<  Înapoi la Pagina index cu ALTE VIEŢI ANTERIOARE


Vieţile anterioare ale spiritului

 

VALENTINA

Autoprezentare

Am avut un început de viaţă tulbure, într-o familie săracă, dezbinată, fără credinţă în Dumnezeu. Convieţuirea cu tatăl a fost guvernată de frică, iar faţă de mama domina o stare de milă şi neputinţă de a o proteja de accesele de furie şi violenţă fizică ale tatălui. Un accident din care am scăpat miraculos cu viaţă, precum şi alte incidente sau întâmplări nefericite m-au urmărit ca un nor tot restul adolescenţei, o perioadă fumurie, marcată de multă suferinţă. Părinţii s-au despărţit, spre eliberarea mamei. 

Am plecat la facultate, unde mi-am cunoscut viitorul soţ, cel care a marcat începutul ascensiunii. Alături de el, dansând în hora dragostei cu năbădăi, am învăţat despre cele sfinte, cele ale lumii văzute şi nevăzute, despre cauzalitate, psihologie, rugăciune, puterea gândului şi a cuvintelor, despre vindecare, renunţare si iertare. M-am căsătorit şi am dat naştere la doi prunci, băieţi.

Sunt multe gânduri, cunoştinţe, preferinţe, precum şi tendinţe care simt că vin de dincolo de mine şi de timp. Pe de o parte, cred că dezvăluirea trecutului îmi va explica prezentul şi voi putea face astfel alegeri mai potrivite, în armonie cu menirea mea. Pe de altă parte, cunoaşterea este setea pe care am încercat să o stăvilesc prin tot ce am experimentat cu ajutorul celor cinci simţuri şi cu credinţă într-un al şaselea, cel intern.

Din copilăria fragedă îmi amintesc o întrebare pe care am adresat-o mamei: "Care este talentul meu?" Aveam atunci convingerea că toţi oamenii trebuie să aibă o calitate specifică, un potenţial maxim într-un anume domeniu. În decursul anilor am dovedit numeroase abilităţi, în diferite domenii de activitate. Mi-au plăcut mult matematica, astronomia, astrofizica şi muzica.

Ca predilecţie, am simţit dintotdeauna că sunt un formator. O meserie de profesor mi-ar fi plăcut dacă nu mă izbeam de teancul de proceduri şi rapoarte ce trebuie respectate. În plus, datorită spiritului inovativ, cu siguranţă că nu aş fi îmbrăţişat stilul clasic de predare şi m-ar fi plictisit rutina. Spiritul meu îşi manifestă preferinţele scriitoriceşti prin tot ce scriu. Fie chiar şi un comentariu banal, îmi place să îl măsor, să îl îmbrac în cuvinte frumoase. Îmi place estetica cuvintelor, metafora. Am prezentat înclinaţie şi către psihologie, iar de câţiva ani am un mare interes pentru parapsihologie şi ştiinţele spirituale. În alte "universuri paralele" aş fi aprofundat cu plăcere criptografia şi astronomia.

Valentina
4 martie 2020

EPISOADE SPIRITUALE COMENTATE

  Gustava Andersson (1802-1869)

  Leon Arcos (1679-1720)

  Patrizia Parri (1513-1567)

  Emeka (1370-1415)

  Kinuko (1221-1273)

  Kainda (1128-1169 )

  Efimia Pagkalou (1025-1074)

 

Episodul 1 – GUSTAVA

Episodul spiritual nr.1 o are ca eroină pe suedeza GUSTAVA ANDERSSON. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 1802-1869 (secolul 19). GUSTAVA s-a născut în localitatea Skene, situată în vestul Suediei, în regiunea Gotaland, lângă fluviul Viskan. Acesta îşi varsă apa în cea a Strâmtorii Kattegat.

Helmer Andersson, tatăl GUSTAVEI, muncea ca tăietor de lemne într-o pădure din apropiere. Soţia lui, doamna Ingrid, dăduse viaţă la două fetiţe. Alva era cu 2 ani mai mare decât GUSTAVA. Cele două surori au fost lăsate de părinţi să înveţe timp de 4 ani în şcoala primara patronată de biserica parohiei.

Alva s-a măritat la 17 ani cu negustorul de cojoace şi piei de oaie Per, un flăcău de 22 de ani. Au avut împreună doi băieţi: Sten şi Erik.

GUSTAVA iubea nespus fagii şi stejarii din pădurea unde lucra tatăl ei. Suferea ori de câte ori tăiau câte un copac şi vedea cum gaterul îl transformă în scânduri. Cânta pădurea în baladele ei şi plângea la amintirea copacilor tăiaţi pentru a ajunge lemne de foc, mobilă sau cherestea.

Începând de la 8 ani, a învăţat să confecţioneze fluiere din lemn de fag şi să cânte cu ele balade populare. La petrecerile din localitate, era invitată să interpreteze cântece vechi, transmise de la o generaţie la alta. Obişnuia să aducă îmbunătăţiri textelor străvechi, cuvintele potrivite ieşind spontan din mintea ei sclipitoare.

Unul dintre voinicii care transportau scândurile cu pluta pe apa fluviului până la malul strâmtorii, unde aşteptau negustorii de cherestea, s-a îndrăgostit de ea. Fata avea 18 ani, când a ajuns mireasa gospodarului Emund Ullsten, mirele având 26 de ani. Tatăl lui Emund, Henrik Ullsten, era de meserie tâmplar. Împreună cu fiul său a pus ban lângă ban, reuşind astfel să achiziţioneze un gater. Hanna, mama lui Emund, confecţiona haine de iarnă din piei de oaie.

GUSTAVA a născut un singur copil, pe voinicul Olof, după ce împlinise 24 de ani. Băiatul a învăţat să facă scânduri la gaterul familiei, pe care le vindea negustorilor interesaţi de ele pentru a le da la export. Negustorii englezi erau mari amatori de cherestea. Olof a învăţat şi meseria de tâmplar, reuşind să îşi vândă modestele piese de mobilier în Skene şi în localităţile apropiate. S-a căsătorit la 20 de ani cu Ulla, o fetiţă de 16 ani, care i-a dăruit doi copii. Fata lor se numea Freja, iar băiatul, Johan.

GUSTAVA Andersson a decedat la 67 de ani, în anul 1869, grav bolnavă de reumatism.

Nina Petre
27 august 2019

COMENTARIUL VALENTINEI

"GUSTAVA ANDERSSON pare că a avut o viaţă simplă, liniştită, dar şi scurtă, în contrast cu durata şederii astrale a spiritului de după moartea ei. M-am tot gândit care ar putea fi explicaţia pentru cei peste 100 de ani. M-am liniştit să ştiu că n-a făcut vreo pagubă de natură să le dea pricină de judecată îndelungată mai marilor. Sau poate spiritul nostru a fost foarte preocupat de studii cereşti şi a avut puţină tragere către experienţa fizică. Nu m-ar mira foarte, căci şi în prezent tind să teoretizez totul, fiind de fire foarte analitică. Perioadele astrale care au precedat existenţei GUSTAVEI sunt de asemenea de peste 80, sau chiar 90 de ani, mult mai mult decat anii tereştri.

În primul rând, ţara, locul, cultura îmi plac foarte mult. Am vizitat deja Suedia de două ori. Pe lângă cei doi copii ai surorii Alva şi cei ai băiatului Olof, GUSTAVA avea o soră, ele fiind deci, cei doi copii ai părinţilor lor. Și totuşi, ea a născut un singur copil, băiat. Se poate ca cele două surori să fi fost foarte apropiate, aşa intuiesc. Şi în viaţa aceasta, îmi place că sunt băieţi amândoi.

Asocierea cu lemnul şi tâmplăria a fost reprodusă şi în viaţa curentă. Mama a lucrat în industria lemnului, iar eu am meşterit o perioadă, din pasiune, câteva obiecte din lemn, umplând apartamentul de rumeguş şi unelte de tâmplărie. Am învăţat să cânt la fluier aproape imediat cum am început. În perioada mea muzicală, am cântat balade despre legende străvechi, folosind texte arhaice şi instrumente tradiţionale.

Iubesc pădurea. Nu agreez frigul şi nu funcţionez la temperaturi scăzute.

Voi medita asupra GUSTAVEI. Similitudini sunt multe. Ar fi interesant de desluşit diferenţele, căci ele produc schimbarea, evoluţia. De asemenea, mi-ar plăcea să cunosc şi relaţia cu soţul ei, cu mult mai mare decât ea."

15 martie 2019

< sus >

Episodul 2 – LEON

Episodul spiritual nr.2 îl are ca erou pe spaniolul LEON ARCOS, a cărui viaţă s-a desfăşurat în perioada anilor 1679-1720 (secolele 17-18). Era singurul copil al ofiţerului spaniol Evarado Arcos şi al doamnei Duena, spaniolă din Barcelona, la fel ca soţul ei. Soţii Arcos locuiau într-un fort militar dotat cu mai multe clădiri din nordul Hondurasului, port la Marea Caraibilor, care s-a dezvoltat ulterior, devenind oraşul La Ceiba.

Teritoriul Hondurasului a fost locuit în epoca precolumbiană de triburi amerindiene: corotegi, paya, leneas. Hondurasul, descoperit în 1502 de Cristofor Columb, a fost cucerit începând din 1524 de conchistadorul spaniol Cristobal d’Olid y Alvarado, fiind apoi inclus administrativ în Căpitănia Generală Guatemala (în 1539).

LEON a fost educat acasă, în fortul militar, de către un militar profesor spaniol până la 14 ani. La 15 ani, a cerut să fie primit în regimentul condus de tatăl său pentru pregătire în vederea viitoarei cariere militare. La 17 ani au început misiunile grele, vizând exterminarea indienilor paya din jungla apropiată de ţărm şi din munţii sălbatici aflaţi spre sud.

LEON iubea jungla şi munţii din sud, iar animalele sălbatice nu l-au atacat niciodată.

S-a căsătorit la 24 de ani cu spaniola Elvera, o fată de 17 ani, fiica militarului Santo Avellano, comandantul garnizoanei militare şi a doamnei Rosa. Elvera a născut un singur copil, pe fiica lor, Dolores, la 21 de ani.

Leon suferea la exterminarea fiecărui indian. Ar fi dorit să revină în Spania, ţara natală a părinţilor lui. La 41 de ani, în vara anului 1720, LEON a refuzat să mai ucidă indieni pentru a le lua pământurile. Drept pedeapsă, a fost executat prin împuşcare pentru neexecutarea ordinelor primite de la noul comandant al garnizoanei militare.

Soţia lui, Elvera, avea 34 de ani, iar fiica lor, Dolores, abia împlinise 13 ani. Părinţii Elverei, Santo şi Rosa, le-au luat pe amândouă şi s-au îmbarcat pe o navă militară spaniolă care a acostat în Barcelona. S-au stabilit în frumoasa localitate portuară. Elvera nu s-a recăsătorit, iar Dolores şi-a găsit împlinirea vieţii. Calificată ca soră medicală, s-a căsătorit la 21 de ani cu farmacistul Carlos Pando, el având 28 de ani. Au avut împreună două fete: Xaviera şi Paquita.

Nina Petre
25 septembrie 2019

COMENTARIUL VALENTINEI

"Educaţia acasă de până la 14 ani cu un singur profesor de sorginte militară explică avântul nesăbuit al puştiului în "joaca cu soldăţei" de-adevăratelea. Tot ce a urmat pun pe seama educaţiei precare, a lipsei de experienţă într-un cadru social şi, mai ales, a lipsei unei copilării. La 17 ani, fiind încă atât de fraged, a fost marcat profund de ororile pe care trebuie să le fi văzut sau chiar înfăptuit. A preferat moartea prin neexecutarea ordinelor înaintea unui alt sacrificiu, deşi i-au trebuit 24 de ani până să capete acest "curaj". Pare că destinul său era destul de clar trasat, dat fiind că viaţa sa a început într-un fort militar, din părinţi militari, primind o educaţie în aceeaşi direcţie, iar spiritul nostru s-a "înhămat" cu bună ştiinţă la această experienţă. 

Remarc şi eu faptul că a refuzat să mai ucidă numai după ce s-a schimbat conducerea. Pentru că nu îi făcea plăcere, sufletul său era într-adevăr chinuit. Tatăl său a avut o foarte mare autoritate în faţa lui şi, poate, respect. LEON avea ceva de demonstrat tatălui şi regimentului din care făcea parte, căci doar el era fiul ofiţerului.

Moartea sa a fost o şansă pentru Elvera şi pentru Dolores să iasă din mediul acela ostil. Dolores a putut astfel să îşi găsească vocaţia şi să aibă o viaţă "civilă". Nu cunosc ce profesie a urmat ulterior micuţa Xaviera, însă meseria părinţilor ei ar putea avea o legătură cu profesia de medic predestinată fiului meu. 

Faptul că LEON dorea să revină în Spania, ţară care nu l-a născut, dar care l-a format prin cultura părinţilor, cred că mi-a fost trasmis indirect prin plecarea tatălui meu în aceeaşi ţară şi prin posibilitatea de a mă muta acolo. Nu ar fi fost deci, o alegere a mea, ci o conjunctură favorabilă împlinirii acestei dorinţe rămase în eter. Originea spaniolă a lui LEON justifică faptul că înţeleg foarte bine limba spaniolă, deşi nu am studiat-o. Mi s-a părut dintotdeauna foarte predictivă, uşor de asimilat.

Pădurea (jungla), munţii, ca şi în cazul primului episod, reprezintă un peisaj cu care mă asociez. Barcelona nu prea se încadrează tiparului."

27 septembrie 2019

< sus >

Episodul 3 – PATRIZIA

Episodul spiritual nr.3 o are ca eroină pe italianca PATRIZIA PARRI. Ea s-a născut în Verona şi a trăit între anii 1513-1567 (secolul 16). Oraşul Verona se afla sub dominaţia Veneţiei din anul 1405.

Michele Parri, tatăl PATRIZIEI, era cămătar şi negustor de case. Doamna Paola, soţia lui, născuse două fete. Valeria era cu 4 ani mai mare decât PATRIZIA. Căsătorită la 17 ani cu moşierul Arturo Goria, un bărbat de 26 de ani, Valeria a născut un singur copil, pe fiul lor, Giulio.

PATRIZIA a primit o bună educaţie acasă, în Verona, cu ajutorul a două călugăriţe, Gulielma şi Maddalena, între 9 şi 13 ani. La 17 ani, părinţii i-au dat-o de nevastă moşierului Ermanno Rumor, un bărbat de 25 de ani. Părinţii lui Ermanno locuiau în Veneţia. Leopoldo Rumor, tatăl lui Ermanno, era comandantul unei corăbii comerciale. Doamna Carolina, soţia lui Leopoldo, era mama a trei copii: Arabella, Fia şi Ermanno.

Înaintea căsătoriei cu PATRIZIA, Ermanno cumpărase o vilă eleganta în Verona cu ajutorul viitorului socru, Michele Parri.

La 22 de ani, PATRIZIA a născut-o pe micuţa Filomena, unicul copil. La 3 ani după naşterea Filomenei, PATRIZIA a născut un băieţel mort.

Moşia lui Ermanno, situată spre nord de Verona, era un adevărat paradis pentru PATRIZIA şi Filomena. Între 10 şi 16 ani, Filomena sosea la părinţi doar în vacanţa de vară, ea fiind educată într-o mânăstire unde învăţau carte multe fete provenite din familii bogate. La 19 ani, Filomena s-a mutat în Roma prin căsătoria cu Emilio Tambroni, un bărbat de 27 de ani, funcţionar la Palatul Pontifical. Unicul lor copil, un băiat, a primit numele de Bertrando.

PATRIZIA a trăit doar 54 de ani. În vara anului 1567, pe când se afla cu soţul ei şi două servitoare în casa de la moşie, au intrat doi hoţi în curte. Paznicul grădinii a strigat la ei şi s-au luat la bătaie. Hoţii aveau cuţite şi voiau să intre în casă. A început lupta între hoţi, paznic şi Ermanno. Când unul dintre hoţi se pregătea să îl înjunghie pe Ermanno, PATRIZIA l-a lovit în cap cu tabloul pe care tocmai îl pictase pe o bucată groasă de lemn. Căzut la pământ, hoţul a fost luat de camaradul lui şi târât în pădure. Au fost iertaţi şi lăsaţi să plece de unde veniseră.

După fuga hoţilor, PATRIZIEI i s-a făcut rău de la inimă. Ermanno a transportat-o în caleaşca lor până la reşedinţa din Verona, unde a chemat de urgenţă un medic. Până spre sfârşitul zilei următoare, PATRIZIA a zăcut inconştientă, iar la apusul soarelui, sufletul a părăsit-o.

Nina Petre
28 noiembrie 2019

COMENTARIUL VALENTINEI

"Am citit scrisoarea de câteva ori și mă bucur de viaţa bună, lipsită de griji pe care a dus-o Patrizia.

Este ceva legat de băiețelul născut mort care mă pune pe gânduri.

Ea picta pe scoarțaă și lemn, iar mie îmi place să pictez pe pietre. Educația primită de la călugărițe i-a conferit o înclinație către teologie, spiritualitate, sau misticism. Este valabil și în prezent.

Ea a avut o familie de care era atașată și, posibil, unită. Avea părinți, socrii, frați, cumnate, nepoţi, o fiică. Eu am experimentat o viaţă de familie destrămată (între părinți și dată la bunici), dar apoi mi-am găsit familia (soţ, socrii) de care mi-a plăcut să țin alături și scenariul de aici începe să semene cu al Patriziei.

Finalul sau plecarea ei din scenă mă face să cred că era o fire foarte sensibilă, asta dacă nu avea probleme de inimă."

30 noiembrie 2019

< sus >

Episodul 4 – EMEKA

Episodul spiritual nr.4 îl are ca erou pe egipteanul EMEKA. El s-a născut în oraşul Cairo şi a trăit între anii 1370-1415 (secolele 14-15).

Oraşul Cairo, actuala capitală a Egiptului, situat la gurile deltei Nilului, a fost întemeiat în anul 969 de către dinastia arabă a Fatimizilor. S-a impus ca o nouă capitală artistică şi culturală a Islamului. În secolul 13, sub domnia mamelucilor, a devenit cel mai mare centru comercial din Orientul Apropiat, rol pe care şi l-a menţinut până în secolul 16. Egiptul fusese cucerit de arabi în perioada 639-641. Aceştia au impus populaţiei religia islamică şi limba arabă.

Familia lui EMEKA practica religia islamică. Afzal, giuvaergiu vestit în Cairo, căsătorit cu doamna Nuha, avea trei băieţi. Fiul cel mare, numit Majid, era cu 3 ani mai în vârstă decât EMEKA, iar acesta avea cu 2 ani mai mult decât Usman.

Majid a ajuns olar şi giuvaergiu (bijutier), ca tatăl său. Căsătorit la 22 de ani cu Amel, o fetiţă de 15 ani, a avut împreună cu ea trei copii. Fetele se numeau Hadia şi Nawal, iar băiatul, Talib.

Usman, ajuns negustor cu barca pe Nil, s-a căsătorit la 20 de ani cu Fatima, o fată de 16 ani. Au avut doi băieţi: Zaki şi Saif.

Dintre cei trei fraţi, numai EMEKA şi-a dorit să înveţe carte. Părinţii i-au făcut pe plac şi i-au dat voie să meargă 4 ani la maktab, şcoala islamică patronată de moschee. Acolo se predau bazele limbii arabe şi se citea Coranul.

Încă de la vârsta de 6 ani, EMEKA s-a străduit să înveţe meseriile părinţilor lui. Afzal l-a ajutat să facă oale de lut frumos ornamentate şi să confecţioneze bijuterii din argint pentru femei şi bărbaţi. De la mama Nuha a învăţat să ţeasă la războiul vertical covoare şi carpete necesare la rugăciuni.

EMEKA s-a căsătorit la 24 de ani cu Samia, o fată de 17 ani dintr-un sat de pe malul Nilului. Părinţii fetei, Sabah (tatăl) şi Zahia (mama), erau gospodari în satul lor şi mai aveau o fiică, Afra.

Samia l-a născut pe micuţul Maruf la 19 ani. Frumoasa Layla a sosit după 3 ani de la naşterea lui Maruf.

EMEKA obişnuia să îşi vândă bijuteriile, oalele şi carpetele la târgul din Cairo sau în satele din sudul capitalei, unde sosea cu barca lui.

La 44 de ani s-a îmbolnăvit de malarie, iar după un an, cumpita boala i-a oprit cursul vieţii. După înmormântare, văduva Samia a plecat definitiv la ţară, spre sud, într-un sat unde locuia sora ei, Husni, care a primit-o în casa ei. După câteva luni, Samia a decedat, din cauza unei crize cardiace.

Layla era căsătorită de un an când i-a murit tatăl. Soţul ei, Latif, era cu 11 ani mai în vârstă decât ea. Au devenit părinţii a trei băieţi: Nima, Sadi şi Yusef.

Maruf, rămas şi el în Cairo, ca sora lui, a devenit giuvaergiu (bijutier) şi negustor de giuvaeruri. Căsătorit la 26 de ani cu Amel, o fată de 16 ani, a avut împreună cu ea patru copii. Fiicele lor se numeau Muna şi Duha, iar băieţii, Khaled şi Tarik.

EMEKA s-a stins din viaţă la 45 de ani, în vara anului 1415.

Nina Petre
4 ianuarie 2020

COMENTARIUL VALENTINEI

"Cumva simţeam că spiritul meu a trăit în Egipt, cândva. Multe semne au indicat asta.

Să tot fi avut vreo 11 ani când mama îmi spunea că am un chip de egipteană. Mi-a plăcut mult să port în adolescenţă un cercel în formă de Ankh (simbolul vieţii). Îmi creionam ochii intens cu coada lungă în exterior, asemeni faraonilor din vechime, şi purtam bijuterii sofisticate, din argint. În prezent, ascult, printre altele, muzică tradiţională egipteană.

Nu mi-aş fi imaginat însă că am fost bărbat în acea perioadă.

Emeka făurea vase de lut, bijuterii şi ţesea covoare. Eu modelez în lut, îmi plac şi port uneori bijuterii cu simboluri, iar despre covoare, deşi nu am ţesut, le apreciez, inclusiv pe cele de genul care îmbracă pereţii la ţară. Mereu mi-au plăcut detaliile în arta egipteană. Apreciez creaţiile minuţioase, bogate în culori şi simboluri.

Religiozitatea lui, iarăşi, ca şi în cazul PATRIZIEI mi s-au transmis ca un suflu de curiozitate. Acum nu mai sunt o practicantă, însă mă interesează să cunosc despre fiecare religie, deşi înţeleg foarte bine că Adevărul e undeva deasupra şi din toate.

Familia numeroasă, iarăşi, mă bucură pentru că îmi asigură o bază mare de "prieteni" spirite care mă vor aştepta dincolo :) "

8 ianuarie 2020

< sus >

Episodul 5 - KINUKO

Episodul spiritual nr.5 o are ca eroină pe japoneză KINUKO. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 1221-1273 (secolul 13). KINUKO s-a născut în localitatea Kamakura, unde se afla palatul shogunului.

Între anii 1185-1333, în Japonia a avut loc perioada Kamakura. Războinicul Minamoto Yoritomo s-a impus asupra rivalilor Taira, stabilindu-şi curtea la Kamakura. A instaurat un guvern militar, apoi şi-a luat titlul de shogun (în 1192), adică şef al guvernului, cu putere efectivă asupra întregii ţări. Împăratul Go-Toba a rămas la Heian (Kyoto), fiind o personalitate reprezentativă a tradiţiei şi istoriei naţionale. În anul naşterii eroinei noastre, şi-a început domnia împăratul Go-Horikawa (1221-1232).

Tatăl lui KINUKO, vestitul dansator Hikaru, era profesor de dans şi patronul unei trupe de artişti, cea mai apreciată în Kamakura. Doamna Manami, soţia lui Hikaru, o născuse numai pe KINUKO. Hikaru i-a dat fiicei lui lecţii de dans şi interpretare scenică începând cu vârsta de 5 ani.

KINUKO avea 8 ani, când a dansat pentru prima dată la o ceremonie religioasă desfăşurată în interiorul unui templu shintoist. Dansurile interpretate de grupul de fete se numea Kagura. Atunci a devenit KINUKO o dansatoare miko, având dreptul să se alăture preoţilor la desfăşurarea ceremoniilor religioase. După aceea, KINUKO a participat la manifestările-spectacol Kagura, la care asistau shogunul şi chiar împăratul. Dansurile Kagura se mai numeau tamai. Ele se bazau pe mişcarea braţelor, nu pe cea a picioarelor.

În cadrul fiecărui carnaval, succesiunea de dansuri şi cântece dura până în zorii zilei următoare, când îşi făcea apariţia Luceafărul de dimineaţă, către care se îndrepta un ultim cântec de salut. Imediat după aceasta, zeul protector al carnavalului se reîntorcea în lumea sa invizibilă, iar ceremonialul lua sfârşit. O altă formă de spectacol, numită bugaku, era compusă din dansuri prezentate cu precădere la curtea shogunului şi a împăratului. KINUKO a participat şi la astfel de evenimente.

Lui KINUKO i-a fost dat să interpreteze diferite roluri în sanctuarele shinto sau în faţa unor temple budiste, în cadrul unor pantomime numite „comedii populare”. Dansurile făceau parte din categoria celor magice, însoţind exorcismele menite să îndepărteze duhurile şi demonii.

KINUKO avea 20 de ani, când a fost luată în căsătorie de prinţul Keisuke din Heian, unul dintre nepoţii fostului împărat Go-Horikawa. La nuntă, eveniment desfăşurat în Kamakura, Keisuke avea 28 de ani. Tatăl lui, nobilul Kijuro, era consilierul împăratului, specializat în probleme militare. Doamna Yumako, soţia lui Kijuro, născuse doi băieţi: Keisuke şi Taro.

După căsătorie, KINUKO nu a mai avut voie să danseze la spectacole publice şi nici la înalta curte. Soţul ei i-a permis să danseze numai în vila lor, la petrecerile cu rude şi familii prietene.

La 22 de ani, KINUKO l-a născut pe micuţul Kunaiki, unicul copil. Băiatul şi-a ales profesia de militar în armata shogunului. S-a căsătorit la 27 de ani cu domnişoara Tadako, o fată de 17 ani. Au avut două fiice: Rumiko şi Yusuke.

KINUKO, pe măsură ce înainta în vârstă, devenea din ce în ce mai emotivă. Soţul ei, prinţul Keisuke, era pasionat de călătoriile pe ocean. Până la reîntoarcerea lui, KINUKO trecea prin puternice suferinţe sufleteşti. Militarul Kunaiki, fiul ei, îi dădea şi el emoţii puternice când îl ştia plecat în misiuni de luptă periculoase. KINUKO împlinise 52 de ani la începutul anului 1273, când inima, bolnavă de multă vreme, a încetat să mai bată.

Nina Petre
5 februarie 2020

COMENTARIUL VALENTINEI

"Acest episod m-a încântat foarte mult. O simt aproape pe Kinuko. Nu îmi stârnește amintiri sau alte procese mentale, dar la nivelul inimii, îmi stârnește unele senzații. INIMA — pare să fie o cheie, un cifru. Ca și în celelalte vieţi, tot inima a fost ușa către divin.

Despre latura artistică, ce să mai spun... mă regăsesc total. Mă inspiră extraordinar. Mă gândesc chiar să fac un salt în trecut, să reproduc dansul acela. Inclusiv mișcarea braţelor este ceva ce am preluat în prezent. Am studiat puțin despre Kagura și am recunoscut unele mișcări pe care eu însămi le fac uneori.

Mă regăsesc și în relația cu soțul ei și tânjeala pe care a suferit-o. Regăsesc un tipar care se repetă, aşa cum ați punctat și dvs. Dedicarea fata de soț, copii, o înclinație către sacrificiu.

Apropo de practici spirituale, am început să fac yoga, meditații şi vizualizări. Îmi dau voie să-mi accesez mai atent intuiția și să am încredere în ce îmi șoptește. Turnura pe care viaţa mea a luat-o a fost cursul intuiției și sentimentul eliberator îmi confirma că e drumul cel luminos. 

De asemenea, am decis să îmi urmez vocația și să îmi folosesc darurile artistice, creative.

Sunt în plin proces de restructurare, urmează să mă organizez pe mai multe planuri, personal, profesional, spiritual."

11 februarie 2020

< sus >

Episodul 6 – KAINDA

Episodul spiritual nr.6 îl are ca erou pe africanul KAINDA. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 1128-1169 (secolul 12). KAINDA s-a născut într-o comunitate de berberi situată în vestul Mauritaniei, în zona de litoral a Oceanului Atlantic, aproape de peninsula Capul Blanc.

Triburile berbere au fost islamizate în secolul 11, după ce Regatul Almoravizilor a distrus Imperiul Ghana, extinzându-şi teritoriul spre sud. La data naşterii eroului nostru, Regatul Almoravizilor era condus de emirul Ali ibn Iusuf.

Gospodarul Aziki, tatăl lui KAINDA, se pricepea la olărit, agricultură şi creşterea animalelor. Megdila, soţia lui Aziki, născuse cinci copii. Au murit de mici două fetiţe şi un băiat. Au rămas în viaţa o fată, Jdira, şi un băiat, KAINDA.

Jdria s-a măritat la 14 ani cu gospodarul Ignim, un tânăr de 19 ani, devenind mama a doi băieţi: Gildun şi Bizid.

KAINDA, foarte harnic din fire, a învăţat să facă oale de lut, să împletească rogojini şi coşuri, să îngrijească animalele familiei: oi, capre şi două cămile. Produsele din gospodărie destinate comercializării erau purtate pe spinările cămilelor până la ţărmul oceanului, unde soseau corăbii care le preluau. Aziki obişnuia să le ofere marinarilor piei, lână, oale, coşuri, rogojini, în schimbul unor alimente necesare familiei.

KAINDA s-a născut cu o voce frumoasă şi cu talentul de a compune uneori câte un cântec tradiţional. A învăţat repede incantaţiile localnicilor, folosite la numeroasele ritualuri care le înfrumuseţau viaţa.

Ajuns la vârsta adolescenţei, KAINDA ştia să invoce zeii protectori ai populaţiei locale, reuşea să cheme spiritele străbunilor, binecuvânta cu propriul limbaj sosirea unor prunci în satul său. În cadrul sărbătorilor locale, era rugat să cânte aproape tot timpul.

S-a căsătorit la 21 de ani cu frumoasa Cila, o fetiţă de 16 ani. Au avut doi copii. Fiul lor se numea Zizu, iar fata, Kulla. Pe Zizu, mama lui l-a născut la 18 ani. Kulla a sosit în familie după 4 ani de la naşterea fratelui său.

Fata a fost răpită la 12 ani de marinari piraţi şi vândută în Maroc unui negustor bogat. A devenit mama a şapte copii.

Zizu a rămas ca gospodar lângă părinţi. S-a căsătorit la 26 de ani cu Mazika, o fetiţă de 15 ani. Au avut două fiice: Thayri şi Siman.

KAINDA a fost ucis la 41 de ani, în toamna anului 1169, de o reptilă veninoasă.

Nina Petre
6 martie 2020

CCOMENTARIUL VALENTINEI

"Vă mulțumesc pentru frumoasă scrisoare.

În ultima lună, am lucrat foarte intens cu mine, prin meditații, rugăciuni, un anume stil de hrană, exerciții fizice, arta, contemplare, vizualizări... Am trăit atât de intens în ultima lună... încât mă simt în egală măsură și răvășită, dar și recunoscătoare."

18 martie 2020

< sus >

Episodul 7 - EFIMIA

Episodul spiritual nr.7 o are ca eroină pe grecoaica EFIMIA PAGKALOU. Ea s-a născut în oraşul Salonic şi a trăit între anii 1025-1074 (secolul 11). Ţara ei, Grecia, făcea parte din Imperiul Bizantin din anul 395 d.Hr.. În secolele 6-7, limba greacă a devenit oficială.

Kostakis Pagkalos, tatăl eroinei noastre, era tâmplar, constructor de bărci pentru pescuit. Soţia lui Kostakis, doamna Sophania, născuse două fete. EFIMIA avea cu 4 ani şi jumătate mai mult decât sora ei, Panaiota.

Căsătorită la 17 ani cu marinarul Omiros, un bărbat de 26 de ani, Panaiota a dat viaţa la doi băieţi: Savinos şi Zafiris.

Kostakis şi familia lui nu aveau ştiinţă de carte.

EFIMIA a învăţat, după ce împlinise 10 ani, să picteze, pe fiecare barcă făcută de tatăl ei, câte o pasăre şi numele acesteia.

La 15 ani, a fost luată în căsătorie de marinarul Tiresias Kiosos, un tânăr de 23 de ani. Părinţii lui, Stauros şi Elessa, aveau o mică fermă în Macedonia, spre vest de Salonic. Elessa era mama a doi băieţi: Tiresias şi Otos.

Până la 18 ani, EFIMIA a locuit la ferma socrilor, bucurându-se de natura frumoasă şi, mai ales, de numeroasele păsări pe care le desena în albumul ei. La 18 ani, înainte de a naşte prima fetiţă, pe frumoasa Iula, a revenit în Salonic lângă părinţii ei. La 4 ani după naşterea Iulei, a sosit a doua fetiţă, Krinia. EFIMIA şi-a reluat munca la pictarea bărcilor construite de tatăl ei.

Împlinise 38 de ani, când Tiresias era plecat din nou pe mare şi nu s-a mai întors. Vestea naufragiului corăbiei încărcate cu mărfuri destinate negustorilor din Constantinopol a ajuns cu o întârziere de peste o lună în familia EFIMIEI. Nu exista niciun supravieţuitor care să relateze ce se întâmplase.

Iula plecase la 17 ani în Pelopones, după căsătoria cu marinarul Nervas din Patras. A născut patru fete şi doi băieţi.

Krinia avea 16 ani când i-a dispărut tatăl. După 2 ani, s-a căsătorit cu croitorul Ieroklis din Salonic, un bărbat de 27 de ani. Au avut trei copii. Băiatul lor s-a numit Errikos, iar fetele, Callia şi Anthi.

EFIMIA a trăit singură aproape 11 ani. Au cerut-o de nevastă doi negustori din Salonic, dar nu l-a vrut pe niciunul dintre ei. După aflarea veştii despre dispariţia lui Tiresias, şi-a pierdut vocea. Reuşea să discute numai în şoaptă şi numai când era absolut necesar. Preferă să tacă şi să privească zi de zi spre apa golfului. Nimeni nu ştia ce are în minte.

Împlinise 46 de ani şi se stingea văzând cu ochii. În vara anului 1074, începuse să o doară stomacul şi nu mai putea să mănânce. S-a îndurat Cerul de sufletul ei şi i l-a luat în lumea celor buni.

Nina Petre
22 iulie 2020

CCOMENTARIUL VALENTINEI

"Vă mărturisesc că numai gândul către Grecia mi-a lăsat de fiecare dată un gust amar. Nu am avut nicicând tragere să merg la mare acolo, deși părinții mei (via mama) merg acolo anual și sunt îndrăgostiți de ținuturile acelea. Am simțit mereu o reținere în legătură cu ţara și specificul zonei respective, geografic vorbind. Îi apreciez însă pentru măslinii și lămâii lor. Nu m-am priceput nicicând la specii de pești și nici nu m-a interesat subiectul.

11 ani de singurătate nedorită, neasumată. Toată durerea din suflet i s-a adunat în stomac. Faptul că și-a visat soțul și a comunicat telepatic cu el continuu până la propria ei ridicare sugerează că erau foarte apropiați și se iubeau. Regăsesc iar diferența de 8 ani între vârstele lor (ca în mai toate episoadele de antecesor femeie).

Când îi e dat omului să plece la cele sfinte, o face prin diferite moduri: inimă, stomac, dureri diverse, răni, boli, accidente.

Faptul că Efimia picta păsări pe bărci îl găsesc fantastic. Eu însămi am desenat o pasăre pe un perete al camerei și încă una pe dulap!"

22 iulie 2020

< sus >