<  Înapoi la Pagina Rãzvan Petre

BINE FÃRÃ RÃU?

de Rãzvan Alexandru Petre

Maestrul Yogananda a aprobat construirea unui ashram în California, pe malul mãrii, la Encinitas. Apoi plecã într-o cãlãtorie de peste un an de zile în India, uitând complet de acest proiect. La întoarcerea sa, gãsi ashramul deja construit de discipolii sãi, ca o mare surprizã. El visase acest loc cu multi ani înainte de a veni în America, iar acum visul sãu devenise realitate. Totusi, dupã cîtiva ani, eroziunea oceanului a provocat o deplasare a terenului, iar constructia a trebuit sã fie pãrãsitã, spre marea tristete a Maestrului. Acest eveniment aruncã o umbrã de îndoiala asupra infailibilitãtii Maestrului, si, prin extrapolare, a oricãrui Maestru spiritual.

S-ar putea spune cã asa a fost vointa divinã, sã îl îndepãrteze de atasamentul pentru un anume loc pãmântesc. Ori s-ar putea spune cã aici si-a bãgat coada Aghiutã, ca sã împiedice misiunea spiritualã a Maestrului. Opinia noastrã este cã ambele variante pot fi valabile în acest caz. Realizarea ashramului i-a împlinit o dorintã omeneascã, iar distrugerea sa a fost o loviturã sub centurã. Ulterior, discipolii au construit un nou ashram si mai frumos, Lake Shrine, dar nu la malul mãrii.

Ceea ce doresc sã subliniez prin acest exemplu este cã o astfel de întâmplare poate fi interpretatã în douã moduri total diferite. Binele poate fi confundat cu rãul. "Asa a vrut Dumnezeu!" poate fi "Asa s-a opus Satana!". Oamenii pun pe seama lui Dumnezeu tot ce li se întâmplã. Dar are si Satana o contributie importantã negativã. Biserica spune cã diavolii nu au decât puterea pe care le-o îngãduie Dumnezeu. Asa este, dar sã nu ne asteptãm cã diavolii îi cer voie lui Dumnezeu pentru blestemãtiile lor! Ne apãrã biocâmpul personal purificat, o karmã bunã, precum si îngerii Domnului. Dar si diavolii au puterea lor. Isus Cristos ne spune cã Pãmântul este Împãrãtia Satanei. Întelegem cã lumea oamenilor este condusã, deocamdatã, mai ales de influentele malefice. Nenumãratele grele suferinte din istoria umanitãtii confirmã cu vârf si îndesat aceastã afirmatie.

Sunã cam "maniheistã" aceastã interpretare a realitãtii spirituale!

Elementul cheie al teoriei maniheiste (religie persanã fondatã în secolul III d. Cr.) îl reprezintã non-omnipotenta puterii lui Dumnezeu si confruntarea neîncetatã dintre luminã si întuneric. Totusi, spre deosebire de erorile gândirii maniheiste, noi recunoastem perfectiunea infinitã a divinitãtii si nu spunem cã divinitatea are o naturã dualã, compusã din douã pãrti egale, dar opuse (Bine-Rãu). Credem cã Dumnezeu, în perfectiunea fiintei sale, nu ar fi putut concepe ceva contrar Siesi. Ar fi ca si cum un inginer ar proiecta un robot mecanic care sã fie alergic la metal. Ar fi un non-sens.

De unde a apãrut atunci Satan?

Satan s-a autocreat prin aglutinarea energiilor uzate initiale ale universului. Prin urmare, Dumnezeu este NECREAT, lumea este CREATÃ, iar Satan este AUTOCREAT. Dumnezeu nu l-a creat pe Satan, dar a stiut cã aparitia sa este iminentã, acceptând acest risc calculat.

Creatia initialã nu cuprindea universul fizic, ci doar pe cel mental. Entitãtile începutului creatiei (unii le spun "Elohimi") erau exclusiv mentale, fãrã formã, iar ele au vrut sã îsi copieze Creatorul, creând si ele, la rândul lor, universul cu formã: întâi astral si apoi cel fizic. În acest efort creator, emanatia de energie mentalã uzatã, imperfectã s-a coagulat într-un anume loc al universului care a cãpãtat din ce în ce mai multã consistentã, inteligentã si constiintã. Îl numim Satan.

Putem întelege acest fenomen autocreator analizând parapsihologic modul în care se comportã energiile-gând ale oamenilor. Gândurile emise de oameni se strâng laolaltã, în virtutea principiului rezonantei, într-un "nor" sau "ceatã ectoplasmaticã". Pe mãsurã ce se întãresc energetic, dobândesc tot mai multã personalitate, capãtã anumite automatisme, care manifestã atributele gândurilor strânse laolaltã. Se stie, de exemplu, cã în "locurile de pierzanie" (cârciumi, bordeluri etc) sunt constituite astfel de forme-gând negative care, fiind niste reale "caracatite" energetice, atrag spre ele trecãtorii din apropiere, ispitindu-le cu gânduri si dorinte specifice, într-o modalitate vicleanã.

Într-un mod analog, Satan s-a autoconstituit din energiile uzate de cãtre primele entitãti create de Dumnezeu. Inteligenta sa este foarte mare, specificã nivelului de vibratie corespunzãtor planului mental, mult superior planului astral. Constiinta sa este anti-divinã, adicã este o imitatie a constiintei spiritelor divine, dar orientatã contra lui Dumnezeu.

Spre deosebire de Dumnezeu, care este absolut imaterial, transcendent, Satan este material, imanent. Satan nu ar putea exista în afara Creatiei Divine, pe când Dumnezeu poate. Aici apare o asimetrie evidentã între cei doi poli ai universului. Dacã Dumnezeu ar decide sã resoarbã Creatia Sa în non-existentã, Satan ar dispare si el instantaneu, fãrã urmã.

De ce este Satan rãu?

        Nefiind creat intentionat de Dumnezeu, nu are de ce sã-I fie recunoscãtor si sã-I imite bunãtatea.

        Energiile inferioare calitativ care l-au format si îl hrãnesc mereu nu îi pot genera decât stãri inferioare, nefericite, pline de urã.

        Se mai adaugã frustrarea cã este format numai din reziduuri, nu din energii creatoare, ceea ce îl întãrâtã si mai tare.

        Pentru cã provine din dejectiile mentale rezultate în procesul de creare a vietii în univers (inutile, chiar dãunãtoare vietii), Satan doreste în mod natural distrugerea acesteia.

Dumnezeu este iubire. Cu cât se apropie de El, spiritele superioare simt mai multã fericire si, tot din iubire împãrtãsitã, ele vor sã slujeascã fiintele aflate în nevoie.

Satan este fricã. Cu cât se apropie de el, demonii resimt mai multã teamã, o presiune neplãcutã. Existã însã o compensatie: demonii mai mici tremurã de frica lor; deci sunt motivati de voluptatea terorii.

Pe o ordonatã de la minus infinit la plus infinit, Dumnezeu aflându-se sus, iar Satan jos, motivatia poate fi reprezentatã ca un vector de jos în sus în cazul îngerilor, si tot de jos în sus în cel al demonilor. În primul caz, magnetul este iubirea divinã, în al doilea, frica inspiratã spiritelor mai slabe. Deci, oricum am privi lucrurile, existenta universalã este motivatã de Mai Bine... Aceasta este o altã asimetrie între cele douã Regate spirituale (Binele Divin si Rãul Satanic), care în rest par a fi perfect simetrice.

Cum iau nastere spiritele?

Dumnezeu a creat si creeazã permanent spirite. El creeazã si mediul în care ele sã trãiascã. Acest mediu este constituit din particule specifice nivelului respectiv de vibratie. Aceste particule se regãsesc în învelisul protector al spiritului, numit perispirit. În cadrul fiecãrui nivel existã o plajã de frecvente în care vietuiesc fiintele acelui nivel. De exemplu, în planul fizic, avem starea solidã, lichidã si gazoasã, particulele fiecãrei stãri de agregare vibrând cu frecvente diferite. În corpul omului se gãsesc si solide, si lichide, si gaze.

Când creeazã un spirit, Dumnezeu îi dãruieste pentru început o parte din "substanta" Sa eternã si imaterialã. Acesta este scânteia divinã, în jurul cãreia se construieste restul spiritului. Urmãtorul pas este dotarea sa cu constiintã, un strat material foarte rafinat ce înconjoarã nucleul divin. Prin constiintã, spiritul ia contact cu lumea în care trãieste. Aceastã constiintã are mai multe straturi, toate materiale, corespunzând diverselor medii în care spiritul poate cãlãtori. I se mai spune si perispirit.

Vechii indieni au numit spiritul, atman, ca având calitãtile de sat-chit-ananda. Adicã, existentã-constiintã-fericire. Nucleul divin îi acordã statutul existential etern, sat. Constiinta este totuna cu chit. Ananda, sau beatitudinea divinã este accesibilã doar acelor spirite care nu sunt demoni.

Constiinta (perispiritul central) se manifestã vizibil printr-o nuantã de alb, gri sau negru. De fapt, este vorba despre nivelul de Luminã. Îngerii au constiinta alb-strãlucitoare, demonii o au întunecatã, iar spiritele intermediare prezintã nuante de gri. Restul perispiritului poate avea si alte culori specifice mediului si istoriei individuale. Dar culoarea de bazã a constiintei (gradul de gri, nivelul de luminã) filtreazã toate celelalte culori, luminându-le sau închizîndu-le nuanta.

Satan a creat demonii?

Da. Demonii au fost ajutati sã ia nastere de cãtre Satan, din aglomerãrile de energii uzate. El le-a dãruit scânteia satanicã. Cel mai potrivit ar fi sã îi numim "energii inferioare", nicidecum spirite, fiindcã sunt lipsiti de scânteia divinã. Si un înger, si un demon au amândoi o constiintã, dar ei diferã prin calitatea acestei constiinte, care pe unul îl face fericit si bun, iar pe celãlalt nefericit si rãu. Deci, constiinta (sau perispiritul central) poate fi alcãtuitã din materie mentalã ultra-rafinatã sau materie mentalã rezidualã. În decursul eternitãtii, calitatea constiintei se poate modifica, în bine sau în rãu. Asa cum Lucifer a decãzut din conditia de înger, tot astfel un spirit inferior îsi poate "albi", sau "lumina" constiinta treptat. Constiinta face parte din creatia manifestatã, supusã transformãrilor.

În concluzie, actul de nastere al unui spirit divin începe cu o aglomerare de energie suficient de organizatã (cum ar fi, de exemplu, o formã-gând). Aceasta devine spirit din Vointa Divinã, prin aducerea unei scântei divine care o structureazã în jurul sãu, precum un magnet. Dumnezeu "rupe" din Sine acest nucleu transcendent, dãruindu-se din iubire noii fiinte, anticipând cu bucurie momentul când spiritul va reveni definitiv în Absolut, alãturi de El, lucrând în Unitate pentru binele lumii. Satan, imitându-L pe Dumnezeu în crearea spiritelor, simte însã o urã nesfârsitã fatã de noul demonas creat de el, fiindcã are impresia cã acesta îi "furã" din energia sa imanentã si, pe mãsurã ce va creste în putere, îi va ameninta suprematia asupra lumii tenebrelor.

Putem spune, pe întelesul oricui, cã în Rai gãsim colaborare si altruism, iar în Iad, competitie si individualism. Pe Pãmânt, raiul si iadul coexistã, iar omul nu e nici înger, nici demon.

Energiile "uzate" sunt totuna cu cele "inferioare"?

Trebuie sã distingem între energiile uzate (materia constitutivã a demonilor) si energiile grosiere (inferioare ca vibratie celor mai subtile, mai rafinate). Unii exprimã aceastã idee într-un mod ambiguu, spunând cã "Întunericul nu este Rãul". Din energiile grosiere Dumnezeu poate naste constiintele unor tipuri de spirite necesare Creatiei. Si aceste spirite au dreptul la evolutie. Dumnezeu nu opereazã însã niciodatã cu energii uzate, perverse. Totusi, vibratia mai lentã - specificã spiritelor grosiere – le predispune la coruptie moralã. Putem întelege aceasta prin analogia cu o minte grobianã, care nu poate controla instinctele si impulsurile omului. Prin educatie însã, oricine poate deveni un om civilizat. Similar, maturizându-se, chiar si un spirit grosier îsi poate purifica constiinta. Deci, sã nu confundãm un spirit imatur, jucãus, prost, cu unul demonic. Demonul face rãul fiind perfect constient de urmãri, încercând sã atragã si spiritele imature în acest joc periculos.

Dumnezeu Creatorul, din transcendenta Sa, trimite în lume permanent o energie proaspãtã, care hrãneste spiritele de luminã. Ele o folosesc si eliminã un alt tip de energie, uzatã. Ea este preluatã, ca hranã, de un spirit al întunericului, aflat pe un plan similar, dar simetric cu spiritul de luminã. Si acesta, la rândul sãu, va elimina o energie si mai uzatã, care va merge direct în haznaua ultimã, numitã Satan. Iatã de ce Dumnezeu si Satan nu se vor putea anihila reciproc niciodatã: Satan nu poate ajunge la pura transcendentã, iar Dumnezeu nu poate împiedica fiintele sã elimine noxe.

Omul, ca si spiritul, când trãieste o anume suferintã, eliminã din corp energiile sale uzate, putând ulterior sã resimtã psihic o stare de usurare si împãcare. Am putea presupune cã si demonii, care eventual îi dãdeau târcoale, sunt acum sãtui si nu mai au motive sã îl tulbure. Mecanismul automat de detoxifiere de energia maleficã este suferinta, în cazul tuturor fiintelor vii. Doar omul mai are si alte procedee stiintifice si inteligente de a evita suferinta acutã în vederea autopurificãrii energetice.

În acest sens se spune cã "jugul lui Cristos este dulce", adicã disciplina spiritualã urmatã constient cere un efort mai mic si cu efecte bune mai rapide în comparatie cu suferinta involuntarã care ar fi fost implicatã natural în obtinerea aceluiasi rezultat benefic.

Deci suferinta însoteste deseori eliminarea de energii uzate. Reciproc, în cazul sacrificiilor de magie neagrã, demonii sunt hrãniti cu energie uzatã obtinutã din sacrificarea unei fiinte vii. Aici, ofranda cãtre demoni este chiar suferinta provocatã artificial, vrãjitorul pretinzând un serviciu în schimb. Orice ucidere a unor vietãti pe temei religios este de fapt un troc cu demonii. Dumnezeul binelui nu cere sacrificarea altor vietãti si provocarea de suferintã inutilã, ci El ne cere sacrificarea egoismului din noi, autopurificarea energiilor prin forta vointei si inteligentei specifice omului.

Existã oameni în care s-au încarnat spirite cu o constiintã demonicã?

Desigur. Sunt oameni rãi din nastere, usor de recunoscut prin faptele lor abominabile, instruiti si protejati de draci. Altii sunt mai greu de recunoscut, fiindcã îsi ascund intentiile viclene. Tot ce putem sã facem - noi, cei dedicati binelui - este sã le neutralizãm influenta asupra celor mai slabi de înger. Demonii încarnati nu sunt atât de numerosi precum persoanele cu o constiintã intermediarã, instabilã, manipulabili, usor de atras de fortele malefice. Acestia din urmã trebuie si pot fi ajutati de oamenii cu suflet nobil si minte puternicã. Totusi, dupã cum un înger încarnat poate sã decadã spiritual, e valabil si invers, un demon încarnat poate sã se lumineze si sã se înalte spre Dumnezeu, prin fapte bune.

În filmul "Yoghinii din Tibet", unul din marii maestrii spirituali intervievati spunea cã îsi poate aminti vietile trecute ale spiritului sãu. "M-am nãscut în Iad", spunea el, cât se poate de serios. Dacã nu a vorbit metaforic (ceea ce nu cred), atunci domnia sa este un exemplu viu de demon care a trecut totalmente de partea Luminii. Poate cã si marele yoghin tibetan Milarepa a fost tot un demon încarnat, care s-a cãit si mântuit în acea viatã exemplarã.

Dacã acesti demoni încarnati ar fi vânati de cãtre oamenii de bine, planeta ar scãpa de rãu?!

Asta a încercat Inchizitia, cu efecte contrare. Dar dacã demonii sunt chiar în posturi cheie de conducere a societãtii? Iar cu demonii neîncarnati ce ne facem, care continuã sã îi influenteze pe cei slabi de înger? Putem discerne între demonii irecuperabili si spiritele neevoluate încã? Dacã omul în care s-a încarnat un spirit inferior nu a fãcut prea mult rãu în viatã, constiinta sa se va purifica, apropiindu-se de Dumnezeu. Nu este corect sã rãpim unei fiinte aceastã sansã de mântuire. Dacã a fãcut rãul, karma va atrage pedeapsa asupra sa. Fãrã sprijinul invizibil al karmei negative, "vânarea" ar perturba armonia universalã si ar chema asupra "cãlãului" pedeapsa. Ar fi deci un auto-sacrificiu, pe care "cãlãul" ar trebui sã si-l asume constient...

Atâta timp cât lumea va exista, va exista si lupta între cele douã forte antagonice si relativ egale, Binele si Rãul. Invocarea puterii divine ne poate apãra de efectele dezastruoase ale fortelor rãului. Nu Dumnezeu trebuie acuzat de micile si marile tragedii ale vietii noastre. Dacã El le îngãduie, înseamnã cã ele ar putea fi un rezultat karmic, nicidecum dorinta Creatorului Divin. Si sã nu uitãm de natura multiplã a karmei: individualã, familialã, etnicã, nationalã, globalã. Demonii sunt deseori utilizati pentru realizarea unor efecte karmice, chiar dacã ei sunt prea ignoranti sau impulsivi ca sã îsi dea seama cã sunt folositi ca niste unelte în mâna invizibilã a destinului. (Sau poate chiar stiu?)

Dupã cum balega îngrasã pãmântul, tot asa demonii pun în valoare spiritele superioare, le obligã sã fie mai inteligente si mai puternice. Oamenii se pot astepta si la atacuri nemeritate din partea demonilor, fiindcã viata este o luptã, nu un teatru de marionete. De aceea, omul trebuie sã aibã o atitudine cucernicã si sã se apropie de Dumnezeu, pentru a fi mai bine apãrat de Îngeri, ca si de însãsi platosa bioenergeticã proprie. Totusi, existã momente când Îngerii preferã sã nu ne ajute, ci sã suportãm anumite neplãceri (ne-karmice), pentru a câstiga "puncte" pe care sã le folosim ulterior.

Ce înseamnã ca omul sã "câstige puncte"?

Existã un anumit echilibru între Bine si Rãu, care nu poate fi schimbat dintr-o datã, fiind specific karmei globale a fiecãrei planete. Se stie cã orice creatie de valoare implicã un anumit sacrificiu. Legenda mesterului Manole tocmai asta încearcã sã ne sugereze si poate de aceea este consideratã o capodoperã literarã. Suferinta sacrificialã este un fel de "platã în naturã" automatã cãtre diavoli, care nu vor mai putea sã se opunã noii realizãri. Desigur, ei nu sunt "înduiosati", ci mai degrabã sunt împiedicati de echilibrul universal sã actioneze, li se "furã puterea". Sau, pur si simplu, sunt prea "îmbuibati" cu energia uzatã obtinutã... Sacrificarea poate fi realizatã înainte sau dupã. Deci sacrificiul serveste creatiei. Opusul creatiei este distrugerea. Iar distrugerea este un sacrificiu pentru o creatie viitoare. Acesta este ciclul nesfârsit al creatiei si distrugerii lumii, în virtutea echilibrului universal. Sacrificiul în vederea creatiei divine este acceptat de Dumnezeu. El Însusi si-a sacrificat Fiinta Sfântã creând lumea, fiindcã s-a obligat sã accepte aparitia lui Satan, dusmanul sãu total, precum si cumplitul, nesfârsitul rãzboi al fiilor Sãi iubiti împotriva fortelor rãului. Suferinta lumii nu Îl lasã indiferent pe Domnul.

În ritualurile de magie neagrã, sensul sacrificiului este inversat, fiind un contract pentru distrugere, nu pentru creatie. Suferinta este dedicatã constient fortelor rãului, pentru a le întãri puterea.De ce, de data asta, suferinta ajutã demonii? Când faci rãul în mod voluntar, te aliezi cu el si îl întãresti. Când îl suporti involuntar pentru un scop nobil, îl slãbesti. Diferenta o face intentia.

Existã totusi limite, inerente alcãtuirii civilizatiei umane, care împiedicã rãspândirea practicilor magiei negre. Opozitia oamenilor fatã de magia neagrã este chiar instrumentul prin care actioneazã echilibrul universal. Prin urmare, sacrificiile rituale nu pot depãsi un anume prag de suportabilitate general, dat de karma colectivã. Într-o societate idealã, curatã moral, dacã ar apare un astfel de magician, ar fi imediat repudiat, exilat sau anihilat. Dar existã si zone sau tãri, la ora actualã, unde magia neagrã este atotputernicã, iar populatia este înspãimântatã. Faptul cã populatia localã nu a reusit sã se opunã rãspândirii terorii se datoreazã si karmei colective dure. Pânã la urmã, dupã rãzboaie sau cataclisme naturale, oamenii devin mai buni si mai toleranti unii cu altii. Karma colectivã negativã s-a ars prin suferintã, care a multumit demonii.

În concluzie, depinde numai de om ce sens va da sacrificiului sãu: unul creativ, benefic sau dimpotrivã, unul distructiv, malefic.

Vrãjitoria este o activitate maleficã sau beneficã?

Transmiterea harului vrãjitoresc în neam este o învestire realizatã de un spirit puternic, care este responsabil de acea linie de magicieni. El ordonã spiritelor inferioare (ale pãmântului, apei, focului etc) sã îndeplineascã vointa vrãjitoarei. Fiind un spirit puternic, el este neapãrat un supus disciplinat ori al Luminii, ori al Întunericului. De aici apar primele diferente dintre magicienii "negri" si cei "albi".

Dar mai existã o diferentã esentialã care îi distinge pe vrãjitori între ei, si anume discernãmântul. Atâta timp cât magicianul respectã întocmai cerinta clientului sãu, fãrã a cerceta cauzele profunde ale nefericirii, precum si diversele cãi naturale de rezolvare a problemelor, putem spune cã magicianul este un ignorant. Iar spiritele superioare se feresc de cei care nu vor sã afle calea întelepciunii. Dorinta, pãrerea, impulsul de moment, emotia necontrolatã sunt mobilurile clientului, care deseori vin în contradictie cu predestinarea divinã si planurile Spiritului încarnat în client. "Binele" omenesc este adeseori dusmanul "mai binelui" spiritual. Pentru cã nu poate, nu stie, nu vrea Cunoasterea spiritualã, magicianul se comportã ca un elefant într-un magazin de portelanuri. Puterea exercitatã neîntelept, neintegratã în armonia cosmicã, este o sursã suplimentarã de probleme, haos si suferintã inutilã. În acest sens, actul magic este dãunãtor. Putini Magi au atât Putere supranaturalã, cât si Cunoastere înaltã.

Desigur cã si doctorii trateazã bolnavi pãcãtosi. Desigur cã si judecãtorii mai condamnã oameni nevinovati. Cu ce ar fi mai vinovat un magician ignorant decât acestia? Entitãtile implicate în magie actioneazã mult mai profund, în alte planuri decât cel fizic, chiar fãrã ca magicianul sã stie cum si ce fac ele. Apoi, magicienii nu sunt totusi total ignoranti, ei stiu bine cã urmãrile actelor magice pot fi cumplite uneori, mai ales asupra dusmanilor clientilor plãtitori, desi poate cã nu ar merita-o. Dar ei acceptã acest compromis cu propria constiintã moralã, doar din dorinta de îmbogãtire pe seama nefericirii altora. Din contrã, în principiu, orice doctor sau judecãtor cautã sã facã numai bine, în limitele profesiei si deontologiei. Or, în magie, binele se confundã cu bunul plac, adicã lipsa totalã de reguli morale. Iar asta este o vinã evidentã...

Deci nu poate exista binele decât odatã cu acceptarea rãului, nu putem concepe o societate numai a binelui?

În gând putem concepe orice utopie. Dar în realitate existã nenumãrate restrictii ce invalideazã o astfel de pretentie absolutã. Existã civilizatii fizice, pe alte planete, unde utopia este realã. De putut, se poate. Dar pe acest Pãmânt s-a adunat de-a lungul istoriei umane foarte multã karmã negativã, care trebuie "arsã" prin suferintã. Prin urmare, aici demonii au mult de lucru si nu pot fi scosi din peisaj. Deocamdatã, putem doar sã sperãm si sã actionãm inspirat divin ca persoana noastrã sã fie scutitã de necazuri majore. Dar unele mici necazuri tot vor mai apãrea. Sã le privim ca pe niste mici sacrificii, ce vor rodi în fapte bune si realizãri importante. Conteazã sã trecem indiferenti peste ele, având la orizont marile obiective ce ne asteaptã.

Lângã toate geniile s-au gãsit mereu falsi prieteni sau dusmani declarati care i-au secãtuit de vlagã, perturbându-le eforturile creatoare. Le-au depistat vulnerabilitãtile inerente firii umane si le-au exploatat, spre revolta admiratorilor sinceri, care ar fi dorit ca nimic rãu sã nu li se întâmple "idolilor" lor. (Vezi recenta moarte si viatã zbuciumatã a lui Michael Jackson.) În ciuda tuturor oprelistilor, geniile au creat opere nemuritoare, atât cât s-a putut în conditiile date. Deseori si-au sacrificat sãnãtatea, familia, fericirea pentru a crea ceva mãret pentru omenire. Cu cât misiunea lor era mai înaltã, cu atât sacrificiile lor erau pe mãsurã. Sã ne amintim si de destinul tragic al lui Isus din Nazaret, o pildã dureroasã pentru toti cei care simt nevoia de a face bine semenilor mai mult decât propriei persoane. Destui semeni îi vor binecuvânta si le vor lumina viata, dar rãsplata supremã va veni abia dupã trecerea în lumea spiritelor înalte, acolo unde binele triumfã întotdeauna, iar fericirea este eternã.

Ar trebui sã ne luãm ca idol, ca model de viatã, un om de valoare pe care îl apreciem pentru ceea ce este si ce face?

Proiectând doar fateta pozitivã, dezirabilã, statutul public al unui medic, preot, presedinte, judecãtor, învãtãtor, pãrinte etc asupra omului care poartã acest statut nobil, tindem sã neglijãm faptul cã omul în carne si oase poate sã se manifeste si negativ, nepermis, injust. Iar când ne loveste personal coruptia sa, ne pierdem încrederea în bine si Dumnezeu. Greseala însã ne apartine, fiindcã am identificat Binele cu o persoanã concretã care ar avea rolul sã îl facã. Dar Binele Suprem este în Cer, mama si tatãl nostru real este Dumnezeu. Pe Pãmânt, binele se luptã cu rãul în toate formele, între oameni, în fiecare om... Sã fim treji si atenti: sã identificãm forma rãului si sã ne opunem lui. Orice om poate, la un moment dat, sã fie "purtãtor de întuneric". Inclusiv noi însine! Trebuie sã îl demascãm cu diplomatie, dar ferm. Tolerând pãcatul de dragul omului (cum fac "umanistii") este un lucru grav, perdant pe termen lung si dãunãtor societãtii. Totusi, sã nu confundãm individul cu rãul din el, ca sã nu devenim asemenea inchizitorilor. Lupta cu rãul este una impersonalã si universalã. Dar pentru a avea o asemenea perspectivã, trebuie sã fim bine înfipti în Realitatea Divinã. Altfel, realitatea crudã ne poate oricând rãsturna orice ideal înalt sau conceptie metafizicã. Si am putea deveni cinici sau blazati, dezamãgiti sau atei...

Toti regretã acum cã blândul Michael Jackson a fost hãrtuit si acuzat pe nedrept, de cãtre persoane rãu intentionate... Victime de acest gen sunt si pe lângã noi, dar deseori inconstienta noastrã ne face complici taciti la rãstignirea nevinovatilor. Bârfa, calomnia sunt doar câteva, cele mai "nevinovate", dintre armele rãului. Dacã nu suntem lucizi, atenti, constienti, oricând putem fi complici cu rãul. El ne oferã mereu argumente slabe în favoarea sa, dar mintea noastrã puternicã ar trebui sã le sesizeze inconsistenta. Asta se numeste discernãmânt: a intui efectele prostiei, lenei intelectuale, comoditãtii morale etc, si a nu le da curs. Dacã totusi le-am dat curs, dar regretãm ulterior, sã revenim cu scuze, erate, completãri. Asta se numeste curaj.

"Nu credeti în buna credintã a traditiilor, chiar dacã dateazã de generatii si sunt larg rãspândite. Nu credeti un lucru numai pentru cã multi altii vorbesc despre el. Nu credeti în bunele intentii ale înteleptilor din vremurile trecute. Nu credeti în ceea ce v-ati imaginat, sugestionându-vã cã un zeu a fost sursa voastrã de inspiratie. Nu credeti în autoritatea maestrilor si a preotilor. Dupã ce examinati totul, credeti numai în ceea ce ati verificat si experimentat singuri si considerati a fi rezonabil dupã felul vostru de a fi." (Buddha)

Rãzvan Alexandru Petre
5 octombrie 2009