultima clipă: nu reuşise să îşi respecte promisiunea făcută părinţilor săi, aceea de a se întoarce în casa lor, bogat şi fericit.

Prin forţa împrejurărilor, URHE a învăţat să folosească bâta şi cuţitul în luptele cu piraţii care le-au atacat corabia de multe ori. În acele situaţii critice, a ucis şi a schilodit numeroşi corsari, aşa cum i-au cerut comandanţii navelor. După retragerea din activitatea marinărească, el s-a străduit să dea uitării izbucnirile violente ale firii sale, comportându-se asemenea celui mai paşnic om.

Nina Petre
3 iulie 2012

COMENTARIUL LUI SORIN

"O să punctez asemănările dintre noi, pentru că deosebiri sunt puţine. URHE a fost un om muncitor, gata să se sacrifice pentru bunăstarea familiei lui. El a avut o fire modestă şi cumpătată, o fire dreaptă şi cinstită, a devenit în final un negustor foarte priceput, la fel ca şi ultimii 2 antecesori înaintea mea. A mai avut o fire paşnică şi prietenoasă. Fiecare antecesor a plecat cu un regret. În cazul lui, nu a reuşit să le arate părinţilor că a învins sărăcia. Antecesorii au avut setea de călătorii atât pe uscat, cât şi pe apă, dornici de putere şi de bani. În legătură cu violenţa lui, probabil că mai toţi bărbaţii din trecut au trebuit să lupte pentru o cauză nobilă sau mai puţin nobilă. Înainte nu se murea de bătrâneţe, era o ruşine să fii laş şi să nu porţi o luptă. Fiecare spirit are o încarnare mai violentă, pentru că vremurile erau aspre, erau războaie, era lupta de supravieţuire, lupta pentru un pământ, nu mai vorbim de umilirea şi chinuirea sclavilor, evreilor, prizonierilor, dar şi unui întreg popor, cum a făcut Hitler. Bărbaţii trebuiau să execute ordinele, pentru că alte cale nu exista, exista riscul să fii executat pentru trădare. Frica de piraţi era mare, iar apărarea era absolut necesară în cazul lui URHE. De exemplu, Giordano Bruno (1548-1600) a fost ars pe rug pentru că a avut "neruşinarea" să spună că Pământul gravitează în jurul Soarelui. El s-a născut în anul în care a murit antecesorul URHE Kerinen. Deci, aşa arăta perioada, dacă nu erai de acord, sufereai consecinţe grave. Şi URHE a trebuit să se subordoneze ordinelor.

Din câte am observat, majoritatea antecesorilor au fugit de violenţă şi au încercat să fie un exemplu bun atât pentru familie, cât şi pentru ceilalţi. Din punctul meu de vedere, karma violentă s-a manifestat prin moartea şocantă a lui Nikos Stavris, ultimul antecesor, dar şi în viaţa actuală. Mulţi oameni comit fapte oribile, dar pedeapsa întârzie să apară sau nu mai apare deloc în viaţa curentă. La mine se plăteşte totul într-un timp destul de scurt, fie ea şi o vorbă sau o faptă comisă neintenţionat. Cam asta am observat în cei 23 de ani. Uneori sunt "pedepsit" şi pe nedrept. În copilărie păţeam des asta, se vedea clar că destinul era construit de aşa natură, până şi gândirea era mai limitată, pentru a intra în bucluc şi a cerşi iertare."

SORIN
3 august 2012
Bucureşti

< sus >

Episodul 7 – ALUMA

Sardineza ALUMA RANUCCI a trăit între anii 1403-1460. S-a născut în localitatea Bitti, situată în apropierea masivului muntos Albo. Părinţii ei, Astro (tatăl) şi Ranasa (mama), au avut şase copii: două fete (ALUMA, Viara) şi patru băieţi (Edorro, Marco, Ardano, Juno).

Papa Bonifaciu VIII a oferit Sardinia ca feudă suveranilor de Aragon, care au ocupat-o în anul 1326. Dominaţia spaniolă asupra insulei a durat până în secolul 18, în ciuda numeroaselor răscoale ale populaţiei autohtone.

Veniturile familiei Ranucci proveneau din ocupaţia de muzicant a lui Astro şi cea de croitoreasă a nevestei sale. Astro cânta din voce şi din chitară în unicul bar de noapte din localitate. Omul avea o voce frumoasă, moştenită de la tatăl său, care făcuse parte din corul bisericii. Avea mult talent în interpretarea melodiilor populare transmise de la o generaţie la alta, dar se pricepea şi la cântecele spaniole, dorind să le fie pe plac stăpânilor hispanici. Ranasa făcea rost de baloturi de mătase orientală din care cosea şaluri şi rochii pentru nunţi, fiind foarte apreciată de cliente. Copiii au avut necesarul de hrană şi haine, dar ştiinţa de carte au primit-o, mai mult sau mai puţin, de-a lungul vieţii, pe unde s-a putut. Băieţii, puternic influenţaţi de ocupaţia aragoneză, au privit spre Spania cu multă speranţă încă din perioada adolescenţei. Devenind majori, au primit încuviinţarea părinţilor de a pleca unde vor. Edorro şi Marco, băieţii cei mari, s-au îmbarcat pe nave de război aparţinând casei imperiale a Aragonului. Ardano şi Juno, sătui de zvonurile despre neobositele războaie din Europa, au preferat marina comercială. Fetele, ALUMA şi Viara, ştiau că unica şansă de a-şi salva viitorul într-un mod onorabil era pasul căsătoriei. Fata cea mică, Viara, s-a măritat la 17 ani cu un marinar din Malaga, stabilindu-se definitiv pe teritoriul spaniol.

Sora ei mai mare, ALUMA, a stârnit iubirea unui chitarist care cânta în acelaşi bistro cu Astro. În vârstă de 29 de ani şi trecut prin multe aventuri cu tot felul de femei, Riccardo Santi simţea nevoia întemeierii unei familii, dorind să aibă o soţie iubitoare şi fidelă, care să aducă pe lume mulţi copii. Cunoscând-o pe ALUMA de pe vremea când se juca pe stradă cu fetiţele, i-a admirat evoluţia firească, iar când a considerat-o bună de măritat, a cerut-o în căsătorie. La aproape 19 ani, ALUMA a devenit nevasta lui Riccardo, lumea compătimind-o pentru că îşi luase un bărbat neserios în privinţa femeilor. Riccardo o cucerise cu fizicul său agreabil, cu darul de povestitor şi cu felul minunat de a cânta la chitară. Vocea caldă şi impresionantă a ALUMEI l-a făcut pe Riccardo să creadă că va scoate mulţi bani de la clienţi dacă nevasta lui va accepta să cânte acompaniată de el. ALUMA, care primise de la mama ei o educaţie catolică rigidă, nu concepea ca o femeie serioasă, bine crescută, să cânte într-o cârciumă. De aici au început neînţelegerile dintre cei doi soţi. Riccardo a continuat să cânte nopţi întregi la cârciumă, înlocuindu-l pe socrul său, Astro, după ce acesta s-a îmbolnăvit grav cu inima. Neavând solistă timp de câteva luni, numărul chefliilor a scăzut, iar patronul a adus într-un târziu o cântăreaţă de origine franceză, care lucrase la un circ ambulant. După sosirea Odettei la cârciumă, liniştea din familia ALUMEI a luat sfârşit. Îndrăgostit peste măsură de partenera lui, Riccardo a început să lipsească şi ziua de acasă. ALUMA se pregătea de naşterea primului copil, iar soţul ei devenise un musafir în casa lor. Sfătuindu-se cu mama ei, Ranasa, aceasta i-a explicat că muzicanţii îşi făceau de lucru cu femei uşoare, iar nevestele lor nu aveau altă cale decât să le suporte viaţa aventuroasă, aşteptându-i să se potolească la bătrâneţe. Ascultându-şi mama, ca întotdeauna, tânăra femeie s-a prefăcut a nu lua în seamă indiferenţa soţului. A născut o fetiţă superbă, pe care au botezat-o Chiara. A fost singurul copil conceput cu Riccardo. Fetiţa avea doi anişori când a rămas orfană de tată. Amanta lui Riccardo, trufaşa Odette, l-a pedepsit cu moartea pentru refuzul său de a-şi părăsi familia. După ce l-a înjunghiat mortal, a fugit de pe insulă cu o corabie turcească, pierzându-şi urma prin ţările Orientului.

Patronul restaurantului, care între timp devenise un local de zi şi de noapte, intrase în panică, nemaigăsind o solistă şi un chitarist. Din dorinţa de a-şi salva fostul patron de la faliment şi pe fiica sa de la sărăcie, Astro s-a oferit să cânte ziua la chitară, acompaniind-o pe ALUMA, a cărei voce rămăsese nealterată de zbuciumul sufletesc. Aşa a ajuns eroina noastră solistă de muzică tradiţională, câştigând suficient de mulţi bani pentru a-şi creşte fetiţa în condiţii civilizate. Având o fire energică, la fel ca şi mama ei, simţul datoriei faţă de familie depăşea orice fel de tentaţie care ar fi putut-o îndepărta de viaţa normală.

Un nobil spaniol sosit în control pe insulă, om de încredere al suveranului de Aragon, a ajuns şi în localul unde cânta ALUMA. Orando Savis, bărbat necăsătorit în vârstă de 30 de ani, s-a îndrăgostit de ALUMA, propunându-i prietenia lui şi stabilirea în Spania. Gândindu-se că în Bitti viitorul ei şi al fetiţei devenise nesigur, femeia a acceptat protecţia lui Orando. Părăsind localitatea natală, ca şi sora ei, a regăsit-o pe Viara la reşedinţa din Malaga, unde îşi creştea cei 3 copii. Orando le-a adăpostit pe mamă şi fiică în somptuosul său castel de pe malul lacului Yesa, aflat în nordul ţării, la sud de munţii Pirinei. Considerându-se prea săracă pentru a deveni soţia unui om atât de bogat şi influent, ALUMA şi-a acceptat condiţia de amantă, bucurându-se că va avea un loc civilizat unde să trăiască şi să îşi crească fata. Nu s-a arătat disperată atunci când Orando a anunţat-o că s-a căsătorit cu o tânără bogată de origine nobilă, ca şi el. Aveau împreună o fetiţă pe care ALUMA o creştea alături de Chiara. Fiind nevoit să îşi aducă nevasta în castel, ALUMA şi fetele s-au mutat într-o vilă situată la zeci de kilometri distanţă, în zona de munte, unde peisajul era de vis.

ALUMA a trăit doar 57 de ani, aflându-se mereu sub protecţia lui Orando. Când fetele ei au ajuns la vârsta majoratului, Orando le-a măritat cu fii de negustori, care se ocupau cu milităria. Rămasă singură, ajutată fiind de două servitoare şi un grădinar, ALUMA şi-a petrecut ultimii 10 ani din viaţă în liniştea casei dăruite de Orando, rugându-se pentru sănătatea lui şi fericirea fiicelor sale. Având o ţinută sobră şi o comportare de mare doamnă, cele câteva familii din apropiere o credeau rudă cu protectorul ei. ALUMA nu discutase cu nimeni cât timp a locuit în casele lui Orando despre originea ei modestă şi părinţii săraci rămaşi pe îndepărtata Sardinie. Firea ei discretă a ajutat-o să supravieţuiască printre străini, fără a ajunge în gura lumii. Deosebit de recunoscătoare bărbatului care a ajutat-o să trăiască în demnitate, ea i-a înţeles pasiunile şi obligaţiile rangului nobiliar, evitând să devină categorică în discuţiile cu el. Neputând să uite ticăloşia femeii care i-a ucis soţul, pe neastâmpăratul Riccardo, ALUMA a ajuns la convingerea că, în acele vremuri nesigure şi încărcate de violenţă, rolul femeilor înţelepte era de a-şi sprijini bărbaţii să supravieţuiască, tolerându-le defectele şi faptele nelalocul lor.

Nina Petre
30 august 2012

COMENTARIUL LUI SORIN

"Într-adevăr, o altă încarnare interesantă, din nou asemănări izbitoare între mine şi antecesor. În principiu, sunt aceleaşi asemănări între mine şi Aluma ca şi în cazul celorlalţi antecesori. Cel mai probabil grija pentru familie (atât pentru partenerul de viaţă, cât şi pentru copii), bunăstarea familiei, precum şi siguranţa familiei le întâlnim la toţi cei 7 antecesori descrişi până acum. Spre diferenţă de cealaltă antecesoare Saleria, Aluma a suferit în sinea ei pentru că nu era nobilă şi poate că problemele nu mai apăreau atât de frecvent, mai ales în planul sentimental. Dar o concluzie sigură putem trage: cu toate că Saleria era nobilă, nu a avut nici ea fericirea mult căutată, ca şi Aluma. Deci fericirea sau tristeţea poate apare o bună parte din viaţă şi la cei bogaţi, şi la cei săraci. Ambele antecesoare au dus vieţi zbuciumate, deşi din punct de vedere financiar au fost total diferite, dar sufletul sensibil, tăcut şi familist a fost acelaşi.

Poate că o singură greşeală au făcut amândouă şi anume că au fost dispuse sau chiar "au înghiţit" până la capăt anumite evenimente pe care le-au trăit. De pildă, Saleria a dus cu ea până la final secretul numelui asasinilor şi de asemenea a trăit fără nicio schimbare după moartea soţului până la final. La Aluma, lucrurile au stat asemănător, chiar dacă evenimentele au fost diferite. Era dispusă să-i ierte primului soţ toate infidelităţile şi escapadele şi să trăiască până la capăt astfel. Şi cu al doilea soţ (amant) a repetat la fel. Chiar dacă, ştiindu-l căsătorit cu o femeie de acelaşi rang ca el, ea a preferat să ducă o viaţă liniştită şi să închidă din ochi din nou, punând din nou pe primul plan fericirea şi siguranţa copiilor, ca şi în cazul Saleriei.

Din nou avem un alt caz care relevă că intenţiile spiritului şi termenul de "fericire" sunt noţiuni total diferite faţă de ceea ce numim "viaţa liniştită" pe Terra. Poate că fericirea şi liniştea, aşa cum o percepem noi, oamenii, nu au acelaşi sens şi pentru spirite. Pentru spirit, evoluţia continuă, cu obstacole sau fără, e cea mai mare fericire. Din moment ce ai învăţat tot la un examen, eşti liniştit şi fericit. Aşa şi spiritele, pe măsură ce înaintează în evoluţie, devin fericite şi libere."

SORIN
12 septembrie 2012
Bucureşti

< sus >

Episodul 8 – HANT

Indonezianul HANT LAR SAI a trăit între anii 1305-1384. A văzut lumina zilei într-un sat de pe insula Tarakan, aceasta fiind situată la est de insula Kalimantan, în apele Mării Sulawesi. După descoperirea micii insule de către navigatorii portughezi, în apropierea micului sat s-a dezvoltat oraşul care astăzi se numeşte Tarakan. Părinţii lui HANT se numeau Kim Ru şi Nar La. Cei doi au avut zece copii: trei fete (Dohi, Kaw, Rodo) şi şapte băieţi (HANT, Makudu, Marraki, Rodas, Lanko, Tuske, Mist). Întreaga familie trăia din ceea ce îi oferea natura înconjurătoare: vietăţi de apă şi de uscat, plante comestibile. Kim Ru pleca în zorii zilei în cautare de hrană, iar nevasta lui, pe lângă îngrijirea gospodăriei şi a copiilor, confecţiona haine şi sandale din fibre de plante. Cu toţii priveau la rarele plute venite de departe, ai căror vâslaşi vorbeau limbi necunoscute. Le aduceau celor de pe insulă şiraguri cu mărgele colorate şi brăţări, primind în schimb fructe şi vânat, ca hrană pentru lungul drum al întoarcerii în ţinuturile lor. Erau singurele evenimente deosebite care le tulburau monotonia vieţii. Copiii, înzestraţi cu entuziasmul şi imaginaţia specifice vârstei, priveau visători spre marea nesfârşită, aşteptând mereu să se întâmple câte ceva deosebit. Fetele şi-au găsit bărbaţi înainte de a deveni majore, mica lor insulă fiind vizitată de tineri sosiţi cu plutele de pe marea insulă (Kalimantan), dornici să cumpere copile frumoase. Cel mai mare dintre băieţi, Makudu, a plecat pe marea insulă, căutându-şi norocul de cum împlinise 14 ani. Fratele său mai mic cu un an, HANT LAR, l-a aşteptat cu răbdare timp de câteva luni, dorind să afle noutăţi despre viaţa oamenilor de acolo. Makudu, revenind acasă, în bordeiul care adăpostea întreaga familie, le-a povestit tuturor că, dincolo de mica apă care le despărţea insulele, oamenii mâncau mai bine decât ei şi se rugau în clădiri frumoase, mari, adorându-l pe zeul Buddha. S-au mirat cu toţii, spunând că este o prostie să îngenunchezi în faţa unor statui şi să te rogi la ele, în timp ce natura este plină de duhuri care o stăpânesc foarte bine. Modesta comunitate de pe insula Tarakan se va afla în deceniile următoare la confluenţa a trei sisteme religioase, care îşi vor disputa supremaţia asupra credincioşilor: animismul, budismul şi islamismul.

După plecarea lui Makudu spre marea insulă unde îşi găsise de lucru ca pescar, s-a pregătit de drum şi fratele mai mic, HANT. Dornic să cunoască lumea templelor budiste, care îl atrăgea ca un magnet, băiatul şi-a părăsit familia când abia împlinise 15 ani. Ajuns pe marea insulă, a muncit pe unde s-a putut, primind în schimb câteva monede cum nu mai văzuse niciodată. Spunând peste tot că vrea să ajungă la un templu budist, a fost îndrumat spre cel mai generos, renumit prin amabilitatea călugărilor în primirea tinerilor dornici să intre în mijlocul lor. Mergând luni de zile din schit în schit, a ajuns în final la cel recomandat de unii şi de alţii. Renumita aşezare monahală era ascunsă într-o pădure deasă de la poalele masivului muntos denumit astăzi Muller, în apropierea albiei râului Mahakam. Băiatul a fost acceptat de slujbaşii templului, convertit la religia budistă şi supus unui obositor program zilnic de muncă şi rugăciuni. Entuziasmat de noua lui credinţă, HANT şi-a văzut de treburi, fără a se plânge de foame sau oboseală. Avea în adâncul fiinţei sale o sete de cunoaştere a lumii şi naturii pe care până atunci nu reuşise să şi-o potolească. Obişnuit de mic copil să se roage la stele şi la pomii din jurul satului, se simţea copleşit de măreţia credinţei călugărilor budişti, care venerau nişte statui impozante, îndemnându-i pe toţi la respect şi iubire pentru zeul pe care îl întruchipau.

Anii au trecut pe neobservate, adolescentul de altă dată s-a maturizat, ajungând un bărbat timid, gânditor, închis în sine, cu vorba cumpătată şi gesturile foarte controlate. Era întru totul pe placul colegilor săi, care i-au oferit calitatea de călugăr-preot. Aceasta însemna să poarte haine mai frumoase şi să primească un plus de hrană, mâncarea nefiind niciodată de ajuns pentru a-i potoli foamea. HANT ar fi putut pleca oricând spre lumea liberă a păcătoşilor de oriunde, dar un motiv important îl reţinea în micul templu: dorinţa de a cerceta documentele secrete ascunse adânc sub temelia clădirii, la care nu mai umblase nimeni de ani de zile, după moartea călugărului înţelept Darman. Acesta, renumit pentru ştiinţa sa în cunoaşterea oamenilor şi a naturii, primea deseori vizitele unor oameni înspăimântaţi, care îi cereau să le păstreze în mare taină scrierile valoroase şi obiectele de cult găsite în diverse locuri ascunse. Temându-se pentru viaţa lor, din cauza hoţilor dispuşi oricând să ucidă pentru a pune mâna pe obiecte de valoare, îi aduceau bătrânului înţelept Darman comorile lor, fiind ferm convinşi că el le va păstra până când omenirea va avea nevoie de ele. Obţinând cu mare greutate permisiunea de a intra în subteranul mânăstirii, aceasta fiindu-i dată de călugărul bătrân care conducea întregul colectiv, HANT a pătruns în cotloanele pivniţei uriaşe, unde se aflau şi osemintele călugărilor care trăiseră în sfântul lăcaş. În grote bine ascunse, zăceau numeroase lăzi făcute rudimentar, pline cu tot felul de obiecte ciudate, dăruite de vizitatori de-a lungul zecilor de ani de când fusese construit templul. Existau şi desene greu de descifrat, iar scrierea folosită îi era necunoscută lui HANT. El învăţase să scrie şi să citească în limba folosită de colegii săi, dar ştiinţa lui sumară nu i-a folosit la descoperirea adevărului informaţiilor conţinute de obiectele străvechi. S-a ocupat în anii următori de consolidarea zidurilor pivniţei ramificate în multe direcţii. A reparat lăzile putrezite, a curăţat obiectele din metal, bucăţile de lut cu desene şi texte necunoscute, a lipit fragmentele de vase din lut. Până la sfârşitul zilelor sale, HANT numai cu aşa ceva s-a ocupat. Nimeni dintre colegii săi nu a avut voie să intre în subteran, astfel rămânând păstrată cu sfinţenie taina misterioasei pivniţe.

Intrând în cea de-a doua tinereţe, înţeleptul HANT a început să primească viziatori, oameni dornici să afle cât mai multe despre credinţa budistă. La 79 de ani, bătrânul HANT a închis ochii pe vecie, luând cu el taina comorii de cultură străveche ascunsă în adâncul pământului. Fiind obligat să îşi păstreze castitatea de bărbat, el nu a avut niciodată de a face cu femei în intimitate, din acest motiv rămânând fără urmaşi. Nepotul Hunkud, fiul cel mare al fratelui său Mist, l-a vizitat de mai multe ori până când, la 30 de ani, şi-a părăsit nevasta şi cei doi copii, intrând în sfântul lăcaş alături de unchiul HANT. Copiii lui Hunkud, crescând mari şi venind în vizită de câteva ori în vremea când HANT încă mai trăia, au aflat de la tatăl lor despre comoara din pământ pe care o îngrijea bătrânul preot. După moartea lui HANT, cei doi nepoţi ai lui au pătruns în templu cu câţiva hoţi înarmaţi, au ucis câţiva dintre călugării pe care i-au prins, restul scăpând cu viaţă ascunzându-se în pădure. Atacatorii au intrat în subteran, de unde au furat cât au putut să ducă în spinare. Au revenit după câteva săptămâni, luând şi restul din marea comoară. Au vândut tot ce au furat, primind sume mari de bani de la marinarii străini. Aşa au ajuns numeroase documente străvechi în mai multe colţuri ale lumii.

Nina Petre
5 octombrie 2012

COMENTARIILE LUI SORIN

"Şi pe mine mă impresionează templele budiste, la fel ca şi pe HANT. În această frază: "La maturitate a ajuns un bărbat timid, gânditor, închis în sine, cu vorba cumpătată şi gesturi controlate" mă regăsesc şi eu într-o proporţie destul de mare. Dorinţa lui de a cerceta documente şi locuri secrete o am şi eu.

A avut stăpânire de sine, răbdare şi ambiţie atât în cazul reparaţiei obiectelor vechi, cât şi în cazul castităţii. Nu ştiu dacă aş putea să fiu pe aceeaşi lungime de undă cu el în acest caz, deoarece am dorinţa de cunoaştere şi schimbare permanentă. Nu rezist să fac acelaşi lucru şi să stau în aceeaşi locaţie mai mult timp.

Drama adevărată s-a concretizat atunci când nepoţii lui HANT au dat buzna în templu şi au ucis călugări nevinovaţi, asta doar pentru îmbogăţire. Au dat dovadă de egoism şi minte îngustă.

Şi aţi avut dreptate cu concluzia pe care aţi tras-o şi anume că semăn cu HANT la aceste capitole: setea de cunoaştere a Universului, a fiinţei umane, a legăturii telepatice dintre fiecare om şi natura terestră.

Mi s-a părut interesant ce aţi scris în legătură cu karma colectivă a japonezilor. Deci uneori nu contează doar karma spiritului, ci şi a poporului din care faci parte. Uneori legile Universului sunt destul de dure şi oamenii nu ezită să critice Divinitatea pentru necazurile de zi cu zi. Uneori e nedrept ce li se întâmplă unor oameni nevinovaţi, dar trebuie să fie atât ei, cât şi noi, înţelegători."

SORIN
9 octombrie 2012
Bucureşti

"De câteva zile e invadat TV-ul de înghesuiala mare de la patriarhie, stat la coadă ore în şir, în frig şi în suferinţă. Ce consideraţi că este? Naivitate? Miile de oameni care stau sunt răsplătiţi toţi? Nu vreau să par răutăcios, dar parcă li s-ar da un apartament. Păi, ei aşteaptă minuni, dar nu ar pune în aplicare dăruirea, iertarea şi credinţa. Sunt curios câte cazuri au fost rezolvate doar stând la coadă şi, în final, sărutând moaştele? Personal, ştiu că Sf. Nectarie îi ajută şi pe cei care nu cred, dar nu e verificat. Probabil că trebuie să ai o putere mare de a te ruga. Şi ce fel de probleme pot să aibă oamenii aceia cărora li s-a luat şi interviu, de au dorinţa aşa arzătoare de a vedea moaştele? Eu, de exemplu, ghinioanele mi le fac singur. Măcar sunt sincer. Unii oameni au puterea de a-şi schimba până şi destinul şi de a-şi anihila karma. Deci puterea e în noi şi, de rugat, poţi să te rogi şi de la distanţă. Personal, mă duc o dată la 3 luni să aprind nişte lumânări. Nu înţeleg comportamentul unor femei care stau la biserică timp de 24 ore nemişcate, în genunchi şi cu 12 lumânări aprinse în faţă. Ce păcate să fi săvârşit acele tinere?"

SORIN
29 octombrie 2012
Bucureşti

< sus >

Episodul 9 – MHU

Eroul episodului nr.9 este neozeelandezul MHU KAIR, care a trăit între anii 1224-1288. MHU s-a născut într-un trib de vânători moa, adăpostit într-o pădure sălbatică situată pe Insula de Nord. Pădurea înconjura un lac superb, acesta fiind denumit ulterior Taupo. Locuitorii satului trăiau în epoca de piatră, păstrând obiceiurile străvechi transmise de la o generaţie la alta. Părinţii lui MHU se numeau Rroh (tatăl) şi Adu (mama). Cei doi au avut 13 copii, dintre care 6 au decedat în primii ani de viaţă, din cauza condiţiilor precare de igienă. Dintre cei 7 rămaşi cu zile, 4 au fost băieţi (Mhu, Odonku, Nater, Lundur), iar ceilalţi 3, fete (Rde, Modu, Rral). În timpul vieţii lui MHU, Insula de Nord a adăpostit valuri succesive de imigranţi polinezieni (maori) originari din Pacificul răsăritean, majoritatea plecaţi din Insulele Hawaii. Un grup de nou veniţi maori şi-a înfiinţat un sat fortificat pe malul lacului, acesta primind denumirea de Taupo. În secolele următoare, Taupo a devenit un oraş înfloritor, care a atras numeroşi refugiaţi din triburile ascunse prin păduri.

MHU, fiind cel mai mare dintre copiii născuţi de mama sa, a trecut prin cele 6 drame ale familiei, asistând neputincios la agonia şi moartea unor fraţi mai mici. Întreaga familie era formată din oameni simpli, cu suflet sensibil şi atitudine plină de respect faţă de toţi membrii comunităţii. Pacea, armonia şi ajutorul reciproc domneau între cele câteva zeci de fiinţe care populau satul. Violenţa era folosită doar la vânătoare, hrana zilnică fiindu-le necesară tuturor. Condiţiile igienice lipseau cu desăvârşire, apa lacului şi stropii de ploaie constituind elementele de bază pentru curăţirea trupului.

Cei 7 copii rămaşi în viaţă au trecut prin selecţia naturală, crescând voinici şi rezistenţi la îmbolnăviri. Fetele şi-au găsit bărbaţi în tribul lor. Fraţii lor, discutând cu bărbaţi care îşi constituiseră familii cu femei maori, s-au înţeles să plece de acasă în căutarea unei vieţi mai bune. Şi-au părăsit pe rând satul copilăriei de cum s-au maturizat, simţindu-se în stare să meargă pe drumul speranţei. Toţi 4 s-au stabilit în Taupo, găsindu-şi neveste şi ocupându-se cu vânătoarea şi pescuitul.

După plecarea ultimului băiat, Lundur, părinţii au rămas singuri în coliba lor modestă. MHU i-a adus în casa lui, ocupându-se de ei până când au plecat la cele veşnice. De pe vremea când era copil şi începuse să înţeleagă ce se întâmplă în jurul său, MHU a deprins bunul obicei al familiei, acela al grijii faţă de cei apropiaţi. Aşezat bine în Taupo, unde îşi construise o colibă mare, în stil polinezian, el şi-a luat drept nevastă o fată provenită dintr-o familie de maori, de care a fost foarte mulţumit toată viaţa. Cu toate că nevasta lui, Mule, s-a pornit repede pe naşterea copiilor, MHU nu şi-a neglijat obligaţia de a-şi ajuta fraţii şi părinţii. După ce i-a văzut pe Odonku, Nater şi Lundur la rostul lor, Rroh şi Adu au poposit în casa fiului cel mare, fiind foarte mulţumiţi de grija cu care MHU şi Mule i-au înconjurat zi de zi. Bucuria cea mai mare a fost creşterea celor 9 copii născuţi de Mule. De nepoatele lor, 3 la număr, s-a ocupat mai ales Adu. Rroh şi-a luat în grijă nepoţii. Împreună cu MHU şi bunicul lor, copiii au învăţat de mici să vâneze, să pescuiască în apa lacului şi să facă treburile mai grele în jurul casei.

Viaţa lor simplă, puternic dependentă de natura înconjurătoare, i-a determinat să îşi păstreze obiceiurile străvechi, cărora li s-au adăugat elemente din cultura polineziană. Bărbaţii maori mai în vârstă i-au învăţat pe băştinaşii amestecaţi printre ei să îşi construiască plute solide pentru pescuit, care nu riscau să se scufunde atunci când începea câte o ploaie abundentă.

MHU, omul priceput la toate, învăţase de mic, trăgând cu ochiul la vraciul satului din pădure, cum se fierbeau ierburile de leac şi cum se descânta la căpătâiul bolnavilor. MHU învăţase să taie rănile infectate, să le ungă cu alifii cicatrizante şi să cheme în ajutor duhurile văzduhului atunci când avea nevoie de mai multă putere vindecătoare. Pe măsură ce îmbătrânea, bărbatul îşi mărea faima de înţelept, fiind pregătit oricând să le dea sfaturi folositoare celor din jur.

Mule, nevasta lui, nefiind iniţiată în ştiinţa tămăduirii, MHU i-a transmis cunoştinţele sale fiicei mai mari, Dunele. Când aceasta a fost în stare să continue munca tatălui său, MHU s-a retras în liniştea colibei pe care şi-o construise la mică distanţă de casa familiei sale. Acolo stătea toată ziua, discutând cu diverşi vizitatori, majoritatea fiind oameni în vârstă. Cu toţii îşi depănau amintirile din tinereţe, mai ales maorii care străbătuseră distanţe uriaşe pe apa oceanului, până când poposiseră pe marea şi primitoarea insulă.

Împlinind 64 de ani, MHU a început să îşi presimtă sfârşitul. Cu toate că era un bărbat voinic, încă în putere şi destul de sănătos, el a simţit că avea să i se întâmple un accident din care nu va scăpa cu viaţă. Cu câteva zile înainte de a muri, a visat noaptea că a fost înţepat de o insectă veninoasă. Nu a durat mult până la împlinirea cumplitului vis. Rana produsă de înţepătura insectei s-a cangrenat în decurs de câteva ore, iar piciorul bolnav s-a umflat peste măsură. Dunele, cu toată ştiinţa ei, nu a reuşit să îşi salveze tatăl de la moarte. Acesta, delirând din cauza febrei, nu i-a putut spune fetei ce leacuri să îi aplice, în speranţa salvării sale. După câteva ore de la înţepătură, MHU şi-a dat duhul, scăpând astfel de chinurile agoniei.

Nina Petre
6 noiembrie 2012

COMENTARIUL LUI SORIN

"Cea mai interesantă parte din viaţa lui Mhu este atunci când trăgea cu ochiul la vraciul satului şi a început să îşi dezvolte abilităţile. El, pe lângă procedeele clasice, chema în ajutor şi duhuri atunci când vindeca oameni. El se pare că avea şi premoniţii, un exemplu fiind chiar visul de dinaintea morţii. Pe lângă calitatea de bun familist, moştenită de la toţi antecesorii, pe care aţi şi evidenţiat-o, la sfârşit aţi menţionat un alt lucru important şi anume abilitatea de a comunica cu spirite, pe lângă un stil de viaţă demn de urmat. Deja am în trecutul spiritual pe Saleria Vitti şi Ianok Sverdlovski care au chemat ani în şir spiritul partenerului de viaţă. Mhu Kair este un alt antecesor care a chemat diverse duhuri bine intenţionate. Şi Hant Lar Sai, deşi nu chema sau vorbea cu spiritele, a fost un om deosebit de religios din toate punctele de vedere, nu doar al rugăciunii şi meditaţiei îndelungate.

Într-adevăr, am o grijă şi faţă de cei din jur, parcă nu pot rămâne indiferent, în orice tip de activitate sau domeniu. E bine pusă întrebarea dacă voi rămâne la stadiul oferirii unui ajutor doar în vorbe bune sau bani, sau voi aplica terapii complementare. Sigur că, dacă aş fi iniţiat, nu aş rămâne indiferent."

SORIN
13 noiembrie 2012
Bucureşti

< sus >

Episoadele spirituale de mai sus se regăsesc în cartea

"VIEŢILE ANTERIOARE ALE SPIRITULUI - volumul 1", autor NINA PETRE

 

Episodul 10 – MDOHE

Episodul spiritual nr.10 o are ca eroină pe MDOHE (1116-1199), descendentă a unui neam de eschimoşi refugiaţi de pe ţărmul Oceanului Arctic, fiind alungaţi de frig şi de violenţa cuceritorilor vikingi.

La rândul lor, vikingii, originari din ţinuturile Norvegiei de astăzi (denumiţi normanzi), au fost izgoniţi prin constrângerea statală a primei unificări regale din anul 872. După ce au populat Islanda, normanzii şi-au continuat expansiunea spre vest, întemeind aşezări în sudul Groenlandei (începând cu anul 986). Din Groenlanda au pornit pe 3 direcţii, vizând cucerirea unor noi teritorii. O parte dintre curajoşii navigatori a pornit spre sud, ajungând în ţinutul Vinland (peninsula Labrador). Alţii s-au îndreptat spre vest, reuşind să pătrundă în Golful Hudson. Cei al căror curaj le punea la mare încercare limitele rezistenţei fizice au ales calea vieţii sau a morţii, îndreptându-se spre nord, unde îi aşteptau apele ucigaşe ale Oceanului Arctic. Unii dintre ei au supravieţuit frigului şi gheţurilor nesfârşite, explorând, în următoarea sută de ani, nordul continentului descoperit cu mari sacrificii umane. O mare parte dintre eschimoşii înspăimântaţi de sălbăticia noilor cuceritori au migrat spre sud, de-a lungul coastei vastului teritoriu denumit ulterior Alaska. Unii dintre ei s-au stabilit pe insulele vulcanice componente ale Arhipelagului Aleutinelor.

MDOHE, femeia supusă acestei cercetări, s-a născut pe insula vulcanică numită astăzi Unimak, situată în vecinătatea peninsulei Alaska. Dominată de muntele vulcanic Shishaldin, acest ţinut izolat de lume le oferea locuitorilor săi condiţii naturale modeste pentru traiul zilnic, dar şi o teamă permanentă de "duhul focului", care se putea prăvăli peste ei, cu limbile lui de lavă fierbinte. Aşa s-a întâmplat când MDOHE avea 12 ani. Erupţia de lavă i-a ucis părinţii şi opt dintre fraţi. Au rămas vii, ca printr-o minune a zeilor naturii, doar MDOHE împreună cu surioara ei Ronku şi frăţiorul Ronuk. Amândoi erau mai mici ca vârstă decât ea. Părinţii lor, Ruhisd (tatăl) şi Urhras (mama), au rămas acoperiţi de lavă. Cei 3 supravieţuitori au fost luaţi în barca lui de un bărbat curajos, ajungând cu bine pe continent, în sudul peninsulei Alaska. Au nimerit tot într-o zonă vulcanică, dar muntele ameninţător se afla departe de ţărmul mării. Modesta aşezare portuară unde s-au stabilit era populată cu refugiaţi alungaţi ca şi ei de vitregia vieţii. Astăzi, localitatea se numeşte Port Moller, având un rol important în pescuitul pe Marea Bering.

MDOHE şi surioara ei s-au străduit să îşi amenajeze o gospodărie, ajutate de Runuk şi de câţiva vecini inimoşi. Băiatul, ştiind de la tatăl său cum să pescuiască, le-a asigurat hrana zilnică. Cele două fete nu ştiau altceva să facă decât să vadă de gospodărie, aşteptându-şi răbdătoare viitorul. MDOHE, având o minte ageră ca şi mama ei, presimţise catastrofa naturală ce urma să vină. Urhras îşi instruise copiii cu câteva săptămâni înainte de izbucnirea vulcanului cum să apeleze la ajutorul eventualilor supravieţuitori. Urmându-i sfaturile, cei trei sărmani supravieţuitori s-au descurcat după cum s-a putut. Ştiind că nu prea departe de noua localitate se mai afla un munte periculos, MDOHE ar fi vrut tare mult să afle când va izbucni o nouă catastrofă. Curiozitatea ei şi-a găsit un sprijin după ce a cunoscut-o pe bătrâna ghicitoare Hrau. Aceasta, provenind şi ea dintr-un neam de eschimoşi, se baza pe manifestările naturii în descifrarea tainelor viitorului. Femeia avea în cabana ei tot felul de ustensile ajutătoare pentru ghicit: ghiocuri, muşchi uscat ascuns în piele de animal, făclii pe care le aprindea la nevoie, beţişoare de diverse forme ciudate, pietricele, oase de peşte etc. Hrau cunoştea numeroase metode pentru ghicit viitorul, dar se pricepea şi la tămăduirea bolilor cu leacuri oferite de natura înconjurătoare. În acel ţinut îndepărtat şi în acele vremuri dure pentru supravieţuitori, fiecare om se descurca după cum se pricepea, în dorinţa de a-şi prelungi viaţa. Locuind aproape de binefăcătoarea ei, MDOHE i-a fost ucenică, din nevoia de a-şi ajuta familia în desele cazuri de îmbolnăviri.

Anii au trecut, iar fata de 17 ani, MDOHE, a fost cerută de nevastă, aşa săracă lipită pământului cum era. Pretendent la întemeierea unei noi familii era tăietorul de lemne Muhrual, cu 2 ani mai în vârstă decât ea. Uimită de atâta noroc, fata i s-a alăturat bucuroasă, coliba mărindu-se cu o nouă încăpere construită de Muhrual. Viaţa plăpândei femei a luat o nouă cotitură, MDOHE primind un mare ajutor din partea bărbatului. Acesta s-a ocupat şi de viitorul fetei mai mici, Ronku. I-a găsit repede un bărbat care a dus-o în cabana lui. Runuk, fratele lui MDOHE, s-a înţeles bine cu binevoitorul său cumnat, începând împreună un comerţ în natură cu lemne, peşte şi vânat. Aşa firavă la trup cum era, MDOHE a dat naştere la patru copii. Fetele ei, Lande şi Ohril, au ajutat-o de mici în treburile casei, lăsându-i timp suficient pentru ghicitul viitorului şi al bolilor. Murdu şi Tikral, ajunşi vânători şi pescari neînfricaţi, şi-au bucurat părinţii cu firea lor ascultătoare, plină de iubire şi respect.

MDOHE a trăit uimitor de mult: 83 de ani, în ciuda fragilităţii trupului şi a vieţii aspre pe care a dus-o încă din copilărie. Mintea ei sclipitoare părea a nu fi pământeană, femeia comportându-se ca o înţeleaptă ce acumulase în ea toată înţelepciunea strămoşilor din gheţurile nesfârşite. Cu toate că trecuseră generaţii întregi, intuiţia pericolului şi instinctul de conservare erau la MDOHE în stare aproape perfectă. Ea ştia la începutul fiecărei zile ce urma să se petreacă în preajmă, grăbindu-se să-i avertizeze pe cei din jur dacă îi pândea vreun pericol. De-a lungul zecilor de ani ai vieţii, MDOHE a ajutat numeroşi oameni să scape de boli şi moarte timpurie. Binecuvântările celor salvaţi şi mulţumirea de a face mereu fapte bune i-au prelungit viaţa în mod miraculos, ea scăpând de câteva boli grave în perioada tinereţii. La 83 de ani avea bărbatul în putere şi 23 de nepoţi, dăruiţi de cei 4 copii ai săi.

Nina Petre
8 februarie 2013

COMENTARIUL LUI SORIN

"Interesantă lecţia de istorie, e educativ să ştie toţi oamenii despre ce a fost acum 800 ani. Dramatică copilăria lui Mdohe, nu e uşor să ai părinţii morţi la vârsta de 12 ani. O lecţie de viaţă într-adevăr pentru mulţi şi anume cum cele 2 surori s-au străduit să îşi amenajeze gospodăria şi fratele care s-a dedicat pescuitului pentru a asigura un trai decent.

Puţini oameni puteau să reziste la fel ca Mdohe. A luptat până la capăt, păsându-i şi de ceilalţi din jurul ei şi salvându-i de la moarte. Cel mai probabil, dorinţa de a face în permanenţă bine a menţinut-o sănătoasă. De exemplu, şi eu, după ce fac un bine, mă simt mult mai bine decât dacă aş face rău, precum se simt unii satisfăcuţi dacă fac pe celălalt să sufere mult fizic sau psihic. 

Am din nou o antecesoare care are tendinţe spre paranormal, ca şi antecesorii precedenţi. Toţi au avut mai mult sau mai puţin. Intuiţia a funcţionat perfect la toţi şi, evident, credinţa în Dumnezeu a fost nelipsită, fie că antecesorul a fost şaman, vindecător sau doar călugăr."

SORIN
10 februarie 2013
Bucureşti

< sus >

 

Episodul 11 – ARLED

Episodul spiritual nr.11 îl are ca erou pe egipteanul ARLED SAMMAR. El s-a născut în oraşul Alexandria şi a trăit între anii 1053-1102. Părinţii lui, Muhammad şi Lodir, au avut cinci copii: două fete (Assunde, Ruhir) şi trei băieţi (Arled, Agdadul, Murruk).

Admirabil situată că port la Marea Mediterană, Alexandria era în acele vremuri principalul centru de schimburi între Orient şi Occident. Mărfurile venite din Africa, Arabia, India era redistribuite, iar în atelierele din oraş se prelucrau inul, papirusul, metalul şi parfumurile. Alexandria a fost construită pe baza unui plan în formă de tablă de şah. După declinul Atenei, acest oraş a reprezentat marele centru al culturii greceşti. Biserica din Alexandria a fost multă vreme zidul de apărare al ortodoxiei împotriva ereziilor. În secolul 9, oraşul şi-a pierdut supremaţia în favoarea Antiohiei. Ocupat de arabi, şi-a început declinul după întemeierea oraşului Cairo, în anul 969. În acelaşi an, musulmanul fatimid el-Muizz a cucerit întregul Egipt, impunând o nouă religie, Islamul, şi limba arabă. Astfel, Egiptul a devenit centrul Califatului Fatimid Independent. Asaltul islamizării a determinat o puternică reacţie de rezistenţă a populaţiei creştine din Egipt.

Părinţii lui ARLED, provenind dintr-o familie creştină, au trecut la religia coptă după naşterea ultimului copil, Murruk. În mod inevitabil, şi copiii lor au devenit adepţi ai Bisericii copte din Alexandria.

Numele de copţi, derivat din transcrierea cuvântului grecesc Aigyptios (Egipt) a fost dat populaţiei autohtone egiptene care se opunea ingerinţelor greceşti din secolele 4 şi 5. Această denumire a fost adoptată de Biserica din Alexandria şi de alte biserici locale monofizite, după condamnarea monofizismului la Conciliul de la Calcedon în anul 451. Monofizismul, considerat o erezie a creştinismului antic, a fost formulat de către preotul-călugăr grec Eutichios în secolul 4, răspândindu-se repede şi în Orient. În secolul 6 au apărut biserici monofizite în Egipt. Teoria creştină susţinută de Eutichios afirma că în Hristos există o singură natură, cea divină, inaugurând astfel erezia monofizită. Adepţi ai acestei erezii creştine, copţii egipteni au înfiinţat la mijlocul secolului 10 o biserică autonomă, al cărei patriarh îşi avea reşedinţa la Cairo.

În secolul 11, cel în care a trăit eroul nostru ARLED, şi în Alexandria Biserica coptă monofizită devenise puternică, având un număr mare de credincioşi. Părinţii lui ARLED frecventau des întrunirile religioase, lăsându-i şi pe copiii lor la slujbe de îndată ce vârsta le-a permis să stea cuminţi şi să priceapă câte ceva din teoria sofisticată ce susţinea unica natură a lui Hristos, cea divină. Dintre toţi cei cinci copii ai familiei Sammar, numai ARLED s-a arătat fascinat de prelegerile preoţilor copţi. Băiatul a dorit să îşi urmeze primii ani de studii la şcoala primară ce funcţiona sub patronajul Bisericii copte, continuând a studia istoria religiilor creştine, cu deosebire cea coptă, sub îndrumarea unor învăţati-preoţi care l-au transformat într-un erudit istoric, putând deveni astfel un predicator de mare valoare în cadrul Bisercii copte din oraşul său. Toată viaţa lui ARLED s-a axat pe fidelitatea lui faţă de religia monofizită.

S-a căsătorit la 24 de ani cu Lidih, o fetiţă de 15 ani, fiica unui comerciant copt, care i-a fost o soţie devotată şi bună parteneră de discuţii pe teme de religie. Lidih i-a dăruit şase copii: trei fete (Ranil, Madur, Nesse) şi trei băieţi (Nidar, Barrul, Isdan). Fetele s-au căsătorit cu bărbaţi de aceeaşi religie cu ele, iar băieţii, aparţinând religiei tradiţionale a familiei, s-au orientat spre comerţul cu mărfuri aduse din Orient, fiind nevoiţi să muncească încă din perioada adolescenţei, după ce tatăl lor a trecut la cele veşnice.

ARLED a trăit doar 49 de ani, nemaiapucând să îşi cunoască şi nepoţii. Suferea cu inima încă de la începutul carierei sale de pastor. Cu toate că dusese o viaţă cumpătată, ca familist convins şi adept al posturilor îndelungate, al căror principal obiectiv era procesul purificării fizice şi al rafinării minţii, totuşi nemulţumirile provocate de adepţii creştinismului autentic şi ai religiei islamice l-au îngenuncheat, provocându-i obştescul sfârşit. Om de o cultură vastă şi solidă nu numai în domeniul religiilor creştine, ARLED a continuat tradiţia renumiţilor învăţaţi ai Alexandriei care, cu mintea lor neobosită, au cercetat minuţios tot ce s-a putut în legătură cu Ştiinţele Naturii.

Poate că eroul nostru ar fi trăit mai mult dacă ar fi devenit profesor-cercetător la Universitatea din Alexandria, alături de alţi savanţi care instruiseră multe generaţii de învăţaţi. ARLED s-a lăsat călăuzit în ideile lui religioase de esenţa noţiunii de Divinitate, încercând să afle mai mult decât i se spusese la predicile din Biserică. În momentul de faţă, noi, cei care ne străduim să înţelegem tot ce se referă la fenomenalul Iisus Hristos, putem afirma că egipteanul ARLED ar fi putut cerceta cu multă pasiune puzderia de fenomene paranormale descrise în Biblie.

Nina Petre

3 aprilie 2013

COMENTARIUL LUI SORIN

"Captivantă este istoria! Ce interesant, e a 11-a încarnare şi ARLED a trăit în sec 11! Păcat că a suferit de inimă pe parcursul vieţii, sunt sigur că, dacă nu murea prematur, mai avea multe de spus, făcut şi schimbat. Poate că, dacă devenea profesor-cercetător la Universitatea din Alexandria, era mult mai sănătos fizic şi mental. Sănătatea spirituală era maximă. Ca şi ceilalţi antecesori, a dorit să cerceteze mai profund decât cunosc ceilalţi oameni despre "divinitate".

Şi eu încerc să aflu cât mai mult posibil, dar probabil că numai cel care este pur spiritual poate afla Adevărul, pentru că informaţiile vin instantaneu datorită cuplării cu universul şi nu mai e nevoie de citit cărţile sau teoriile altora. Fiecare vede paranormalul din punctul de vedere unic al său. Fiecare paranormal de pe glob are viziuni, informaţii şi teorii şi metode de investigare diferite.

Deci, încă un antecesor care a căutat să se autodepăşească în scurta viaţă de om, fără să fie obligat neapărat de situaţia perioadei respective."

SORIN
4 aprilie 2013
Bucureşti

< sus >

 

Episodul 12 – LORNO

În episodul spiritual nr.12, eroină este tunisianca LORNO MIANNU. Ea s-a născut într-o mică localitate portuară situată între ruinele fostului oraş-stat Cartagina şi oraşul denumit ulterior Tunis. Peroada vieţii eroinei noastre a fost cuprinsă între anii 1001 şi 1044. Părinţii ei, Hassim şi Nurke, au avut şapte copii, dintre care doar trei au rămas în viaţă: unica fată (Lorno) şi cei doi băieţi (Drual, Masrun). Hassim avea ocupaţia de comerciant, vânzând în modestul său cort produse alimentare şi haine. Nurke contribuia la veniturile familiei lucrând ca bucătăreasă în casa unui militar arab. Acesta supraveghea cu trupa sa întreaga regiune care aparţinuse cu secole în urma puternicului stat sclavagist Cartagina.

În secolul 7, oraşul Cartagina a fost jefuit şi distrus de arabi, rămânând pentru posteritate doar câteva vestigii ce datau din perioada romană, ele servind drept carieră de piatră pentru construirea oraşului Tunis, la 16 km distanţă de vechea cetate. Înfrântă de Roma în cele 3 războaie punice (264 -146 î.Hr), Cartagina este distrusă, iar teritoriul său devine nucleul provinciei romane Africa, locuită în mare parte de triburi berbere. Cucerirea arabă din secolul 7 d.Hr. a impus islamismul, ţara primind denumirea de Tunisia (Ifrikiya). În secolul 11, cel în care a trăit eroina noastră, Tunisia se afla sub stăpânirea dinastiei de califi a Fatimizilor. În primii 20 de ani ai vieţii lui LORNO, ţara ei a fost condusă de califul fatimid al-Hakim (Abu Ali al-Mansur ibn al-Aziz).

În copilăria ei, destul de monotonă, fata şi-a dus traiul în perimetrul gospodăriei părinteşti, neavând alte bucurii decât orele petrecute pe malul apei, unde privea cu nesaţ corăbiile impunătoare, care veneau şi plecau neobosite. Vândută la 16 ani unui militar turc cu 11 ani mai în vârstă decât ea, LORNO s-a văzut nevoită să renunţe la monotonia vieţii de până atunci, străduindu-se să se adapteze noilor condiţii de trai din casa soţului ei. Ehud Naidarvi locuia cu părinţii şi sora lui într-un palat construit de tatăl său, Azgar, militar aflat în solda fostului calif Nizar Abu Mansur ibn al-Muizz. Ehud, moştenind de la Azgar pasiunea pentru viaţa militară, şi-a urmat tatăl la vârsta de 19 ani, având ocazia să devină un bărbat dur şi irascibil, ca şi părintele său. Despre faptele lor de cruzime săvârşite întru satisfacerea intereselor califului nu obişnuiau să discute niciodată în cadrul familiei.

Delicată şi naivă, supusă voinţei părinţilor, LORNO devenise femeia unui bărbat pe care, în mare parte, nici nu îl cunoştea. Firea ei disciplinată, obiceiul de a fi mereu ascultătoare şi vioaie au ajutat-o să scape de pedepsele corporale pe care soţul i le-ar fi putut aplica oricând. Considerând-o luminoasă ca razele soarelui, Ehud se bucura de prezenţa ei binefăcătoare, care avea puterea de a-l face să uite, măcar pentru scurtă vreme, ororile săvârşite atunci când îşi făcea datoria de militar devotat califului. La 4 ani după căsătorie, Ehud a intrat sub comanda unui nou calif, Abu Hassan Ali ibn al-Hakim, pe care l-a slujit în următorii 15 ani. Vechiul calif, bolnav cu nervii, dispăruse fără urmă într-o noapte.

Fără a se interesa de preocupările militare ale soţului, LORNO şi-a concentrat întreaga putere spre creşterea celor cinci copii ai lor: fetele se numeau Urhal, Manno şi Lorruk, iar băieţii, Jassan şi Kriske. Urhal a fost primul născut (la 17 ani), iar Kriske, ultimul (la 28 de ani). Spiritul războinic al tatălui i-a influenţat puternic pe fiii săi, aceştia dedicându-se cu mândrie carierei militare. Cel de-al treilea calif a urmat tatălui său la conducerea ţării, având doar 7 ani. El se numea Abu Tamim Maadd ibn az-Zahir. Până în martie 1045 (la un an după moartea lui LORNO) s-a aflat sub autoritatea puternicului vizir Abu Kasim Ali ibn Ahmad al-Djardjarai.

An de an, averea familiei Naidarvi sporea datorită faptelor de vitejie ale ofiţerului Ehud. Au fost perioade când solda nu i-a mai fost plătită în numerar, ci în concesiuni de terenuri agricole. LORNO, prea ocupată cu creşterea copiilor, s-a arătat a fi de acord cu soţul ei în privinţa angajării unor administratori ai terenurilor agricole. Pe ea nu o interesa nimic din ceea ce se petrecea în afara palatului în care locuia cu familia. Îi era atât de recunoscătoare lui Ehud că o transformase dintr-o fată săracă şi modestă într-o doamnă bogată şi respectată de supuşi, încât nu considera că mai era cazul să se ocupe şi de averea soţului. Inteligentă era, dar trupul firav, slăbit de naşteri şi eforturile depuse pentru îngrijirea copiilor, o făcea din ce în ce mai neputincioasă, pe măsură ce treceau anii.

Viaţa i s-a oprit la doar 43 de ani, din cauza unui stop cardiac provocat de spaima resimţită la vederea corpului plin de răni al lui Ehud. Bărbatul fusese grav rănit în timp ce lupta împotriva unui grup de soldaţi mercenari, ce se revoltaseră din cauza soldei prea mici pe care o primeau. Crezându-şi bărbatul mort, biata LORNO s-a grăbit să treacă la cele veşnice. După câteva zile, Ehud a ieşit din starea de comă, aflând cu stupoare că nu mai avea nevastă. Şi-a purtat doliul timp de un an, apoi şi-a adus în casă o nouă soţie, fata având aceeaşi vârstă cu fiica lui cea mică, Manno, adică 18 ani. În afară de minorul Kriske, toţi ceilalţi copii ai săi erau deja căsătoriţi. Memoria mamei LORNO a fost păstrată cu sfinţenie, aflând până şi nepoţii ei cât de frumoasă şi bună la suflet fusese bunica lor. Pentru acele vremuri încărcate de violenţă, o femeie ca LORNO reprezenta fiinţă ideală, capabilă să treacă prin viaţă în mod discret, dar având o influenţă covârşitoare asupra bunului mers al familiei.

Nina Petre
12 mai 2013

COMENTARIUL LUI SORIN

"Interesant şi acest episod spiritual, din nou o persoană cu voinţă de fier şi un suflet mare. La mai toţi antecesorii, diferenţa notabilă a fost doar familia diferită şi mediul în care au trăit, sufletul pare acelaşi mereu.

Nu sunt de acord cu vânzarea fetelor şi mai ales la vârste fragede, sunt cazuri în care sunt vândute chiar şi la vârsta de 5-7 ani. E o încălcare a legilor universului, fiecare om trebuie tratat la fel, indiferent de natura sexului, religie, avere, prieteni etc. Şi în acest episod reiese în evidenţă grija şi devotamentul faţă de familie, dar şi recunoaşterea faptelor bune ale celorlalţi semeni. Păcat că fizicul a cedat, tocmai oamenii puternici spiritual au probleme, poate din cauza asigurarii bunăstării celorlalţi din jur şi punându-se pe ei pe ultimul plan. Mult timp omenirea a fost bântuită de violenţe şi războaie. Popoarele considerau că, fără ele, viaţa nu putea fi trăită. Au fost şi lecţii pentru spirite, dar şi o încărcare negativă a karmei.

Este fascinantă istoria de dinaintea anului 1500, practic aştept episoadele spirituale şi pentru asta, nu numai pentru antecesorul propriu-zis. Cu cât înaintăm în trecut, cu atât istoria devine mai interesantă, dar şi mai bogată în fapte de neînţeles. Fiecare antecesor a pornit viaţa ca om obişnuit, iar la final, indiferent de vârsta decesului, a lăsat bogăţii spirituale în urmă, de au fost omagiaţi atâta timp după moarte şi durerea celor din jur a fost practic nemărginită. Aştept următoarea scrisoare pentru a cunoaşte atât evoluţia spiritului întrupat în atâtea persoane, fiecare cu istoria sa unică, dar şi pentru a cunoaşte în paralel evoluţia planetei până la urmă."

SORIN
20 mai 2013
Bucureşti

< sus >

 

Episodul 13 – RUKED

Ca orice veteran în Studiul vieţilor anterioare, ai ajuns şi la episodul spiritual nr.13. Eroul acestui episod este bizantinul RUKED NERRUL, care a trăit între anii 924-989. El s-a născut în Constantinopol, capitala Imperiului Roman de Răsărit, supranumit Imperiul Bizantin. Părinţii lui RUKED, Hamir şi Sareli, originari din ţinutul Anatoliei, îşi părăsiseră satul în care văzuseră lumina zilei înainte de a avea primul copil. Constantinopolul, oraş mare, emancipat, atrăgea ca un magnet oamenii de la ţară care îşi doreau un viitor frumos pentru copiii lor. Dintre cei cinci copii născuţi de Sareli în modesta lor casă din capitală, doar doi au avut norocul de a rămâne în viaţă: RUKED şi fratele său mai mic, Manus. Ceilalţi trei, surorile lor, s-au prăpădit în primii ani ai copilăriei, din cauza grelelor condiţii în care trăia întreaga familie.

Contantinopolul, mare centru politic, adăpostea zeci de palate imperiale şi serviciile centrale ale administraţiei. Ca important centru religios, în care se afla sediul patriarhului de Răsărit, avea sute de mânăstiri şi biserici, dintre care cea mai celebră era Sfânta Sofia. Devenit un centru economic important, oraşul se situa la intersecţia marilor drumuri comerciale dintre Europa şi Asia. Portul era foarte activ, iar depozitele de mărfuri atrăgeau numeroşi negustori, în special italieni.

În acel port trudea din zori şi până în noapte Hamir, tatăl eroului nostru. Căra pe spate grele baloturi de marfă, din cauza cărora spatele i se încovoia de la un an la altul, noaptea nemaiputând să doarmă din cauza durerilor. Nevasta lui, Sareli, femeie născută şi crescută la ţară, întreba în dreapta şi în stânga, de cum ieşea pe stradă, căutând noi leacuri în stare să-i aline chinurile bărbatului său. Aşa l-a cunoscut în marea piaţă, unde se puteau găsi şi plante de leac, pe bătrânul înţelept Nyakis, grec la origine, care colindase prin munţii Samanli şi pe malurile fluviului Sakarya, în căutarea unor plante de leac. Cumsecade din fire şi mereu pornit pe fapte bune, vraciul Nyakis i-a tratat spatele bietului Hamir, calmându-i durerile atroce cu alifii preparate de el după reţete aflate de la săteni, dar şi din manuscrise vechi latine şi greceşti găsite prin bibliotecile oraşului. Avusese ocazia să trateze oameni bogaţi care, din recunoştinţă, i-au făcut cadou tot felul de înscrisuri cu reţete străvechi, folosite de sute de ani la obţinerea unor medicamente naturale.

Acest om, valoros ca o comoară de ştiinţă, i-a schimbat cursul vieţii lui RUKED, ajutându-l să devină un mare tămăduitor, în loc să care mărfurile în port, ca tatăl său. Deşi era cu 3 ani mai tânăr decât RUKED, Manus i-a fost ca un frate geamăn toată viaţa. Au învăţat împreună preţioasa meserie de la maestrul Nyakis, însoţindu-l în lungile călătorii din afara oraşului, întorcându-se cu saci plini de ierburi, pietricele şi pământ tămăduitor.

RUKED împlinise 20 de ani când maestrul a plecat la cele veşnice. Având deja destulă ştiinţă, cei doi fraţi au continuat munca maestrului, cercetând cu înfrigurare tratatele medicale descoperite în oraş, dar şi cu prilejul celor câteva drumuri făcute în Italia şi Grecia. Devenind foarte cunoscuţi şi apreciaţi pentru competenţa lor medicală, au fost scutiţi de impozite şi angajaţi ca terapeuţi ai conducătorilor militari, care abia dacă mai scăpau cu viaţă apărând Capitala de invadatori. Alţii se întorceau grav răniţi din războaie, având nevoie urgentă de îngrijire medicală.

Fiind ocupat peste măsură cu munca sa, RUKED şi-a făcut timp şi pentru a-şi lua o nevastă în casă. Frumoasa şi harnica Hygeya Lissos i-a dăruit trei copii: fetele se numeau Atkisa şi Mikker, iar băiatul, Sarrun. Căsătorită la 18 ani cu RUKED, care avea 29 de ani, Hygeya şi-a născut copiii din 2 în 2 ani, fericindu-şi bărbatul cu micuţii care le înveseleau casa. RUKED era atât de preocupat de sănătatea şi vigoarea lor, încât experimenta pe ei tot felul de plante, nesuportând să îi vadă suferind de boli. Aşa au scăpat cu viaţă copiii săi, fără a se molipsi de molimele care decimau o mare parte a populaţiei sărace, fiind aduse de marinari sau de luptătorii din războaie.

În lunga sa carieră de vindecător, Ruked a servit interesele a 5 împăraţi bizantini: Constantin VII Porphyrogenetos (944-959); Romanos II (959-963); Nikephoros II Phokas (963-969); Ioan I Tzimiskes (969-976); Vasile II Bulgaroctomul (“Omorâtorul de bulgari”) (976-989). Toţi aceştia făceau parte din dinastia macedoneană. Pe vremea împăraţilor Constantin VII, Romanos II şi Nikephoros II, RUKED a tratat numeroşi militari bizantini reîntorşi din luptele cu arabii. Următorul împărat, Ioan I Tzimiskos, a cucerit capitala Ţaratului bulgar şi l-a înfrânt decisiv pe Sveatoslav, cneazul de la Kiev, la Dunărea de Jos. După alungarea ruşilor şi anexarea Bulgariei Orientale şi a Dobrogei (în august 971), Imperiul Bizantin a restabilit, după 3 secole, graniţa pe Dunăre. Împăratul Vasile II Bulgaroctomul a domnit până în anul 1025, dar eroul nostru l-a putut sluji doar până în anul 989, când a trecut la cele veşnice.

Activitatea lui de vindecător, desfăşurată de-a lungul a cel puţin 45 de ani, a fost discretă, epuizantă şi plină de satisfacţii profesionale. RUKED a salvat multe vieţi, tratând simpli cetăţeni ai oraşului, dar şi oameni foarte bogaţi. Pentru el conta trupul bolnavului, nu poziţia lui socială. Uneori fusese dus legat la ochi în palate somptuoase, iar bolnavii aveau feţele acoperite, nedorindu-se identificarea lor de către vindecător. Atkisa şi Mikker, demne urmaşe ale tatălui lor, au învăţat cât mai mult din ştiinţa lui. Devenind majore, fetele l-au însoţit prin casele aristocraţilor, ocupându-se de femeile bolnave sau de cele care năşteau, tatăl lor neavând acces în camerele lor.

Sarrun, mai tânăr decât surorile sale şi sătul de viaţa lor agitată, a preferat să facă drumuri prin ţări îndepărtate, nu prin casele bolnavilor. Devenit negustor, a străbătut de-a lungul vieţii principalele drumuri comerciale care legau Occidentul cu lumea Orientului. Constantinopolul, metropola bizantină supranumită Noua Romă, constituia o adevărată punte între Europa şi Asia, unde se încrucişau două mari axe comerciale: una verticală, Pont-Mediterana, iar cealaltă orizontală, Europa-Oceanul Indian sau China. În anul 1453, turcii care l-au cucerit au făcut din acel oraş miraculos viitoarea capitală a Imperiului Otoman, denumindu-l Istanbul.

Nina Petre
21 iunie 2013

COMENTARIUL LUI SORIN

"Interesant şi episodul nr 13, număr care e cu noroc. Captivantă istoria. Interesant şi că în cariera sa de vindecător, Ruked a ajutat 5 împăraţi bizantini, în care responsabilitatea trebuia să fie la ea acasă. Păcat că nu l-a putut sluji până la sfârşitul vieţii pe Vasile II Bulgaroctomul. Dacă am trăi fiecare dintre noi mai mult, am reuşi să ajutăm mai mult semenii şi să realizăm mai multe lucruri benefice. Perioada de cel puţin 45 ani în vindecare este una destul de mare, dar parcă insuficientă. Interesant şi modul cum a apărut oraşul Istanbul, având şi un avantaj că făcea legătura între Asia şi Europa."

SORIN
28 iunie 2013
Bucureşti

< sus >

 

Episodul 14 – JOKNO

Am ajuns la episodul spiritual nr.14, al cărei erou este manciurianul JOKNO LAH KIR. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 836-898. Micuţul JOKNO a văzut lumina zilei pentru prima oară într-o comunitate tribală nomadă, aşezată temporar în apropierea localităţii denumite astăzi Nancha (situată în nord-estul Chinei, regiunea fiind denumită Manciuria).

Locuită de o populaţie nomadă, Manciuria aparţinea Imperiului Chinez încă din secolul 3 î.e.n. În perioada vieţii lui JOKNO, în China a domnit dinastia Tang. Aceasta luase fiinţă în anul 618, când comandantul militar Li Yuan s-a proclamat împărat, sub numele de Gaozu. În timpul dinastiei Tang, China a cunoscut o epocă de înflorire economică şi culturală, devenind cel mai puternic stat al Asiei. Între anii 836 şi 898, cât a trăit eroul nostru, China s-a aflat sub conducerea a 6 împăraţi: Wenzong (827-840), Wuzong (841-846), Xuanzong (847-859), Yizong (860-873), Xizong (874-888), Zhaozong (889-904).

Traiectoria vieţii lui JOKNO a fost uimitoare, destinul înălţându-l de la starea jalnică a unui copil sărac lipit pământului până la condiţia superioară a ofiţerului din armata imperială, răsplătit cu bani şi terenuri vaste. Rezultat dintr-un viol, la care au participat doi soldaţi ajunşi ocazional în micul sat, JOKNO nu a aflat niciodată cine i-a fost tatăl. Mama lui, Ruantik, o fată în vârstă de 16 ani, fusese răpită de soldaţii cu pricina şi abandonată pe câmp după câteva ore de chinuri. Sătenii au găsit-o aproape moartă şi au redat-o părinţilor, care numai pe ea o aveau. De violuri nu se mai mira nimeni în acele vremuri, copiii rezultând din astfel de practici fiind ocrotiţi de comunităţile nomazilor.

Ruantik şi-a crescut copilul până la 5 ani. În anul 841, soldaţii care o violaseră au găsit-o, cu toate că tribul ei migrase într-o altă zonă. Bănuind că sunt răspunzători de apariţia copilului, l-au luat de lângă mama lui, sub pretextul de a-l face militar. Aşa a ajuns JOKNO copil de trupă în corpul de armată condus de nobilul Xading, guvernator militar în Hegang, localitate manciuriană aflată în zona de graniţă.

Încă din anul 772, împăratul Xuanzong luase decizia înfiinţării unei armate profesioniste. Promisiunea scutirii de corvezi şi a iertării de pedepse a asigurat valuri de angajări. Treptat, promisiunile au devenit insuficiente, iar recrutarea a ajuns aproape o obligaţie. Deşi înrolaţi uneori cu forţa, soldaţii primeau salarii, erau scutiţi de impozite, familiile lor fiind întreţinute pe cheltuiala statului. Datorită calităţii de militar a fiului ei, Ruantik a scăpat de sărăcie, renunţând la viaţa de nomadă. JOKNO i-a cumpărat o casă modestă în Hedang, unde femeia a locuit până la moarte. Cei doi soldaţi autori ai violului i-au făcut dese vizite, dar niciunul nu a luat-o de nevastă.

Nobilul Xading, binefăcătorul lui JOKNO, activa în armata de apărare a frontierei de nord a ţării, respingând cu militarii săi atacurile frecvente ale unor triburi războinice. Înaltul demnitar Xading, respectând disciplina strictă impusă de funcţia sa, executa ordinul de a înrola vagabonzi şi săraci, care aveau nevoie de pregătire şi hrană. Garda imperială le acorda armatelor de apărare de la graniţe din ce în ce mai multă putere şi mijloace materiale. Pericolul năvălirii duşmanilor de la nord se făcea simţit din ce în ce mai mult. Guvernatorii militari ai regiunilor de frontieră, asemenea lui Xading, au căpătat autonomie, devenind conducători locali asupra cărora guvernul central mai avea doar o autoritate teoretică. Constituindu-şi adevărate regate, i-au înlocuit treptat pe funcţionarii civili, adăugându-şi la atributele militare şi pe cele ale magistraţilor locali.

Norocosul JOKNO şi-a putut vizita mama cu numeroase ocazii, evitând astfel melancolia vieţii de garnizoană a soldaţilor despărţiţi definitiv de familiile lor. Universul său se învârtea în jurul camarazilor de arme, al superiorilor şi al profiturilor imediate ce le putea obţine. Având o fire prietenoasă, JOKNO s-a înţeles bine cu soldaţii proveniţi din rândul vagabonzilor şi al deţinuţilor.

În primii ani de stagiu militar, uniforma purtată de JOKNO reprezenta ţinuta reglementară obligatorie pentru toţi soldaţii. Aceasta conţinea platoşa, coiful şi cizmele de piele, alături de o cămaşă de zale. Armele folosite erau confecţionate în atelierele de stat. Pe măsura avansării în rang, JOKNO a învăţat să mânuiască arbaleta cu mai multe salve plus maşinile de război: capcanele, carele blindate, carele cu dispozitive ofensive.

Ajuns la 50 de ani, ofiţerul JOKNO avea o avere importantă, în case şi terenuri. Îi lipsea doar familia. Mama lui murise bolnavă de plămâni, iar el nu mai avea pe nimeni aproape de suflet. Într-o incursiune prin ţinuturile de nord, a răpit-o pe frumoasa Ringje, care în curând i-a devenit soţie. Fata ajunsese la 23 de ani fără să fi fost luată de vreun bărbat. După un an, l-a născut pe micuţul Rongzo, iar după încă 2 ani, a apărut surioara lui, Lianhe.

Nobilul JOKNO a trăit fericit până la 62 de ani, bucurându-se de minunata lui familie. Se mira deseori de norocul dăruit de modestă lui mama în clipele naşterii. Suferind de multe boli, cauzate de viaţa zbuciumată dusă de când avea 5 ani, JOKNO a închis ochii pentru totdeauna într-o dimineaţă cenuşie, norii pregătindu-se de o ploaie torenţială. L-au plâns îndelung văduva de 35 de ani, Ringje, şi cei doi copilaşi minori, Rongzo şi Lianhe. Baiatelul avea 11 ani, iar fetiţa, 9. Ringje nu s-a recăsătorit, dedicându-se creşterii copiilor săi şi nepoţilor dăruiţi de ei.

Au trecut multe secole de la moartea curajosului JOKNO. Karma spirituală neţinând seama de scurgerea timpului, poate să acţioneze oricând asupra succesorilor din diverse perioade istorice.

Nina Petre
29 iulie 2014

COMENTARIUL LUI SORIN

"Destul de dramatic acest episod spiritual, mai exact prima parte a vieţii şi povestea mamei lui Jokno. Se pare că, cu cât înaintăm, episoadele devin uşor mai dramatice, dar unul dintre motive este şi perioada vieţii, pentru că în acele vremuri, numai vremuri tulburi erau şi siguranţa vieţii de mâine nu exista, era o ruşine să mori de bătrân. Abia după anii 1960 putem spune că omenirea şi-a început evoluţia în sensul bun, fără războaie, fără supunerea la chinuri a semenilor (bărbaţi şi femei).

Acest episod m-a marcat puţin. Jokno a avut un destin uimitor, într-adevăr, şi puţini reuşesc să aibă această forţă deosebită şi noroc pe parcursul vieţii lor. Şi mai şocant este că a rezultat dintr-un viol. Mama lui merită toată admiraţia, a avut o putere incredibilă de a supravieţui şi de a-şi duce misiunea până la capăt. Dramatic este că Jokno a fost luat de lângă mama lui încă de la vârsta de 5 ani. Ceea ce e a fost bine este totuşi că JOKNO şi-a putut vizita mama cu numeroase ocazii şi a compensat o bună parte din dor şi singurate.  

Fiind şi eu o fire prietenoasă de fel, mă asemăn cu JOKNO, care s-a înţeles bine cu soldaţii ce veneau din medii diferite. Şi eu încerc să mă am bine cu toate categoriile sociale, evit să intru în conflicte inutile. A devenit bogat, avea tot ce-i trebuie, dar i-a lipsit totuşi o familie. Ambii părinţi sunt importanţi, cel puţin în perioada adolescenţei. Dar e bine că în a doua parte a vieţii a avut ce i-a lipsit şi anume propria familie.

Sunt de acord şi cu această afirmaţie, că de la războinicul Jokno am moştenit firea cinstită, spiritul dreptăţii, dorinţa de a fi mereu pace în lume. În prezent aceste valori sunt călcate în picioare, spiritul civic dispărând aproape în totalitate. Aşa-zisa pace şi dreptate în lume va dispare în următorii ani, unul dintre semne fiind şi evenimentele tragice care au avut loc încă de la începutul anului şi nu erau necesare, oameni nevinovaţi au dispărut datorită nepăsării şi aroganţei, atât a oamenilor simpli cât şi a celor de rang superior."

SORIN
6 august 2014
Bucureşti

< sus >

Episodul 15 – NUNAD

Episodul spiritual nr. 15 o are drept eroină pe siriana NUNAD. Ea s-a născut în oraşul Damasc şi a trăit între anii 702-774. Părinţii ei, Agdan (tatăl) şi Yaly (mama), au avut 7 copii, dintre care 4 (un băiat şi 3 fetiţe) au decedat în primii ani după naştere, din cauza unor epidemii. Au rămas în viaţă o fată (NUNAD) şi doi băieţi (Karid şi Nahral). Fiind fată şi mai mică decât toţi, au răsfăţat-o de când s-a născut.

Agdan, negustor vestit în oraş, îşi rotunjea veniturile obţinute din vânzarea mărfurilor exercitând funcţia de negociator de preţuri. Negustorii străini care soseau în oraş nu cunoşteau întotdeauna regulile comerciale din partea locului. Pentru a nu fi înşelaţi la stabilirea preţurilor, existau câţiva negociatori care vegheau la buna desfăşurare a comerţului în pieţele oraşului. Damascul se afla pe ruta comercială care unea oraşele Alep şi Ierusalim. Cantitatea de mărfuri tranzitată era imensă în fiecare an.

Vechimea Damascului datează din secolul 19 î.e.n.. Oraşul s-a aflat de-a lungul timpului sub stăpânire egipteană, israeliană, aramaică, asiriană, babiloniană, persană, seleucidă, romană, bizantină, arabă, reuşind să controleze o mare parte a traficului de caravane din zonă. După cucerirea arabă (începută în anul 635), Damascul a devenit capitala Imperiului Omeyyad şi centrul lumii arabe. O dată cu venirea la putere a Abbasizilor (în 750), a început decăderea oraşului.

În primii 48 de ani din viaţa lui NUNAD, ţara ei s-a aflat sub domnia califilor ce aparţineau dinastiei Omeyyazilor. Această dinastie a condus un stat feudal cu o întindere imensă, cuprinzând mai multe ţări, printre care şi Siria. Statul condus de omeyyazi s-a mai numit şi Califatul de Damasc, deoarece îşi stabilise capitala în acest oraş. Dinastia a avut două ramuri: cea a Sufianizilor şi cea a Maruanizilor. În anul naşterii eroinei noastre (702) şi până în 750, în Siria au domnit 10 califi ce aparţineau dinastiei Maruanizilor: 1) Abd al-Malik ibn Maruan (685-705); 2) al-Ualid I ibn Abd al-Malik (705-715); Sulaiman ibn Abd al-Malik (715-717); 4) Umar ibn Abd al-Aziz (717-720); 5) Iazid I ibn Abd al-Malik (720-724); Hishan ibn Abd al-Malik (724-743); 7) al-Ualid II ibn Iazid (743-744); 8) Iazid III ibn al-Ualid (apr-sep 744); 9) Ibrahim ibn al-Ualid (sep-nov 744); 10) Maruan II al-Himar ibn Muhammad ibn Abd al-Malik (744-75).

Dinastia Abbasizilor, venită la putere în 750, după uciderea califului Maruan II, şi-a stabilit capitala în Bagdad, statul numindu-se Califatul de Bagdad. Numele dinastiei vine de la al-Abbas ibn Abd al-Muttalib ibn Hashim, unchiul profetului Muhammad. În cea de-a doua parte a vieţii lui NUNAD, în Siria au domnit doi califi abbasizi: 1) Abu’l-Abbas as-Saffah ibn Muhammad (750-754); 2) Abu Djafar Abdallah al-Mansur ibn Muhammad (754-775). Acest calif a fondat oraşul Bagdad în anul 762, unde a mutat capitala statului condus de el.

NUNAD a trăit fericită şi lipsită de griji majore până la căsătoria cu negustorul Kedir, un bărbat în vârstă de 24 de ani, care o cunoştea de multă vreme, fiind partener de afaceri cu tatăl ei. Fata împlinind 18 ani, cei doi prieteni s-au înţeles asupra căsătoriei, Kedir primind-o de nevastă contra unei sume mari de bani. Astfel, clanul negustorilor din familia fetei, format din tatăl ei plus cei doi fraţi, s-a mărit cu abilul Kedir.

Deşi foarte tânăr, Kedir era posesorul unei averi uriaşe, obţinută din comerţul cu sclavi, mărfuri orientale şi africane. Părinţii lui Kedir, foarte bogaţi şi ei, îl primeau deseori în casă pe guvernatorul oraşului şi al regiunii, fiind buni prieteni cu el. Vila în care Kedir şi-a adus prima nevastă, pe NUNAD, era situată în cartierul celor bogaţi şi bine protejată cu ziduri groase şi doi paznici fioroşi.

După ritualul şi petrecerea de nuntă, a luat sfârşit copilăria fericită a lui NUNAD. Fata de 18 ani, micuţă, delicată la trup, naivă într-ale vieţii, s-a văzut izolată în perimetrul proprietăţii soţului, supravegheată zi şi noapte de servitoarele care îi raportau lui Kedir tot ce făcea. Nu mai avea voie să stea de vorbă cu bărbaţii care nu îi erau rude. Când aveau invitaţi în casă, discuta numai cu femeile. Nu cunoştea nimic despre viaţa lui Kedir din afara casei. El pleca la orice oră din zi sau noapte, sosind tot aşa, pe neanunţate. NUNAD devenise o sclavă în propria familie.

S-a dedicat întru-totul calităţii de mamă, copiii fiindu-i singura mângâiere. A născut trei fete: Lymah, Dake şi Nardy, cărora li s-au adăugat doi băieţi: Harrun şi Haysan. Primul copil sosit în familie a fost Lymah, pe care a născut-o la 20 de ani. După ea au venit, în ordine, Harrun, Dake, Nardy şi Haysan. Pe Haysan, mama lui l-a născut la 37 de ani, tocmai când credea că nu va mai avea alţi copii niciodată.

Kedir îşi adora familia întemeiată cu NUNAD, lucru care nu îl făcea să stea mai mult pe acasă decât atunci când încă nu devenise tată. Pretexta mereu numeroase treburi importante, chiar dacă micuţii se agăţau de el, dornici de joacă. Prieten bun cu fiecare guvernator al oraşului, Kedir îi răsplătea pe toţi cu daruri scumpe şi mai ales cu sclave pentru munca în gospodărie şi harem. Nici el nu s-a dat deoparte de la obiceiurile clasei oamenilor bogaţi. Fără ca soţia lui să ştie, şi-a mai cumpărat două neveste, care i-au dăruit 10 copii. Până la moartea lui NUNAD, survenită cu 2 ani înaintea sa, cei 15 urmaşi nu au avut ocazia să se cunoască. A doua şi a treia nevastă locuiau în afara oraşului, unde Kedir avea vile somptuoase.

Venirea la putere a califilor abbasizi l-a ridicat în rang pe negustorul Kedir. Împlinind 60 de ani (în anul 756), a fost numit guvernator al provinciei din care făcea parte oraşul Damasc. Dinastia abbasidă adusese o mare strălucire imperiului său, instaurând un regim politic absolutist de tipul vechilor monarhii orientale. În structura statului au fost introduse schimbări radicale. Clasa conducătoare nu mai era pur arabă, ca în perioada omeyyadă, ci recrutată din elemente etnice diferite islamizate: iranieni, turci, kurzi, berberi, hispanici etc. Aceştia aveau în comun doar religia islamică şi limba arabă. Se crease astfel un climat general de pace, de egalitate şi de contacte eficiente cu ţări îndepărtate. În acest climat au prosperat negustorii, funcţionarii, zarafii, proprietarii funciari, oamenii de cultură. Guvernatorul era învestit cu puteri ample, dominând întreaga viaţa publică şi privată.

Ajunsă nevastă de guvernator, viaţa lui NUNAD nu a devenit mai frumoasă. Libertatea de a se întâlni cu numeroasele ei prietene i-a fost îngrădită de soţ, acesta fiind şi acasă un despot ca la locul său de muncă. Lui NUNAD i-au fost îngăduite doar relaţiile cu fraţii ei şi familiile lor, plus câteva prietene, soţii ale unor bărbaţi cu funcţii importante în administraţia oraşului. Părinţii ei muriseră cu câţiva ani înaintea numirii lui Kedir pe importanta funcţie, fetele lor erau căsătorite cu negustori bogaţi, fiind deja mame. Veneau rar în casa părinţilor, după cum le permiteau bărbaţii despotici, ca şi tatăl lor. Harrun şi Haysan, mereu nedespărţiţi, aveau afacerile în comun, bine protejaţi şi consiliaţi de Kedir.

NUNAD rămăsese doar cu servitoarele în casă, bărbatul fiind un musafir care sosea din ce în ce mai rar. Kedir călătorea mult, îndeplinindu-şi obligaţiile de serviciu, cât şi pe cele familiale, ca tată a 15 copii. NUNAD, ajunsă o mare doamnă, îmbrăcată cu haine scumpe atât ziua, cât şi noaptea, nu îşi mărturisea niciodată tristeţea şi însingurarea, fiindcă nu avea cui să se destăinuie. Mama ei nu mai trăia, prietenele şi fiicele ei duceau aceeaşi viaţa ca şi ea. Libertatea copilului de altădată dispăruse complet. Neavând cu ce să se ocupe toată ziua, începuse să scrie într-un jurnal povestiri vechi, pe care le auzise de la părinţi, rude şi prietene, încă din copilărie. Ştia să scrie şi să citească, fiindcă învăţase de la mama ei. Ultimii 10 ani din viaţă şi i-a petrecut în singurătatea bilbiotecii soţului, citind şi scriind neobosită. După moartea ei, survenită pe neaşteptate la 72 de ani, soţul şi copiii i-au descuiat dulapul cu manuscrise, mirându-se cât de inteligentă fusese NUNAD.

Nina Petre
19 august 2014

COMENTARIUL LUI SORIN

"Aşadar din nou un episod cu o familie numeroasă din care provine eroina, exceptând decesele premature ale celorlalţi. 

Cu cât înaintăm mai mult în istorie, cu atât devine mai captivantă, destul de interesantă istoria califilor şi fondarea oraşului Bagdad, precum şi averile acumulate din comerţul cu sclavi. O viaţă pe jumătate pustie şi implicit nefericită. Şi în ziua de azi, singurătatea e cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unui individ. În multe dintre cazuri, bogăţia nu aduce fericirea şi NUNAD este cel mai bun exemplu. Şi în prezent femeile o duc încă relativ rău în toată jumătatea vestică a Asiei, fiind tratate mai degrabă ca nişte obiecte. Şi mai îngrijorător e că în unele părţi ale lumii omenirea nu a evoluat mai deloc. 

Destul de complexă istoria de altădată şi relativ greu de explicat de ce a trebuit să fie marcată de violenţă, suferinţă, raţionament limitat, dar şi legi/reguli stricte şi inexplicabile.  

Sunt de acord că dorinţa de libertate mi s-a transmis, întotdeauna mi-a plăcut "să joc" după propriile reguli şi mai puţin după regulile "îmbătrânite" ale societăţii în care trăim.  

Cât despre talentul la scris în timpul liber, aşa este. Încă din copilărie îmi plăcea să notez orice amănunt care mi se părea important, fie că era vorba despre nişte idei proprii în diverse domenii, fie selectam şi notam ce era mai important din documentarele de la TV, în special cele legate de natură, vreme, ştiinţă, univers, paranormal. Nici în prezent nu m-am oprit, ba din contră, bineînţeles în limita timpului disponibil."

SORIN
5 septembrie 2014
Bucureşti

< sus >

Episodul 16 – XADURKAN

Episodul spiritual nr. 16 îl care ca erou pe amerindianul XADURKAN. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 614-661. S-a născut într-o comunitate de indieni atacamani, care locuia în zona vestică a regiunii denumite ulterior Deşertul Atacama. După cucerirea spaniolă, în apropierea vechiului sat indian s-a dezvoltat oraşul Pintados, aparţinând astăzi statului Chile. Cuvântul "chile" înseamnă în limba aymara "ţara de la capătul pământului", denumire dată de indienii băştinaşi araucani. În felul ei, această ţară este unică pe suprafaţa globului terestru.

Satul în care s-a născut eroul nostru era situat pe un platou înalt, într-o zonă seismică, zguduită de numeroase cutremure în fiecare an. Clima nu era prea caldă. Precipitaţiile fiind reduse sub limita necesară agriculturii, localnicii adunau în vase de lut picăturile de apă rezultate din condesarea ceţii în timpul nopţii. Casele nu aveau acoperiş. Lipsind ploaia, oamenii nu aveau împotriva cui să se apere. În zonă se aflau mai multe sate locuite de atacamani, cu toţii vorbind limba cunza, fiind pe o treaptă de cultură superioară indienilor de la ţărmul oceanului.

Tatăl lui XADURKAN se numea Dakun. Era un om foarte cinstit, calitate deosebită datorită căreia ajunsese în funcţia de supraveghetor al satelor ce intrau sub dominaţia regelui local. Lodor, nevasta lui Dakun, dăduse viaţă unui număr de 6 copilaşi. Patru dintre ei s-au stins în perioada copilăriei, din cauza înţepăturilor de scorpioni. Ceilalţi doi au ajuns la vârsta maturităţii.

Cu toate că erau sănătoşi, XADURKAN a murit la 47 de ani, iar sora lui mai mare cu 4 ani, Nukal, şi-a pierdut viaţa la 29 de ani. Cauza morţii celor doi fraţi a fost răzbunarea unor hoţi.

Dakun, având funcţia de supraveghetor, lipsea de acasă multe zile la rând. Întreaga activitate domestică îi revenea nevestei lui, Lodor, ajutată de copiii care erau în stare să muncească. Terenul era semiarid, acoperit cu vegetaţie de stepă. Cultura cartofului, aliment de bază în hrana familei, constituia o ocupaţie deosebit de importantă. Pe lângă modesta casă, Lodor creştea doi câini, câţiva porci, cobai, raţe şi o lamă. Confecţionarea hainelor intra tot în atribuţiile femeii. Modelarea vaselor din ceramică fiind o preocupare a bărbaţilor, îi ocupa lui Dakun puţinele zile în care stătea acasă. Învăţând meşteşugul de la tatăl său, XADURKAN l-a scutit pe Dakun de îndată ce a reuşit să-i înveţe meseria. Rezistenţa localnicilor la condiţiile grele de viaţă se datora, în mare parte, mestecării frunzelor arborelui coca, obicei folosit şi în familia lui XADURKAN.

Ajuns la vârsta adolescenţei, băiatul şi-a dorit să devină preotul satului, urmaş al bătrânului Cunuku, aflat în apropierea plecării spre lumea zeilor. La 18 ani, eroul nostru a trecut prin seria de probe la care l-a supus comunitatea satului, reuşind să le treacă pe toate, spre mândria familiei sale. Cinstea lui XADURKAN, moştenită şi cizelată sub influenţa lui Dakun, era mai presus de orice bănuială. După numirea în funcţia de părinte spiritual, s-a mutat într-o locuinţă separată de cea a părinţilor, urmând să trăiască singur toată viaţa. Nu avea voie să se căsătorească şi nici să îşi aducă femei ocazionale în casă.

Ca preot, a căpătat multe atribuţii. În afară de discuţiile zilnice cu localnicii, supraveghea naşterile, activitatea vraciului, înmormântările. Periodic făcea calcule folosind un sistem de noduri dispuse după anumite reguli, acesta numindu-se "quipu".

Niciun locuitor al zonei nu avea voie să fure. Dacă vreunul se încumeta să ia fără voie din bunurile altora (animale, haine, alimente, păsări) îl aştepta pedeapsa cu decapitarea, fiind dat drept ofrandă zeilor la care se rugau cu toţii. Preotul avea obligaţia de a-i comunica supraveghetorului de zonă toate faptele interzise, iar acesta le aducea la cunoştinţa regelui local. Uneori, răzbunarea familiilor unor hoţi sacrificaţi pe altarul zeilor conducea spre alte crime.

Nici familia lui XADURKAN nu a fost ocolită de aceste drame. La 29 de ani, sora lui, Nukal, şi-a pierdut viaţa împreună cu soţul ei, fiindcă îi spusese lui Dakun cine le-a furat toate animalele de lângă casă. Cei doi hoţi, fraţi, au fost pedepsiţi cu moartea. Drept răzbunare, tatăl lor i-a ucis pe Nukal şi pe soţul ei. Copiii lor, Magde (fata de 10 ani) şi Sarrud (băiatul de 5 ani), au scăpat cu viaţă, aflându-se lângă bunica Lodor. Ştiind cine erau ucigaşii, XADURKAN i-a denunţat lui Dakun, execuţia lor având loc neîntârziat. După 22 de ani, fiul unuia dintre ucigaşii lui Nukal i-a luat viaţa preotului, lovindu-l cu o piatră în cap.

La 47 de ani, cinstitul XADURKAN, sacrificat pe altarul nedreptăţii, a fost părăsit de spiritul său, acesta fiind bine primit în lumea zeilor protectori ai atacamanilor. În rândul acelei populaţii exista cultul morţilor, de care au beneficiat şi rămăşiţele pământeşti ale eroului nostru. Sătenii i-au îmbălsămat trupul. L-au culcat într-un sicriu modest, coborât apoi într-o groapă adâncă, bine acoperită ulterior cu pământ şi pietre.

Nina Petre
12 septembrie 2014

COMENTARIUL LUI SORIN

"Remarc că din nou este interesantă istoria, dar şi viaţa grea, când localnicii adunau în vase de lut picăturile de apă rezultate din condensarea ceţii în timpul nopţii. XADURKAN a fost ultimul copil rămas dintre toţi cei 6 copii ai lui Dakun, care s-a stins tot la o vârstă deloc înaintată. Remarc că Xadurkan era cinstit şi totodată ambiţios.  

Interesant e faptul că, înainte, cine era preot nu avea voie să se căsătorească. Păcat de sfârşitul celor doi, Xadurkan şi sora lui, care au căzut pradă răzbunării familiei hoţilor. Răzbunarea era mult mai frecventă şi mai crudă ca în prezent.   

Mă regăsesc într-un fel în Xadurkan, pentru că avea o fire cinstită şi combativă. A fost un alt antecesor deosebit."

SORIN
27 septembrie 2014
Bucureşti

< sus >

Episodul 17 – MERULDAK

Episodul spiritual nr 17 o are ca eroină pe khmera MERULDAK. Ea a trăit între anii 551-602. S-a născut într-un sat din junglă, aflat că câţiva kilometri distanţă de portul comercial Chhlong, situat pe malul fluviului Mekong (la nord-est de actuala capitală a Cambodgiei, Phnom Penh). Întreaga zonă aparţinea statului Chen-la (Kambuja), constituit ca regat hinduist khmer la începutul secolului 6.

Populaţia khmeră, având origine mongolă, pornise din Laos cu 500 de ani înaintea erei noastre, reuşind să pătrundă în regiunea cambodgiană a regatului indian Funan. A dat naştere la început principatului războinic al kambugilor, iar mai târziu, regatului autonom Chen-la. Puterea conducătorilor cambodgieni a crescut treptat, fiind bazată economic pe traficul de mărfuri cu India şi China.

MERULDAK, eroina noastră, s-a născut într-o famile de mici comercianţi. Tatăl ei, Nadudarr, vindea la târgul din Chhlong haine pentru femei şi copii, ţesute de nevasta lui din fire de orez şi bumbac. Runsur, femeie modestă, extrem de harnică, a născut 7 copii, i-a crescut cum s-a priceput mai bine, rămânând doar cu două fete: MERULDAK şi Norrige. Prima era cu 5 ani mai tânără decât cealaltă. Trei fete şi doi băieţi decedaseră în perioada copilăriei, din cauza malariei şi a altor infecţii grave. În zilele când nu mergea la târg, Nadudarr pregătea firele din tulpini de plante, ocupaţie migăloasă şi de lungă durată. Runsur îl ajuta şi ea când avea puţin răgaz de la împletit şi de la celelalte treburi din gospodărie. Coliba lor, mică şi modestă, era mereu curată, la fel ca şi copiii. Runsur nu suporta murdăria, spălând mereu hainele şi copiii în apa râului din apropiere.

Fetele rămase în viaţă au muncit alături de mama lor de cum s-au putut ţine pe picioare. Cu mânuţele lor fragede, ajutau toată ziua, amestecându-se în treburile părinţilor. Dorind să le fie mereu de folos, mai făceau şi pozne, dar nu erau niciodată pedepsite. În familia lor nu existau bătaia şi nici certurile aprinse. Simpla dojană le ajungea tuturor să îşi pună de acord opiniile. Armonia din familia lor domnea în tot satul, fiecare adult străduindu-se să îşi ajute vecinii la nevoie.

Până la 18 ani, MERULDAK, dorind să rămână lângă părinţi, a aşteptat să găsească în sat un tânăr pe placul ei. Fiind frumoasă, harnică şi o bună creatoare de îmbrăcăminte, avea dorinţa să ia de soţ un bărbat serios şi bun la suflet ca tatăl ei. Norrige, sora mai mare, se măritase cu un negustor din Chhlong. Fiind foarte mulţumită de familia ei, s-a gândit să o facă fericită şi pe MERULDAK. Într-o zi binecuvântată, a sosit în casa părinţilor cu soţul ei şi un prieten al acestuia, negustor în Chhlong. Jihandor împlinise 24 de ani şi, la fel ca MERULDAK, nu îşi găsise până atunci perechea potrivită. A plăcut-o pe fată, văzând că seamănă bine cu sora ei, Norrige. Nunta s-a făcut în casa lui Jihandor, după ce părinţii lui MERULDAK se mutaseră într-o casă apropiată de a lui.

El rămăsese orfan de ambii părinţi în urmă cu 5 ani, ei fiind răpuşi de o infecţie a sângelui. Johandor avea o soră, Dikirre, căsătorită, mama a doi copii. Jihandor preluase afacerea tatălui său, comerţul cu unelte agricole. După căsătorie, MERULDAK şi-a reluat munca împreună cu mama şi tatăl ei. Copiii nu au întârziat să apară, dar să şi dispară dintre cei vii, răpuşi de malarie şi alte infecţii grave. Unicul supravieţuitor, Runddur, un băieţel frumos şi voinic, a fost născut de mama lui la 23 de ani.

În acelaşi an, 574, cumnata ei, Dikirre, o născuse pe Marud. Femeia mai avea un băieţel de 3 ani, Irikh, şi altul de 5 ani, Torho. După 3 ani, în 577, Dikirre şi soţul ei au murit înecaţi în Mekong, barca lor, încărcată cu mărfuri, răsturnându-se în apa învolburată a fluviului. Copiii rămăseseră în casă, la MERULDAK, unde se jucau cu fiul ei. Trupurile nefericiţilor părinţi fuseseră duse de apă la vale. După aflarea veştii despre dispariţia naufragiaţilor, cei 3 orfani minori au rămas în grija lui MERULDAK şi a soţului, fiind ajutaţi îndeaproape de părinţii ei. Familia lor, mai numeroasă decât înainte, şi-a dus viaţa mai departe, copiii considerându-se cu toţii fraţi.

MERULDAK a supravieţuit crizelor de malarie până la 51 de ani, când l-a văzut şi pe Runddur aşezat la casa lui, proaspăt căsătorit, ajuns negustor de produse alimentare. Nepoţii, copiii lui Dikirre, aveau şi ei familiile lor. Femeia privise cu seninătate spre îngerii care sosiseră de la mari depărtări pentru a-i uşura trecerea spiritului către lumea zeilor.

Nina Petre
10 octombrie 2014

COMENTARIUL LUI SORIN

"Într-adevăr, întâlnim şi la acest antecesor multe calităţi d-ale mele şi mai ales hărnicia, generozitatea sufletului şi cel mai mult m-a marcat în mod foarte plăcut abilitatea lui Meruldak de a creşte cu mare devotament nepoţii orfani. Sufletul nobil a fost la datorie şi la acest antecesor, nu avea de ce să lipsească. Şi eu, deşi sunt bărbat, îmi place curăţenia şi nu aş putea locui altundeva unde curăţenia e neglijată şi aerul e viciat.  

După cum am mai concluzionat, lupta pentru viaţă înainte era mult mai mare, boala era la tot pasul şi se putea muri la vârste fragede în urma unor infecţii neaşteptate în organism. Ori părinţii rămâneau fără copii, ori copii rămâneau orfani. Şi tragediile erau la tot pasul, în familia lui Meruldak au fost numeroase. Lipsa tehnologiei îşi punea amprenta în acele perioade.  

Deşi ştiinţa a progresat considerabil, sufletul omului parcă a stagnat, probabil şi datorită programelor tv agresive, a societăţii în care trăim, care practic limitează mintea umană, românul transformându-se într-un robot care doar execută, nu şi gândeşte. În ziua de azi contează banul şi nici măcar nu mai contează modul în care ţi-l însuşeşti. Devine o rutină munca pe un salariu mic, pentru a putea plăti facturile umflate şi viaţa personală nici nu mai contează. Ce să mai vorbim de evoluţia sufletului, de deschiderea către spiritualitate, individul neavând nici măcar o curiozitate, iar din cauza prostiilor de la TV - din care practic oamenii simpli nu au nimic de câştigat, dar îşi pierd timpul uitându-se - nu se mai preocupă şi de alte lucruri care, până la urmă, le pot schimba chiar viaţa, nu numai acumulând informaţii preţioase.

Preotul este plătit regeşte ca să repete credincioşilor informaţii precum: că dincolo ne aşteaptă raiul şi o să stăm în piscină sau la plajă o infinitate, că spiritele nu există decât în mintea sectanţilor, că planeta noastră e singura care poate susţine viaţa, etc. Nu am nimic cu preoţii, dar nici măcar noţiunile generale să nu le cunoască?! Deja se cunoaşte că există miliarde de planete şi chiar galaxii şi totuşi să spui că "universul se învârte doar în jurul planetei noastre", asta spune mult despre limitarea creierului uman pe care am adus-o în discuţie. Individul nu este lăsat să gândească sau să privească dincolo de el însuşi sau de locul în care îşi petrece timpul. Dacă individul îşi alege o meserie în viaţă, nu înseamnă neapărat că trebuie să se şi plafoneze o viaţă întreagă, învăţând şi crezând doar ce i s-a spus. Indiferent de meserie, individul are obligaţia de a cerceta în continuare, nu mai sunt acele vremuri în care să fie ars pe rug pentru o descoperire."

SORIN
22 octombrie 2014
Bucureşti

< sus >

Episodul 18 – NUGURU

Episodul spiritual nr.18 îl are ca erou pe NUGURU, bărbat de pe continentul australian, care a trăit între anii 428-491. S-a născut într-un trib de aborigeni aşezat lângă un fluviu (denumit ulterior Gascoyne). Acesta se varsă în Oceanul Indian. În zona de litoral unde se afla comunitatea aborigenilor s-a dezvoltat după mulţi ani oraşul Carnarvon.

Părinţii lui NUGURU, Monnu (tatăl) şi Ngo (mama), au avut 12 copii. Doar 4 dintre ei au supravieţuit până la vârsta maturităţii. Ceilalţi 8 copii au decedat la vârste mici, din cauza condiţiilor igienice precare şi a unor infecţii grave. NUGURU avea un frate mai mare cu 5 ani, Mandek. Cele două fete, Dakdo şi Rhe, erau mai tinere decât ei.

Viaţa membrilor tribului se desfăşura la nivelul comunei primitive. Cu toţii trăiau din vânătoare şi cules de plante comestibile, agricultura fiindu-le necunoscută. Bărbaţii plecau în zori la vânătoare de animale şi păsări, prada obţinută cu mari eforturi fiind împărţită între toţi locuitorii satului. Pentru pescuit în apa fluviului sau a oceanului foloseau plase împletite din trestie, undiţe prevăzute cu cârlige din scoici şi oase, ca momeală având crabi, creveţi şi alte vietăţi. Peştele mai putea fi prins cu mâna, cu suliţa, harponul, furca. Uneori, pescarii împrăştiau pe suprafaţa apei plante cu proprietăţi narcotice sau otrăvitoare. În scurtă vreme, peştele ameţit ieşea la suprafaţă plutind, fiind prins cu uşurinţă. Locuitorii satului nu consumau niciodată carnea şi peştele în stare crudă. Le frigeau la foc sau pe nisip încins ori pietre fierbinţi.

Culesul produselor vegetale comestibile intra în atribuţiile femeilor. Tot ele măcinau seminţele, frământau aluatul şi coceau lipiile. Cea mai mare parte a plantelor recoltate era destinată hranei. Altele, considerate plante tămăduitoare, erau folosite ca medicamente. Unele plante aveau efect de narcotice sau otrăvuri, altele de coloranţi.

Încă de mici, băieţii îşi ajutau taţii după cum se pricepeau, iar fetele munceau alături de mame. Atât părinţii lui NUGURU, cât şi ceilalţi adulţi ai comunităţii îşi răsfăţau foarte mult copiii. Pedepsele erau rare, constând din smucirea celui neastâmpărat şi ameninţarea cu pedeapsa spiritelor. Toţi copiii îi imitau pe adulţi.

NUGURU a avut o copilărie fericită. Nefiind prea zburdalnic şi neastâmpărat, părinţii nu au avut nevoie să îl pedepsească. Îi plăcea să compună cântece referitoare la ceilalţi copii sau la modul de viaţă al tuturor.

Depăşind vârsta copilăriei, NUGURU a fost supus ritualurilor iniţierii în vârstă, trecând prin mai multe etape timp de câţiva ani. Toate procedurile de iniţiere urmăreau introducerea lui în rândul bărbaţilor adulţi, cu drepturi depline în viaţa socială. Astfel, NUGURU a fost izolat de femei şi copii, dar apropiat de bărbaţii tribului. Aceştia l-au antrenat în mânuirea armelor de luptă şi vânătoare, l-au învăţat să îşi călească trupul şi să reziste la dureri fizice mari. I-au crestat pielea, i-au smuls o parte din dinţi, i-au făcut operaţia de circumcizie. Toate acestea urmăreau educarea capacităţii de disciplină, supunerea faţă de cei vârstnici, respectarea moralei tribului şi a obiceiurilor, procurarea hranei pentru cei bătrâni, însuşirea credinţelor, obiceiurilor, a ritualurilor sacre.

După îndeplinirea tuturor ritualurilor legate de iniţiere, NUGURU a devenit bărbat cu drepturi depline, având voie să se căsătorească. La 21 de ani, când i s-a permis să şi-o ia de nevastă pe Layolne (o fată de 16 ani), NUGURU avea un trup zvelt, bine făcut, toracele bombat, muşchii pieptului şi ai spatelui reliefaţi puternic sub piele. Părul său negru şi moale, ochii căprui, capul prelung, dinţii puternici şi frumoşi îi dădeau un aspect plăcut privirilor celorlalţi.

Avea o fire de om simplu, manifestându-şi deschis gândurile, sentimentele şi dorinţele. Nu obişnuia, ca alţi bărbaţi, să se manifeste zgomotos dacă îl jignea cineva. Învăţase ani de zile să îşi suporte durerile, dezamăgirile, iar la moarte se gândea cu un curaj rar întâlnit. Membrii tribului aveau trăsături de caracter ce nu pot fi întâlnite la orice om civilizat: curaj, cinste, devotament, bunătate. Ei nu făceau niciodată caz de aceste calităţi, considerându-le de la sine înţelese.

NUGURU era vesel din fire, iubea viaţa, îi plăcea să glumească şi să petreacă. La nunta lui toată lumea s-a simţit bine. Layolne a născut 7 copii. Ca printr-un lanţ de minuni, toţi copiii lor au supravieţuit în condiţiile grele de trai. Cele 3 fete au primit numele de Rualnu, Mekre şi Dok. Băieţii, 4 la număr, se numeau Ngu, Kher, Grah şi Rreru.

NUGURU împlinise 29 de ani când le-a murit străbunicul din partea tatălui. Bătrânul Guagdu, şeful tribului, depăşise suta de ani. Om deosebit de înţelept, bucurându-se de o autoritate absolută asupra comunităţii, Guagdu respecta cu sfinţenie sfaturile bărbaţilor vârstnici primite în adunările lor periodice. Rolul de căpetenie (şef al tribului) fiind ereditar, sfatul bătrânilor a decis ca locul regretatului Guagdu să fie luat de nepotul acestuia, NUGURU. Timp de 34 de ani, după ritualul învestirii şi până la moarte, NUGURU a fost un adevărat părinte pentru membrii tribului său. Cu toţii i s-au supus de bunăvoie, i-au oferit din prada obţinută la vânătoare şi pescuit, l-au înlocuit după moarte cu fiul său cel mare, Ngu. Autoritatea absolută a căpeteniei NUGURU s-a bazat pe forţa obiceiurilor, a tradiţiei, pe autoritatea sa dovedită în respectarea tradiţiilor păstrate de la o generaţie la alta.

Şi-a educat copiii conform obiceiurilor specifice vieţii în comunitatea lor. Pe fete le-a măritat devreme cu tineri din sat. Băieţii lui au trecut cu mult curaj prin ritualurile de maturitate, la fel cum făcuse tatăl lor în perioada adolescenţei.

La 63 de ani, înţeleptul NUGURU, şef al tribului şi al unei familii numeroase, având deja nepoţi, s-a simţit rău dintr-o dată, vraciul nereuşind să îl vindece. Oamenii care îi aduseseră mâncare au fost cercetaţi, dar niciunul nu se dovedise a-i fi duşman. Cu toţii au dat vina pe o şopârlă adusă special pentru hrana lui. Pentru cinstirea trupului neînsufleţit s-a ales procedeul introducerii în pământ, săpându-se o groapă simplă. L-au aşezat culcat, îngrămădind deasupra mormântului pietre, bolovani şi trunchiuri de copaci. Lângă el au pus câteva obiecte şi haine folosite în timpul vieţii plus ceva de mâncare. Timp de câteva zile şi nopţi au păstrat deasupra mormântului un foc permanent, pentru a-l încălzi pe răposat.

Nina Petre
5 noiembrie 2014

COMENTARIUL LUI SORIN

"Un alt episod destul de captivant, care ne aminteşte cât de dificil era traiul pe vremuri, dar oamenii deţineau soluţii ingenioase pentru perioada respectivă. NUGURU nu a fost neastâmpărat în decursul copilăriei şi asta îmi aminteşte chiar de mine, care am fost cuminte după spusele părinţilor. Destul de şocantă a fost perioada când tinerii erau forţaţi să reziste la dureri fizice mari. Mă întreb ce gândire aveau şefii tribului de smulgeau o parte dintre dinţi, cum de foloseau aceata metodă uluitoare pentru însuşirea credinţei şi a ritualurilor sacre. Nuguru semăna destul de mult cu mine în sensul că, chiar dacă era jignit, nu se manifesta neortodox şi avea aceste calităţi ca devotamentul şi bunătatea. 

Foarte interesantă este şi moştenirea ereditară a şefiei, totuşi această metodă încă mai funcţionează şi în prezent. De exemplu, în Coreea de Nord. Personal, nu am fost şi nu sunt de acord ca la putere să vină un moştenitor din aceeaşi familie, cu acelaşi sânge, aceeaşi gândire (deseori rea). Şi la companiile de stat de la noi rămân copii în locul părinţilor, cunoscând cazuri concrete. 

Revenind la NUGURU, a fost un caz fericit, pentru că a respectat tradiţiile şi obiceiurile şi toată comunitatea a beneficiat de înţelepciunea sa. Totuşi nu sunt de acord cu acele ritualuri de maturitate, în epoca modernă a fost armata care îi transforma pe tineri în bărbaţi, desigur acum existând libertatea de a alege dacă vor sau nu înrolarea.  

Şi cred că este relativ comic obiceiul de a păstra deasupra mormântului un foc permanent pentru a-l încălzi pe defunct.  

În final pot spune că a fost un alt episod foarte interesant, din care cu toţii avem de învăţat."

SORIN
5 decembrie 2014
Bucureşti

< sus >

Episodul 19 – LUKYAR

Eroina episodului spiritual nr.19 este LUKYAR. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 334-399 (secolul 4). S-a născut într-o comunitate celtică aşezată în sudul Irlandei, în apropierea Golfului Eoghain Mhoir. După mulţi ani, în acea zonă a apărut localitatea portuară Cork (Corcaigh).

Tatăl eroinei noastre, Darrun, era fermier, posesor al unui teren pe care îşi avea casa şi numeroasele animale. Nevasta lui, Dohed, născuse 7 copii. Rămăseseră în viaţă două fete, ceilalţi copii decedând din cauza unor infecţii respiratorii şi digestive. LUKYAR avea o soră mai tânără cu 7 ani, Navre. Ambele fete moşteniseră darul prezicerii de la mama lor şi de la bunica din partea mamei. Mai mult decât sora ei, LUKYAR avea calităţi de medium. După ce împlinise 10 ani, fata reuşea să discute mental cu zeităţile protectoare ale tribului său.

Celţii, popor de origine indo-europeană, şi-au făcut apariţia pe teritoriul Europei cu 2000 de ani înaintea erei noastre. Marele grup denumit goidelic s-a instalat în Scoţia şi în Irlanda. Timp de două secole, celţii au fost cel mai mare popor din Europa. Puterea lor ajunsese la apogeu în secolul 3 î.e.n..

În perioada vieţii lui LUKYAR, economia celţilor din sudul Irlandei era preponderent pastorală. Fiecare familie din satul în care trăia LUKYAR avea o bucată de teren împrejmuită cu şanţuri, garduri sau valuri de pământ. Cele câteva zeci de case formau un sat. Familiile erau constituite din membrii a 4 generaţii. Părinţii lui LUKYAR aveau oi, vaci, boi şi păsări de curte. Pe lotul destinat agriculturii cultivau orz, napi, ceapă, usturoi, cânepă şi în. Arau pământul cu un plug tras de boi, iar pentru tăiatul ierbii foloseau coasa. În sat exista o singură moară de măcinat, folosită în comun. Cerealele erau depozitate în gropi foarte adânci.

Pentru deplasarea pe distanţe mari, toţi gospodarii aveau căruţe. Atât femeile, cât şi bărbaţii ştiau să facă vase de lut, roata olarului fiind moştenită de la o generaţie la alta. Vasele erau pictate cu motive geometrice sau figurative. Meşterii se pricepeau să facă obiecte de podoabă din sticlă, să tăbăcească pieile, să confecţioneze încălţămintea. Unii dintre ei cunoşteau şi arta emailului. Tatăl lui LUKYAR era mare meşter la obţinerea smalţului roşu, folosit la obţinerea podoabelor şi ornarea armelor.

La 15 ani, eroina noastră a fost cerută de nevastă, cu toate că era încă un copil. Negustorul-marinar Kanonelt, în vârstă de 24 de ani, ajunsese mare fermier datorită schimburilor comerciale făcute între localităţi din sudul Irlandei şi de pe coasta vestică a Ţării Galilor. Obişnuia să le aducă irlandezilor minereuri brute, diverse metale, vin, măsline în schimbul unor stofe de lână, unelte, arme şi alte obiecte de fier achiziţionate de la ei. Uneori transporta şi sclavi dintr-o parte în alta pe solida lui corabie.

După ceremonia nunţii, urmată de un simplu ospăţ, tinerii şi-au reluat vechile ocupaţii chiar de a doua zi. LUKYAR ştia perfect ce treburi avea în gospodărie. Zestrea primită de la părinţi cuprindea un teren bun pentru creşterea vitelor, care aproape îl egala pe cel deţinut de Kanonelt. La acesta se adăugau bijuterii, vaci, boi, zeci de oi, păsări de curte. Fiind la fel de bogată ca soţul ei, LUKYAR avea libertatea de a dispune liber de bunurile ei. Această independenţă materială i-a adus mult respect din partea familiei soţului, iar Kanonelt nu şi-a permis să îşi aducă în casă o concubină.

Provenind dintr-o familie foarte curată, LUKYAR ştia să prepare săpunul, să-şi vopsească părul cu o culoare albastră, să îşi picteze corpul cu ocazia unor ceremonii. Avea multe obiecte de podoabă şi haine elegante, vopsite în culori vii. Purta rochii lungi, largi şi centuri late de piele, frumos ornamentate. Avea brăţări elegante pe braţe şi la glezne. Agrafele ascunse în păr erau din aur şi argint.

Casa în care o adusese Kanonelt avea o formă rotundă. Construcţia din lemn, acoperită cu stuf, adăpostea o singură încăpere. În centrul acesteia se afla vatra, deasupra căreia atârna galeata pentru fiertură. În apropiere se afla suportul de fier pentru fripturi. Cei doi soţi dormeau pe o bancă lată din lemn acoperită cu ţesături de lână. Hrana lor era formată din pâine, fiertură de ovăz, peşte, vânat, carne de vită, porc şi oaie. Ca băuturi consumau bere şi hidromel. La ospeţe toată lumea servea şi vin, băutură adusă din import.

Cei 4 copii născuţi de LUKYAR au supravieţuit, fiind voinici şi rezistenţi la boli. Pe Mimmed, unica fată, a născut-o la 17 ani. A urmat primul băiat, Ranhunoll, apărut după 4 ani. La 28 de ani i-a dat viaţa lui Dahdark, iar la 30 de ani s-a ivit cel de-al treilea băiat, Kristen. Băieţii au învăţat toate meşteşugurile cunoscute de tatăl lor. Mimmed i-a stat mamei alături la treburile gospodăreşti, străduindu-se să deprindă şi meşteşugul ghicitului. Spre deosebire de LUKYAR, fata nu putea să discute cu zeii.

La celţii irlandezi, divinitatea supremă era Dagda, zeul bun şi drept care veghea asupra îndeplinirii jurămintelor. Fiica lui, Brigantia, era patroana poeţilor, a fierarilor şi a vindecătorilor. Zeul morţii se numea Donn. Mama tuturor zeilor, a pământului şi a fecundităţii era Ana sau Dana. Zeiţa războiului, Marea Regină, era Morigana. Împreună cu Nemain şi Macha, Morigana forma triada divinităţilor războinice feminine. Numărul zeiţelor-mame era neobişnuit de mare, aceasta pentru că în lumea celţilor insulari poziţia femeilor se bucura de mult respect.

"Cealaltă lume" a celţilor era localizată pe pământ, alături de lumea oamenilor. În "cealaltă lume" se ajungea străbătând cu barca un fluviu, o porţiune de mare sau prin scufundarea în apele unui anumit lac. Dacă se consuma o băutură magică, se trecea prin poarta unei peşteri fermecate, ajungând apoi într-un palat minunat. Acesta putea să apară şi să dispară într-o clipă. Acolo era lumea zeilor, care comunica într-un anumit fel cu lumea adevărată. Sufletele irlandezilor morţi erau adăpostite pe insule îndepărtate, unde trăiau fericite, în pace, armonie, petreceri, plăceri, întreceri şi lupte între viteji. Era un adevărat Paradis în care zeii petreceau împreună cu muritorii aleşi de ei.

LUKYAR, înzestrată cu darul contactării unor zei, îşi folosea talentul pentru a-i ajuta pe toţi locuitorii satului. Obişnuia să afle cât vor dura ploile necesare agriculturii, când se pregăteau zeii să pedepsească oamenii aducându-le pe cap diverse calamităţi naturale, cum va fi recolta în fiecare an. Dacă zeul îi spunea că un om sau o familie va trece printr-un mare pericol de boală, foc, moartea animalelor sau atacul unor duşmani, LUKYAR dădea fuga la casa respectivă, spunând pe nerăsuflate ce aflase. Pe măsură ce avansa în vârstă, devenea tot mai pricepută în predicţii.

La 65 de ani, când zeii s-au decis să îi curme viaţa de om, LUKYAR avea renumele unei mari ghicitoare. Era mulţumită de tot ceea ce făcuse pentru familie şi pentru întreaga comunitate. Mimmed, căsătorită şi mamă a 5 copii, era urmaşă şi într-ale ghicitului. Cei 3 fii, ajunşi buni marinari şi negustori, erau bogaţi, având fermele lor, neveste şi mulţi copii. Bătrânul Kanonelt, la 74 de ani, şi-a vegheat nevasta suferindă de reumatism şi de alte boli, până când femeia şi-a dat duhul. Ceremonialul înhumării înţeleptei LUKYAR a fost corespunzător femeilor bogate. Aşezată în sicriu de lemn, au înmormântat-o cu faţa spre răsărit. Timp de 7 zile după aceea, sătenii au venerat zeii care urmau să o primească pe LUKYAR în lumea lor.

Nina Petre
21 decembrie 2014

COMENTARIUL LUI SORIN

"În primul rând "LA MULŢI ANI" şi anul 2015 să fie mult mai bun decât cel precedent pe toate laturile vieţii. Referitor la episod, cred că cea mai importantă parte este că LUKYAR era şi clarvăzătoare şi medium, reuşea să comunice mental cu entităţile nevăzute.

Din nou remarc frumuseţea istoriei şi în acest episod spiritual. Este de subliniat şi cât de muncitori erau, aproape imediat după nuntă şi-au reluat jobul zilnic. Ca şi în zilele noastre, înainte orice om era privit cu respect dacă era foarte înstărit financiar. Hrana lor era destul de sănătoasă la prima vedere.

Celţii credeau în foarte mulţi zei/zeiţe. De subliniat este şi "cealaltă lume" a celţilor, care era localizată tot pe Pământ şi care era un adevărat paradis, trecând prin poarta unei peşteri fermecate şi ajungând într-un fantastic palat. Fabulos este faptul că LUKYAR era medium, putea lua contact cu fiinţele nevăzute ale lumii noastre, aşa cum a fost un număr considerabil din antecesorii spirituali (mai mult sau mai puţin). Şi predicţiile erau ceva mai exacte decât în zilele noastre. 

În final pot să spun că a fost unul dintre cele mai captivante episoade, având laolaltă istoria, obiceiurile şi paranormalul şi este de expus publicului pentru că toţi vor învăţa din el."

SORIN
22 octombrie 2014
Bucureşti

< sus >

Episodul 20 – THERIKOS

Episodul spiritual 20 îl are ca erou pe grecul THERIKOS. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 214-288 (secolul 3). THERIKOS s-a născut în localitatea portuară Plytra, situată în sudul Peninsulei Pelopones, pe ţărmul Golfului Lakonikos. Tatăl lui, Arkudos, era militar în armata romană. Soţia lui, Akdana, dăduse naştere la doi băieţi. THERIKOS era mai tânăr cu 3 ani decât fratele său Niarkos.

Peloponesul, ca şi întreaga Grecie, devenise provincie romană în anul 146 î.e.n.. Imperiul Roman a fost cel mai vast imperiu al antichităţii, una dintre cele mai durabile formaţiuni statale din istoria omenirii. El a cuprins între hotarele sale toate regiunile limitrofe Mării Mediterane, transformandu-o într-o "Mare Internum". În timpul dinastiei Antoninilor (96-192) Imperiul Roman a atins apogeul expansiunii teritoriale şi al puterii militare.

Epoca marii crize a secolului 3 (193-284), cea în care a trăit eroul nostru THERIKOS, a fost marcată de profunde frământări interne şi grave conflicte militare, acestea afectând întreaga viaţa statală. Imperiul era nevoit să susţină lupte de apărare de-a lungul întregii frontiere. Dificultăţile din ce în ce mai grave create de războaie au provocat o creştere a eforturilor financiare din partea statului. Bunăstarea populaţiei scădea îngrijorător, iar elitele locale se eschivau din ce în ce mai frecvent de la îndatoririle cetăţeneşti. La un moment dat, militarii au adoptat o tactică a şantajului faţă de împăraţii care nu le satisfăceau revendicările. Starea de anarhie militară ameninţa unitatea imperiului. În timpul domniei împăratului Aurelian (270-275) s-a reuşit o reintrare în normalitate.

Cei doi băieţi ai militarului Arkudos şi-au făcut stagiul militar în armata romană. Fiul cel mare, Niarkos, s-a orientat după terminarea stagiului spre comerţul cu cereale, reuşind să facă avere în decurs de câţiva ani. Spre deosebire de el, THERIKOS a prins o pasiune ciudată pentru viaţa militară, preferând să lupte până la ultimele puteri. Îi plăceau emoţiile plecării la lupte, nervozitatea tuturor la începutul fiecărui atac. Triumful victoriei îl îmbăta, ca băuturile tari. Îi plăcea să primească bani şi pradă de război, revenind acasă plin de mândria învingătorului.

Timp de 11 ani a luptat în unitatea condusă de Arkudos, tatăl lui. Avea 17 ani când intrase în armată, vârsta la care toţi băieţii credeau că lumea e numai a lor. Plăcerea de a lupta împotriva duşmanilor imperiului i s-a întunecat la 28 de ani, când tatăl i-a fost ucis într-o luptă cu goţii şi carpii, la Dunărea de Jos. Curajosul Arkudos a murit în braţele fiului său. În acele clipe, THERIKOS a fost cuprins de groza morţii, de care nu va scăpa toată viaţa. Vechiul curaj lăsase locul fricii, la fiecare bătălie. Nelăsând să se întrevadă ce avea în suflet, soldatul THERIKOS a continuat să activeze ca militar peste tot unde l-a purtat nevoia de a-şi face datoria faţă de împărat.

S-a căsătorit la 30 de ani cu Hytera, o fată de 18 ani, care i-a dăruit 3 copii. Almira s-a născut la 2 ani după nuntă. Fetiţa avea 6 ani când Hytera i-a dat viaţa lui Nikos. După 5 ani, a mai sosit un băieţel, Mikadis.

THERIKOS a luptat până la 58 de ani, când văzuse moartea cu ochii, fiind grav rănit într-o bătălie din nordul Italiei, unde armata romană a respins o invazie germanică. Era pe vremea împăratului Aurelian. Retragerea din armată a cavalerului THERIKOS i-a adus o mare sumă de bani, o pensie pe viaţă şi o moşie unde şi-a dorit el, în sudul localităţii Plytra. Avea un palmares de luptător de-a dreptul impresionant şi de neuitat pentru el. Participase la bătălia din Verona (249), unde fusese ucis Filip Arabul. A supravieţuit epidemiei de ciumă, izbucnită în anul 250, fiind plecat la război în Moesia, unde armata romană se lupta cu goţii. Împăratul Gallienus (260-268) a iniţiat o reformă a armatei, prin crearea unui corp de cavalerie mobilă destinat intervenţiilor rapide în regiunile ameninţate de invaziile barbarilor. Devenit cavaler, grecul THERIKOS s-a bucurat de o creştere a soldei militare şi a prestigiului în faţa tuturor camarazilor de arme. Invazia gotică din Marea Egee şi Grecia continentală a fost respinsă în sudul peninsulei Pelopones. Familia lui THERIKOS scăpase de goţi aşa cum scăpase şi de ciumă.

În anul 272, cavalerul THERIKOS, retras din armată, şi-a început viaţa tihnită alături de nevastă şi de Mikadis, fiul cel mic, în vârstă de 15 ani. Nikos era plecat la armată, iar Almira, căsătorită cu un militar roman, locuia în casa soţului din Roma. După 41 de ani petrecuţi departe de casă, pe câmpurile de luptă, THERIKOS a avut nevoie de câteva luni pentru acomodarea cu viaţă de bărbat căsătorit. Îşi iubea nevasta, iar dorul de ea încă nu îi trecuse, deşi trăiau alături, ca într-un vis frumos. Temutul cavaler îşi lăsase cruzimea, odată cu armele şi uniforma militară, în unitatea din care făcuse parte. La moartea lui, survenită la 74 de ani (în anul 288), Hytera, soţia distrusă de durere, plângea repetând într-una că pierduse un om de aur, ca nimeni altul pe pământ.

Nina Petre
9 ianuarie 2015

COMENTARIUL LUI SORIN

"Captivant şi acest episod nr. 20 în care s-a desfăşurat viaţa grecului THERIKOS din secolul 3. Imperiul Roman a avut o întreagă istorie şi evenimente în spate. Greu de înţeles şi explicat de ce Niarkos s-a orientat spre comerţul cu cereale, reuşind să facă şi avere, iar lui THERIKOS începuse să-i placă riscul. Cred că doar la câţiva soldaţi poate le plăceau emoţiile plecării la lupte, printre care şi eroul nostru. Dar momentele nefericite nu au întârziat să apară atunci când a murit tatăl în braţele lui în luptă. Inevitabil, frica a luat loc curajului nebun pe care-l avea THERIKOS. Iar decizia de a continua să lupte pentru a-şi face datoria faţă de împărat după toate aceste întâmplări este şi de contestat şi de iertat.

A avut şi o căsătorie târzie, spun târzie pentru că majoritatea antecesorilor s-au căsătorit pe la vârsta 20+. Mi se pare impresionant că THERIKOS a avut forţa să lupte până la vârsta de 58 ani, când în prezent, la noi s-au pensionat foarte mulţi până în vârsta de 50- 55 ani şi practic nu au dus nicio luptă în România, s-au distrat, cum s-ar spune în armată, singurul inconvenient fiind poate respectarea unui orar şi a unor reguli. Dar dacă e să comparăm cu viaţa unui strungar care a muncit totuşi o viaţă întreagă, într-un mediu foarte ostil şi care a contribuit la dezvoltarea industriei de azi, atunci vorbim de o oarecare nedreptate, cel puţin în România.    

Iată că totuşi THERIKOS a avut şi norocul de partea lui când a fentat moartea. Într-adevăr, după retragerea din armată a primit foarte mulţi bani, dar să ne gândim că totuşi mulţi care au luptat alături de el nu au mai prins vârsta lui, pentru că a scăpa cu viaţă din atâtea lupte era un fel de loterie. Dar norocul lui a continuat, fentând şi ciuma, şi pe goţi. Se pare că doar 16 ani a mai trăit THERIKOS după lăsarea armelor şi uniformei militare. Iar faptul că după moartea lui, soţia lui, Hytera, plângea repetând încontinuu că pierduse un om de aur, ca nimeni altul, îmi reaminteşte subit de antecesorii spirituali mai recenţi, printre care şi Sati Arhenos, în care soţia lui, Anabella, plângându-l ani la rând, le-a povestit tuturor celor care o ascultau că un bărbat bun ca al ei nu va mai exista niciodată în lume. 

Nu dezaprob în totalitate faptele de vitejie ale lui THERIKOS, pentru că era totuşi o perioadă a războaielor crude şi fără sfârşit şi era rar ca un bărbat să nu lupte pentru imperiu. Şi, spre sfârşitul vieţii, caracterul lui a devenit de om bun şi iubitor de familie, cum am regăsit în toţi antecesorii de până acum. Aveţi dreptate, am o fire de luptător, dar cu siguranţă nu sunt adeptul vărsărilor de sânge şi nici a agresiunii, fie ea fizică sau emoţională. Cine are o gândire normală, se va conforma.

Foarte interesante încarnările de până acum, este un spirit blând, cu simţul dreptăţii, dar şi inteligent, încarnările au fost planificate minuţios. Unele spirite, poate chiar evoluate, au avut întrupări în care oamenii au murit subit de la un omor, incendiu, accident, până la o prăbuşire de avion precum Air Asia. A fost cutremurător ce s-a întâmplat cu Air Asia, mai ales că e loc de o mulţime de întrebări fără răspuns.

Spiritul meu nu a avut încarnări cu vieţi chinuite, ba din contră, şi cu toate că încarnările de până acum au fost interesante, eu spun că se putea şi mai bine la unii dintre antecesori, dar trecutul nu va putea fi niciodată schimbat, doar îndreptat prin acţiuni viitoare.

Apropo, sunt curios ce vor pătimi spiritele care au fost prinse în masacrul de la Paris, au fost şi spirite nevinovate, dar şi malefice. S-a acumulat karmă negativă la greu, nu glumă. Întrebarea rămâne dacă aşa le-a fost scris sau a fost ceva întâmplător.  

Mi-am adus aminte şi de destinul personal din prima scrisoare de analiză din vara lui 2011, anul acesta ar fi o perioadă perfectă în a-mi găsi jumătatea, nu am avut multe oportunităţi ce-i drept, sper totuşi să mă încadrez în destin, mai ales la lucrurile bune care ar trebui să aibă loc. "

SORIN
15 ianuarie 2015
Bucureşti

< sus >

Episoadele spirituale de mai sus se regăsesc în cartea

"VIEŢILE ANTERIOARE ALE SPIRITULUI - volumul 2", autor NINA PETRE

 

Episodul 21 – RUNGHAD

Episodul spiritual nr.21 îl are ca erou pe germanul RUNGHAD. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 138-187 (secolul 2). A văzut lumina zilei pentru prima dată ca fiu al soţilor Urdun (tatăl) şi Nawde (mama). Cu toţii aparţineau unei comunităţi tribale germanice care număra peste 100 de suflete, aşezată într-o zonă umedă şi rece, la vărsarea fluviului Weser în Marea Nordului.

Nawde a născut 7 copii, rămânând cu unul singur: RUNGHAD. Ceilalţi 6 copii (2 fete şi 4 băieţi) au decedat înainte de a împlini 20 de ani, din cauza unor boli de plămâni şi infecţii digestive. RUNGHAD i-a fost de mare ajutor mamei Nawde în treburile din gospodărie de la câţiva anişori şi până la 15 ani, când a plecat pe mare cu tatăl său.

Creşteau pe lângă casă două vaci, porci, câteva oi, capre şi păsări. Vitele constituiau mijlocul principal de subzistenţă. Aveau şi un cal, folosit mai mult la călărit decât la căratul poverilor. Casa lor era construită din bârne de lemn acoperite cu lut. Avea două încăperi: una pentru dormit, iar cealaltă servea drept bucătărie, având la interior vatra, cuptorul, bănci pe lângă pereţi. Vasele folosite erau făcute din lemn şi ceramică.

Nawde avea în casă şi un război vertical de ţesut, iar în curte, o moară de măcinat cereale. Proviziile pentru iarnă erau păstrate într-o groapă acoperită cu mult gunoi. Nawde, bună gospodină, ţesea pânză şi stofă la războiul din casă, împletea lână, cosea haine de iarnă din piei de oaie şi blănuri de animale.

Urdun, ajutat de nevastă, cultiva orz, ovăz, secară, cânepă şi zarzavaturi, fasole, mazăre, sfeclă. Pentru Urdun, o grijă deosebită era asigurarea furajelor necesare vitelor sale. Vânătoarea şi pescuitul intrau de asemenea printre preocupările sale. RUNGHAD l-a însoţit la pescuit şi vânătoare după ce împlinise 5 ani.

Pe mare, şi-a început călătoriile comerciale în corabia tatălui când deja avea 12 ani. Ţinta lor preferată erau porturile Peninsulei Iutlanda, unde soseau negustori din alte ţinuturi. Schimburile comerciale se făceau sub formă de troc. Monedele romane aveau căutare numai pentru conţinutul de metal preţios. În schimbul pieilor, blănurilor şi al unor cantităţi de cereale, Urdun şi RUNGHAD obţineau cremene, aramă, cositor, aur, argint, ambră, chihlimbar, fier, vin, vase pentru mâncare, obiecte de podoabă.

Locuitorii din regiunea lor erau în majoritate oameni liberi. Puteau să poarte arme, se întruneau în adunări generale şi aveau dreptul la "răzbunarea sângelui". Un om liber putea să ajungă sclav dacă era condamnat pentru o vină gravă, dacă era prizonier de război sau dacă nu îşi plătea datoriile faţă de alţi cetăţeni. Între oamenii liberi nu există nicio barieră de clasă. După moartea lui RUNGHAD a început procesul stratificării sociale. Fiecare sclav primea câte o bucată de pământ cu obligaţia de a o cultiva singur. Îi datora stăpânului zeciuiala în grâne, vite şi postav. Dacă era harnic, avea şansa de a-şi răscumpăra libertatea.

RUNGHAD, ajuns la 26 de ani un negustor şi navigator neînfricat, şi-a luat de soţie o fată săracă, fiica sclavului Dorrikon, aflat în stăpânirea părinţilor lui. Ylda avea 18 ani când norocul i-a surâs prin căsătoria cu vestitul RUNGHAD. Ştia că va munci mult în gospodăria lor, bărbatul ei fiind mereu plecat pe mare şi pe uscat cu afacerile lui. A dat naştere unei fetiţe (Umire) la 20 de ani şi unul băieţel (Noguden) la 27 de ani. Crescând, copiii i-au fost de mare ajutor în numeroasele treburi gospodăreşti.

După 30 de ani, RUNGHAD avea deja o avere în vite, pământ şi sclavi mai mare decât a altor membri din obştea satului. Averea fiind câştigată în mod cinstit, prin schimburi comerciale, RUNGHAD avea dreptul să fie numit căpetenia tribului. În adunarea tribală, întrunită cu ocazia unei zile de sărbătoare a recoltei de cereale, comunitatea războinicilor împreună cu sfatul bătrânilor şi preotul satului l-a desemnat căpetenie militară pe timp de pace sau război cu alte triburi. Funcţia lui RUNGHAD era mai mult de ordin moral, el putându-şi exercita influenţa asupra oamenilor prin calităţile lui deosebite. Avea dreptul să declare război sau să încheie pace, să conducă negocierile, să îşi aleagă propria suită din cei mai curajoşi luptători, să îşi formeze o ceată de voluntari drept ajutor la incursiunile de pradă. Avea şi un obiectiv primordial: solidaritatea membrilor comunităţii din care făcea parte.

Spre norocul său, majoritatea locuitorilor duceau o viaţă cumpătată, erau sobri în comportament şi puţin pretenţioşi în privinţa modului de trai. Copiii lui au moştenit hărnicia şi îndemânarea ambilor părinţi. Umire torcea, ţesea, confecţiona haine şi încălţăminte pentru întreaga familie. Uneori făcea şi oale de lut, când mama ei nu se simţea bine cu sănătatea sau avea alte treburi mai importante. Noguden, în puţinele zile când nu era plecat cu tatăl lui la vânătoare, pescuit sau negustorie, trudea în micul atelier de fierărie, confecţionând potcoave pentru caii familiei.

Cu ajutorul lui Urdun şi al câtorva meşteri din sat, RUNGHAD şi-a construit propria corabie, care i-a servit drept mijloc de transport naval până în anul morţii. Avea 49 de ani, era în deplinătatea puterii şi a fericirii sale. Nenorocirea i-a sosit pe mare, sub forma unei corăbii rivale, care s-a apropiat mult de a sa. Lupta s-a dat la bordul corăbiei lui RUNGHAD, piraţii fiind ucişi în totalitate. Rana adâncă primită la gamba piciorului drept l-a determinat să comande revenirea la ţărm şi întoarcerea rapidă acasă.

Cu toate leacurile administrate de preotul satului şi de femeile tămăduitoare, adânca rană, ajunsă până la os, s-a infectat. Gangrena avansând, bolnavul se simţea din ce în ce mai rău. A luat o decizie disperată. I-a poruncit lui Noguden, fiul său de doar 14 ani, să ardă în foc toporul care servea la tăiatul lemnelor. În timp ce băiatul se afla în fierărie, RUNGHAD i-a cerut nevestei multă bere, cea mai tare, pe care o păstrau pentru zilele de sărbătoare. Până la sosirea băiatului a băut o mare cantitate de bere, ameţindu-se repede. Luând în mână toporul cu lama încinsă, i-a alungat din casă pe cei doi, nevastă şi copil. Urletul său cumplit a răsunat la mare distanţă, înfricoşându-i pe cei care l-au auzit. Nenorocitul îşi amputase piciorul suferind, tăindu-l în dreptul genunchiului. Cu mare greutate i-au oprit hemoragia cei aduşi să îl trateze. A băut în neştire până când şi-a pierdut cunoştinţa. În zorii zilei următoare nu mai avea suflare.

Familia şi toţi consătenii l-au îngropat cu mare cinste, ceremonia fiind dedicată unui om pe care îl respectaseră cu toţii de când îl ştiau printre ei. Noguden, moştenind curajul deosebit al tatălui, a preluat corabia lui RUNGHAD, continuându-i activitatea neobosită, fără a ţine seama de pericolele ce pândeau pe întinsul Mării Nordului.

Nina Petre
6 februarie 2015

COMENTARIUL LUI SORIN

"Despre Runghad pot spune că şi la el norocul a fost decisiv în destinul lui, un prim semn fiind că a fost singurul supravieţuitor din totalul de 7 copii. Interesante încăperile în care stăteau, dar şi avuţiile. Ca întotdeauna, principala îndeletnicire a bărbaţilor era pescuitul şi vânătoarea. Interesantă decizia lui Runghad de a o lua de soţie pe fiica sclavului care era în stăpânirea părinţilor lui. Remarc că şi Runghad în timpul vieţii obţine şefia tribului, ca şi alţi antecesori din trecutul meu spiritual. Acest lucru dovedeşte în primul rând nişte calităţi deosebite precum ambiţie, curaj, corectitudine şi hărnicie din partea antecesorilor. 

Într-un final, din păcate, îşi face apariţia şi ghinionul cu mirosul morţii. În zilele noastre, Runghad supravieţuia. Nu înţeleg totuşi de ce şi-a amputat piciorul, pentru că oricum hemoragia îşi făcea apariţia. În concluzie, a fost un alt personaj fantastic din încarnările spiritului."

SORIN
4 martie 2015
Bucureşti

< sus >

Episodul 22 – NUNDE

Episodul spiritual nr.22 o are ca eroină pe NUNDE. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 81-120 e.n. (secolele 1 şi 2 din era noastră). S-a născut într-un trib de goţi aşezat în apropierea ţărmului Mării Baltice, în sudul peninsulei scandinave. După multe secole, în zona respectivă s-a construit oraşul-port Ystad, aparţinând ţării numite Suedia.

Părinţii lui NUNDE, Krunnod (tatăl) şi Undoke (mama), au avut 11 copii, dintre care 8 (5 băieţi şi 3 fete) au murit, din cauza condiţiilor grele de viaţă. Cele 3 fete supravieţuitoare erau NUNDE, Mygdir şi Humme. Mygdir avea cu 5 ani mai puţin ca NUNDE şi era cu 2 ani mai în vârstă decât Humme.

Strămoşii lor, popor migrator de origine germanică, răspândit pe ţărmul estic al Mării Baltice, preluase o parte din obiceiurile de trai ale băştinaşilor laponi, pe care îi alungaseră spre ţinuturile sălbatice din nordul Scandinaviei. Bărbaţii din satul căruia îi aparţinea familia lui NUNDE se ocupau cu pescuitul, vânătoarea, confecţionarea unor obiecte din aramă (vase, arme, obiecte de podoabă), creşterea animalelor şi, mai ales, navigaţia pe mare în scopuri de jaf.

Krunnod, ca soţ şi tată, avea putere absolută asupra familiei, împărţindu-şi atribuţiile cu nevasta lui, Undoke. Aceasta, ca unică soţie, avea datoria de a păstra puritarea şi tradiţiile familiale.

Clima aspră sporea nerodnicia pământului. Obiceiul cultivării plantelor comestibile nu era suficient pentru hrana locuitorilor. Creşterea turmelor de reni, vânătoarea şi pescuitul completau necesarul de alimente necesare supravieţuirii.

NUNDE şi surorile ei au crescut lângă mama lor, bucurându-se de profundul respect al tatălui şi al tuturor bărbaţilor din sat. În tribul lor se credea că zeii înzestraseră femeile cu daruri supranaturale. Din acest motiv, femeile se bucurau de multă consideraţie, iar sfaturile lor nu erau dispreţuite niciodată. Bărbaţii le cereau părerea şi sprijinul în luarea unor decizii majore, pentru binele fiecărui membru al tribului.

La 14 ani, NUNDE i-a fost dată de nevastă unui tânăr gospodar de 25 de ani, căruia i se spunea Trudhhon. Era un bărbat înalt, puternic, cu ochii albaştri şi părul blond. Lupta grea cu viaţa îl călise. Întreaga lui înfăţişare dovedea cutezanţă şi dârzenie. Privirea lui aspră trăda încordarea omului silit să se bazeze numai pe puterile sale. Obişnuia să poarte barbă şi păr lung.

Ceremonialul căsătoriei a fost simplu. În prezenţa rudelor, Trudhhon i-a adus dota viitoarei soţii, compusă din animale şi arme. Aceasta urma să fie transmisă viitorilor copii. La rândul ei, NUNDE i-a dat o armă lui Trudhhon, pentru a arăta că era pregătită să împartă cu el viaţa periculoasă de războinic. La fel ca toţi bărbaţii tribului, cel ales drept soţ era gospodar şi soldat, mereu pregătit pentru atac. Armele lui Trudhhon erau în special ofensive: lance lungă, săbii lungi cu două tăişuri, topoare, pumnale.

La noua ei gospodărie, NUNDE a găsit oi, bovine, un mic teren agricol. Casa soţului era construită din lemn. Avea un singur nivel şi o singură încăpere locuibilă, unde se afla vatra. Confecţionarea hainelor din lână şi piele intra în atribuţiile lui NUNDE.

Femeia a dat naştere la 7 copii, rămânând în final cu doi băieţi: Harran şi Gorrund. Pe primul îl născuse la 17 ani, iar pe celălalt, la 25. Trei fetiţe şi doi băieţi muriseră din cauza unor răceli grave. Fiii supravieţuitori semănau bine cu tatăl atât la înfăţişare, cât şi la caracterul tenace. Amândoi erau blonzi, cu ochi albaştri, ca părinţii lor. Părul ondulat era moştenit de la NUNDE.

Trudhhon i-a învăţat să vâneze, să pescuiască, să alunge haitele de lupi, să lupte cu armele specifice neamului. I-a dus pe mare, cu modesta corabie a familiei, la pescuit şi la prădarea unor nave aflate în primejdia naufragiului. Mereu cu privirea aţintită spre largul apei, Trudhhon şi fiii săi aşteptau să zărească nave străine, bune de atacat şi prădat. Practica pirateriei făcea parte din obiceiurile comunităţii lor.

NUNDE, femeie voinică şi neînfricată, demnă urmaşă a neamului de goţi războinici, ştia să mânuiască armele bărbaţilor. De multe ori luptase alături de tatăl, soţul şi fiii ei, când satul fusese atacat de pe mare sau de pe uscat. Primejdia războiului exista permanent în viaţa tuturor. Nevoia de hrană îi îndemna pe mulţi să recurgă la jafuri şi crime, de-a lungul întregului ţărm al Mării Baltice. Când fiecare dintre băieţii lui NUNDE a fost în stare să poarte armele, tatăl lor le-a dat în folosinţă câte o suliţă lungă şi un scut, în cadru festiv, de faţă cu toată adunarea sătenilor.

NUNDE a reuşit să îl vadă numai pe Harran ajuns la maturitate. Băiatul avea 22 de ani, iar fratele său, 14, când, alături de Trudhhon, şi-au îngropat mama, sfârşită din viaţă la doar 39 de ani. Curajoasa NUNDE supravieţuise rănilor căpătate în luptele cu atacatorii sălbatici ai satului, dar nu reuşise să reziste la naşterea unui băieţel. Muriseră atât ea, cât şi pruncul.

Nina Petre
11 martie 2015

COMENTARIUL LUI SORIN

"Ca de obicei, dintr-un număr mare de copii rămân doar 3 maxim, din cauza condiţiilor grele de viaţă. Se repetă povestea din nou şi cu principalele activităţi ale bărbaţilor şi anume pescuitul, vânătoarea, confecţionarea şi creşterea animalelor. Ce este de subliniat este că, într-o perioadă atât de veche, femeile se bucurau de mult respect, mai ales că părerea lor în luarea unor decizii importante conta destul de mult. Remarc vârsta mică a lui NUNDE când a fost luată de soţie, îmi aminteşte de lumea musulmană din prezent. A fost probabil o mare bucurie pentru soţul lui NUNDE de a avea băieţi pentru a-i pregăti pentru vânătoare, pescuit şi să lupte cu arme. Cu un singur lucru nu sunt total de acord şi anume practica pirateriei, pentru că la urma urmei tot furt înseamnă. 

Cât despre NUNDE, ca şi ceilalţi antecesori spirituali, era o luptătoare desăvârşită şi pe deasupra ştia şi să folosească armele destinate bărbaţilor, luptând cot la cot cu familia sa împotriva atacurilor venite de pe uscat şi de pe mare. 

Destul de trist este că, din cauza foametei, mulţi locuitori recurgeau la jafuri şi crime. 

A fost un deznodământ nefericit pentru NUNDE, care până la 39 ani a fentat moartea în luptele cu atacatorii, dar o naştere târzie i-a pus capăt vieţii, poate mai avea încă multe de oferit dacă trăia mai mult. A fost un episod spiritual care s-a potrivit cu acele vremuri îndepărtate."

SORIN
13 aprilie 2015
Bucureşti

< sus >

 

Episodul 23 – KHARID

Episodul spiritual nr.23 îl are ca erou pe KHARID. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 2 şi 69 (secolul 1, era noastră). KHARID s-a născut în Mesopotamia, pe moşia nobilului local Teknur, situată între râurile Tigru şi Eufrat. După 760 de ani de la data naşterii lui KHARID, pe teritoriul fostei moşii, califul abbasid Abu Djafar Abdallah al-Mansur ibn Muhammad a fondat oraşul Bagdad, unde şi-a mutat capitala statului.

Mesopotamia era o regiune străveche, ce cuprindea câmpia aluvionară dintre râurile Tigru şi Eufrat, limitată la sud de confluenţa lor, iar la nord de podişul Armeniei. Teritoriul de astăzi al Irakului este aproape identic cu cel al Mesopotamiei antice. Începând cu secolul 2 î.e.n şi până în secolul 3 e.n., teritoriul Mesopotamiei a fost inclus în statul parţilor (partzilor).

Partia (Partzia), stat antic în Orientul Mijlociu, era constituit din triburi iraniene. Regele part Mitradate I (171-138 î.e.n.), profitând de slăbirea puterii seleucizilor, a reuşit să anexeze Mesopotamia la ţara sa. La sfârşitul războaielor împotriva regelui part Mitradate VI (anul 63 î.e.n.), hotarele estice ale Statului Roman au atins fluviul Eufrat, Partia devenind astfel pentru aproape 3 secole principalul adversar al Imperiului Roman în Orient. Eufratul a ţinut loc de graniţă între cele două imperii.

În perioada vieţii lui KHARID, Regatul Part a fost condus de următorii monarhi ce aparţineau dinastiei Arsacizilor: Fraatace (2 î.e.n. – 4 e.n.), Orode III (4 – 7), Vonone I (7 – 12), Artaban III (12 – 38), Gotarze II (38 – 51), Vologese (51 – 78).

Părinţii eroului nostru, KHARID, se numeau Nokerdon (tatăl) şi Aleye (mama). Dintre cei 6 copii născuţi de Aleye, au supravieţuit 4: 2 băieţi şi 2 fete. KHARID avea un frate mai mare cu 6 ani, Arrumnal. Fetele erau mai tinere decât ei. Se numeau Loyll şi Nemhe.

Nokerdon era suficient de bogat pentru a trăi în belşug alături de familia sa. Având funcţia de administrator al averii nobilului Teknur, era bine plătit de acesta. Avea şi el o moşie lângă cea a stăpânului, aproape de malul Tigrului. KHARID şi fratele lui au intrat de la 16 ani în corpul de armată al nobilului Teknur, din dorinţa de a fi protejaţi de el şi de urmaşii lui, dar şi din nevoia de a deveni buni luptători, capabili să îşi apere propria avere. Timp de 11 ani, KHARID şi-a servit stăpânul cu devotament, păzindu-i hotarul vestic al moşiei, care se afla lângă râul Eufrat.

Ieşind din armata lui Teknur la 27 de ani, KHARID s-a lansat în comerţul cu sclavi, ocupaţie rentabilă în acele vremuri. Obişnuit să prindă sclavii fugiţi de pe moşia lui Teknur, şi-a oferit serviciile de hăituire şi vânzare a sclavilor unor nobili şi meşteşugari din zonă, punându-se astfel bine cu toţi cei bogaţi.

La 34 de ani şi-a luat-o de nevastă pe Inemi, o fată de 17 ani, fiica unui moşier bun prieten cu el. Inemi i-a dăruit 12 copii, 7 fete şi 5 băieţi, supravieţuind cu toţii, ca prin minune. Fetele se numeau Nerrime, Kossar, Tehune, Yeyen, Merdi, Khir, Ronho, iar băieţii, Arrubal, Yadik, Orrun, Kiderde şi Enumdu. Fetele au fost educate de mama lor în spiritul supunerii absolute faţă de bărbaţii care le vor lua de neveste. Abilul KHARID a făcut afaceri bune prin căsătoria fetelor lui. Deşi zestrea era corespunzătoare unor femei bogate, KHARID a negociat dur cu fiecare pretendent, obţinând câte o mică avere în schimbul fiecărei fete.

Băieţii lui au primit moşteniri mai mari decât ale surorilor, fiind nevoiţi să trăiască din agricultură. Comerţul cu sclavi nu le-a plăcut, decât în măsura în care i-au cumpărat pe cei de care aveau nevoie.

Pe moşia lui KHARID şi pe cele ale fiilor lui cultura cerealelor se afla pe primul loc. Din truda sclavilor agricultori rezultau anual mari cantităţi de orz, grâu şi susan. Urmau ca importanţă grădinăritul şi pomicultura. Întreţinerea permanentă a canalelor de irigaţie era obligatorie pentru fiecare proprietar de teren agricol. Grădinile de zarzavat erau protejate împotriva arşiţei şi vânturilor cu perdele de protecţie formate din sălcii. Livezile de palmieri se găseau din abundenţă.

Curmalul furniza sute de produse: vin, nectar, oţet, fibre textile, frunze etc. Sâmburii pisaţi reprezentau o bună hrană pentru animale. Trunchiul şi crengile alimentau focul din cuptorul olarilor şi forja fierarilor. Încă de pe vremea sumerienilor, curmalul se numea "copacul sfânt" şi "copacul vieţii". Mesopotamia era considerată o grădină veşnic înflorită.

În imensul său grajd, KHARID creştea caii destinaţi vânzării către nobili parţi, fiind utilizaţi la carele de luptă.

Ca orice moşier bogat, KHARID şi-a putut permite să întreţină amante, acestea fiind alese dintre sclavele pe care le comercializa. La 69 de ani avea 4 amante şi 10 copii dăruiţi de ele.

Necazul cel mare i s-a tras de la fata cea mică, Ronho, concepută cu Inemi. Copila avea 12 ani şi aşteptau pentru ea oferta consistentă a vreunui tânăr bogat. Un aventurier chefliu şi afemeiat, negustor de sclavi, le-a cerut-o de nevastă, oferind în schimbul fetei prea puţin în comparaţie cu pretenţiile lor. KHARID l-a refuzat cu vehemenţă şi dispreţ. Răzbunarea tânărului ofensat a fost cruntă: împreună cu un grup de servitori l-a atacat pe KHARID în timp ce negocia în târgul de sclavi. Lovit cu spadele pe tot corpul, trufaşul moşier a murit imediat. Disperată, Ronho s-a oferit drept nevastă unui militar part, pe care aventurierul chefliu nu a îndrăznit să îl atace.

Nina Petre
30 aprilie 2015

COMENTARIUL LUI SORIN

"Locul naşterii lui KHARID a fost propice pentru o viaţă îmbelşugată şi liniştită. Istoria Mesopotamiei este captivantă, dar şi faptul că Irakul de azi are teritoriul aproape identic cu fosta Mesopotamie. 

Observ şi o căsătorie la o vârstă târzie a lui KHARID şi este o premieră în istoricul antecesorilor ca toţi copii, în medie 12, să supravieţuiască cu toţii de data asta. KHARID avea abilităţi fantastice de negociere, lucru care s-a transmis şi la unii antecesorii mai recenţi, caracterizându-le viaţa. De remarcat ideile oamenilor în agricultura din perioada respectivă, una din ele referindu-se la grădinile de zarzavat, care erau protejate împotriva caniculei şi vânturilor cu perdele din sălcii.  

În principiu a avut parte de o viaţă fericită, la 69 ani având şi 4 amante şi un total de 22 de copii. Consider că a fost şi asta o încarnare bună, dar uneori soarta se mai întoarce împotriva ta când persişti în ideile greşite. 

Dorea deja să-şi mărite fata de numai 12 ani  şi probabil că din acest motiv se aştepta şi la o ofertă bogată. Consider că sfârşitul neaşteptat a lui KHARID nu a fost chiar întâmplător, în multe cazuri după faptă venind şi răsplata. O gândire greşită repetată pe parcursul vieţii, dar specifică acelor vremuri, a fost că vroia să fie putred de bogat într-un timp foarte scurt, sacrificând orice pentru bunăstare şi plăcere, şi asta i-a grăbit sfârşitul. Dar oricum, nu cred că cine a trăit în acele vremuri era lipsit de slăbiciuni şi că a fost perfect. Va urma să vedem cum vor fi antecesorii din perioadele şi mai îndepărtate."

SORIN
10 mai 2015
Bucureşti

< sus >

 

Episodul 24 – KYDAH

Episodul spiritual nr.24 o are ca eroină pe egipteanca KYDAH. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 45 şi 3 î.e.n. (secolul 1 înaintea erei noastre, î.Hr.). KYDAH a văzut lumina zilei în casa părinţilor, situată într-o mică localitate de pe malul Nilului. În zona respectivă a apărut ulterior oraşul Hulwan (Helwan), aflat la sud de Cairo.

Părinţii ei, Krodor (tatăl) şi Ayue (mama), aveau 5 copii. Fetele se numeau KYDAH, Numde şi Ydme, iar băieţii, Runumdan şi Gennur. Krodor trudea din greu, transportând mărfuri pe cei doi catâri, întâmpinând imense greutăţi în drumurile lui. Nefiind un negustor aflat în slujba Palatului Regal sau al vreunui templu, Krodor nu avea condiţii prielnice pentru a deveni un om foarte bogat. Toate câştigurile lui erau folosite în familie. Ca tată şi soţ perfect responsabil de bunul mers al familiei, le-a asigurat condiţii bune de viaţă atât soţiei lui, cât şi celor 5 copii. Băieţii l-au ajutat cât s-au priceput încă de mici în truda lui plină de pericole şi dezamăgiri. Fetele erau cuminţi, ascultătoare, copii reuşite ale mamei.

Ţara lor, Egiptul Elenistic, se constituise ca stat în Valea Nilului la sfârşitul secolului IV î.e.n., având capitala în oraşul Alexandria. După moartea domnitorului Alexandru cel Mare (323 î.e.n.), generalul macedonean Ptolemeu a devenit rege al Egiptului în anul 305 î.e.n., fondând dinastia Lagizilor (a Ptolemeilor). Această dinastie a condus ţara până în anul 30 î.e.n.

La începutul secolului I î.e.n., Egiptul se afla în sfera de influenţă a Romei. Regina Egiptului, Cleopatra a VII-a, femeie energică şi ambiţioasă, s-a folosit de sprijinul lui Caesar, apoi al lui Marcus Antonius, cu scopul de a opri declinul regatului şi de a restabili vechile hotare. După înfrângerea lui Marcus Antonius de către Octavian Augustus la Actium (în anul 31 î.e.n.), Cleopatra a VII-a s-a sinucis la Alexandria (în anul 30 î.e.n.), iar ţara ei a devenit o provincie a Imperiului Roman.

KYDAH, fata cea mică a lui Krodor s-a născut cu aptitudini muzicale deosebite, moştenite de la mama ei. Ayue a învăţat-o să cânte la harpa verticală şi la sistra. Fiind construită dintr-un cadru de lemn în care erau prinse vergele elastice de metal, sistra scotea (prin agitare) sunete ca de clopoţei. La 12 ani, când fetele se puteau mărita, KYDAH a fost luată, în condiţii de semi-sclavie, ca artistă la curtea nobilului Arrudar, un furnizor de mărfuri scumpe al Casei Regale. KYDAH avea voie să poarte haine, spre deosebire de sclave şi de dansatoare, al căror trup era aproape gol. Timp de 3 ani, KYDAH şi-a delectat stăpânii şi pe musafirii lor la toate ceremoniile şi petrecerile private.

Drept răsplată, stăpânul i-a dat-o de nevastă fiului mijlociu, Nangyr. Acesta, la 23 de ani, era un navigator neînfricat pe Nil şi Marea Roşie, înfruntând bancurile de nisip, stâncile, vârtejurile, curenţii repezi, crocodilii, pitonii şi mai ales lipsa de porturi. Nangyr transporta la Marea Roşie grâne, ţesături de in, peşte uscat, obiecte din piele, care luau calea Orientului Mijlociu. De la negustorii străini aducea lemn, metale, uleiuri, vinuri, arme, plante aromate, purpură, obiecte de artă din ceramică şi fildeş.

Drumul miresei la casa mirelui a fost presărat cu surprize plăcute. KYDAH şi Nangyr erau fericiţi, fiindcă se iubeau de când se văzuseră prima oară, în urmă cu 3 ani. Nobilul Arrudar, bărbat înţelept şi plin de omenie, le lăsase tinerilor libertatea de iniţiativă, respectând concepţia sănătoasă tradiţională despre viaţa de familie. Ajunsă în micul palat al soţului, KYDAH a fost numită "stăpâna casei", bucurându-se de respectul tuturor, fiind egală în drepturi cu soţul ei. Zestrea primită de KYDAH de la părinţi a intrat în patrimoniul familiei, iar Nangyr nu s-a atins de ea, urmând să fie dată ca zestre viitorilor copii.

La 17 ani, KYDAH a născut-o pe Tymed, unica lor fiică. Au urmat cei doi băieţi: Nardun, născut la 20 de ani, şi Sarghal, sosit după încă 4 ani.

Casa lui Nangyr era construită din cărămidă uscată la soare. Avea două nivele şi un subsol, plus o terasă la ultimul nivel, unde se odihneau cu toţii seara, când se făcea răcoare. Ferestrele se aflau pe acoperiş. În jurul casei exista un parc plin cu flori şi arbori, plus un bazin cu apă. Întreaga proprietate era înconjurată cu un gard înalt făcut din pământ întărit. Lângă casă existau cămara, bucătăria, locuinţele sclavilor şi ale servitorilor. Mobilierul din interiorul casei, confecţionat din lemn, avea încrustaţii din materiale scumpe. Era format din paturi, mese, scăunele joase şi lăzi în care se păstrau vasele şi îmbrăcămintea. Nu lipseau pisicile, folositoare pentru stârpirea şoarecilor, şobolanilor şi a şerpilor veninoşi.

Familia lui KYDAH consuma pâine preparată din făină, carne de vită şi de oaie, de raţă şi de gâscă, peşte, rădăcină de lotus, tulpină de bambus, flori de lotus, produse lactate, bere de orz, vin de curmale. La gătit, bucătăreasa folosea ulei de susan şi de măsline.

KYDAH purta de obicei o cămaşă albă de in lungă până la glezne, prinsă cu o bretea pe umărul stâng. Peste această cămaşă avea o rochie legată sub sâni. Pe mâini şi la glezne purta brăţări. KYDAH mai avea coliere, inele, cercei, diademe. Purta părul pieptănat sau împletit în numeroase codiţe, tăiat până la înălţimea umerilor. La ocazii deosebite, părul era împodobit cu panglici colorate, bijuterii şi flori.

Prescripţiile religioase cereau ca bărbaţii să aibă o singură soţie, iar aceasta să fie tratată bine. KYDAH nu a avut niciodată motive să se plângă de comportarea soţului faţă de ea şi copii. Nangyr era un soţ şi un tată exemplar.

Pe fata lor, Tymed, i-a dat-o de nevastă, la 13 ani, unui funcţionar imperial, care a făcut-o mare doamnă în Alexandria. Băieţii, Nardun şi Sarghal, după studii minime de comerţ la domiciliu, au mărit considerabil averea familiei, devenind furnizori de mărfuri din import destinate Curţii Imperiale.

Când mama lor, la 42 de ani, şi-a pierdut viaţa, ei încă nu erau căsătoriţi. În familia lui KYDAH nu s-a discutat niciodată despre divorţ, niciunul dintre soţi neavând motive să se despartă de celălalt. Un lucru nu ştiau cei doi: că o femeie rea îi pândea din umbră, fiind îndrăgostită nebuneşte de Nangyr. Era fiica unuia dintre cei mai buni prieteni şi parteneri de afaceri, mult mai tânără decât Nangyr. Hynnad îl voia de soţ şi punea la cale să scape de KYDAH. Printr-o negustoreasă obişnuită a familiei, i-a trimis victimei fructe otrăvite cu venin de şarpe. Au murit fulgerător cele 3 femei care le-au gustat: bucătăreasa, o servitoare şi nefericita KYDAH. Negustoreasa a fost pedepsită cu moartea, iar adevărata criminală nu a fost descoperită niciodată. După 2 ani de la moartea soţiei, Nangyr şi-a luat-o de nevastă pe marea lui admiratoare, Hynnad.

Nina Petre
24 mai 2015

COMENTARIUL LUI SORIN

"Cu ocazia acestui episod mi-am amintit şi de istoria Egiptului, care a fost bogată în evenimente. Regina Cleopatra s-a sacrificat într-un fel pentru a încerca să salveze regatul. Păcat că eforturile ei nu au dat roade şi sfârşitul a fost unul trist, atât pentru ea cât şi pentru ţara ei.

Destul de devreme, la 12 ani, KYDAH a trebuit să se maturizeze rapid, fiind deja artistă. Dar de obicei, după eforturi depuse, urmează şi răsplata cuvenită. După căsătorie a avut parte de respectul tuturor şi era şi egală în drepturi cu Nangyr.

Foarte interesantă descrierea casei lor, mai ales că în jurul casei lor era un parc plin cu flori şi arbori. Dar şi alimentaţia lor era una sănătoasă şi diversificată.

În acest episod mi-a plăcut şi ţinuta lui KYDAH pentru perioada respectivă, mai ales că uneori părul era împodobit cu bijuterii şi flori.

KYDAH a fost un alt antecesor ce a avut parte de mult noroc, mai ales pe planul căsătoriei.

Păcat că viaţa ca de basm trăită de unii nu are tot un final de basm.

Mă refer mai ales la regina Cleopatra, dar şi la eroina KYDAH, care, după o viaţă perfectă, urmează un final total neaşteptat.

Gestul lui Hynnad, care îl dorea cu orice preţ pe Nangyr, a fost unul şocant şi lipsit de scrupule. Păcat că Hynnad nu a avut aceeaşi soartă ca negustoreasa, ba mai revoltător decât atât, doar după 2 ani de la moartea lui KYDAH, Nangyr s-a căsătorit chiar cu criminala soţiei sale. A fost o întorsătură bizară a sorţii, cum vedem în cărţi sau filme. Sunt de acord cu acest aspect, înainte se practicau otrăvirile, acum se practică farmecele, din care preoţii şi mai ales vrăjitoarele îşi îmbunătăţesc considerabil veniturile.

Referitor la lecţia de viaţă, mă consider un diplomat, fie că e vorba de o relaţie profesională, de prietenie şi în mod sigur şi sentimentală.

SORIN
21 iunie 2015
Bucureşti

< sus >

 

Episodul 25 – UGDUN

Episodul spiritual nr.25 îl are ca erou pe hispanicul UGDUN. El a trăit între anii 103-69 î.e.n. (secolele 2 şi 1 î.Hr.) UGDUN s-a născut în localitatea Abdera (denumirea actuală, Adra), port comercial situat pe ţărmul sudic al provinciei romane Hispania Ulterior. Astăzi, oraşul Adra se află pe teritoriul Regatului Spaniei.

Pe vremea când trăia UGDUN, ţara lui era o provincie a Romei Republicane. Civilizaţia romană în Hispania era mai puternică decât în orice altă provincie. Hispania se număra printre cele mai valoroase ţări în privinţa produselor agricole, a bogăţiei în vii, ulei şi metale. Industria hispanică producea mari cantităţi de obiecte metalice plus ţesături de lână şi in. Comerţul Romei cu oraşele Hispaniei era intens şi neîntrerupt. Datorită comerţului cu Roma, în Hispania Ulterior exista un mare număr de oameni bogaţi, negustori cu afaceri răspândite în Africa şi în Orientul Îndepărtat. Ei duceau o viaţă îmbelşugată, plină de distracţii şi plăceri nenumărate.

Tatăl lui UGDUN se numeau Nudar. Strămoşii lui îndepărtaţi erau fenicieni. Se căsătorise dintr-o mare iubire cu grecoaica Allia, care îi dăruise doi băieţi şi o fetiţă. UGDUN, fiul cel mare, era cu 5 ani mai în vârstă decât Tedeus. Narrita, sora lor, avea cu 2 ani mai puţin decât UGDUN. Nudar se ocupa cu negustoria. Aducea de la ţară cantităţi mari de ulei şi vin, pe care le vindea comercianţilor romani, aceştia transportându-le până pe teritoriul Republicii Romane.

Pe măsură ce copiii creşteau, întreaga familie îl ajuta pe Nudar în munca lui. UGDUN moştenise pasiunea pentru comerţ de la tatăl lui, visând încă din copilărie să ajungă bogat ca domnii din uriaşele case de pe malul mării. Nu a urmat niciun fel de studii, bucurându-se doar de şcoala vieţii.

La 15 ani a făcut primul drum către ţărmul Italiei, pe o corabie comercială romană, unde fusese primit ca ucenic-marinar. Nava era de mare tonaj, foarte încăpătoare, având un număr impresionant de sclavi-vâslaşi. Fiind o corabie puternică, putea face călătorii îndelungate, înfruntând pericolele mării. În afara depozitelor pentru mărfuri, existau cabine pentru pasagerii bogaţi, un loc destinat plimbărilor, o sală mare pentru servit masa, o sală pentru diverse întruniri. Proprietarul navei locuia în Roma. Era membru al unei asociaţii comerciale numite "collegium naviculariorum". Avea corăbii care circulau pe mai multe linii de navigaţie, asigurând traficul de mărfuri între diferite porturi ale Mării Mediterane. Din Hispania, nava lui aducea fier, aramă, cositor, plumb, aur, argint, pietre preţioase, ulei şi vinuri.

Obsesia câştigurilor nelimitate, existentă în mentalul oamenilor de afaceri romani şi hispanici, l-a cuprins treptat şi pe eroul nostru. La 24 de ani era deja un marinar-negustor abil şi prietenos, intermediind afacerile cu fructe, ulei şi vin ale propriului tată, mărfuri cerute pe corăbiile romane.

S-a căsătorit cu fata visurilor lui, frumoasa Illadia, în vârstă de doar 15 ani. Aflându-se în relaţii de afaceri cu tatăl ei, un negustor roman stabilit în Abdera, l-a convins să îi dea fata de nevastă, cu promisiunea că va deveni din ce în ce mai bogat. Ajutat cu mărfuri autohtone de către tatăl şi socrul său, UGDUN a avansat repede pe scara ierarhiei negustoreşti, nerenunţând la niciun efort şi niciun risc pentru a-şi potoli setea de mari câştiguri. Acumularea continuă a averii ajunsese un scop al propriei existenţe.

La doi ani după căsătorie, Illadia a devenit mamă, aducând-o la lumina ziei pe micuţa Mireea, o fetiţă dolofană şi zâmbitoare. Au trecut 4 ani până la naşterea frăţiorului ei, Ideus. Părinţii lor erau bogaţi şi fericiţi, crescându-şi copiii în mare confort.

Viaţa lor de vis nu a durat mult. UGDUN avea 34 de ani când oraşul Abdera a fost lovit de piraţi mauri, coborâţi de pe o corabie sosită din nordul Africii. Unitatea militară romană chemată în ajutor i-a alungat într-un târziu, după ce soldaţii hispanici fuseseră ucişi în totalitate. Casa lui UGDUN, situată în apropierea portului, a fost prădată şi incendiată, în interior aflându-se trupurile neînsufleţite ale Illadiei şi copiilor. Mireea, la 8 anişori, şi Ideus, la 4 anişori, au pierit în flăcări, alături de mama lor. Nefericitul UGDUN, aflat pe o corabie abia sosită în port, nu ştia ce să facă mai repede: să lupte cu piraţii care urcaseră pe punte sau să privească îngrijorat spre casa lui cuprinsă de flăcări. I-a fost dat să moară pe corabie, împreună cu tot echipajul şi ceilalţi călători, fiind cu toţii măcelăriţi de armele tăioase ale maurilor.

Nina Petre
23 iunie 2015

COMENTARIUL LUI SORIN

"Încă de la începutul vieţii, hispanicul Ugdun avea o pasiune pentru comerţ şi visa încă de mic să acumuleze câştiguri nelimitate. Acest lucru se regăseşte şi la o bună parte dintre antecesori şi anume abilitatea comercială şi dorinţa de câştig rapid. Fiind o fire ambiţioasă, el a avansat repede şi nu era dispus să renunţe la niciun efort sau risc. Aici e o calitate umană bună, pentru că fără ambiţie şi sacrificii nu ajungi prea departe. Pe de altă parte, cred că scopul lui în viaţă şi anume acumularea continuă a averii reprezintă o karmă negativă. 

Finalul poveştii de viaţă a lui Ugdun este unul marcant şi tragic, cu descrierea Illadiei şi a copiilor care zăceau fără suflare datorită incendiului. Alegerea lui Ugdun a fost una imposibilă, când a trebuit să aleagă între lupta cu piraţii care urcaseră pe punte sau să se întoarcă la casa lui care era cuprinsă de flăcări. Orice ar fi ales, nu putea evita ghearele morţii. A fost măcelărit ca un animal împreună cu tot echipajul, un final de-a dreptul revoltător.  

Acest episod a conţinut toate componentele bune şi rele ale vieţii, trecând atât de repede de la fericire şi împlinire la dramatism.   

Pot spune că eu sunt diferit şi nu îmi plac riscurile, prefer să îmi calculez înainte fiecare acţiune. Nu sunt un om al extremelor precum câştiguri nelimitate şi asumarea unor riscuri fără acoperire. Dar pot spune că sunt la fel de ambiţios ca majoritatea antecesorilor, adică la ce îmi propun vreau şi reuşita.   

SORIN
19 iulie 2015
Bucureşti

< sus >

Episoadele spirituale de mai sus se regăsesc în cartea

"VIEŢILE ANTERIOARE ALE SPIRITULUI - volumul 3", autor NINA PETRE