<  Înapoi la Pagina de CERCETĂRI ÎN PARANORMAL


 VIAŢĂ, MOARTE, REÎNCARNARE

- povestiri adevărate -

Autor NINA PETRE
 

CADAVRUL ZDRENŢUIT  |  COPIL PIERDUT  |  CRIMĂ ÎN VEST  |  SPIRITUL BUCLUCAŞ  |  IUBIREA CRIMINALĂ  |  " PE CINE AM ÎNGROPAT ? "  |  CONFUZIE FATALĂ  |  CEASORNICUL MORŢII  |  ACCIDENT ÎN FAMILIE  |  MORTUL CARE TRĂIEŞTE  |  RÂUL, CA O GURĂ DE BALAUR  |  LA LUCRU, PRINTRE STRĂINI  |  ŞANTIER ÎN AGONIE 

 

 

CADAVRUL ZDRENŢUIT

Totul s-a petrecut într-un orăşel din România anului 1997. Am fost solicitată pentru o investigaţie spiritistă de către bunica unui copilaş, dispărut din curtea ei cu două luni în urmă. Povestea ce urmează este incredibilă şi cumplită, dar faptele relatate pot fi recunoscute cu uşurinţă de numeroasele persoane care au participat la desfăşurarea dramei. 

Era o zi frumoasă de vară. Ionuţ a ieşit în stradă pentru a privi trenul care tocmai oprise în gară. N-a ascultat-o pe bunicuţa, care de multe ori l-a sfătuit să nu-i dispară din ogradă, că ar putea muri de dorul lui. Atâta noroc a avut şi el, că l-a luat bunica în grija ei ! Biet copil făcut din flori, îşi vedea mama destul de rar, numai atunci când o aducea cu maşina turcul cu care trăia necununată. Tatăl, meseriaş harnic, dar cam muieratic, avea familia lui, iar pensia alimentară, pe care o plătea de nevoie, îl deranja teribil. Tare ar mai fi vrut să scape de această "angara" ! Când Luiza, mama copilului l-a anunţat că doreşte o pensie mai mare, l-au apucat toate furiile. O ştia că nu glumeşte. Dacă nu-i va face pe plac, va "gusta" din cuţitul fratelui ei, care la mânie nu se stăpânea şi mereu făcea câte o poznă. Ca la comandă, tocmai i-a intrat în atelier un corturar, cerându-i ceva de pomană. Zărindu-şi pe geam copilul lăsat singur în stradă, i l-a arătat pletosului, oferindu-i o sumă frumuşică în schimbul dispariţiei micuţului. Ţiganul a luat banii, a urcat copilul în căruţa lui cu coviltir şi a dat bice calului. În urma lor a rămas un nor de praf şi câţiva copii, privind cu uimire şi invidie spre vehicolul care îl plimba pe Ionuţ. 

După o vreme Maria, bunica lui, a început să-l caute îngrijorată. Ionuţ nu era de găsit ! A anunţat Poliţia, a umblat tot oraşul, întrebând trecătorii, a ieşit la fiecare tren cu fotografia copilului în mână. După două luni de calvar, o prietenă a adus-o la mine. Verificând fotografia celui dispărut, i-am dat cel mai neaşteptat răspuns : copilul este mort ! Revoltată şi îngrozită, Maria a respins cu vehemenţă afirmaţia mea. După aceasta, s-a liniştit şi am început împreună cercetările. 

Timp de un an, lună de lună, Maria m-a solicitat pentru contactarea spiritului nepotului său. Spre norocul meu, Ionuţ, care promitea să devină un oligofren sadea, avusese în creierul său un spirit excepţional. Acest spirit, de o agerime neobişnuită, ne-a indicat traseul urmat de căruţa care îl purta pe Ionuţ spre neant. Ajuns în şatră, a ţipat până l-au omorât în bătaie, după care, târziu în noapte, l-au îngropat într-o pădure din apropiere. Au mai pus şi câţiva bolovani peste el, ca să nu-l dezgroape câinii ! 

Maria şi-a tocit tălpile sandalelor pe drumul secţiei de Poliţie. Ajunsă în şlapi, în fiecare lună şi-a cheltuit pensia călătorind cu trenul pentru a-şi găsi nepotul. 

Spiritul copilului mi-a indicat cu foarte mare precizie locul în care a fost îngropat Ionuţ. Maria, naivă din fire, a spus la toată lumea ce a aflat de la mine. Tot oraşul vuia în ziua când, însoţită de câteva rude, a săpat în pădure. Când, pe cazma a apărut o bucată de carne însângerată, au fugit cu toţii, lăsând-o singură în faţa gropii goale. Speriată, a acoperit totul pentru a scăpa de furia celor doi câini vagabonzi care îi dădeau târcoale, nerăbdători să se ospăteze. Poliţia a refuzat să cerceteze locul, considerând că indicaţiile mele spiritiste nu sunt relevante. Razia făcută în şatră nu a dat rezultatele aşteptate. 

Câteva prietene ale Mariei, ţigănci vigilente, au început să le ţină partea corturarilor. Au răspândit zvonul că şi-ar fi omorât nepotul deoarece era handicapat şi rău, după care l-ar fi aruncat în closetul cel nou din grădină. Disperată, m-a rugat să aflu de ce a găsit doar o bucată de carne în locul indicat. Spiritul copilului ne-a spus că, aflându-se în şatră de intenţia bătrânei, corturarii au dezgropat cadavrul, după care l-au ascuns undeva, mai adânc, în altă parte. Firul nostru călăuzitor s-a rupt. Nerecunoscând locurile indicate de spirit, Maria nu s-a mai putut orienta pe teren. Nimeni nu a mai vrut să o însoţească, insistând cu toţii pe ideea falsă că Ionuţ s-ar fi rătăcit, ar fi fost găsit de cineva şi adăpostit într-un orfelinat oarecare.

Sărmana de ea, încă îl mai caută ! Doar gândul că îl va găsi într-o bună zi o mai ţine în viaţă. Inima ei stă gata să plesnească. Oare, îl va mai vedea vreodată ? 

Se vor reîntâlni, cu siguranţă, în lumea celor drepţi !

Iunie 2000

< sus >


 

COPIL PIERDUT

În August 1996, un grup de copii a plecat în tabără la mare. Printre ei se afla şi Gina, o fetiţă de 9 ani, bine dezvoltată, talentată, foarte harnică la învăţătură. După o săptămână, părinţii săi au fost anunţaţi de Poliţie să vină pentru a ridica de la morgă trupul neînsufleţit al copilei. Fetiţa murise înecată aproape de mal, marea fiind foarte liniştită în acea zi. Cercetările s-au rezumat doar la declaraţiile cadrelor didactice însoţitoare şi ale câtorva copii din grup. Conform relatărilor celor anchetaţi, nimeni nu a văzut nimic deosebit. Învăţătoarea Ginei a declarat că, observând absenţa fetiţei din mijlocul copiilor, a întrebat unde este, iar unul dintre ei i-a răspuns că Gina a plecat să-şi cumpere îngheţată. După un timp, a fost văzut un bărbat care o scotea leşinată din apă. Doi medici, soţ şi soţie, şi-au abandonat rapid şederea la soare pentru a-i acorda victimei primul ajutor. Nu au scos din ea nici măcar 100 grame de apă. Sunt singurii martori care au declarat că urmele unor lovituri de pe corpul copilului păreau suspecte. Învăţătoarea Ginei a continuat să se disculpe, spunând că stătuse întoarsă cu spatele către mare. Mama disperată a rugat-o să jure cu mâna pe sicriu că a spus Poliţiei adevărul. Refuzul învăţătoarei a fost categoric. Îndurerat, unul dintre colegii fetiţei şi-a amintit că înainte de sfârşitul anului şcolar învăţătoarea afirmase în faţa clasei : "Merge ea, Gina, la mare…o înecăm şi scăpăm de ea !"

Deoarece nimeni n-a fost pedepsit, mama victimei m-a rugat să contactez spiritul copilei sale, sperând că de la el va afla adevărul în această dramă. Iată ce mi-a relatat spiritul Ginei.

"Am fost omorâtă încă de pe plajă. Nu mă aveam deloc bine cu colegul meu, Fani. La şcoală ne certam mereu fiindcă dorea să pună mâinile pe mine, aşa cum vedea că fac bărbaţii în filme. L-am plesnit de multe ori şi mi-a promis că se va răzbuna din cauza ifoselor mele. La şcoală nu a reuşit fiindcă eram voinică şi-mi săreau fetele în ajutor. Am plecat la mare puţin îngrijorată, dar m-am bazat pe forţele mele şi pe faptul că mă însoţea surioara mea. În autobuz m-am tot certat cu Fani, am continuat în tren, iar scorpia de învăţătoare, care nu mă putea suferi, sărea mai mult la mine decât la el. 

La mare, Fani a început să mă izbească cu ce nimerea, găsind mereu câte un băţ cu care să-mi dea peste fese. Mă lovea tocmai atunci când nimeni nu vedea ce se întâmplă. Odată, i-am spus pe plajă că o să ajungă un puşcăriaş celebru. Mi-a promis una peste bot de-o să-mi reteze răsuflarea. 

Într-o zi am înaintat în apă până la genunchi. M-am aşezat să mă umezesc pe tot corpul. Atunci au început loviturile, date cu o piatră foarte ascuţită. Prima a venit în cap, mi-am pierdut echilibrul şi am căzut cu totul în apă. Au urmat alte lovituri. M-am târât pe brânci până în apropierea plajei şi mi-am pierdut cunoştinţa. După un timp, una dintre fete a observat că nu mă mai mişc, a strigat la mine şi, văzând că nu răspund, a început să ţipe, alertând toată tabăra.

Aş vrea să-i transmit scumpei mele mame să nu caute răzbunare, pentru că-şi va face rău ei înşişi, distrugând chiar liniştea întregii familii. Eu, de mică visam că voi muri tânără. Nu am înţeles însemnătatea acestui vis. Când le spuneam fetelor că mă visez moartă, ele îmi răspundeau : "mâine va ploua". Dar, eu ştiam în adâncul sufletului că voi avea o viaţă scurtă, deşi nu am mărturisit nimănui acest lucru. 

Dragele mele mamă şi surioară, scumpul meu tătic, păstraţi-mi o amintire luminoasă, nu una tristă, căci durerea voastră îmi sfâşie sufletul, iar neliniştea mea vă tulbură ! Resemnaţi-vă dragii mei, gândindu-vă că aici, în ceruri, mă aflu în siguranţă, că rudele noastre decedate sunt mereu lângă mine, îmi arată unde am greşit şi mă ajută să-mi fac planuri de viitor. Căutaţi să trăiţi, dragii mei, eu vă vreau vii pe Pământ ! 

Vă las cu bine şi vă rog să nu mă uitaţi ! A voastră copilă, Gina."

Iulie 2000

< sus >


 

CRIMĂ ÎN VEST

Un domn în vârstă, prieten de familie, m-a rugat cu multă vreme în urmă să cercetez cazul unei fetiţe de 10 ani, dispărută în mod misterios într-o dimineaţă, pe când se îndrepta spre şcoală. Părinţii Ramonei, locuitori ai unui mare oraş occidental, având o situaţie materială confortabilă, au alertat Poliţiile mai multor ţări, în speranţa că îşi vor găsi copilul. Neprimind nici un răspuns favorabil de nicăieri, au apelat la prietenii din presă, unul dintre aceştia aflând întâmplător de mine. Fotografia, primită prin fax, îmi arăta un chip de copilă retardată mintal, dar zâmbitoare, frumoasă, plină de farmec. I-am contactat subconştientul, bazându-mă pe datele sale personale, extrem de sumare. Nu aveam nici măcar fotografiile părinţilor săi. Trecuseră câteva luni de la dispariţia ei. La o primă verificare, am aflat că se afla în viaţă, veste care m-a umplut de bucurie. Dar, peste câteva clipe mi-a îngheţat sângele în vine : povestea celei dispărute mi se derula în creier, cruntă, sfâşietoare, disperată… 

La ora 7 dimineaţa, Ramona se îndrepta cu paşi grăbiţi spre şcoala ajutătoare la care învăţa. Nu era chiar neputincioasă, aşa că părinţii o lăsau să plece singură, mai ales că era mărişoară, bine dezvoltată şi destul de curajoasă. La un moment dat, a oprit în dreptul ei o maşină elegantă, din care a coborât un bărbat oacheş la faţă, rugând-o să-i arate drumul spre şcoala ei. La invitaţia necunoscutului, fetiţa s-a urcat în maşină, bucurându-se că nu va mai parcurge pe jos restul drumului. S-a aşezat confortabil pe bancheta din spate, între doi tipi cu ochelari negri, iar cel care a acostat-o s-a urcat în faţă, lângă şofer. Unul din ei i-a dat o gumă de mestecat, care a adormit-o imediat. 

S-a trezit în subsolul unei case străine, bine păzită de doi indivizi bruneţi, care o priveau rânjind. O durea tot corpul, era plină de vânătăi, muşcături şi… sânge ! Un sânge care udase cuvertura de pe canapeaua nenorocită, martoră şi suport al violului său ! Ameţită şi flămândă cum era, au obligat-o să se ridice pentru a se spăla şi mânca din pachetele care o aşteptau de câteva ore. Având din naştere un defect de vorbire care-i făcea limbajul aproape neinteligibil, fata s-a înţeles greu cu paznicii săi, deşi se exprimau în aceeaşi limbă ca şi ea. I-au explicat că au trecut-o graniţa într-o ţară vecină, în nordul căreia se află acum, adăpostită de o vilă particulară, din care va ieşi numai cu însoţitori, atunci când va fi în stare să "lucreze". Bine spălată, parfumată, hrănită cu alimente picante şi droguri puse în alcool, fără să ţină seama de trauma ei fizică şi psihică, i-au adus la pat clienţi după clienţi, unul mai pofticios şi mai grosolan ca altul. După trei zile a apărut un doctor, care a examinat-o genital şi i-a făcut un tratament. L-a revăzut în fiecare săptămână, suportându-i controalele şi intervenţiile medicale, menite să o menţină "în formă". 

Luându-se hotărârea, la vârful reţelei de proxeneţi, să fie scoasă la un colţ de stradă pentru ispitirea mai multor amatori de fetiţe, s-a decis vopsirea părului şi folosirea machiajului. Ştiindu-se că Poliţia din ţara ei o caută prin Interpol, se impunea schimbarea fizionomiei sale, pentru a nu fi recunoscută de cine nu trebuia. Astfel, lună de lună, o coafeză îi decolora părul, învăţând-o cum să se fardeze, să zâmbească, să fie…sexy. Treburile au mers "perfect" aproape un an de zile. Ramona era mai tot timpul inconştientă de drama pe care o trăia. Drogurile administrate sistematic, aspectul său plăcut, care îi crea o stare de extaz, gustul plăcerilor sexuale, pe care le savura sub influenţa excitantelor primite de la stăpânii săi, au adus-o în situaţia de victimă inconştientă. Dorul de părinţi îi trecuse de mult. Nici nu mai avea timp să se gândească la ei. 

Nu-şi dădea seama de ce o aduceau pe bulevard cu maşina şi, adeseori, o ascundeau repede, parcă i-ar fi speriat cineva. Într-o zi, au plimbat-o ore în şir în afara oraşului, până când au ajuns într-un port, pe malul mării. Au dat-o, zi şi noapte, tuturor celor care pofteau la trupul ei şi plăteau bine. Nu după multă vreme, s-a îmbolnăvit grav, analizele indicându-i acea boală fatală care ucide multe prostituate. A urmat ultima "procedură", cea la care nu s-ar fi gândit niciodată : i-au atârnat un bolovan de glezne, au băgat-o într-un sac, l-au legat bine şi l-au aruncat în mare ! Sfârşitul tragic al bietei victime l-am aflat de la spiritul ei, cu puţină vreme în urmă, când, la rugămintea domnului în vârstă, prietenul ziaristului din străinătate, am recurs la o nouă cercetare a cazului. În locul subconştientului, mi-a răspuns spiritul Ramonei, relatându-mi cele scrise mai sus. 

Cu greu m-am hotărât să încredinţez hârtiei această poveste adevărată şi tristă. Este tristă mai ales pentru acele sărmane victime şi obiecte ale corupţiei, care încă nu s-au înălţat la Cer. Ramona este fericită acolo, sus, unde n-o mai violează nimeni şi poate călători în orice clipă pentru a ajunge lângă cei dragi de acasă. Iertaţi-o, oameni buni, şi nu-i pângăriţi memoria ! A murit nevinovată, victimă a plăcerilor lumeşti care bântuie vieţile oamenilor şi le încarcă destinele cu păcate greu de ispăşit peste veacuri !

Ianuarie 2001

< sus >


 

SPIRITUL BUCLUCAŞ

Adeseori, spiritele de calitate îndoielnică îşi accelerează succesiunea reîncarnărilor, punând la cale moartea prematură a celor care le adăpostesc. De exemplu, dacă fiinţele umane în care sălăşluiesc sunt prea bune faţă de gusturile lor demoniace, le provoacă, fără regrete, boli grele şi incurabile, accidente fatale, sinucideri, crime greu de elucidat.

Victimă a egoismului propriului spirit, tânărul Remus, în vârstă de 18 ani, a fost ucis "ca din întâmplare" de un prieten al său. Motivul crimei ? Gelozia. Arma crimei ? O banală bilă de metal, manevrată cu furie şi inconştienţă. 

Cei doi băieţi iubeau aceeaşi fată. Liliana, potolită din fire şi bine educată, îşi vedea de muzica şi lecţiile ei, exigenţele profesorilor de la Şcoala de Muzică obligând-o să studieze mai toată ziua. Fiecare dintre cei doi naivi amorezaţi, lipsiţi de experienţa vieţii, a interpretat seriozitatea fetei ca pe un semn al iubirii pentru celălalt. Nimeni nu a întrebat-o dacă este îndrăgostită de cineva. Îşi vedea liniştită de treburile ei, răspunzându-le politicoasă la întrebări când o opreau pe stradă. Dar, mintea şi trupul celor îndrăgostiţi la vârsta adolescenţei nu prea ştiu ce este aceea moderaţie. Gesturile necugetate sunt considerate dovezi ale curajului de a-şi înfrunta adversarul întru cucerirea fiinţei iubite şi de a înlătura piedicile (reale sau închipuite) din calea fericirii, care, de cele mai multe ori, este iluzorie la această vârstă. 

 Într-o seară, întorcându-se dintr-o plimbare prin oraş, Remus şi prietenul său, Liviu, traversau pasajul suspendat dintre cele două scări ale blocului în care locuiau. Lăsându-l să păşească înainte, Liviu a scos pe neaşteptate din buzunar o bilă mărişoară de oţel, cu care l-a lovit puternic în tâmpla dreaptă. Băiatul şi-a pierdut instantaneu cunoştinţa şi, cu un gest reflex, s-a sprijinit de balustradă înainte de a se prăbuşi pe ciment. Agresorul, voinic, oarecum speriat, dar mai ales cu mintea întunecată de ură prostească, l-a ridicat repede, l-a săltat peste balustradă, aruncându-l în gol de la etajul 3, unde se aflau. Era pustiu şi întuneric afară, aşa că nimeni nu a văzut sau auzit ceva. Seara târziu, un vecin care se întorcea de la schimbul doi s-a împiedicat de trupul neînsufleţit al băiatului. A alertat tot blocul, chemând şi Poliţia. Părinţii victimei au intrat într-o stare de şoc. Singurul copil, lumina ochilor şi speranţa lor de viaţă, zăcea nemişcat, palid, cu sângele şiroindu-i pe faţă ! 

De unde să scoată criminalul, din piatră seacă ? Poliţia a clasat dosarul, neavând probe şi martori. Mama îndoliată s-a adresat Poliţiei, Procuraturii, şi tuturor celor care i-ar fi putut da indicii plauzibile pentru aflarea vinovatului. A apelat la radiestezişti, ghicitoare, clarvăzători, fără nici un rezultat concret. Cineva i-a dat adresa mea, pe care a folosit-o cu ultimele puteri, în speranţa că va afla noutăţi credibile, în scopul redeschiderii anchetei.

Am descoperit vinovatul, cauza şi circumstanţele morţii lui Remus, dar, din nefericire pentru mine, înfruntând bădărănia spiritului său. De la primele apeluri telepatice pe care i le-am adresat, mi-a tras o înjurătură în cea mai populară limbă românească, refuzând conversaţia. După ce l-am rugat frumos, a acceptat să-mi comunice scenariul crimei. Foarte mândru de reuşita faptei sale, l-a nominalizat pe criminal, lăudându-l pentru "priceperea" sa. În finalul convorbirii, drept pedeapsă pentru curiozitatea şi insistenţele mele, m-a pocnit zdravăn în creştetul capului. Biata de mine, am suferit migrenă după migrenă, câteva zile la rând !

Mama băiatului decedat s-a adresat din nou organelor de anchetă care, culmea, au luat în serios investigaţia mea. Cercetările au durat câteva luni, dar criminalul nu a fost dovedit. Femeia, plângând la telefon, mi-a dezvăluit stadiul în care ajunseseră cercetările. Profund mâhnită, am chemat iarăşi spiritul blestemat, rugându-l să-mi dea detalii suplimentare. Foarte satisfăcut, mi-a replicat mitocăneşte: " Ţi-am dat nume false, ca să te înveţi minte şi să n-o mai faci pe detectiva ! " 

Spre norocul meu, a fost singurul spirit mizerabil cu care am avut de-a face în ultimii 5 ani, de când mă ocup cu astfel de investigaţii.

Februarie 2001

< sus >


 

IUBIREA CRIMINALĂ

Dintotdeauna, secol după secol, iubirea dintre bărbat şi femeie a făcut numeroase victime. Multe fiinţe umane s-au îmbolnăvit grav ori s-au sinucis în urma unor decepţii amoroase. Mai grav încă, unii au omorât din prea multă iubire, gelozie şi disperare, alţii au fost ucişi cu sânge rece, din aceleaşi motive. Dar, în vremurile noastre, dragostea a devenit ucigătoare şi în alt fel. Crima pasională o pot comite atât bărbaţii, cât şi femeile, cu mijloace simple, dar bine alese, astfel încât vinovaţii rămân adeseori nedescoperiţi. Un motiv "la modă" pentru uciderea adversarului este refuzul acestuia de a se lăsa şantajat…din dragoste ! În multe cazuri de acest fel criminalul este femeia avidă de bani, iar victima, bărbatul înstărit, care îi refuză avansurile amoroase şi, de ce nu, cererea în căsătorie, pripită şi inoportună.

Prima victimă a unei astfel de agresiuni fatale, despre care voi scrie în continuare, a fost un tânăr student în vârstă de 24 de ani, plecat la mare împreună cu câţiva colegi. Iată ce mi-a relatat mama lui în scrisoarea sa tristă : "După aproape zece zile de stat la mare, fiul meu s-a văitat colegilor că-l doare burta, nu se simte bine şi vrea să se întoarcă acasă. Prietenul lui cel mai bun a încercat zadarnic să-l oprească. A plecat seara din staţiune, iar a doua zi dimineaţă a fost lovit de tren în apropierea unei halte. Ce a căutat acolo, nimeni nu ştie. Seara, am fost anunţaţi că se află la morgă. Bagajul lui, l-am găsit intact. Nu vreau răzbunare, nu vreau să fie nimeni pedepsit, copilul meu nu mai înviază, dar, în durerea mea fără margini, vă rog să mă ajutaţi contactând spiritul băiatului meu, în speranţa că voi afla adevărul de la el ! Pentru mine, fiecare vorbuliţă a lui (dacă pot spune aşa) este o binecuvântare. Dorul şi durerea sunt atât de mari, că orice ar spune, poate mă va linişti."

Cum să refuz răspunsul unui apel atât de disperat ? Mesajul primit de la spiritul tânărului mi-a sfâşiat inima de durere, cu toate că nu i-am fost mamă. Spunea, printre altele : "Nu mai suportam atmosfera apăsătoare din staţiune. Anturajul meu nu era prea reuşit. Am nimerit într-o gaşcă de beţivani afemeiaţi, care se adunau seara la bar, agăţau femei ieftine, de proastă calitate şi fugeau cu ele în tufişurile de pe plajă, după ce beau până nu mai ştiau de ei. Nu se gândeau la pericolul contaminării cu boli grave, luate de la acele femei dubioase. A fost pentru prima oară în viaţa mea când mi-a displăcut total şederea la mare. Nu aveam linişte, nici ziua şi nici noaptea, din cauza presiunii la care eram supus de o individă, bine păzită de amicii ei, care pusese ochii pe mine, dorind să mă distrez cu ea. Nu mi-a plăcut deloc, era o prostituată vulgară, vestită pe litoral. Discuta, de obicei, pe valută, dar când "mirosea" mai mulţi lei la vreun bărbat, se prefăcea să este îndrăgostită, iar "peştii", care o însoţeau peste tot, îl ameninţau pe nenorocit că indiferenţa lui faţă de "domnişoara" Mia i-ar putea fi fatală.

S-a întâmplat în acel sezon nenorocit ca una dintre victime să fiu eu. Am simţit primejdia după ce, în seara plecării mele, unul dintre amicii ei mi-a arătat un cuţit pe sub vesta de blugi, spunându-mi că peste 3 ore "domnişoara" mă va aştepta în faţa barului. Profund scârbit şi îngrozit, gândindu-mă numai şi numai la părinţii mei dragi, care şi-au sacrificat tinereţea pentru a mă creşte aşa cum trebuie, am plecat rapid din staţiune. Am găsit pe şosea o maşină de ocazie, al cărei şofer s-a oferit cu amabilitate să mă ducă la gară. Naivul de mine, am crezut că astfel voi reuşi să fug de bandiţii care mă pândeau peste tot. Spre ghinionul meu, cel de la volan era unul dintre ei ! M-a dus la gară, m-a lăsat să mă urc în tren, iar altul, care venea în urma mea pe culoarul vagonului, mi-a dat un ultimatum : sau o chem pe Mia, introducând-o în familia mea, sau voi regreta cât de curând încăpăţânarea mea necugetată. A început cearta, am refuzat, iar banditul mi-a cerut 20.000 de dolari ca să-mi dea pace. Am refuzat şi asta, ameninţându-l că voi anunţa Poliţia. M-a împins către o uşă a vagonului, a deschis-o şi m-a îmbrâncit în afară…

Nu am avut nici cea mai mică vină în tot ce mi s-a întâmplat. Nu ştiam că eram urmărit, încă de la plecarea pe litoral, de o bandă mafiotă, însetată de valută. Se ştia în grupul meu de prieteni că am rude în Occident, de la care aş fi putut obţine o cantitate mai mare de valută dacă aş fi avut nevoie să-mi salvez viaţa. Părinţii mei m-au învăţat să fiu cinstit, să dau dovadă de demnitate în orice situaţie dificilă, când alţii ar dori să mă umilească, profitând de bunele intenţii ale familiei mele. Bunul simţ şi mândria m-au costat viaţa !"

 

În cazul descris mai sus, crima s-a produs într-un loc aglomerat, în tren, şi ar fi putut fi observată de cineva. Dacă a văzut vreo persoană cele întâmplate, nu se ştie. Criminalul a rămas necunoscut, ca şi în povestirea următoare. 

Dar, de data aceasta, moartea a venit prin aer, nevăzută şi neauzită. Arma crimei ? Magia neagră ! O altă mamă îndoliată, un alt fiu mort "din întâmplare", în alt colţ al ţării, dar…aceeaşi durere sfâşietoare ! 

"Mi s-a întâmplat cea mai mare nenorocire cu putinţă : băiatul meu, Rareş, avea 27 de ani când a murit sub roţile unui tractor, răsturnat într-un şanţ. El conducea tractorul şi ar fi avut timp să sară din cabină, era voinic, sportiv. A rămas fără viaţă, întins pe buruienile din şanţ, iar cei care l-au cercetat nu i-au găsit nici măcar o zgârietură pe corp sau vreo ruptură în interior. Doctorul a spus că a murit stupid, înecat cu o bucăţică de carne de pui, care i-a oprit respiraţia ! 

În ziua accidentului, a avut o comportare ciudată. Parcă nu mai era el, băiatul cumpătat şi liniştit cum îl ştiam dintotdeauna. S-a sculat dimineaţa foarte nervos, nu asculta ce-i spuneam, a mâncat pe nemestecate, ca niciodată, parcă n-ar mai fi pus în gură friptură de pasăre ! A vrut cu tot dinadinsul să conducă tractorul, în ciuda împotrivirii mele şi a vărului său, care l-a văzut că nu se simte bine. Era palid, a leşinat pe câmp, a vomitat în ierburi. Totul a fost în zadar, fiindcă moartea îl chema în mare grabă ! În zilele premergătoare accidentului a fost agitat, cu gândul mereu în altă parte şi peste măsură de nervos. Mă macină bănuiala că a fost omorât de cineva prin magie neagră. Trebuia să se logodească peste două săptămâni. În ziua morţii sale era soare şi senin, dar, când s-a răsturnat tractorul, a trăsnit o dată aşa de tare că s-a întrerupt curentul electric. A început o furtună cu vârtejuri, care a ţinut puţin, iar după aceea s-a făcut din nou timp frumos. 

La parastasele de şase săptămâni, şase luni şi un an, când începea preotul slujba de pomenire, se pornea furtuna, oprindu-se imediat după slujbă. Toată lumea s-a mirat de aceste semne, mai ales că era cunoscut ca un băiat bun, credincios şi foarte omenos. I s-au adus multe coroane, iar trei dintre ele le-am aşezat în biserică, să stea frumoase până la parastasul de şase săptămâni. Una s-a uscat de tot, parcă avea ani de zile, în timp ce celelalte erau verzi, ca la început. Pe panglica coroanei uscate era scris : "Din partea familiei George Călinescu, Cecilia şi Anişoara". Am aflat că, în comuna noastră şi în oraşul din apropiere, nu există vreo familie cu acest nume. 

Eu şi tatăl lui nu ne putem găsi liniştea până când vom şti dacă a murit de moarte bună sau cineva a contribuit la aceasta. Ne gândim că, înainte de a muri, a fost agresat psihic, fiindcă era foarte derutat, se simţea nemaipomenit de rău, avea insomnii, iar la toate acestea s-a adăugat schimbarea vremii chiar la înmormântare şi parastase. Suntem pur şi simplu distruşi, atât noi, cât şi fosta lui logodnică !"

Comunicarea pe care am primit-o de la spiritul lui Rareş mi-a întrecut aşteptările. O încredinţez hârtiei integral, cu schimbările de prenume absolut necesare protecţiei celor dragi lui, rămaşi în viaţă. 

"Presimţeam de mult că voi muri. Mi s-au făcut farmece puternice de boală grea şi moarte. Am preferat moartea decât să mă însor cu ticăloasa aceea de la oraş, care de doi ani se ţinea de capul meu. M-a ameninţat cu o răzbunare cruntă, o pedeapsă groaznică dacă voi îndrăzni să mă logodesc, aşa cum aflase întâmplător. Anişoara se numeşte cea vinovată, a venit la înmormântarea mea îmbrăcată ca o femeie bătrână, pentru a nu fi recunoscută de cineva. A minţit pe coroană, o cheamă Anişoara Caloianu, iar Cecilia este mama ei. Sunt venite în oraş doar de câţiva ani, după divorţul părinţilor. 

M-au cunoscut întâmplător printr-un coleg de-al meu de la fabrică, iar după aceea nu am mai reuşit să scap de Anişoara. Este prea stricată pentru cei 21 de ani ai ei, a umblat cu foarte mulţi bărbaţi în localitatea din care a venit, continuându-şi aventurile şi în prezent, de i-a mers buhul prin toate cârciumile mai deocheate. Prietenii îi spun Ani. M-a cerut în căsătorie pe stradă, aşa, pe nepusă masă, fără să mă întrebe dacă o plac şi o vreau. Nu am avut de a face cu ea în intimitate. Gândurile şi inima îmi erau la fata pe care o iubeam şi o doream de soţie. Mizerabila m-a ameninţat că are prieteni influenţi, care mă vor pedepsi crunt dacă îmi voi bate joc de sentimentele ei (este, de fapt, o mincinoasă, care visează să se mărite cu un intelectual). I-am spus să-şi vadă de viaţa ei, că eu nu mă însor cu prima pramatie care pofteşte la diploma mea de inginer. Numai eu ştiu câte nopţi nedormite am petrecut deasupra cursurilor de la facultate pentru a-mi lua examenele ! Puteam să-mi bat joc de munca mea şi banii părinţilor, care au făcut sacrificii imense pentru a mă ţine la studii ? Nici vorbă de însurătoare cu o fiinţă fără căpătâi, vulgară, stricată şi proastă ! Să mă arate, după nuntă, oamenii cu degetul pe stradă ? Să vină să-mi povestească toţi derbedeii cum au făcut dragoste cu ea ? Se spune printre bărbaţi că ştie să facă "de toate". Nu m-a interesat "priceperea" ei. Doream să mă căsătoresc în mod onorabil cu fata bună şi serioasă pe care o iubesc şi părinţii mei.

Cu un an înaintea morţii mele m-a oprit, nemernica, pe stradă, ameninţându-mă că voi plăti cu viaţa pentru batjocorirea sentimentelor ei "sincere". I-am spus să mă lase în pace, că eu am cu cine să mă însor. Din ziua aceea, linişte sufletească nu am mai avut. Noaptea, mă trezeau din somn tot felul de zgomote suspecte prin cameră (ticăit de ceas, ciocănituri în uşă, în geamuri), uneori simţeam că mă plesnea cineva pe faţă, alteori mă trezeam sufocat, parcă mă strângea cineva de gât. Ziua nu-mi mai tihnea nimic. Un singur lucru doream din tot sufletul - să nu afle părinţii mei drama pe care o trăiam. Am hotărât să mă logodesc, sperând că voi reuşi să lupt singur cu răul care mă ameninţa din toate părţile, ca o otravă în aer. Aşa stau lucrurile cu soarta şi cu moartea mea ! 

Vreau din tot sufletul să-i rog pe părinţii mei să nu caute răzbunare pe ticăloasa care mi-a curmat viaţa cu răutatea ei. Sunt convins că va plăti cu suferinţă grea şi decepţii nemăsurate pentru crima nedovedită, comisă asupra fiinţei mele ! Îi mai rog pe dragii mei părinţi să-i comunice logodnicei mele că o rog să se mărite cu altul şi să-şi trăiască viaţa. M-a jelit destul, ei îi este dat să aibă familie, soţ, copii, nepoţi. Eu m-am stins din viaţa aceasta prea devreme şi nu vreau ca alte fiinţe dragi să-mi împărtăşească soarta.

Scumpii mei părinţi înlăcrimaţi, vă rog să mă iertaţi pentru durerea imensă pe care v-a pricinuit-o dispariţia mea ! Fiţi binecuvântaţi, oameni buni care v-aţi sacrificat tinereţea pentru fiul vostru ! Vă iubesc, vă respect şi vă regret, dragii mei !

Cu nemăsurată suferinţă, fiul vostru, Rareş !"

 

Unii dintre cei care vor citi această zguduitoare mărturisire a unui suflet plecat în lumea celor drepţi, ar fi îndreptăţiţi să exclame : "Dacă mesteca bine carnea de pui, poate că trăia şi astăzi !". Dacă ar fi fost aşa, atunci cine ştie cum ar fi murit ? Probabil că tot de o moarte violentă şi greu de explicat…

Septembrie 2000

< sus >


 

" PE CINE AM ÎNGROPAT ? "

 În urma unor decese suspecte, s-a procedat la returnarea cadavrelor către familii, în sicrie sigilate. Cei dragi şi-au făcut datoria, cheltuind bani grei pentru slujba de înmormântare, o cruce frumoasă, pomenirea după datină a celui răposat. Dar, nu de puţine ori, cei care i-au făcut mortului trecerea uşoară spre lumea de dincolo, cu lacrimi şi pagubă mare la bani, s-au întrebat, cu inima sfâşiată de durere şi îndoială : "Oare, pe cine am îngropat ?". Această întrebare mi-a pus-o şi mie o mamă îndurerată de moartea fiului său, neelucidată de către autorităţi. 

Tudor şi-a terminat cu bine stagiul militar şi, după ce le-a telefonat părinţilor că va sosi a doua zi acasă, şi-a cumpărat biletul de tren. A pornit la drum fericit, făcându-şi în taină planuri mari pentru viitor : găsirea unui serviciu, logodna cu fata iubită, cumpărarea unei garsoniere cu banii dăruiţi de părinţi. Aceştia, plini de dor şi iubire, l-au aşteptat la gară. Au coborât mulţi călători pe peron, alţii au urcat grăbiţi, fluierul a răsunat, iar trenul a pornit din nou la drum. Tudor nu a apărut. Nici peste o oră, nici peste o zi. Pe cine să întrebe de soarta lui ? Nu cunoşteau pe nimeni dintre cei care coborâseră din tren. Au anunţat unitatea militară, Poliţia, rudele, prietenii celui dispărut. Plecase din garnizoană cu acte în regulă, vesel, sănătos tun. Foarte curând, cei de la Poliţie le-au comunicat că Tudor se afla la Morgă, pentru autopsie. Se părea că avusese un accident. Îl găsiseră la câţiva kilometri de o haltă, pe şine, tăiat de tren. Vestea i-a lovit pe bieţii părinţi ca un trăsnet. Cum a fost posibil aşa ceva ? Tudor nu mai era un copil, ca să-i treacă prin minte să sară din tren între staţii, în plin câmp ! După trei zile i-au chemat să ia sicriul acasă, pentru înmormântare. Li s-a dat o ladă de fier, închisă ermetic, şi un sfat care nu admitea replică : să-l îngroape cât mai repede, că, altfel, putrezeau bucăţile de carne stâlcită din interior ! Speriaţi şi plini de durere, cei din familie s-au conformat, îngropând lădoiul, fără a îndrăzni să-l desfacă. 

Biata mamă îndoliată, abia după înmormântare a îndrăznit să deschidă gura pentru a mărturisi un lucru foarte grav : avea tot timpul presimţirea că nu-şi îngropase fiul, ci un străin ! Le-a spus tuturor, dar cine să o creadă ? Şi, dacă o credea cineva, cum să o ajute ? 

A ajutat-o o prietenă, care a trimis-o la mine. În hohotele de plâns ale femeii, am repetat cu voce tare ceea ce mi-a mărturisit, telepatic, spiritul lui Tudor. Primele lui cuvinte au fost : "Nu m-ai îngropat, mamă, l-ai omenit pe altul, iar pe mine m-au mâncat ciorile şi câinii !". Ce se întâmplase în tren ? Tudor, vesel şi cam slobod la gură, le-a povestit celor de pe culoar, între două fumuri de ţigară şi o sticlă cu bere, că i-au trimis părinţii ceva bani, ca să nu plece la drum cu buzunarele goale. În apropierea ultimei halte, dinaintea gării, doi indivizi l-au chemat în capătul vagonului ca să-i spună ceva. I-au cerut să-şi golească buzunarele de bani, că, altfel, o va păţi imediat. Voinic şi agil din fire, Tudor l-a pocnit pe unul dintre ei drept în stomac. Celălalt, furios la culme, i-a tras un pumn în faţă, ameţindu-l într-o clipă. I-au scos repede banii din buzunarul hainei, au deschis uşa în apropierea haltei şi l-au aruncat din tren. După câteva minute, au coborât la haltă, au pornit-o înapoi spre locul unde căzuse tânărul, găsind un ţăran care se uita mirat la leşul de pe şine. Simţind primejdia existenţei unui martor, l-au înjunghiat pe sărmanul curios, aşezându-l cu capul pe şină. Au tras repede cadavrul lui Tudor, ascunzându-l într-un tufiş, deoarece se auzea şuierul unui tren. Acesta şi-a făcut "datoria", strivind cu roţile-i neiertătoare capul nenorocitului. Pe Tudor l-au acoperit cu pietre şi frunze, lăsându-l pradă vietăţilor flămânde ale câmpului. Ajungând în oraş, bandiţii au răspândit zvonul că un tânăr care se întorcea de la armată a fost tăiat de tren. Aşa a ajuns ţăranul la Morgă, apoi îngropat cu mare durere sub o cruce care purta numele lui Tudor ! 

"Ce să fac acum, după ce am aflat adevărul ?", m-a întrebat femeia, năucită de cele auzite din gura mea. "Nimic deosebit", i-am răspuns calmă, "resemnaţi-vă, jeliţi-vă copilul şi, ori de câte ori veţi îngriji mormântul, gândiţi-vă la sufletul lui Tudor, nu la trupul ce putrezeşte sub cruce !".

Decembrie 2000

< sus >


 

CONFUZIE FATALĂ

Într-o zi, o tânără m-a rugat să contactez spiritul mamei sale, decedate în urmă cu doi ani. Privind fotografia celei dispărute, am avut o strângere de inimă : ştiam de ce murise biata de ea ! Aflasem, întâmplător, păţania ei de la o vecină, a cărei mătuşă a vrut cu tot dinadinsul să o pedepsească. Spiritul victimei mi-a dat o mărturie zguduitoare, spunând printre altele : "Am fost omorâtă fără vină, confundându-mă cu altă femeie !"

Geloasă din fire, Ecaterina îşi suspecta soţul de infidelitate. Ani la rândul, i-a suportat indiferenţa, sosirile acasă după miezul nopţii, veşnicele pretexte că l-ar fi reţinut prietenii la un pahar. Nici venirea pe lume a copilului nu l-a făcut om de casă. 

Au îmbătrânit amândoi, băiatul s-a însurat, iar ruşinea ei de femeie încornorată a împins-o spre răzbunare. Prietena cea mai bună i-a arătat o revistă în care se aduceau elogii unei vrăjitoare celebre. Obţinând o programare prin telefon, Ecaterina porni la drum cu sufletul plin de speranţe şi sete de dreptate. 

Casa vrăjitoarei era o cocioabă nu prea curată, urât mirositoare, dar bine păzită de trei indivizi cam suspecţi. Amabilă şi aparent afectuoasă, i-a dat mai întâi în cărţi. Infidelitatea soţului a ieşit rapid la iveală : două femei linguşitoare îl încadrau impertinente. Totuşi, parcă situaţia nu se arăta prea clară : cine erau neruşinatele ? A urmat ghicitul pe o cruce mică de argint cu găuri în ea, mult lăudată că ar face minuni, descoperind orice. Cuvintele vrăjitoarei loveau adânc în sufletul femeii : "Maria şi Lenuţa sunt de vină ! Ele vor să-ţi ia bărbatul pentru totdeauna !". I-a mai spus nenorocitei să ţină un ou în casă timp de trei zile, după care să i-l aducă împreună cu câteva sute de mii de lei, pe care urma să-i ardă în faţa ei "ca să se împlinească". 

Ecaterina a revenit după trei zile cu bani mulţi şi sufletul încărcat de aşteptări. Vrăjitoarea a spart oul cu crucea, scoţând din el albuşul, care femeii îi apăru ca un melc fără cochilie. "Uite ce vrajă i-au făcut bărbatului tău !", zise "specialista". "Îl vrei înapoi, sau îmi ceri doar răzbunare pe vinovate ?". "Nu-l mai vreau înapoi, pedepseşte-le pe ele. Ştiu cine sunt : surorile Maria şi Lenuţa, cărora, pesemne, nu le mai ajung bărbaţii lor". Vrăjitoarea a ars banii, a bolborosit câteva descântece şi a expediat-o afară pe uşă cu mii de promisiuni ce vizau îndreptarea situaţiei. Ecaterina s-a întors la treburile ei. 

La nici jumătate de an după această întâmplare, ziarele anunţau moartea subită a Mariei. "În sfârşit, mi s-a făcut dreptate !", gândi Ecaterina triumfătoare. O lună mai târziu, a aflat de moartea fratelui celor două surori într-un accident de maşină. Peste alte două luni, a murit mama lor de la ţară, distrusă de durere. Nu a trecut anul şi fiul Lenuţei s-a spânzurat. "Destul !", gândeşte Ecaterina. "Prea multă dreptate !", urlă conştiinţa ei. Soţul a dat divorţ şi nu mai vrea să audă de ea. Trăieşte singură, bolnavă, luptându-se zi şi noapte cu duhurile obraznice care îi bântuie prin casă. 

Noiembrie 2001

< sus >


 

CEASORNICUL MORŢII

Printre nenumăratele relatări bizare ale clienţilor mei, am întâlnit o situaţie incredibilă pentru mulţi oameni care au auzit de ea şi de neînţeles pentru cei care au trecut prin ea. Este vorba despre apariţia tic-tacului unui ceasornic, la vreme de zi sau de noapte, în pereţii unei locuinţe ce urmează să devină curând îndoliată. Nu toţi aud ceasornicul rău prevestitor, iar cei care îl percep şi îl semnalează altora nu sunt crezuţi, ba, mai rău chiar, sunt trimişi la Psihiatrie. Sunetele sale enervante sunt acompaniate, uneori, de trosnetele mobilierului din casă, ciocănituri în uşi sau geamuri, spargerea inexplicabilă a unor obiecte. 

Voi relata cazul unei familii bântuite de nenoroc şi de tic-tacul blestemat. Un domn respectabil şi demn de toată încrederea mi s-a adresat, rugându-mă să investighez circumstanţele suspecte ale decesului fratelui său, pe care l-a iubit ca pe propriul copil. 

"Am intuit motivul morţii fratelui meu mai mic, dar aş dori să fiu sigur. Împrejurările morţii sale, eu le consider suspecte. Ţin foarte mult să-mi spuneţi dumneavoastră adevărul, întrebându-i spiritul de ce a decedat. Era de profesie inginer, căsătorit cu numita Lucreţia. N-au avut copii. Cu mulţi ani înainte de sfârşitul său, într-o vară, când încă mă aflam la ţară, în casa părintească, am auzit tic-tacul unui ceasornic în perete. Ce semnificaţie are ? Înainte de a muri mama, am auzit multă vreme trosnind şifonierul. După moartea fratelui meu, Ducu, înnebunit de durere cum eram, de câte ori mă gândeam la el cu intensitate mare, pocnea tabloul de deasupra patului, scenă de coşmar, care a durat aproape o lună. Ce a însemnat lucrul acesta ?"

Spiritul lui Ducu nu s-a lăsat mult rugat să mărturisească drama. Avea multe de spus.

"Am fost omorât din gelozie de fosta mea soţie, printr-o otrăvire lentă, cu o substanţă chimică greu detectabilă în timpul vieţii, simptomele fiind cu totul înşelătoare. În urmă cu mai mulţi ani, m-a ameninţat că nu-mi va permite să fiu "crai de curte veche pe lângă târfele de modă nouă". N-am crezut-o şi mi-am văzut de treburile mele, nedorind să-i agravez starea psihică, şubrezită încă din copilărie. După un timp de la primele ei ameninţări, am început să mă simt rău, îndeosebi după petrecerile la care apăreau femei tinere şi atrăgătoare. Am crezut multă vreme că eram bolnav, deşi analizele nu indicau nimic mai mult decât o uşoară congestie a ficatului şi a vezicii biliare. În ultimii ani am avut dureri cumplite de cap. Am trecut şi pe la Psihiatrie, unde mi s-a spus că prezentam simptomele unei afecţiuni psihice. Îţi jur pe tot ce îmi este mai scump că nu am fost schizofren, dar nu am mai putut suporta mizeria umană în care mă zbăteam, ca soţ al Lucreţiei ! Mi-am pus capăt zilelor într-un târziu, nemaiputând îndura chinurile, la care nimeni nu găsea un răspuns credibil. Îţi cer iertare în genunchi, scumpul meu frate, pentru durerea ce ţi-am pricinuit-o prin dispariţia mea ! Nu erau de ajuns suferinţele provocate de moartea mamei şi a surorii noastre, mai trebuia să mă sting şi eu din viaţă ! Regret nespus ce am făcut, dar vina mea este doar pe jumătate. Nu am mai putut îndura comportarea femeii iubite, care mă înşela şi îşi bătea joc de mine cu orice ocazie. 

Tic-tacul din perete este un semn al neamului nostru, care prevesteşte moartea apropiată a unei fiinţe dragi din familie. L-am auzit obsesiv câteva luni înainte de a mă spânzura. Mă urmărea pretutindeni, îl auzeam pe stradă, în casă, mă trezea noaptea din somn. Am încercat să rezist presiunilor blestemate ale acestui sunet, dar, în final, am capitulat.

Dragul meu Marin, tu întotdeauna ai avut vise premonitorii. Ai presimţit moartea mea cu câteva zile înainte, aflând printr-un vis ce mi se va întâmpla, dar sufletul tău minunat n-a vrut să creadă că se apropie încă o nenorocire. Neamul nostru a fost greu încercat de pierderi omeneşti premature. Suntem blestemaţi din tată în fiu să ispăşim cu grele suferinţe isprăvile unor strămoşi care s-au întrecut în războaie, crezându-se viteji peste noapte, omorând şi schilodind în dreapta şi-n stânga. Casa noastră părintească nu este blestemată, blestemaţi şi nenorociţi suntem noi să ispăşim pedeapsa pentru "vitejia" ostaşilor neamului nostru. Ţie nu ţi s-au făcut farmece şi sper că vei reuşi să trăieşti până la adânci bătrâneţi, spărgând astfel lanţul ghinioanelor care ne-au copleşit pe toţi. Ştiu că m-ai visat după dispariţia mea pământească. Mi-a fost ruşine să-ţi spun, în vis, cauza adevărată a morţii mele. Ştii că am fost un om mândru şi cu mult bun-simţ. N-am vrut să-ţi sporesc durerea care îţi chinuia sufletul.

Soţia mea, având o fire posesivă şi nestăpânită, a încercat ani la rândul să mă despartă de rudele mele, reuşind aceasta, în final, după ce am trecut în nefiinţă. A vrut, totodată, să evite o deshumare a cadavrului meu şi nişte analize speciale, care ar fi scos la iveală ticăloşia la care s-a pretat. Vreau să te rog din tot sufletul să rămâi în viaţă ! Ia calea preoţilor, pentru a te dezlega de pedeapsa năprasnică ce ne apasă neamul. Lucreţiei nu vreau să-i transmit nimic deoarece încă mai sunt supărat pe ea. De altfel, mult nu mai are şi va veni aici, lângă mine, printr-o accidentare mortală sau prin sinucidere. 

Trosnetele mobilelor din casa ta reprezintă dorinţele mele de a comunica.. La fel, şi pocnetele tabloului, atunci când te gândeşti la mine. Ţine în mână fotografia mea, priveşte-mă drept în ochi şi vorbeşte-mi în gând. Vei primi anumite semne prin care vei şti că te-am auzit şi vreau să-ţi răspund. 

Îţi doresc să trăieşti în continuare şi să cureţi neamul nostru de păcate, prin credinţă în Dumnezeu, făcând numai bine celor din jurul tău ! Rămâi cu bine, dragul meu ! Îţi mulţumesc şi îţi sunt recunoscător pentru că mi-ai dat glas omenesc şi m-ai ajutat să-ţi spun câte ceva din toate câte aş dori mereu să-ţi povestesc. 

Al tău scump pe vecie, Ducu. "

Nu aştept niciodată elogii din partea oamenilor, ştiind că munca mea de medium este, pentru unii, greu de înţeles şi acceptat. Totuşi, ele vin fără să le chem, liniştindu-mi sufletul, adeseori zbuciumat de aflarea atâtor suferinţe omeneşti.

"Am rămas şocat de veridicitatea mesajului primit de la spiritul lui Ducu şi de puterea dumneavoastră uluitoare de a lua legătura cu el. Am avut convingerea că puteţi realiza acest lucru. Posibilitatea de comunicare există între spirite, mai ales între părinţi şi fraţi, unde legăturile sufleteşti, de sânge şi de fire sunt foarte mari. Am intuit aceste lucruri prin trăirea mea spirituală, visele premonitorii pe care le-am avut înaintea tragediilor consumate în familia noastră. 

Ţin să vă mulţumesc din suflet şi vă rămân dator cu recunoştinţa mea până la moarte deoarece acum sunt ferm convins de un lucru pe care îl intuiam ! Mi s-a părut, cu mulţi ani în urmă, că Lucreţia, cumnata mea, dorea să-mi omoare fratele. Adeseori, sufletul mi-a spus că anumite lucruri nu sunt în regulă. Cazul este foarte mare, cuprinde numeroase aspecte şi nu doresc să vă încarc memoria cu aceste fapte. Probele zdrobitoare ale crimei comise asupra fratelui meu vor fi analizele de expertiză a cadavrului. Cumnata mea a fugit, pur şi simplu, cu mortul în satul ei natal, pentru a-l îngropa acolo. Alt semn că ar fi fost otrăvit era umflarea picioarelor, care începuseră să-şi schimbe culoarea. Se trezea dimineaţa umflat şi la faţă. 

Cu respectul cuvenit, închei şi ţin să vă asigur de toată stima şi consideraţiunea mea. Pentru mine, aţi fost monumentală ! Nu vă voi uita până la sfârşitul zilelor ! Dumnezeu să vă călăuzească spre lumină, pace, adevăr şi îmbogăţire sufletească ! 

Marin"

I-am răspuns printr-o scrisoare scurtă, rece ca o ploaie de toamnă, avertizându-l că instanţele juridice nu vor lua în seamă investigaţia mea asupra cazului fratelui său. Mai mult chiar, probabil că voi fi considerată şarlatancă sau psihopată. Pentru a salva onoarea fratelui său dispărut, o va putea demasca pe criminală numai prin mijloacele de cercetare criminalistică folosite de autorităţi.

Februarie 2002 

< sus >


 

ACCIDENT ÎN FAMILIE

Într-o zi, am primit vizita unei doamne foarte frumoase şi distinse, văduvă de o jumătate de an. Mi-a povestit că soţul i-a murit strivit în propriul automobil, pe o şosea alunecoasă, la volan aflându-se cumnatul său, adică fratele clientei mele. Decesul victimei a fost considerat suspect, avându-se în vedere halul în care a ajuns maşina şi salvarea miraculoasă a celui de la volan, care a scăpat doar cu câteva vânătăi. S-a aflat repede că Robert lucrează de câţiva ani în Legiunea Străină, că a scăpat viu din grelele încercări la care îl supune mereu slujba sa de mercenar şi că a ştiut cum să se chircească în clipa rostogolirii maşinii, pentru a-şi salva viaţa. Totuşi, autorităţile române l-au luat "în vizor", hărţuindu-l într-un proces care nu se mai termina odată, storcându-l de dolari şi obligându-l să revină în ţară de 2-3 ori pe an pentru a da noi declaraţii la Poliţie şi Procuratură. 

Proaspăta văduvă, sora lui, l-a iertat pentru că i-a omorât soţul în accident, considerându-l nevinovat. Intrigată de gura lumii şi atitudinea autorităţilor, s-a hotărât să ceară părerea defunctului său soţ. Astfel, a ajuns în cabinetul pe care îl aveam în acea perioadă. La dorinţa ei, am contactat spiritul celui decedat, întrebându-l pe rând, eu şi văduva, tot ce ne-a interesat să aflăm de la el. A mărturisit că Robert, cumnatul său, nu a intenţionat să-l omoare, aşa cum spune gura lumii, dorind, chipurile, să obţină împărţirea averii părinteşti cu sora lui. A fost, pur şi simplu, o întâmplare nefericită, soldată cu distrugerea maşinii şi a vieţii sale, care n-ar trebui să aducă atâtea suspiciuni în rândul cunoscuţilor şi al autorităţilor care anchetează accidentul. Ne-a rugat să-i avertizăm cumnatul asupra situaţiei sale de mare cuceritor de femei, urmărit pretutindeni de iubirea şi blestemele celor părăsite de el. A spus că recentul accident a fost doar un avertisment, marcând începutul unui lanţ întreg de situaţii periculoase în care va ajunge dacă nu se va hotărî să păstreze o singură femeie. 

După câteva zile de la vizita acestei doamne, a apărut Robert, în carne şi oase. Frumos, bine făcut, fermecător, inteligent, mi-a schimbat întrucâtva părerea naivă pe care o aveam despre mercenari, crezându-i pe toţi nişte brute hidoase, animale cu chip de om. Nu părea prea îndurerat de moartea cumnatului său, ci îl interesa, mai ales, reacţia celor mituiţi de el cu hârtii verzi, pentru a scăpa mai uşor de incomodul proces. Mai dorea să-şi afle viitorul cu o anumită femeie, în privinţa căreia nu prea l-am încurajat. Nu ştiu cât de mult a crezut în avertismentele mele ţi ale defunctului său cumnat, dar ele nu l-au ajutat cu nimic. S-a comportat, în continuare, după bunul plac, mergând din greşeală în greşeală. 

Peste câteva săptămâni, am primit la consultaţie o tânără care intenţiona să-şi părăsească soţul şi copilul pentru a locui în concubinaj cu Robert. La nici un an de la discuţia mea cu el, a venit o altă tânără, la fel de derutată ca şi prima, pentru a-mi mărturisi că intenţionează să se sinucidă dacă Robert o va părăsi. Cu alte cuvinte, la fiecare vizită în ţară, dumnealui făcea câte o victimă în rândul tinerelor naive şi dornice de aventuri prin ţări străine. Şi, culmea, fiecare dintre ele ştia de existenţa celorlalte ! Astfel, ajunsesem să aflu de sosirile lui în casa părintească de la noile iubite, care mă căutau disperate. Îl avertizasem că în destinul său urmează un accident grav, din care va scăpa cu viaţă doar printr-o minune. Era însetat de victime şi mergea cu fruntea sus spre nenorocirile ce-l aşteptau. Iar meseria de mercenar îi încărca destinul cu atâtea păcate, că nu se ştie în câte vieţi le va ispăşi.

După ce am plecat din localitatea aceea, nu am mai auzit de el. Cine ştie pe cine mai iubeşte acum?!

Decembrie 2001

< sus >


 

MORTUL CARE TRĂIEŞTE

În cel de-al doilea an al activităţii mele de parapsiholog, am avut de a face cu un caz nemaiîntâlnit până atunci, bizar şi şocant prin ineditul şi dramatismul său. O tânără, împreună cu bătrâna ei mamă, m-au rugat să-l găsesc pe Ion, fratele ei şi fiul bătrânei, plecat în străinătate în urmă cu câţiva ani şi dispărut de câteva luni în mod misterios. Locuia împreună cu soţia şi fetiţa lui într-o casă frumoasă, într-un cartier elegant din centrul unei mari capitale europene. De mai bine de o jumătate de an nu i-au mai auzit glasul la telefon şi nu le-a mai trimis nici o scrisoare. Telefonul de acasă suna în gol, iar cel mobil nu mai funcţiona. Nu se puteau adresa rudelor soţiei lui deoarece acestea nu vorbeau româneşte şi nu-l vedeau cu ochi buni, considerându-l "oaia neagră" a neamului lor, o "ruşine" de emigrant român, care le-a acaparat frumoasa blondă, căsătorindu-se cu ea şi făcându-i un copil. Fratele lui din Australia, cunoscând limba engleză, a dat câteva telefoane peste ocean, nereuşind să afle nimic. Bătrâna mamă repeta zilnic acelaşi cuvinte, aceeaşi tânguire, ca pe un descântec jalnic : "O fi murit Nelu, că tare mă doare inima !". 

De mila ei, am evitat să spun că fotografiile celor doi soţi nu-mi transmiteau nimic, ca şi cum persoanele în cauză ar fi fost moarte. Le-am păstrat până a doua zi pentru verificări repetate, urmând să discut ulterior numai cu sora lui Ion. Seara, târziu, am primit nişte semnale slabe, ţipetele îngrozite ale unor resturi de corpuri astrale. Mi-au povestit că au fost împuşcaţi în casă de nişte terorişti care îl somau de multă vreme pe Ion să părăsească ţara. I-am cerut tinerei fotografii suplimentare, ale copilului şi rudelor soţiei celui dispărut. Ca prin minune, fetiţa, în vârstă de doi ani, se afla în viaţă, fiind luată, spre norocul ei, cu câteva zile înaintea atentatului, de o mătuşă care locuia în alt oraş. De la subconştientele surorilor mamei fetiţei am aflat că acestea nu-l vedeau cu ochi buni pe cumnatul lor, considerat un "paria", intrat din greşeală în familia lor de oameni bogaţi. Se bucurau de moartea acestuia, dar îşi jeleau sora cu multă sinceritate. Mi-au indicat până şi cimitirul unde i-au înmormântat. Casa lor, rămânând fără stăpâni, au sigilat-o. Ancheta asupra morţii celor doi nevinovaţi încă nu se terminase.

I-am relatat femeii cele aflate, lăsând-o să-şi plângă fratele şi cumnata. După trei luni, a apărut din nou, aducându-mi veşti proaspete şi, după părerea ei, bune. Ion i-a dat telefon ! Obişnuită fiind să nu cred chiar tot ce mi se spune, preferând să verific, cu mijloacele mele, fiecare vorbuliţă a interlocutorului, am tras-o de limbă cu binişorul, ca să spună tot ce ştie. Simţeam că îmi ascunde ceva şi nu doream să fiu atrasă într-o cursă, cine ştie cu ce scop al nu ştiu cui. Mi-a spus că fratele ei a fost victima unui atentat, că a fost împuşcat în gât, zăcând aproape mort o perioadă mare de timp şi, culmea, că a divorţat de soţia lui ! Nu i-a dat nici un număr de telefon, spunând că are nişte încurcături şi nu vrea să se ştie în ţară unde se află. Am întrebat-o rapid : "Eşti sigură că era vocea lui Nelu ?". A răspuns afirmativ, rămânând pe gânduri. Am tras concluzia că, probabil, individul se afla în comă atunci când i-am contactat subconştientul.

Au mai trecut 2-3 luni şi m-am trezit din nou cu tânăra la uşă. "Ce mai este nou ?", am întrebat-o imediat. "Nelu este la puşcărie, mi-a telefonat şi mi-a cerut să-i trimit pachete cu mâncare !", a răspuns ea. "De unde ţi-a telefonat ?". "Din închisoare, unde se are bine cu un gardian". "Măi să fie, chiar are "pile" în închisoare la ăia ?", am replicat eu stupefiată. "Da, mi-a dat un număr de telefon, ca să-l sun înainte de a-i trimite coletul, dar nu pe numele lui, ci al gardianului. Mă costă o groază de bani, dar am să i-l trimit."

Nemaisuportând ambiguitatea spuselor interlocutoarei, cu toată împotrivirea ei, am contactat spiritul lui Nelu. Am aflat de la el că, într-adevăr, cei doi soţi au fost împuşcaţi în locuinţa lor, seara târziu, când se pregăteau de culcare. Ţinta gloanţelor ar fi trebuit să fie numai bărbatul, dar, din exces de zel, asasinii au împuşcat-o şi pe femeie. Oare de ce ? Probabil că rudele bogate ale acesteia nu le-au dat destui bani pentru lichidarea "emigrantului" ! Acum îşi deplâng moarta şi egoismul prostesc, care a dus la această dublă crimă ! Se consolează doar cu micuţa nepoată, rămasă orfană de ambii părinţi, pe care au ştiut să o scoată din casă înainte de producerea nenorocirii ! 

Clienta din faţa mea mă privea cu îndoială, considerându-mă, probabil, cam nebună. Era convinsă că Nelu trăieşte ! Pentru liniştea sufletului meu, am mai făcut un pas pe cont propriu, investigând subconştientul fratelui din Australia. Astfel, am aflat că a telefonat în dreapta şi în stânga, alertând şi nişte ambasade, care nu doreau să se dea amploare incidentului. Rezultatul "cooperării" acestora a uns, oarecum, sufletele celor rămaşi în România. Cu două telefoane date nu se ştie de unde, nu se ştie de cine, "s-a făcut primăvară" ! În aşteptarea lor dureroasă, cei din familie repetă la nesfârşit, în gând sau cu voce tare : "Când va ieşi Nelu din închisoare, îi vom trimite bani ca să se întoarcă în ţară !".

Ianuarie 2002

< sus >


 

RÂUL, CA O GURĂ DE BALAUR

Se spune în popor că, an de an, apele îşi iau prada în oameni, ca nişte guri imense, flămânde, însetate de sânge cald şi proaspăt. Oare, prin ce anomalie a naturii reuşeşte apa să-l fascineze pe nenorocitul de om şi să-i ia minţile, pentru a-l înghiţi în adâncurile sale ? 

Într-o dimineaţă însorită de vară, Valeria s-a urcat liniştită în automobilul cu care soţul o ducea zilnic la serviciu. A coborât, ca de obicei, în faţa spitalului unde lucra de mai mulţi ani. La prânz, nu s-a întors acasă. Soţul, telefonând la spital, a aflat că Valeria a lipsit nemotivat, ca niciodată. A trecut o noapte, familia a anunţat Poliţia. Au trecut şase luni până când fratele ei a aflat de existenţa mea, grăbindu-se să-mi ceară găsirea celei dispărute. Spera, sărmanul, că sora lui se retrăsese, dintr-un capriciu, în vreo mânăstire ! O ştia cu nervii încordaţi, plină de disperarea cauzată de nodulii de la sân, care nu vroiau să-i treacă, cu toate tratamentele urmate la medici vestiţi. 

Cum să caut "acul în carul cu fân" ? Riscul meu era prea mare ! Până când m-am hotărât să-i contactez spiritul (am ezitat câteva zile !), o vedeam cu ochii minţii, ca pe un ecran închipuit, îndreptându-se spre albia unui râu, scufundându-se în apă şi dispărând liniştită în adâncul ei. Ştiind, din păţaniile altora, că astfel de viziuni pot fi înşelătoare, am decis, cu inima cât un purice, să discut cu spiritul Valeriei. Este îngrozitor ceea ce poate să mărturisească spiritul unui sinucigaş ! Biata de ea, şi-a căutat liniştea murind, pentru a găsi chinurile remuşcării în viaţa cea veşnică !

"Am să vă spun toată povestea şi îmi cer mii de scuze de la toţi cei dragi aflaţi în viaţă pentru că le-am pricinuit o atât de mare durere. I-am lăsat să se zbată în incertitudini, fără să-mi dau seama pe moment că voi lăsa atâta jale în urma mea !

După ce m-a lăsat soţul în faţa spitalului, ştiind foarte bine ce aveam de făcut, mi s-a întunecat mintea şi m-am hotărât să-mi curm viaţa. Făcusem convenţia cu propria-mi conştiinţă că, decât să ajung în metastază, să putrezesc de vie, să-mi chinuiesc la nesfârşit familia, devenind respingătoare şi inoportună, mai bine să mă sinucid, cu toate că nu aveam certitudinea că boala mea era nevindecabilă. Am fost o femeie mândră întotdeauna, robustă, de nădejde în familie. Nu doream să ajung o epavă, fiinţă neajutorată, chinuindu-mă în cele mai grele dureri ! Poate, dacă nu aş fi lucrat în spital, aş fi avut curajul să trăiesc mai departe. Dar, am văzut mulţi oameni putrezind de vii şi nu voiam să ajung ca ei. Ceea ce nu ştia familia mea era că îmi apăruseră alţi noduli în jurul operaţiei. Aşteptam să se resoarbă, dar ei creşteau pe zi ce trecea. N-am mai avut curajul să mă duc la control. Aveam destule cunoştinţe de oncologie pentru a-mi da seama că metastaza începuse. Şi atunci, am preferat să mor. 

Am privit în urma maşinii soţului meu până când a dispărut în zare. Am avut grijă să nu fiu văzută de la vreun geam al spitalului şi am plecat la autogară. M-am suit în primul autobuz pe care mi-au căzut ochii şi mi-am spus că aşa a fost să fie, Dumnezeu arătându-mi calea. Voi pleca neştiută în munţi, unde îmi voi pune capăt zilelor ! De mai multă vreme purtam ascunse în geantă două fiole cu otravă. Am avut momente când nu credeam că le voi folosi. Dar, poate că Dumnezeu m-a ajutat să nu devin o povară celor dragi ! Am coborât la întâmplare, într-o comună dintre munţi, de unde se vedea apa râului. Nimeni nu mi-a dat nici o atenţie. M-am dus pe malul apei, m-am uitat bine de jur împrejur, să nu mă abată cineva din drumul pe care mi-l alesesem. Am intrat în apă, mi-am înnodat o piatră în fustă şi am intrat unde apa îmi venea până aproape de gât. Am înghiţit fiolele cu otravă şi am lăsat adâncurile să mă cuprindă. N-a durat mult până când sufletul meu s-a eliberat din trupul ostenit şi bolnav. Mă bucur că nu mi-a fost găsit trupul, n-aş fi dorit de loc acest lucru ! 

Sufletul meu a simţit o mare uşurare după ce a ieşit din trup, dar apoi, întâlnindu-mă cu rudele dragi trecute în nefiinţă, am înţeles din spusele lor că am făcut cea mai mare greşeală a vieţii mele. Mi-am părăsit familia, am distrus sufletele celor mai dragi fiinţe, mi-am lăsat copilul de izbelişte, cu sufletul rănit. Am fost atât de egoistă, gândindu-mă doar la frumuseţea trupului meu ! Oare de ce nu m-am gândit şi la durerea ce o voi lăsa în urmă ? Înainte de a mă sinucide, am crezut că Dumnezeu îmi arăta calea cea bună. Abia acum îmi dau seama că am făcut jocul unor fiinţe nevăzute, răuvoitoare, care doreau să-mi distrugă familia !

Îi rog pe scumpii mei rămaşi în viaţă să mă ierte pentru fapta mea urâtă. Vă rog din suflet, dragii mei, să mă iertaţi pentru greaua greşeală pe care am înfăptuit-o! Iartă-mă, scumpul meu copil, pentru că te-am lăsat fără mamă în pragul vieţii tale de om tânăr, dornic de viaţă ! Iartă-mă, scumpul meu soţ, vreau să ştii că m-am gândit în primul rând la tine atunci când am dispărut fără urmă ! Doream să-mi păstrezi amintirea femeii frumoase şi atrăgătoare, n-am vrut să te dezguşti de mine, să-ţi devin o povară, un putregai în aşternut. Iartă-mă, dragul meu frate, care te-ai zbătut atât de mult ca să mă găseşti ! Iertaţi-mă, scumpii mei părinţi, pentru nenorocirea pe care v-am adus-o în casă ! 

Sunt atât de nefericită aici, în lumea celor drepţi, care se străduiesc să mă judece după faptele mele. Vă rog din suflet, pe cei rămaşi în viaţă, să vă rugaţi pentru liniştea mea ! Am mare nevoie de iertarea voastră. Îmi arde sufletul de durere şi ruşine pentru că mi-am curmat zilele în floarea vieţii, lăsând atâtea suflete rănite în urma mea. Rămâneţi cu bine, scumpii mei, şi urmaţi-mi cel mai sincer sfat pe care vi-l pot da : niciodată să nu vă curmaţi zilele ! Este un mare păcat, pe care nu se ştie care dintre urmaşi îl va plăti !"

Octombrie 2001

< sus >


 

LA LUCRU, PRINTRE STRĂINI

Cei care pleacă din România pentru a munci în străinătate sunt consideraţi norocoşi de către majoritatea celor care îi cunosc. Şansa lor, de a câştiga câţiva dolari, nu se ştie cu câtă trudă, stârneşte invidia unora, duşmănia altora, bucuria sau tristeţea familiilor rămase în ţară. Mulţi nu s-au mai întors acasă. Au fost seceraţi de gloanţe, pumnale, cutremure, boli netratate la timp, accidente de muncă, de autocar, vapor, avion. Un astfel de caz nenorocit am descoperit la cererea unei cliente, al cărei tată, plecat de trei ani la lucru într-o altă ţară, nu le-a mai dat nici un semn de viaţă celor de acasă. Colegii lui de muncă s-au întors cu bine, cu valută, cu boli neglijate, cu mare dor şi…cu veşti confuze despre dispariţia lui nea Ghiţă. Unii spuneau că, fiind bolnav şi internat într-un spital, nu l-au mai văzut până la plecare, alţii, că ar fi avut un accident de muncă, iar patronul l-ar fi dus numai el ştia unde. Vreo doi, mai glumeţi, au răspândit zvonul prin sat cum că nea Ghiţă s-ar fi adăpostit în casa unei localnice oacheşe şi focoase, rămasă fără bărbat. Neliniştea şi ruşinea le-a copleşit familia, determinând-o pe Ioana să mi se adreseze.

Fotografia lui Gheorghe, cam uzată, făcută înainte de plecare, îmi înfăţişa un om în vârstă, trecut bine de 50 de ani, dar robust şi destul de sănătos. Degeaba arăta bine pe poză, dacă ea îmi semnala chipul unui mort !

În hohotele de plâns ale Ioanei, am discutat cu spiritul celui decedat. Adevărul trist şi crud a ieşit la iveală în câteva minute, cuvânt după cuvânt. Nea Ghiţă era cel mai în vârstă din grupul de români care lucra în fabrică, la un patron urâcios, cam grosolan şi aprig la mânie. "Boss"-ul purta pistol şi cuţit, temându-se, oare, de cine ? Că-l păzeau doi vlăjgani înarmaţi, bătăuşi renumiţi în tot ţinutul acela pustiu şi uscat ! Fabrica era veche, utilajele, rudimentare, cam de pe la 1900, dar pretenţiile de marfă bună ajungeau până la cer ! Într-o zi, căzu nenorocirea pe un muncitor, căruia maşina i-a tăiat un braţ. După el, a urmat schilodirea altuia, care şi-a prins piciorul sub un căruţ ce transporta lăzile pline. Lucrătorii au început să mormăie, mai mult în barăci decât în fabrică. Nea Ghiţă, căruia i se spunea "tătuca", şi-a luat inima în dinţi, încercând să discute cu supraveghetorii despre starea precară a utilajelor. L-au ameninţat întâi cu pumnii, apoi, cu concedierea. A încercat din nou să rezolve ceva, nici el nu ştia ce, solicitând o audienţă la patron. A fost primit cu ostilitate, privit de sus în jos cu cea mai grăitoare scârbă, traducătorul cerându-i să tacă, să-şi vadă de treabă şi să se întoarcă la lucru. S-a întors, dar pentru a organiza o grevă. Nebunie curată ! Sindicat nu aveau, limba n-o ştiau ca lumea, ca să-şi revendice drepturile, iar codoşii mişunau printre ei, românaşi de-ai noştri, care îşi continuau activitatea de "turnători", bine practicată pe vremea "împuşcatului". Oamenii conducerii au aflat imediat cine este capul revoltei, înşfăcându-l pe bietul Ghiţă şi târându-l spre una din maşinile lor. De atunci, nu l-a mai văzut nimeni. Au apărut "zvonerii", care le-au împuiat capul românilor cu tot felul de scenarii, unul mai "credibil"decât altul. 

Ce s-a mai întâmplat cu Ghiţă ? Tot de la spiritul lui am aflat că l-au dus în pustiu, unde l-au înjunghiat şi l-au îngropat adânc, să nu poată da de el nici o vietate dornică de pradă. 

Nu este singurul compatriot care, ajuns printre străini, a vrut să fie român cu tot dinadinsul, neţinând seama de mentalitatea şi obiceiurile ţării care l-a primit. Pe nea Ghiţă, dorinţa de a fi considerat om liber, nu sclav, l-a costat viaţa !

August 2001

< sus >


 

ŞANTIER ÎN AGONIE

În urmă cu un sfert de secol, avântul construcţiei socialismului în ţara noastră nu mai avea limite şi raţiune. Apăreau, ca ciupercile după ploaie, noi şi noi şantiere, adevăraţi dinozauri care scurmau pământul, mutau apele din loc, defrişau pădurile, asanau bălţile, înecau sate, insule, teren arabil. Elanul modernizării pământului nobil al României ademenea sufletele celor necăjiţi, care se bucurau la un salariu mai bun pe şantier. Anii au trecut într-un ritm necruţător, multe şantiere s-au închis, după ce şi-au făcut datoria impusă de organele superioare ale Partidului. Unele au rămas până în zilele noastre, adevărate epave, cu lucrările neterminate, fără speranţe de revenire la viaţa de odinioară. Ceea ce s-a construit nu mai este rentabil, modern, competitiv, iar ce nu s-a terminat, nu mai are şanse de finalizare. În aceste locuri de tristă istorie au rămas doar barăcile şi oamenii săraci, care nu au unde pleca. Unii dintre ei lucrează, încă, la întreţinerea utilajelor vreunei hidrocentrale, care, aşa îmbătrânită cum este, mai dă ceva curent electric.

Pe un astfel de şantier s-a produs în urmă cu câţiva ani o crimă rămasă neelucidată. Dosarul s-a închis, iar toată lumea este mulţumită, mai puţin văduva şi fiica victimei. Iată ce mi-a scris soţia celui decedat : "Soţul meu a fost omorât în birou, de faţă cu doi colegi. Nimeni "nu a văzut nimic", iar Procuratura nu a descoperit asasinul. De 20 de ani locuim într-o colonie izolată de comună şi oraş. Soţul meu, ca inginer şef, a anunţat într-o şedinţă că va trece în şomaj tehnic o parte dintre salariaţi, pe timp de iarnă. Nu ştia, sărmanul, că pe lista viitorilor disponibilizaţi se afla şi amanta şefului de şantier, fapt care l-a enervat peste măsură pe acesta. S-au certat în birou, cu martori. Nu se ştie cine l-a bătut atât de rău încât a fost adus acasă în comă. Am chemat Salvarea pentru a-l duce la spitalul din oraş, dar a murit pe drum. După două luni a fost deshumat pentru autopsie. I-au fost descoperite trei lovituri la cap, cauzatoare de moarte, şi multe altele pe corp. Am făcut nenumărate drumuri pentru a găsi dreptate şi adevăr, dar toţi au jucat alba-neagra cu mine. Am rămas fără serviciu, fata mea a întrerupt facultatea din lipsă de bani, ajungând şomeră ca şi mine. Am fost ameninţate cu moartea, dezinformate, izolate de cei care încă mai lucrează pe şantier."

La rugămintea autoarei scrisorii, am contactat spiritul celui ucis, care mi-a dezvăluit adevărul morţii sale. Pentru a proteja soţia victimei, am schimbat numele şi prenumele celor implicaţi în crimă.

"Vasile, şeful de şantier, m-a luat de piept, reproşându-mi că dau afară oameni fără să fac cercetări amănunţite asupra posibilităţii lor de trai. De faţă era şi Pelinescu, inginerul mecanic, un om nesimţit şi beţiv, la fel ca Vasile. Pelinescu m-a luat de piept, m-a izbit în peretele din spatele meu, spunându-i lui Vasile că nu mă mai rabdă pământul şi o să bage cuţitul în mine. L-a întrebat rânjind : "Şefule, spune-mi ce să fac şi-l potolesc pe nemernicul ăsta, care ne ia pâinea de la gura copiilor !". Şeful i-a răspuns : "Fă-i ce vrei, dar să terminăm odată !". Am încercat să fug pe uşă, dar m-au prins amândoi şi m-au pironit în perete. Pe când vroiau să mă lovească în cap şi în faţă, băuţi şi încinşi de supărare, a intrat pe uşă Petrache, mecanicul. I-a întrebat : "Ce faceţi, domnilor, cu omul ăsta ?". A primit rapid răspunsul : "Vrem să-i dăm o lecţie de viaţă, să ne ţină minte, că prea se crede şef prin locurile astea !". Le-a spus îngrozit : "Nu vreau să văd şi să ştiu nimic. Sunteţi şefi şi lămuriţi lucrurile între voi", după care a ieşit pe uşă. Vasile a scos o brişcă din buzunar, spunându-mi : "Ori te tai, ori te potoleşti !". I-am dat peste mână, a scăpat cuţitul pe jos şi, de furie, s-au repezit amândoi cu pumnii la mine. M-au trântit la podea şi m-au izbit în cap până mi-am pierdut cunoştinţa. Mai departe, nu mai ştiu ce s-a întâmplat. Cred că am fost transportat, soţia mea s-a chinuit cu mine, dar tot mi-am dat duhul.

După ce am ieşit din trup, m-am întors pe şantier ca să văd ce mai este pe acolo. Cei doi bandiţi care mă omorâseră au jurat pe viaţă şi pe moarte să nu spună nimănui adevărul. Aşa a fost. Oricât vor fi anchetaţi, se vor feri să recunoască. Au dat bani peste tot pe unde au putut. Poate că de acum înainte, dacă soţia mea va mai avea putere să lupte împotriva lor, se va face lumină în cazul meu."

Soţia lui nu mai mi-a scris. Cine ştie ce s-a mai întâmplat cu ea : nu cumva i-au făcut şi ei de petrecanie ? Sau i s-a făcut dreptate ? Din nefericire, pentru astfel de fiinţe lovite de soartă, descoperirile mele paranormale nu sunt luate în consideraţie de către organele abilitate în aplicarea corectă a legilor. Păcat ! De ce nu am fi şi noi, românii, în rând cu statele care "vânează" cu sete paranormalii de pe toate continentele, pentru a-şi rezolva mai uşor problemele interne şi externe ?

Februarie 2001

< sus >