<  Înapoi la Pagina index cu ALTE VIEŢI ANTERIOARE


Vieţile anterioare ale spiritului

 

ZOE

Prezentare

De profesie economist, ZOE şi-ar fi dorit să devină biolog. Îi sunt dragi animalele, dar se teme de insecte şi şerpi. În copilărie putea să imite diferite animale. O mai face şi acum, spre bucuria fetiţei sale, Agatha. Nu simte că ar avea calităţi paranormale. Totuşi, doreşte foarte mult să discute cu spiritul ei. A acceptat să colaboreze cu noi la acest capitol, cu speranţa că gândurile şi trăirile ei vor ajuta oamenii să aleagă calea cea bună în viaţă.

Nina Petre
15 martie 2015

EPISOADE SPIRITUALE COMENTATE

  Krana Zakili (1891-1936)

  Artemios Davakis (1800-1884)

  Niveda Rusty (1713-1780)

  Larina Nemri (1602-1677)

  Naduko (1500-1539)

  Rukke (1412-1478)

  Nogd (1326-1384)

 

EPISODUL 1 – KRANA

Episodul spiritual nr.1 o are ca eroină pe KRANA ZAKILI. Ea s-a născut în orăşelul Kolka, situat în nordul Letoniei şi al Peninsulei Slitere. Această peninsulă se află între Marea Baltică şi Golful Riga. Viaţa KRANEI s-a desfăşurat între anii 1891-1936. Părinţii ei, Kidnir (tatăl) şi Ruanne (mama), aveau doi copii. KRANA era cu 5 ani mai tânără decât fratele ei, Arkad.

Soţii Zakili erau bijutieri. Kidnir se ocupa cu achiziţia şi vânzarea mărfii, iar Ruanne confecţiona bijuterii destinate femeilor, meserie învăţată de la tatăl ei. Câştigurile obţinute de Kidnir erau suficiente pentru că familia să trăiască în mod satisfăcător. Copiii au fost trimişi la şcoala generală în Kolka, urmând ca mai departe să înveţe în Riga. Dorinţa de a-şi vedea copiii cu meserii bune i-a stimulat pe soţii Zakili să se gândească în mod serios la mutarea în Riga. Acest lucru s-a întâmplat după ce fata lor a absolvit liceul în acest oraş. Băiatul îşi terminase studiile la o şcoală navală şi rămăsese în casa din Kolka. În 1910, două evenimente importante le-au adus multă bucurie: KRANA intrase la facultatea de Medicină, iar părinţii se mutaseră alături de ea.

Oraşul Riga, fost centru al Ordinului Teuton, aparţinuse Poloniei (din anul 1561), apoi Suediei (din 1621) şi Rusiei (din 1710). În 1919, Riga a devenit capitala Republicii Letonia. Independenţa de stat a Letoniei s-a proclamat la 18 noiembrie 1918. Până atunci, ţara fusese o provincie a Imperiului Rus.

Eroina noastră, KRANA, şi-a terminat studiile universitare pe vreme de război. În 1914 izbucnise Primul Război Mondial. În 1915, trupele germane ocupaseră partea vestică a ţării, inclusiv oraşul Riga. După proclamarea independenţei, în 1918, Armata Roşie a ocupat Letonia, proclamând puterea sovietică. A urmat un război civil, încheiat în 1920 cu victoria armatei letone şi recunoaşterea independenţei ţării de către puterea sovietică.

Absolventă a facultăţii de Medicină în anul 1916, KRANA şi-a găsit un post de medic internist la unul din spitalele marelui oraş. Anul 1918 i-a adus KRANEI două mari bucurii: preluarea oraşului de către trupele guvernamentale şi căsătoria ei cu cercetătorul în biochimie Igor Saliakin. Se cunoscuseră în urmă cu 2 ani, când KRANA, abia sosită în spital, asistase neputincioasă la decesul soţiei lui Igor, provocat de pierderea unei sarcini. După tristul eveniment, Igor se prezentase de câteva ori la spital, din cauza unor crize de inimă. Bărbatul era originar din localitatea Ostrov (situată în vestul Rusiei), unde îi rămăseseră părinţii şi o soră. După absolvirea facultăţii de Biochimie din Riga, se căsătorise cu o profesoară, luând decizia de a rămâne definitiv în acest oraş.

Căsătoria KRANEI cu Igor a durat 18 ani, până în anul 1936, când moartea subită a femeii i-a despărţit pe vecie. Igor era doar cu 3 ani mai în vârstă decât KRANA, dar părea mult mai bătrân. Părul îi încărunţise după moartea primei soţii, iar la 30 de ani arăta de 45. La îmbătrânirea lui prematură contribuiseră şi obligaţiile de serviciu în fabrica de armament din afara oraşului. Programul de lucru se prelungea adeseori şi noaptea. Pericolul exploziilor exista permanent.

Şi KRANA lucra noaptea, de 2-3 ori pe săptămână, gărzile fiind obligatorii în spital. Viaţa lor de familie a fost liniştită şi echilibrată, fiecare văzându-şi de treburile sale. Cei doi soţi se întâlneau deseori numai noaptea sau numai ziua.

La 29 de ani, KRANA l-a născut pe micuţul Girden, în emoţiile cumplite ale soţului, care se temea pentru viaţa ei. Din fericire, KRANA nu a murit la naştere, ca prima lui soţie. Curajoasa mămică a supravieţuit şi celei de-a doua naşteri, survenită la vârsta de 31 de ani. Cel de-al doilea copilaş a fost o fetiţă, pe care au numit-o Serenka.

Ambii copii erau minori când necruţătoarea moarte le-a răpit mama, la doar 45 de ani. Serenka, la 14 ani, şi Girden, la 16 ani, au condus-o pe draga lor KRANA pe ultimul drum. Alături de ei, neconsolatul Igor îşi lua rămas bun de la cea de-a doua soţie, considerându-se un om fără noroc. O iubise nespus pe KRANA pentru frumuseţea chipului, a sufletului şi hărnicia ei deosebită. De multe ori se întrebase de unde îşi primea atâta putere trupul firav al soţiei lui. KRANA era micuţă de statură, slăbuţă şi delicată în gesturi. Deşi arăta a femeie fără vlagă, muncea zi şi noapte, cât era necesar pentru ca totul să fie în ordine acasă, iar la spital să nu se plângă nimeni de ea.

Mama ei, Ruanne, îşi lăsase soţul să vândă bijuterii, ea stând toată ziua în casa KRANEI, pentru a se ocupa de nepoţi. De la Ruanne învăţase KRANA să se comporte ca o femeie ce ţintea perfecţiunea în tot ceea ce făcea. Îndoliata bunică şi-a crescut mai departe nepoţii, luându-i în casa ei după decesul neaşteptat al KRANEI. Casa rămasă pustie în lipsa stăpânei şi programul prea lung de muncă al lui Igor i-au determinat pe bunici să îşi ia nepoţii în casa lor.

KRANA suferise un infarct, căzând pe treptele spitalului într-o dimineaţă, când se grăbea să ajungă acasă. Inima îi dădea semnale de alertă de câţiva ani, dar ea nu o luase în serios. Cardiologul spitalului o avertizase de multe ori, rugând-o să muncească mai puţin acasă, dacă la spital nu era posibil acest lucru. Neascultătoarea doctoriţă se sacrifica în continuare, dorind să facă totul perfect.

În ultimul an de viaţă, relaţia intimă cu Igor devenise aproape iluzorie. Se întâlneau rar în dormitor. Fiecare punea accentul pe îndeplinirea obligaţiilor de serviciu, nu pe intimitatea de acasă. Igor îşi ducea traiul zilnic între casă şi fabrică, aflându-se mereu la un pas de moarte sau de puşcărie. De câte ori exploda ceva în fabrică, unii mureau, iar alţii luau calea închisorii. KRANA îi dusese grija soţului zi de zi şi noapte de noapte. Obsesia morţii o chinuise timp de câteva luni înaintea obştescului sfârşit. Se temuse să nu-l piardă pe Igor în urma vreunui accident, dar de fapt l-a părăsit chiar ea, plecând în mormânt.

Nina Petre
5 septembrie 2014

COMENTARIUL DOAMNEI ZOE

"Krana Zakili a avut o viaţă împlinită: o profesie prin care putea să dăruiască ceva, un soţ minunat şi bucuria de a fi mamă a doi copii grozavi. În acelaşi timp, a fost măcinată de griji pentru fiinţele iubite. Cum era de aşteptat, toate aceste temeri au afectat inima.

Am încercat să identific asemănările şi deosebirile între felul meu de a fi şi Krana, precum şi unele influenţe datorate mediului în care a trăit.

Asemănări: am o satisfacţie deosebită atunci când reuşesc să ajut pe cineva, o senzaţie de fericire. Încerc să îmi fac treaba cât mai bine la locul de muncă, nu îmi place să mă cert, mai bine tac decât să spun ceva ce ar putea să rănească. Mai bombăn câteodată, rar, dar îmi trece imediat. Nu prea mă îngrijesc de sănătatea mea.

Deosebiri: fizic, sunt mai solidă şi nu foarte feminină. Cât despre frumuseţe, nici să nu mai vorbim. Nu îmi place profesia mea de acum, nu îmi dă nici o satisfacţie. Sunt departe de Krana cu multe.

Influenţe: Nu îmi place limba germană, îmi repugnă. La fel şi limba rusă. Nu îmi place caracterul niciunuia dintre aceste popoare. Atmosfera de spital mi se pare familiară şi nu mi-a fost teamă la nici una dintre operaţiile pe care le-am avut. Îmi plac grozav bijuteriile, mai ales cele cu încărcătură istorică. Mă atrage stilul Art Nouveau.

Nu am crescut într-o viaţă de familie armonioasă, din cauza caracterului tatălui meu. Mama, în schimb, ne-a învăţat tot ce e bun şi ne-a dăruit viaţa ei. Îmi dau seama că nu reuşesc să îi mulţumesc de ajuns pentru asta. Câteodată, fiind grăbită, nu pot să stau să o ascult şi apoi regret.

Cred că în viaţa asta spiritul meu chiar a vrut să se odihnească şi să ferească fiinţa asta de palpitaţii. Am o viaţă plată, fără probleme. De câte ori îmi apare câte o situaţie tensionată şi încep să mă apropii de starea de panică, totul se rezolvă ca prin minune.

Cu timpul, mi-am dat seama că, de câte ori făceam ceva greşit, viaţa îmi dădea câte un bobârnac de atenţionare. Când făceam ceva bine, căpătam o răsplată - sub forma împlinirii unei mici dorinţi (de obicei, găsirea unei cărţi pe care o doream de mult). Îmi plac cărţile enorm, de cum am învăţat să citesc, mi-am făcut fişă la Biblioteca Orăşenească şi "mâncam cărţi pe pâine".

O întâmplare din tinereţe m-a făcut să deschid ochii şi să realizez că nimic nu e întâmplător în această lume şi că trebuie să fim atenţi la tot ce ne înconjoară, pentru a putea înţelege ceva. Într-o zi, mama stătea în sufragerie de vorbă cu invitata ei, fosta noastră educatoare, o doamnă deosebit de cucernică, fiică de preot. Din mers, am prins o frază: "Părintele X nu este săptămâna aceasta la mânăstire, este plecat la fetele lui, în Germania, vine săptămâna viitoare". A doua zi, eram în Bucureşti, în magazinul Unirea, pe vremea aceea în dezvoltare. Nu mai ştiu ce doream să cumpăr, dar mă învârteam într-o zonă cu rafturi goale, fără cumpărători în jur şi nu îmi venea să plec de acolo. Deodată, s-a apropiat de mine o femeie, parcă avea şi un copil de mână şi m-a întrebat: "Ştiţi cumva dacă părintele X este la mânăstire?", iar eu am răspuns automat: "Părintele X nu este săptămâna aceasta la mânăstire, este plecat la fetele lui, în Germania, vine săptămâna viitoare". Apoi am reuşit să plec de acolo, într-o stare perplexă, nevenindu-mi să cred ce mi s-a întâmplat.

Mai sunt şi alte episoade de genul acesta.

Deşi sunt femeie, mă surprind deseori gândind şi văzând unele situaţii din perspectiva unui bărbat. Un bărbat gata de luptă, gata să apere ceva, orice, nu ştiu ce. Câteodată mă văd, cu ochii minţii, bătrână, cu o droaie de copii în jurul meu, cărora le povestesc ceva. Problema este că ştiu că acea bătrână trăieşte într-o perioadă în care tehnologia nu mai există, natura şi-a recâştigat drepturile, verdeaţa a năpădit totul.

Vreau să-i mulţumesc spiritului meu pentru tot ce îmi oferă! Îl rog să-mi spună cum pot să-mi dau seama când este el cel care îmi vorbeşte şi nu este mintea mea cea sbârnâitoare. Vreau să ajut, să ştiu ce vrea să fac, ca totul să meargă bine."

ZOE
17 septembrie 2014
Bucureşti

< sus >

EPISODUL 2 – ARTEMIOS

Am ajuns la episodul spiritual nr.2, al cărui erou este grecul ARTEMIOS DAVAKIS. El a trăit între anii 1800-1884. S-a născut în localitatea portuară Pireu. Părinţii lui, Iankos şi Markida, aveau trei copii. Băiatul, ARTEMIOS, era cu 4 ani mai mare decât sora lui Laurina. Fata cea mică, Teodora, avea cu 7 ani mai puţin decât Laurina. Familia trăia confortabil din veniturile de notar obţinute de Iankos. Markida, nevasta lui, fiică de preot ortodox, avea o credinţă fanatică în puterea Divinităţii Supreme. Şi-a dus copiii la biserică de cum i-a născut. S-a bucurat enorm când băiatul ei cel drag, ARTEMIOS, a dorit să plece la Atena pentru studii teologice.

Oraşul lor natal, Pireu, situat la 10 km distanţă de Atena, fusese distrus de mai multe ori în Antichitate, dar rămăsese un loc de escală importantă a traficului între Mediterana Occidentală, Istanbul şi Marea Neagră. În anul 1456, armatele turceşti au cucerit Atena, iar până în 1460 întreaga Grecie a căzut sub stăpânirea Imperiului Otoman. Atena, oraşul în care ARTEMIOS şi-a urmat studiile teologice, a lucrat ca preot şi a continuat să locuiască până la 70 de ani, a fost sediul unui ducat înainte de ocupaţia turcă. Rămas sub ocupaţie otomană până în secolul 19, oraşul a reprezentat unul dintre centrele mişcării de insurecţie naţională greacă. În septembrie 1834, Atena a fost proclamată capitala noului stat independent al Greciei.

În 1814, patrioţii greci se organizaseră în Eteria. Îndelungata rezistenţă antiotomană a poporului grec a culminat în anii 1821-1829 cu Războiul de eliberare naţională. Sub conducerea lui Alexandros Ipsilanti, conducătorul Eteriei, Grecia s-a revoltat împotriva stăpânirii otomane, fiind susţinută de voluntari din întreaga Europă. Prin Tratatul de la Adrianopol (1829), Imperiul Otoman a recunoscut independenţa Greciei. La 7 mai 1832, ţara a devenit un regat independent cu o monarhie ereditară. Primul monarh, aparţinând dinastiei de Bavaria, a fost regele Otto (Friederich Ludwig) I de Wittelsbach (1833-1862). Acesta a rămas străin de ţară şi a fost îndepărtat de militari. Între 1863 şi 1913 a domnit regele George (Georgios) I, din dinastia Glucksburg.

Angajat ca preot la 20 de ani, în 1820, la o biserică ortodoxă din Atena, ARTEMIOS Davakis era deja căsătorit cu draga lui Lerida, o fată pe care şi-o dorise foarte mult. Căsătorită la 17 ani, Lerida s-a chinuit cu pierderea unor sarcini până când ultima dintre ele i-a pus capăt vieţii. Avea doar 26 de ani când soţul ei i-a ţinut slujba de înmormântare. Distrus de durere după pierderea soţiei, ARTEMIOS a reuşit abia la 32 de ani (în 1832) să îşi refacă viaţa de familie.

Odată cu alungarea turcilor din ţară, scăpase şi el de nenumărate griji. Fusese puternic angrenat în activitatea organizaţiei patriotice Eteria. Bucurându-se de protecţia hainelor de preot şi de respectul autorităţilor turce, ARTEMIOS le-a acordat luptătorilor din Rezistenţa antiotomană ajutoare importante în bani, alimente şi haine. Mai mult chiar, având o casă la marginea oraşului, rămasă de la părinţii Leridei, o transformase în loc de întâlniri conspirative. Nelocuind acolo, se prefăcea că nu ştie ce se întâmplă pe vreme de noapte în acea clădire. Oricând putea fi găsit, noaptea, în casa parohială dacă militarii turci erau trimişi să îl verifice.

În anul restabilirii monarhiei, a decis să îşi reia viaţa de bărbat căsătorit. Pusese ochii pe Aurelia, fiica de 19 ani a unui judecător din Atena, credincioasă consecventă, prezentă săptămânal în biserica lui. Cu Aurelia a dus o viaţă liniştită şi plină de satisfacţii. Fata lor, Dikeria, născută de mama ei la 21 de ani, a crescut uimitor de frumos, devenind suplă, elegantă, distinsă la vorbă şi în gesturi. Au măritat-o la 18 ani cu un avocat vestit din Atena. Fiul lor, Nestor, născut când sora lui avea 6 ani, a învăţat mult până când a reuşit să practice meseria de medic.

Plin de mândrie pentru reuşitele copiilor săi, ARTEMIOS s-a retras la 70 de ani în vechea casă a părinţilor din Pireu. Casa renovată şi grădina îngrijită au reprezentat un colţ de rai pentru bătrânul preot. Şi-a petrecut ultimii ani din viaţă citind şi scriindu-şi amintirile în preţioasa lui bibliotecă. Obişnuia să îşi controleze zilnic curtea şi grădina, pentru ca plantele lui să crească sănătoase. Alături de casă avea un şopron amenajat ca atelier de pictură. Acolo stătea ziua ore întregi, redând pe cartoane şi pânze imaginile vapoarelor din port şi din largul mării. Nu avusese niciodată ocazia să călătorească pe mare. Deseori, copiii şi nepoţii soseau din Atena pentru a-l vedea.

Împlinise 84 de ani, când o viroză respiratorie adusă în oraş de marinari l-a lovit şi pe el. Nu ştia cine îl îmbolnăvise dintre prietenii şi rudele care îl vizitaseră zilnic. Plămânii lui, afectaţi de toxicitatea vopselelor folosite în pictură, nu reuşiseră să reziste asaltului periculoasei maladii. S-a stins noaptea, cu febră mare, ca un pui de găină pus la frigare.

Nina Petre
3 octombrie 2014

COMENTARIUL DOAMNEI ZOE

"În ceea ce priveşte episodul spiritual nr.2 - Artemios Davakis: mi-a plăcut acest om iubitor de Dumnezeu, de oameni, curajos, patriot, intelectual, artist. A trecut printr-o tragedie când şi-a pierdut prima soţie, dar a găsit puterea de a iubi din nou. A avut o viaţă lungă, frumoasă şi în mod cert a folosit-o ca să evolueze. De la el cred că am moştenit dragostea de pictură, de creaţie, dar şi un anume spirit de răzvrătire, de luptă.

Eu, ca şi părinţii mei, am crescut într-o perioadă când religia nu era prea bine văzută şi nu am primit cine ştie ce îndrumări. Totuşi, doream să simt şi eu ceea ce simţeau oamenii când se duceau la biserică şi se rugau, adică acea fervoare religioasă, acea credinţă puternică. Dar nu simţeam nimic, poate doar că nu era locul meu acolo. Cu timpul mi-am dat seama că pot stabili o mică legătură cu Divinitatea oriunde, chiar şi sub cerul liber.

Observ că şi Krana şi Artemios au fost foarte utili societăţii: au salvat vieţi, au îndrumat suflete rătăcite. Şi iar îmi vine în minte dezamăgirea mea: eu nu am făcut nimic deosebit, parcă trăiesc degeaba. Parcă aştept să vină ceva, un moment când o să am ceva important de făcut. E ca un presentiment subtil, adânc îngropat."

ZOE
7 octombrie 2014
Bucureşti

< sus >

EPISODUL 3 – NIVEDA

Am ajuns la episodul spiritual nr.3, a cărui eroină este belgianca NIVEDA RUSTY. Ea s-a născut în localitatea Chimay, situată în sudul Belgiei, aproape de graniţa cu Franţa, şi a trăit între anii 1713-1780. Părinţii, Pierre şi Marie, aveau două fete. NIVEDA era cu 4 ani mai mare decât sora ei, Lionelle. Familia trăia confortabil din veniturile de medic obţinute de Pierre şi zestrea soţiei, care consta dintr-o moşie aflată la 20 km distanţă de Chimay. Părinţii, catolici practicanţi, şi-au educat fetele conform cerinţelor absolute impuse de preotul paroh. După studiile generale urmate la şcoala de fete din localitate, NIVEDA a fost trimisă în Franţa, la Sedan.

În anul naşterii NIVEDEI, Belgia, care se afla în grupul numit Ţările de Jos, trecuse de sub dominaţia spaniolă în stăpânirea Casei de Austria, prin Tratatul de pace de la Utrecht. Scaunul belgian îi revenise arhiducelui austriac Carol III (1711-1740), rege al Ungariei, rege de Neapole, duce de Milano, duce de Mantova, rege al Boemiei şi al Siciliei, duce de Parma-Piacenza.

Părinţii NIVEDEi, prin tradiţie apropiaţi de Franţa, şi-au trimis fetele peste graniţă, în sud, pentru studii şi căsătorie. Orăşelul Sedan, situat în vecinătatea râului Meuse, a fascinat-o pe adolescenta belgiană prin pitorescul naturii şi farmecul istoric. Ajunsă în Franţa la 14 ani, pe vremea domniei regelui Ludovic XV (1715-1774), viaţa NIVEDEI urma să fie puternic influenţată de campaniile militare ale acestui monarh. În perioada anilor de pension, fata a locuit în casa familiei Stephanie şi Julien Cristel, buni prieteni cu părinţii ei. Julien era ofiţer de grad înalt în armata regală, fiind mereu plecat la lupte. Neavând copii, doamna Stephanie s-a bucurat la vestea că fiica soţilor Rusty dorea să îşi continue studiile în Sedan.

După absolvire, având 18 ani, NIVEDEI i-a fost prezentat baronul Philippe Garsogny, ofiţer aflat în subordinea lui Julien Cristel. Având 28 de ani şi trecut prin numeroase aventuri cu femei, Philippe ajunsese să dorească întemeierea unei familii. NIVEDA, neavând nimic de obiectat, profund impresionată de norocul ce dăduse peste ea, s-a supus deciziei părinţilor, iar după aceea, ceremoniei religioase. Devenită soţia lui Philippe, s-a văzut stăpână în uriaşa lui casă, moştenită de la părinţii lui, decedaţi cu mulţi ani în urmă. Philippe, singur la părinţi, avusese din partea lor toate condiţiile unei bune educaţii. Călătorise în numeroase ţări încă din copilărie, tatăl său având afaceri în domeniul mobilei şi stofelor. Intrase în armată la 19 ani, neavând intenţia de a face o carieră militară. Plăcându-i totuşi viaţa de aventurier, la 28 de ani încă mai lupta sub drapelul regelui Ludovic XV.

Războiul de 7 ani (1756-1763) i-a pus capăt vieţii de luptător. Avea 60 de ani, purta pe trup urmele unor vechi răni şi ale unor fracturi de oase care îi provocau dureri mari. NIVEDA împlinise 50 de ani, iar fiul lor, Myron, 27. Pe Myron mama lui îl născuse la 23 de ani. Băiatul venise pe lume ca un balsam peste sufletele îndurerate ale părinţilor. NIVEDA mai născuse un copil, la 20 de ani, pe fetiţa lor, Isabelle. Aceasta, la 2 ani şi jumătate, fusese ucisă de unul dintre dulăii care apărau curtea de hoţi. După pierderea fetiţei, singurătatea i s-a părut NIVEDEI insuportabilă. Myron, sosit tocmai când îşi pierduse speranţa de a mai avea copii, i-a fost tovarăş de suferinţă în lungile campanii militare ale lui Philippe. Amândoi, mamă şi fiu, extrem de sensibili şi temători, îi duceau grija lui Philippe zi de zi, aşteptarea fiind din ce în ce mai grea, pe măsură ce treceau anii.

Stagiul militar fiind obligatoriu pentru nobilii bogaţi, Myron s-a văzut nevoit să îşi urmeze tatăl ca militar în batalionul condus de el. Băiatului nu i-au plăcut războaiele. Suferea permanent din cauza crimelor săvârşite de militari în lupte şi în afara lor. În anul 1763 au renunţat la armată şi tatăl, şi fiul.

După un an de odihnă în liniştea casei, au început să îşi administreze averea. Aveau mai multe moşii care necesitau supraveghere şi comercializarea produselor agricole. La 50 de ani, NIVEDA întinerise brusc, aflând despre decizia fiului şi a soţului de a renunţa la armată. Ani la rând îi aşteptase cu sufletul la gură să revină din misiunile lor de luptă. Se obişnuise cu rănile lor, cu fracturile la mâini şi picioare, cu păduchii şi bolile de piele obişnuite la cei care plecau la război. Avea un dulap plin cu ierburi de leac, siropuri şi alifii tămăduitoare. Tratatele de medicină primite în dar de la tatăl ei, Pierre, le învăţase cu multă pasiune.

NIVEDA mai avea şi alte preferinţe. Îi plăcea să picteze pe malul apei, să cânte la clavecin şi să citească de mai multe ori cărţile din biblioteca familiei Garsogny. Rafturile din lemn masiv păstrau pe ele cărţi vechi şi noi deosebit de valoroase, care prin tradiţia neamului se moşteneau de la o generaţie la alta. NIVEDA învăţase la pension cum să recondiţioneze cărţile vechi şi să le inventarieze în manuscrise mari, având coperţile îmbrăcate în piele. Timp de 17 ani, de cum şi-a început călătoriile de afaceri, Myron i-a adus NIVEDEI cărţi rare şi scumpe, achiziţionate din magazinele marilor oraşe pe unde călătorea. Pentru NIVEDA, fiecare carte însemna un plus de ştiinţă şi o nouă deschidere către lume.

În tinereţe nu avusese ocazia să parcurgă distanţe mai mari decât călătoria spre familia şi rudele din Belgia. După retragerea soţului şi fiului din armată, o luaseră cu ei prin Franţa, atât cât putea să suporte oboseala călătoriilor. După 50 de ani, inima ei dădea semne de oboseală, femeia fiind nevoită să îşi menajeze trupul de eforturi fizice mari. Nici cu ficatul nu stătea mai bine. Moştenise de la mama ei, Marie, o intoleranţă la carnea de vânat, prea des consumată în familiile din nordul Franţei şi sudul Belgiei.

Moartea a surprins-o la 67 de ani singură în casă. Philippe şi Myron erau plecaţi spre Italia, servitorii fiind învoiţi, fiindcă era duminică. S-a stins din viaţă luni dimineaţa, în zori de zi, cu câteva minute înainte de sosirea menajerei. Femeia o găsise caldă la trup. I-a închis pleoapele peste ochii care păstrau o privire senină, de om împăcat cu el, cu lumea şi cu Dumnezeu.

Nina Petre
25 octombrie 2014

COMENTARIUL DOAMNEI ZOE

"Mi-a plăcut acest episod!   

Semăn cu Niveda în ceea ce priveşte pasiunea pentru cărţi, călătorii şi doftoricirea altora. Am simţit întotdeauna o stare de comfort atunci când mă gândeam la Belgia. Îmi place limba franceză şi chiar o pot rosti cu accent.

Observ că în aceste trei vieţi anterioare spiritul meu a ales să se nască în familii de intelectuali, unde a putut să aibă o educaţie aleasă, pentru a putea evolua prin cunoaştere. A trăit ajutându-i pe ceilalţi, vindecând răni, iubind, suferind de pe urma pierderii celor dragi (copil, soţie), tremurând de grija soţului şi a copiilor. A iubit cărţile, creaţia (prin pictură mai ales), călătoriile dar, în primul rând, pe Dumnezeu.

De felul meu, rareori am avut vise legate de realitatea din jurul meu. Mereu m-am visat în altă dimensiune, alte locuri şi împrejurări, alte vieţi separate.

Pot să visez şi cu ochii deschişi (asta o fac mereu când sunt în maşină sau metrou, spre servici sau spre casă). Mă ajută să supravieţuiesc în această lume gri, unde nu văd de unde ar putea veni o schimbare în bine. Ştiu că există multă durere în jurul meu, multă tristeţe şi neputinţă. Încerc să o pitesc într-un sertar al minţii şi încerc să mă gândesc la lucruri frumoase, vesele. Ştiu că ar trebui să fac mai mult pentru semenii mei, dar încă nu văd calea. Iar timpul... trece atât de repede... de abia ajung să-mi îngrijesc copilul, să răspund la nevoile lui. "

ZOE
31 octombrie 2014
Bucureşti

< sus >

EPISODUL 4 – LARINA

Episodul spiritual nr.4 o are ca eroină pe LARINA NEMRI. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 1602-1677. LARINA s-a născut în orăşelul lituanian Wilkomir (denumirea actuală Ukmerge), situat la nord de oraşul Vilna (Vilnius, capitala Republicii Lituania). Tatăl ei, Nikker, negustor de covoare, vindea creaţiile nevestei lui, Hride. Aceasta lucra toată ziua la războiul de ţesut, fiind ajutată de cele două fiice, de cum s-au simţit în stare să îşi înceapă munca lângă mama lor. LARINA avea o soră mai tânără cu 5 ani, numită Aghdia.

Veniturile familiei erau modeste, fapt ce le-a determinat pe fetele soţilor Nemri să îşi dorească viitori soţi bogaţi şi influenţi. LARINA, pe măsură ce creştea, devenea tot mai frumoasă şi deşteaptă. Aghdia, în schimb, avea înclinaţii spre negustorie, purtarea ei semănând cu cea a băieţilor. Amândouă au primit ştiinţă de carte la şcoală particulară a prinţesei Klavdia Igorovna, o doamnă în vârstă, văduva unui militar rus.

Confruntată în secolul 16 cu ascensiunea Rusiei şi sfâşiată de conflicte interne, Lituania acceptase, prin Uniunea de la Lublin (din anul 1569), unificarea cu Polonia, punându-se astfel bazele statului dualist Rzeczpospolita. În cadrul acestei uniuni, Lituania avea un rol subordonat, fiind redusă treptat la rangul unei simple provincii.

Legăturile dintre cele două ţări datau din secolul 13. În anul 1253, prinţul Mindaugas fusese încoronat rege al Lituaniei în urma căsătoriei cu Edviga de Anjou, moştenitoarea tronului polonez. Marele duce de Lituania Vladislav II Jagiello, devenit rege al Poloniei în 1386, a unit timp de 4 secole istoria celor două ţări, creând astfel o mare putere creştină în Europa răsăriteană.

În casa familiei Nemri se vorbeau atât poloneza, cât şi limba tradiţională, lituaniana. La 18 ani, LARINEI i-a fost găsit un viitor soţ în persoana boierului Lidas Narkes. Moşia lui se întindea pe o mare suprafaţă cuprinsă între Vilna şi Wilkomir. Tradiţia creşterii cailor de rasă destinaţi curselor şi nevoilor armatei data încă de pe vremea străbunicului său. Averea moştenită de la părinţi fusese mult sporită prin voinţa lui Lidas de a deveni un om din ce în ce mai bogat. Până la 25 de ani îşi făcuse stagiul militar în armata poloneză, cunoscând astfel rasele de cai cele mai eficiente în războaie, dar şi metodele avansate de creştere şi îngrijire a preţioaselor animale.

La 27 de ani, temerarul Lidas s-a încumetat să şi-o ia de nevastă pe modesta LARINA, fiind sătul de ifosele domnişoarelor bogate. Niciodată după căsătorie nu a regretat pasul făcut. Avea casă mare în Vilna, unde locuiau părinţii şi cei doi fraţi, dar şi în Wilkomir, plus un conac imens pe moşie, la câteva zeci de km distanţă de oraşul natal al LARINEI. Până la căsătoria ultimului copil, LARINA a locuit cu familia în casa din Wilkomir, petrecând doar câteva săptămâni pe an la moşie.

La 20 de ani a născut-o pe Markina, o fetiţă delicată şi plângăcioasă, care la un an şi-a schimbat comportamentul, devenind motivul principal de bucurie al părinţilor. Fetiţa avea 3 anişori când mama i l-a dăruit pe frăţiorul Dukro, păpuşă vie, de lângă care fetiţa cu greu se îndepărta. Krillo, al doilea băiat, a sosit la 5 ani după fratele său.

LARINA, concentrându-se pe viaţă de familie, încuviinţa tot ce spunea şi făcea Lidas, atât cât era dispus să îi dezvăluie. Crescută într-un climat auster în casa părinţilor, LARINA ştia că bărbatul îi era superior femeii, pentru ca el conducea familia şi îi întreţinea pe toţi. După căsătorie, viaţa liberă şi aventuroasă a lui Lidas continuase nestingherită. Lipsea mult de acasă, fiind mereu plecat pentru afaceri şi vizite protocolare la boierii şi negustorii cu care întreţinea relaţii de prietenie şi de interese comerciale.

Cursele anuale de cai se ţineau atât în Wilkomir, cât şi în Vilna. La ele, prezenţa soţiilor şi copiilor mai mari era obligatorie. Cu ocazia lor, LARINA avea parte de ieşiri în public, admirând toaletele doamnelor, făcute după moda poloneză, dar şi vânjoşii cai crescuţi în herghelia soţului ei. Îi era mereu dor de viaţa liniştită de la ţară, de aerul curat, vegetaţia pură şi de casa bătrânească liniştită şi sobră.

Avea 52 de ani când şi-a căsătorit ultimul copil. Krillo, ajuns la 24 de ani ofiţer în garnizoana lituaniană din Vilna, pusese ochii pe faţa unui negustor bogat. Dota primită de mireasă i-a sporit considerabil averea oferită de părinţii lui. Copiii fiind aşezaţi la familiile lor, LARINA şi-a luat rămas bun de la casa din Wilkomir, îndreptându-se apoi spre conacul de la ţară. Părinţii ei muriseră cu ani în urmă, fiind bolnavi de prea multă muncă.

La ţară, LARINA avea destule de făcut. Casa veche necesita renovare urgentă. Încă în putere, LARINA şi-a supravegheat muncitorii aduşi de Lidas, ajutându-i cu sfaturile ei. După consolidarea pereţilor şi acoperişului, a început migăloasa muncă a LARINEI. Ştia de la părinţi cum se decorează locuinţa cu mobilă frumoasă şi rezistentă, covoare ţesute în războiul ei, icoane şi tablouri cumpărate de la oraş. LARINA avea un simţ estetic deosebit, ştiind să combine minunat culorile firelor folosite la ţesut, dar şi ale carpetelor şi draperiilor din casă. Revenind din călătoriile lui la intervale de câteva săptămâni sau luni, Lidas era din ce în ce mai mirat şi plăcut surprins de schimbările din casă.

Bărbatul mai avea şi alte motive să fie mulţumit de nevasta lui. LARINA iubea nespus caii şi celelalte animale crescute la moşie. Zilnic supraveghea activitatea îngrijitorilor şi a servitoarelor, chemând repede veterinarul de la oraş când animalele dădeau semne de boală. La vechiul obicei de a ţese preşuri, covoare şi carpete nu renunţase nici după 70 de ani. Lâna oilor de pe moşie, vopsită în multe culori, o ajuta să obţină adevărate creaţii, pe care Lidas le făcea cadou sau le vindea în oraşe.

După moartea mamei Hride, pe care o divinizase, dorul de cea care îi dăduse viaţă o chinuia deseori, mai ales în nopţile când nu putea să doarmă. Aşa cum se sfătuise cu Hride pe vremea când trăia, tot aşa făcea şi după ce o îngropase. Dependenţa LARINEI de mama ei era uimitoare. Chiar şi în ultimii ani de viaţă, tot mai simţea nevoia să se sfătuiască împreună. Prezenţa fizică a mamei lipsind, LARINA o chema aproape de ea privindu-i portretul din tinereţe, făcut de un pictor din Vilna. Pe lângă ea trecea o adiere plăcută, iar răspunsurile mamei le primea direct în minte.

Spre sfârşitul anului 1677, LARINA împlinise 75 de ani. Oasele o dureau, se încovoiase, mergea din ce în ce mai greu. Lidas, bătrân şi el, nu mai pleca de la moşie. Într-o noapte înnorată şi umedă, sufletul LARINEI a părăsit trupul istovit de viaţă. Lidas, neputând să mai trăiască fără femeia lui, a închis ochii după câteva săptămâni.

Remarcăm şi de această dată predestinarea spre bogăţie, confort, poziţie socială înaltă, întâlnită deja la belgianca Niveda. Cu toate că devenise bogată după căsătorie, firea LARINEI rămăsese tot cea a unei femei modeste şi supuse voinţei bărbatului. Aşa cum cerea tradiţia veche de sute de ani, nu era nimic de schimbat în familiile lituaniene. Pe LARINA nu o interesa ce făcea bărbatul ei când lipsea de acasă, bucurându-se în schimb la revenirea lui. Dacă Lidas îi povestea ce voia el, femeia era mulţumită. În mod evident, viaţa de familie din acele vremuri era mult mai simplă decât cea de acum. Familia era familie, distracţia bărbaţilor când plecau de acasă era o altă treabă.

Nina Petre
25 noiembrie 2014

COMENTARIUL DOAMNEI ZOE

"Referitor la karma 4, Larina Nemri: ca asemănări găsesc dragostea pentru cărţi, artă şi amenajări interioare, îndemânare în realizarea lucrurilor. La rândul meu iubesc enorm caii (pot chiar să-i imit) şi îmi pare că mă încarc cu energie pozitivă atunci când îi privesc alergând liberi.  Nu îmi place să ies în evidenţă şi să se uite lumea la mine cum mă îmbrac şi cum arăt. Mi-ar place, în schimb, să fac ceva extraordinar (gen "salvarea omenirii" sau "descoperirea secolului"), iar ceilalţi să se uite la mine cu drag. Şi mă descurc bine cu rochiile lungi de epocă.

Ca deosebiri: nu îmi place să fiu supusă nimănui. O pot face însă dacă sunt convinsă de justeţea argumentelor. Cel mai greu e la muncă, dar ştiu că în viaţă nu facem întotdeauna ce vrem.

Observ că în aceste 4 vieţi de până acum spiritului meu a vrut să fie mai mult femeie şi să crească mulţi copii. Bogăţia materială şi rangul au scăzut (nici nu vreau să mă gândesc ce vă mai fi). Aş vrea ca în viitoarea viaţă să fiu arheolog. Asta ar satisface dorinţa de cunoaştere, de aventură, de călătorii, de descoperiri."

ZOE
30 noiembrie 2014
Bucureşti

< sus >

 

EPISODUL 5 – NADUKO

Episodul spiritual nr.5 îl are ca erou pe maorul NADUKO. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 1500-1539 (secolul 16). S-a născut într-o modestă localitate portuară situată în estul Insulei de Nord, teritoriu ce aparţine astăzi ţării numite Noua Zeelandă. Satul de pescari în care locuia familia lui NADUKO se afla pe ţărmul Golfului Hauraki, apa golfului provenind din Oceanul Pacific.

Părinţii, Maduro (tatăl) şi Lunhe (mama), au avut 11 copii, dintre care 8 (3 fete şi 5 băieţi) au decedat la vârste cuprinse între 2 şi 16 ani, din cauza unor boli şi muşcături veninoase (pe sol şi în apă). Au ajuns la vârsta maturităţii 3 băieţi: NADUKO, Rukudu şi Memdek. NADUKO, fiul mijlociu, era cu 3 ani mai tânăr decât Rukudu şi cu 7 ani mai în vârstă decât Memdek.

Părinţii lui NADUKO proveneau dintr-un neam de maori, la fel ca toţi locuitorii satului. Insula de Nord a fost populată în secolele 10-14 de triburi polineziene (maori) originare din Pacificul răsăritean. Conform unor legende păstrate prin viu grai, maorii migraseră din arhipelagul Hawaii. Pe Insula de Nord au întâlnit o populaţie de vânători (moa) care trăia în epoca de piatră. Maorii s-au grupat în sate fortificate, organizându-se în caste şi ginţi matriarhale. Au adus cu ei porcul şi câinele, iar dintre păsările de curte, găina. Fauna locală era formată din păsări nezburătoare (kiwi, moa), mici rozătoare, lilieci şi insecte.

Casele din satul lui NADUKO aveau formă dreptunghiulară, fiind construite din bârne şi acoperite cu crengi. În jurul fiecărei case era construit un zid de apărare. Pe stâlpul principal al casei erau sculptate figurile strămoşilor din care proveneau membrii familiei. Platforma de cult a comunităţii se afla în afara satului, fiind formată dintr-un stâlp de lemn cu reprezentări de zei sculptate. Acolo se adunau localnicii în situaţii deosebite: şedinţe de interes general, petreceri cu oaspeţii, ceremonii tradiţionale.

Pe Insula de Nord creştea inul în stare sălbatică, folosit de femei la ţesutul pânzei (tapa) şi la diverse împletituri. Pentru obţinerea pânzei de in se lucra la războiul de ţesut. Oalele din lut necesare în gospodărie erau făcute de bărbaţi, meşteşug moştenit de NADUKO şi fraţii săi de la tatăl lor.

Atât femeile, cât şi bărbaţii aveau găuri în urechi, unde îşi introduceau podoabe din os, lemn şi pene. Maorii din satul lui NADUKO, la fel ca toţi maorii din Noua Zeelandă, îşi tatuau corpul cu linii drepte sau frânte, cercuri şi linii curbe, reprezentând fiinţe din natură, mai ales păsări.

Toate familiile din sat îşi săpau pământul cu ajutorul unui par de lemn. Principala plantă comestibilă pe care o cultivau era kumara (batata). Rezervele de kumara se păstrau în hambare construite special pentru ele. Carnea şi peştele erau preparate în cuptoare de pământ, fiind aşezate pe pietre încălzite, acoperite cu frunze, crengi şi pământ.

Ocupaţia de bază a bărbaţilor era pescuitul, ca sursă importantă de hrană. În zori de zi, Maduro şi fiii lui plecau la pescuit, fiecare purtând câte un coş. Înainte de a se avânta în larg, îndeplineau nişte ritualuri, în credinţa că se vor întoarce cu bărcile pline de peşte. Tatăl lui NADUKO avea o singură barcă, făcută dintr-un trunchi de copac, cu ajutorul unui topor de piatră.

NADUKO a muncit mult la confecţionarea propriei bărci, ca primă condiţie pentru ca şeful satului să îi oficieze cununia cu aleasa inimii, frumoasa Nimme. Fata avea doar 15 ani, iar NADUKO, 21. La nuntă, fraţii lui NADUKO au umblat pe catalige de lemn, producând o foarte bună dispoziţie celor prezenţi. Copiii au lansat câteva zmee făcute din frunze de copaci.

Dintre cei 11 copii născuţi de Nimme au supravieţuit doar 6: 3 fete şi 3 băieţi. La un an după nuntă a apărut primul născut, o fetiţă pe care au botezat-o Ukhi. Surorile ei, supravieţuitoare ale unor boli şi înţepături de insecte, se numeau Donbe şi Umandi. Băieţii supravieţuitori au fost: Durnu, Rurru şi Kimbe. Au crescut voinici şi curajoşi ca tatăl lor, harnici peste măsură.

La 30 de ani, NADUKO a primit funcţia de şef al satului (căpetenie). Una dintre noile sale obligaţii era cititul în stele. La anumite intervale de timp, NADUKO şi preotul (shamanul) se întâlneau într-o colibă de la marginea satului, pentru a urmări mersul stelelor, a prezice vremea şi rezultatele unor acţiuni comune la care participau adulţii comunităţii. Stelele erau folosite pentru divizarea timpului. Anul era împărţit în două anotimpuri: vara şi iarna. Lunile anului se formau după fazele Lunii. Astfel, comunitatea lui NADUKO avea propriul calendar.

La 39 de ani, şeful NADUKO ajunsese să aibă o mare încredere în harul său de prezicător. Totuşi, o prezicere greşită i-a provocat moartea. La vreme de noapte a întrebat stelele dacă a doua zi va avea vreme frumoasă şi mult spor la pescuit. Alcoolul tare consumat peste măsură l-a indus în eroare, omul găsind numai semne bune pentru ziua următoare. A plecat în zori la pescuit însoţit de băiatul cel mare, Durnu, care împlinise 15 ani. Furtuna i-a surprins în larg. Barca s-a răsturnat, iar valurile uriaşe ale Oceanului Pacific i-au aruncat în adâncul apelor.

Nina Petre
5 ianuarie 2015

COMENTARIUL DOAMNEI ZOE

"Cred că de aici vine atracţia pentru mare şi, în acelaşi timp, teama nelămurită (ceva mai presus de reţinerea vis-a-vis de imensitatea ei).

Mi-a plăcut viaţa pe care a dus-o: legat de natură, tată iubitor, căpetenie, prezicător.

În ce priveşte îndemânarea, pot spune că am două mâini drepte. Mă prind repede ce trebuie să fac pentru a repara ceva şi pot să improvizez din mai nimic.

Ce mi-a mai plăcut este şi faptul că s-a căsătorit din dragoste (ca toţi antecesorii mei cunoscuţi până acum).

Ca deosebire: nu îmi place alcoolul, nici tutunul sau alte droguri. Recunosc că mai scap la dulciuri.

Locul în care s-a născut şi a trăit (Noua Zeelandă) îmi pare familiar, îmi creează o stare de nostalgie. De-a lungul timpului, am observat că sunt zone ale globului care îmi plac şi altele unde nu aş călca în ruptul capului."

ZOE
7 ianuarie 2015
Bucureşti

< sus >

 

EPISODUL 6 – RUKKE

Episodul spiritual nr.6 o are ca eroină pe norvegianca RUKKE. Ea s-a născut în sudul Norvegiei şi a trăit între anii 1412-1478 (secolul 15). În regiunea unde se afla ferma părinţilor ei s-a construit mai târziu orăşelul Eiken. Tatăl ei, Kdarron, îşi vindea produsele de pe moşie călătorind pe uscat spre nordul, estul şi vestul peninsulei scandinave. Nevasta lui, Ullime, dăduse naştere la doi copii. Fata, RUKKE, era mai în vârstă decât fratele ei, Runuall, cu 6 ani. Copilăria lor a fost ca un vis frumos, cu toate că au muncit alături de părinţi şi angajaţii acestora cât i-au ţinut puterile.

Ţara lor, Regatul Norvegiei, făcea parte (încă din anul 1397) din Uniunea de la Kalmar, care mai cuprindea Islanda, Suedia, Finlanda şi Danemarca. Rolul conducător în această asociere de state îl deţinea Danemarca. RUKKE s-a născut în anul 1412, cel în care murise Margareta, soţia regelui Haakon VI Magnusson, regină a Norvegiei, Danemarcii şi Suediei. I-a urmat la tron Erik III de Pomerania, rege în Norvegia, Danemarca şi Suedia, care a domnit între anii 1412-1442. Urmaşul său a fost regele Christofor III de Bavaria (1442-1448). În perioada 1449-1814, Norvegia a fost condusă de regii Danemarcii, ce aparţineau dinastiei Oldenburg.

În anii ce au urmat sosirii pe lume a micuţei RUKKE, economia Norvegiei s-a dezvoltat considerabil, mai ales prin agricultură, comerţ şi meşteşuguri. Kdarron, tatăl lui RUKKE, străbătea din primăvară până în toamnă drumurile desfundate care uneau satul său cu diverse localităţi de pe întinsul ţării. Îşi încărca solida căruţă cu lemne, piei, vite, păsări, întorcându-se cu peşte, lână, ulei de balenă, miere, cai, sare, haine, oi. Deşi pândit de pericole la tot pasul, comerţul practicat de Kdarron devenea din ce în ce mai profitabil. Prosperitatea familiei creştea anual, ca şi zestrea lui RUKKE.

Fata împlinise 13 ani, când un fermier de la mare distanţă (spre vest) le-a făcut o vizită. Arrund ajunsese la 24 de ani tot căutându-şi o fată de fermier modestă, frumoasă, cuminte şi harnică. Aflase de fata lui Kdarron de la un prieten al acestuia, negustor şi el. Ajungând în casa lui Kdarron, Arrund a fost profund impresionat de frumuseţea şi inteligenţa fetei. RUKKE, modest îmbrăcată, se îmbujorase la faţă, fiindcă îl plăcea pe tânărul care le intrase pe uşă. Înţelegerea în privinţa dotei s-a făcut uşor, urmând ca fata să primească de la părinţi vase de aramă, bijuterii din aur şi argint, doi cai superbi, o căruţă cu piei de oaie şi jder şi o cutie plină cu monede din aur. După câteva zile de pregătiri, RUKKE s-a urcat pe calul ei favorit, urmându-şi viitorul soţ.

Au sosit în localitatea Dirdal (denumire actuală), aflată în vecinătatea ţărmului Oceanului Atlantic. Nunta s-a făcut în casa lui Arrund, fiind organizată de părinţii lui, Olsen şi Anike. RUKKE, uimită de bogăţia soţului şi a socrilor, şi-a lăsat copilăria la o parte, începându-şi viaţa de nevastă cu multă seriozitate. În casă munceau câţiva servitori, dar mai era şi ferma de la ţară, asemănătoare cu cea a părinţilor ei. Arrund a lăsat-o în grija părinţilor şi a servitorilor, plecând pe mare în mica lui corabie după doar două săptămâni de la nuntă.

Încă din prima zi de şedere în casa lui Arrund, RUKKE i-a povestit despre harul ei de a ghici viitorul. I-a explicat că ştia cum va fi vremea urmărind mersul norilor pe cer, culoarea şi forma lor, dar mai avea în vedere şi direcţia vântului în diferitele etape ale zilei şi nopţii. Când se afla în ferma de la ţară, ghicea evenimentele viitoare după reacţiile păsărilor sălbatice sau domestice. Înainte de plecarea lui Arrund pe mare, el urmărind să ajungă în insulele britanice pentru comerţ, RUKKE a cercetat fenomenele naturii şi manifestările necuvântătoarelor din apropierea casei. Şi-a avertizat soţul asupra pericolului care îl aştepta în apropierea marelui ţărm spre care urma să se îndrepte.

Şi-a revăzut bărbatul după o lună, revenit cu răni pe trup şi mari defecţiuni la corabie. Scăpase cu greu dintr-o luptă cu piraţii, care l-au atacat în apropierea ţărmului Angliei. Le-a dat toate mărfurile cumpărate de la negustorii englezi în schimbul vieţii lui şi a echipajului format din 11 marinari. După acest eşec pe mare, care l-ar fi putut costa viaţa, Arrund a renunţat la navigaţie, preferând comerţul pe uscat.

RUKKE avea 17 ani când a reuşit să devină mamă, născând-o pe delicata Hygade. A fost singurul ei copil. Fetiţa, copie fidelă a mamei, a crescut şi s-a maturizat aşa cum făcuse şi RUKKE. În plus, a moştenit darul prevestirilor de la mama RUKKE, spre norocul lui Arrund, principalul beneficiar al darului lor înnăscut. Amândouă se fereau să le ghicească unor persoane pe care nu le cunoşteau. Atât RUKKE, cât şi Arrund proveneau din familii creştine. Preoţii creştini nu priveau cu ochi buni obiceiul prevestirilor. Dacă rămânea totul în cadrul familiei, preoţii nu se amestecau în obiceiurile tradiţionale.

RUKKE a trăit doar 66 de ani, fiind răpusă de reumatismul avansat care îi deformase oasele şi o încovoiase atât de tare, că nu mai putea merge decât sprijinindu-se într-un baston. Arrund ajunsese la 77 de ani, arătând ca un bătrân trecut prin toate greutăţile vieţii. Omul renunţase de multă vreme la călătoriile comerciale, fiindcă averea, adunată cu multă trudă şi numeroase pericole, îi ajungea pentru a trăi liniştit lângă nevasta lui. Hygade avea 49 de ani, era căsătorită cu un fermier şi locuia cu familia ei la ţară, nu prea departe de părinţi. Avea 4 copii şi 5 nepoţi.

RUKKE îşi presimţise moartea cu câteva săptămâni înainte de a-şi da duhul. Ştia, cu aproximaţie, ziua când Dumnezeu o va lua dintre cei vii. Cu o zi înainte de obştescul sfârşit, s-a aşezat pe pat, după ce îi ceruse menajerei să schimbe aşternutul şi să o îmbrace cu o cămaşă curată. S-a spălat cu ajutorul a două servitoare, apoi s-a îmbrăcat şi, stând comod pe pat, şi-a început rugăciunile. Aproape de miezul nopţii a mai cerut o lumânare aprinsă, pe lângă cele două deja existente lângă pat. S-a rugat neîncetat până la ivirea zorilor. Voise să rămână singură în cameră. I-a cerut Domnului să le ierte păcatele tuturor rudelor ei, chiar şi strămoşilor pe care îi cunoscuse în copilărie. Cu sufletul uşurat de griji, împăcată cu ea însăşi, a închis ochii când primele raze ale soarelui intrau pe mica fereastră.

Spiritul ei, înălţat la Cer, şi-a urmat cu îndârjire succesiunea încarnărilor ulterioare, peregrinând în trupuri umane prin Noua Zeelandă, Lituania, Belgia, Grecia, Letonia şi, în sfârşit, România.

Nina Petre
23 februarie 2015

COMENTARIUL DOAMNEI ZOE

"Mă bucură faptul că, cel puţin până acum, nu am găsit fapte rele în vieţile mele anterioare. Mi-a plăcut Rukke foarte mult: muncitoare, modestă, iubitoare şi, mai ales, prezicătoare (la fel ca şi maorul Naduko). Cred că v-am mai scris despre faptul că în această viaţă simt că am pierdut un har paranormal (posibil acest dar de prezicător).

Până acum, în toate vieţiile am avut copii, deci am avut, cred eu, şi un rol de ghidare al altor suflete pornite în călătoria încarnării.

Norvegia îmi place şi mi se pare o lume puţin fantastică: verde, cu aer curat, mirosind a conifere, datorită pădurilor imense, sau a alge lângă ţărmul mării, un tărâm al creaturilor din alte dimensiuni (zei, zâne şi spiriduşi). Nu mă interesează nivelul ridicat de viaţă din această ţară, oraşele, economia înfloritoare, ci doar natura primitivă în toată măreţia ei.

Într-adevăr aş vrea să realizez mai multe în această viaţă. Am încredere în spiritul meu: poate viitorul ce îmi este rezervat va cuprinde şi ceva extraordinar."

ZOE
25 februarie 2015
Bucureşti

< sus >

 

EPISODUL 7 – NOGD

Episodul spiritual nr.7 îl are ca erou pe NOGD. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 1326-1384. NOGD s-a născut într-un trib african de berberi (mauri) aşezat în apropierea ţărmului Oceanului Atlantic, pe teritoriul Imperiului Mali. În vremurile noastre, în zona vechiului sat berber se află oraşul Jreida, aparţinând ţării numite Republica Islamică Mauritania.

Părinţii lui NOGD, Yene (tatăl) şi Tihdu (mama), oameni cu un trai modest, au crescut 13 copii. Dintre aceştia, 4 au decedat la vârste mici, din cauza muşcăturilor de reptile veninoase, 5 (băieţi) au fost răpiţi pentru a fi vânduţi ca sclavi, iar restul de 4 copii (2 băieţi şi 2 fete) au rămas lângă părinţi. NOGD avea un frate mai tânăr cu 6 ani, numit Nigamu. Surorile lor, Oydo şi Digyen, erau mai tinere decât ei, cea mai tânără fiind Digyen.

Triburile berbere de pe coasta Oceanului Atlantic au fost islamizate în secolul 11, după ce Regatul Almoravizilor a distrus Imperiul Ghana. Destrămarea acestuia a făcut ca teritoriile sale să ajungă sub stăpânirea Imperiului Mali. Regii care au condus Imperiul Mali se numeau "mansa" şi aparţineau dinastiei Keyta. În perioada vieţii lui NOGD, au domnit următorii regi: 1) Kango (Mansa) Musa I (1312-1337); 2) Mansa Maghan I (1337-1341); 3) Mansa Sulaiman (1341-1360); 4) Kassa (1360); 5) Mari Dyata II (1360-1374); 6) Musa II (1374-1387).

Populaţia satului în care se nasuse NOGD avea o structură socială tribală. Strămoşii tuturor, berberi cu fire independentă, au rezistat, începând cu secolul 7, cuceritorilor arabi, dar treptat au fost arabizaţi şi islamizaţi. Au continuat totuşi să îşi menţină trăsăturile originale, prin obiceiuri şi tradiţii transmise de la o generaţie la alta.

Ocupaţia de bază a consătenilor lui NOGD şi a părinţilor lui era agricultura. Toate familiile practicau culesul şi cultivarea pământului, natura fiind destul de generoasă. Arborii sălbatici şi cei semicultivati, ca palmierul de ulei, arborele de papaya şi cel de cola, ofereau roade preţioase: ulei şi vin de palmier, scoarţă de copac, cenuşă folosită cu sare, materialele pentru construcţii. Femeile efectuau muncile agricole, lăsând defrişatul în seama bărbaţilor. Ca unealtă agricolă foloseau săpăliga. În plus, aveau obligaţia de a culege plantele comestibile şi de a prinde mici vietăţi: insecte şi animale destinate hranei. Caprele, găinile şi câinii ajungeau deseori drept ofrande pentru îmbunarea spiritelor naturii. Şerpii, vietăţi protejate, primeau lapte, fiind consideraţi simbolul fecundităţii şi reprezentanţi ai strămoşilor.

Unitatea de bază a comunităţii satului era marea familie. Averea părinţilor intra în posesia fiului cel mai vârstnic, iar următorul fiu ca vârstă primea rolul de şef al familiei. Înainte de căsătorie, fiii lui Yene şi-au construit colibele în apropierea celei a părinţilor. Primul şi cel de-al doilea fiu, în ordinea vârstei, fuseseră furaţi încă din copilărie. Şeful satului, ajutat de sfatul bătrânilor, a decis ca NOGD să moştenească toate bunurile părinţilor, iar Nigamu să preia rolul de şef al familiei după moartea lui Yene.

Împlinind 16 ani, NOGD a intrat într-un grup de săteni care începuseră să practice comerţul cu fildeş. Aduceau colţii de elefanţi de la mare distanţă, înfruntând pericole nenumărate. Erau prinşi uneori de paznicii domeniilor pe care călătoreau, bătuţi şi lăsaţi fără preţioasa marfă. Cu toate aceste neajunsuri, NOGD şi colegii săi de afaceri au reuşit să strângă bucăţi de aur şi ceva pietre preţioase, considerându-se oameni bogaţi.

La 20 de ani, pofta de avere a lui NOGD crescuse considerabil, îndemnându-l să adere la comerţul cu sclavi. În cugetul său încolţise de mult dorinţa de a-şi răzbuna cei 5 fraţi răpiţi de mici, despre soarta cărora nu se mai ştia nimic. Fiind înalt şi voinic, priceput la mânuirea armelor folosite în răpiri, a colindat prin ţinuturile izolate, furând băieţi din alte triburi. Timp de 2 ani a strâns o avere suficient de mare pentru a-şi cumpăra de la stăpânul zonei în care locuia o bucată de teren.

A defrişat mare parte din pământul său, construindu-şi o colibă mai spaţioasă decât a oricărui bărbat din satul său. Având avere în aur, pietre preţioase, teren, casă şi multe animale, NOGD s-a îndepărtat de comunitatea sătenilor. Le-a rămas totuşi apropiat celor din familie şi tuturor rudelor sale.

Având deja 22 de ani, îi sosise vremea să îşi aducă o nevastă în casă. Cu aur şi câteva animale mari a cumpărat-o pe Ygad. Fata având doar 13 ani şi fiind foarte frumoasă, nu reuşise niciun tânăr din sat să dea în schimbul ei atât cât oferise trufaşul NOGD. Alegerea s-a dovedit a fi bună de ambele părţi. Ygad, bine educată de mama sa, era o musulmancă foarte credincioasă, dar şi o bună păstrătoare a tradiţiilor religioase berbere.

La fel ca părinţii şi toate rudele, fata credea că morţii trăiau în pământ, iar anumite părţi din ei renăşteau în pruncii nou-născuţi sau în animalele reprezentative pentru fiecare familie (totemurile). Ygad a dat naştere la 12 copii, rămânând în final doar cu două fete şi un băiat. Fetele se numeau Uydun şi Anymhu, iar băiatul, Rorrug. Pe Uydun o născuse la 15 ani, pe sora ei, la 24 de ani, iar pe băiat, la 31 de ani. Dintre cei 9 copii pierduţi de-a lungul anilor, 3 au fost ucişi de hoţii de sclavi, iar 6 s-au îmbolnăvit grav, nemaiputând supravieţui.

La 40 de ani, NOGD încă mai fura copii şi îi vindea negustorilor de sclavi. Familia lui nu cunoştea prea bine sursa averii, care creştea de la un an la altul. Rareori mai pleca la drum lung spre triburile deşertului. Avea grupul său de răpitori, care îi aducea aur după fiecare captură şi vânzare.

Fiul său, Rorrug, a devenit posesorul uriaşei averi a tatălui, ceea ce rămăsese după achitarea dotei de căsătorie pentru fiecare dintre surorile lui. Fetele au ajuns bine, tatăl lor având grijă să le dea unor negustori bogaţi. Rorrug a aflat despre sursa averii tatălui prin destăinuirea lui NOGD. Băiatul împlinise 18 ani şi dorea să se apuce de negustorie. Pentru a-l feri de primejdiile călătoriilor, NOGD l-a pus în legătură cu grupul său de luptători hoţi de copii. De atunci şi până la moartea lui NOGD, Rorrug a coordonat întreaga activitate a grupului, împărţind pe jumătate câştigurile cu tatăl său.

La 58 de ani, NOGD se considera încă tânăr. Bolile îl ocoleau, iar pofta de viaţă nu îi scăzuse deloc. Totuşi, îi sosise momentul să plătească pentru toţi copiii furaţi la ordinele lui. Într-o seară, în timp ce fuma stând comod în grădina sa, un bărbat a sărit gardul şi l-a înjunghiat mortal. A doua zi, se răspândise prin sat vestea să NOGD fusese ucis de tatăl unui băiat ce dispăruse dintr-un sat îndepărtat. După moartea tatălui, Rorrug a renunţat la comerţul cu sclavi.

Nina Petre
24 martie 2015

COMENTARIUL DOAMNEI ZOE

"Am citit episodul nr.7 şi primele cuvinte au fost "O, Doamne, ce bestie cu chip de om!". Cum a putut să aducă atâta durere în inimile acelor părinţi şi să nenorocească atâţia copii? Cum a crezut că poate răzbuna răpirea fraţilor săi prin aceeaşi metodă? Cred că aceasta este dovada clară de lipsă de colaborare cu spiritul său. Omul a fost prea preocupat de răzbunare, de dorinţa de înavuţire, de lăcomie. Energia lui negativă a fost prea mare şi prea opacă, iar spiritul său nu a putut să îi transmită nimic. A avut un sfârşit tragic, ucis de un părinte deznădăjduit şi îndurerat. Mă gândesc că suferinţa provocată altora în acea viaţă s-a transformat în suferinţa îndurată în următoarele vieţi, când şi-a pierdut ba partenerul de viaţă, ba copii. Sper ca în această existenţă să fiu ferită de asemenea durere.

Recunosc că nu îmi place islamismul, pentru că este o religie care promovează uciderea şi îngrădeşte viaţa femeilor. M-am bucurat că în ultimele vieţi am fost creştină.

Cât despre Africa, nu mă atrage, mi se pare un loc întunecat, plin de energii negative, emanate de oamenii prea primitivi, dedaţi vrăjitoriilor şi ritualurilor sângeroase. Nu mi-ar place să locuiesc acolo.

Îmi place natura liberă şi îmi plac şi animalele; mi-ar place să vizitez rezervaţiile naturale şi locurile cu monumente istorice.

Revenind la prezent: aşa cum v-am mai scris, am o mare îngrijorare privind izbucnirea războiului. Suntem prea aproape şi avem vecini prea lacomi ca să scăpăm neatinşi. Din ce am mai citit pe ici, pe colo, am înţeles că radiaţia nucleară ar distruge nu numai fiinţele vii, ci şi spiritul lor. Oare este adevărat? Şi dacă este, oare va îngădui Dumnezeu această distrugere?

Ştiu că avem oameni ce se roagă neîncetat pentru binele acestei ţări, nu numai sfinţii călugări din mânăstiri, ci şi oameni simpli. Mă gândesc dacă am putea să stabilim o legătură, dacă s-ar ruga toţi în acelaşi timp cu aceleaşi cuvinte (sau acelaşi mesaj) pentru schimbarea în bine a intenţiilor oamenilor răi ce conduc ţările agresoare, poate nu va mai exista această ameninţare."

ZOE
25 februarie 2015
Bucureşti

< sus >

Episoadele spirituale de mai sus se regăsesc în cartea
"VIEŢILE ANTERIOARE ALE SPIRITULUI - volumul 3", autor NINA PETRE