<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


BLESTEM ŞI BINECUVÂNTARE

A lua răul drept Bine şi invers

de Răzvan Alexandru Petre

 

Pe cine binecuvântezi tu?

A ŞTI SĂ IERŢI

Este creştineşte şi îţi va face bine ţie personal să-l poţi ierta pe cel care ţi-a greşit. Dar există o condiţie. În special dacă individul acela nu merită să fie absolvit de vina pe care o are, atunci ar fi bine să îl ierţi în forul tău interior, dar să nu îi faci cunoscut acest lucru! Altfel, individul s-ar putea simţi încurajat să continue cu acelaşi comportament eronat. Ba chiar să te ia drept prost şi să te batjocorească şi mai grav. Asta nu l-ar ajuta nici pe el să-şi conştientizeze greşeala, nici pe tine să-l suporţi pe mai departe. Iertarea creştinească este un ajutor psihologic pentru tine, să te elibereze de ură şi de legături karmice nefaste. Dar iertarea "la vedere" îi poate fi de ajutor celuilalt numai dacă este dispus să îşi recunoască şi vina lui (chiar dacă doar în sinea sa), dorind sincer să devină mai bun şi să scape de sentimentul obositor al duşmăniei (cu alte cuvinte, dacă este mânat de idealuri nobile în viaţă). În concluzie, fii rezervat cu iertarea exterioară, dar păstrează o inimă largă în interior, plină de compasiune şi înţelegere!

Acelaşi lucru se poate spune despre "întoarcerea obrazului celui care te pălmuieşte". Este o atitudine lăuntrică de seninătate şi smerenie, dar nicidecum nu trebuie preluată şi aplicată ad literam. Nu provoca pe nimeni să te lovească! Masochismul nu-ţi va folosi nici ţie, nici celuilalt.

Vrei să fii un model de creştin, înţeleg... Fiindcă ai preluat un model cultural. Dar cine ţi-a impus acest model? Isus? Nu, El a fost foarte dur în fapte câteodată (vezi pilda smochinului neroditor sau izgonirea negustorilor din Templu). Şi în vorbe. Fii ferm precum Isus! Religiile rivale observă că impotenţa creştinilor vine din frica deghizată în cucernicie. Poţi fi un creştin curajos, luptător, isteţ, abil. Nu fii un creştin slab, temător de Dumnezeu, temător de diavoli, temător de Biserică, temător de oameni!

Spusele "Iartă-i, Tată, că nu ştiu ce fac!" arată nobleţea sufletului lui Isus în cele mai cumplite circumstanţe de viaţă. Atunci s-a vădit mai mult decât oricând că iubirea altruistă, compasiunea trebuie să prevaleze în faţa resentimentelor. Aceasta este esenţa mesajului cristic.

Încurajarea urâţeniei sufleteşti îţi arată însă ura faţă de semeni. Iar pentru curăţarea sufletului celor care păcătuiesc este nevoie uneori de vorbe şi fapte aspre, severe. Din dragoste pentru scânteia divină din om. Uneori, oamenii trebuie mângâiaţi, alteori certaţi părinteşte… Isus era blând cu cei cu suflet blând, dar ferm cu cei având sufletul învârtoşat. O atitudine previzibil blândă întotdeauna, neadaptată împrejurărilor şi diversităţii oamenilor pe care îi întâlneşti îţi arată imperfecţiunea. Un sfânt este spontan şi adaptat realităţii diverse, precum o oglindă.

Cerând iertare de la Dumnezeu pentru ucigaşii Săi în clipele răstignirii, Isus nu le transmitea mesajul să păcătuiască în continuare, fiindcă ar fi iertaţi oricum. Nu!

Dacă vorbele n-au ajuns decât la apropiaţii Săi, atunci au fost un exemplu de atitudine lăuntrică în faţa vrăjmăşiei oamenilor.

Dacă ucigaşilor le-au ajuns la urechi ultimele cuvinte ale lui Isus, era ultima lor şansă de a se căi, văzând sfinţenia celui pe care l-au osândit. Dacă mai păstrau o fărâmă de umanitate în ei, s-au căit. Iar dacă erau copiii diavolului, atunci au fost puşi în inferioritate, umiliţi de imensa putere iertătoare a Celui umilit de ei. Practic, puterea diavolească cu care au acţionat ucigaşii nu a putut învinge puterea spirituală.

Dintotdeauna demonii s-au folosit de slăbiciunea fiinţei umane, de fricile ei, pentru a submina puterea spirituală inerentă oricărei fiinţe umane. Ei ştiu că doar inducând frica în cugetele oamenilor îi pot face să îşi uite originea şi forţa divină. Dispărând frica, demonii sunt învinşi, copleşiţi, li se topesc armele. Acesta este războiul nevăzut al lumilor. În acelaşi timp, învingându-şi teama prin apelul la divinitatea lăuntrică, omul îşi atinge şi cunoaşte potenţialul infinit. Fără această provocare, poate că ar păstra o atitudine căldicică, mediocră, stagnantă. Învingerea fricilor (şi sunt nenumărate în fiecare dintre noi) este bărbăţia spirituală, numită virya în limbajul spiritual sanscrit. Nu e vorba de bravada prostească care vrea să culeagă faimă, ori de aroganţa de macho, ci de fermitatea pur interioară în lupta cu tendinţele şi impulsurile inferioare, ignobile.

 

A ŞTI SĂ TE FEREŞTI

«Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru...» (Ioan.8:44)

«Cine este din Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; voi de aceea nu ascultaţi, pentru că nu sunteţi din Dumnezeu.» (Ioan.8:47)

Nu e nevoie să îi trimiţi binecuvântări duşmanului. Prin asta, vei fi un creştin mai prevăzător şi mai informat. Duşmanul tău s-ar putea să fie animat de un spirit demonic. Şi atunci, ce se va întâmpla? Tu îi trimiţi lumină şi energie pozitivă, dar el o transformă automat în întuneric şi te va învinge cu propriile tale arme.

Alta e să te rogi la Dumnezeu pentru binele oamenilor, aşa, generic. Ruga îţi va face bine în primul rând ţie. Iar energia ta pozitivă va fi redirecţionată de Îngeri către persoanele care o merită şi o pot primi. Sau să îl rogi pe Dumnezeu să le lumineze inima şi mintea duşmanilor tăi, dar nu pentru că te temi de ei(!), ci pentru că iubeşti creaturile divine.

Însă dacă tu (ca om de Bine) forţezi nota şi trimiţi energia ta bună direct unei persoane fundamental rea (există şi astfel de persoane, deşi pot fi mai greu depistate!), subconştientul ei o va recepta ca pe un atac la intimitate şi poate că se va apăra cum ştie mai bine – inversându-i sensul ca polaritate şi ca direcţie. Şi atunci să nu te miri dacă te vei trezi cu o stare proastă!

Astăzi, din păcate, constatăm că multe din lucrurile pe care Dumnezeu le-a revelat cu bunăvoinţă a fost inversat de adepţii Satanei. De exemplu, crucea pusă invers, care este simbolul religiei satanice. Aşijderea, pentagrama pusă cu vârful în jos. Sau simbolul ChoKuRei desenat invers, care scoate energia. Aceste exemple sugerează un mecanism subtil de acţiune. Este principiul universal al generării răului: oglindirea inversă a tot ceea ce ţine de Bine.

Iată un paradox incredibil şi grav. Sărbătorile religioase sunt zile cu mare risc de ghinion sau alte suferinţe... Se ştie că cele mai puternice vrăji se fac cu astfel de prilejuri... Dar să nu le ridicăm osanale vrăjitoarelor ignorante! Un teolog ar explica acest fenomen prin faptul că demonii ies în număr mare la suprafaţă, cu ocazia praznicelor, ca să împiedice răspândirea Luminii Sfinte. Dacă aceasta ar fi justa explicaţie, ar însemna că Lumina atrage Întunericul, ceea ce contrazice legile firii (e de bun simţ că lumina alungă întunericul)! Şi, de ce nu ar fi mai eficiente puterile diavoleşti în celelalte zile obişnuite, când Lucifer nu mai întâlneşte opoziţia cristică?! Iată deci că alta ar trebui să fie explicaţia.

Cei care au citit Evangheliile cu atenţie au remarcat faptul că şi Isus a avut mari încercări tocmai în preajma unor sărbători religioase. În acele zile, majoritatea drept-credincioşilor iudei se adunau în marile centre populate, mai ales în Ierusalim, unde participau la evenimentele organizate de cler. Desigur că o metodă rapidă de a învrăjbi mulţimea împotriva Mântuitorului era semănarea de zvonuri mincinoase, care erau uşor crezute de cei care nu Îl cunoşteau pe Isus. Dar nu toate problemele pe care le-a întâmpinat El pot fi explicate astfel.

Cred că factorul esenţial în atragerea forţelor malefice este omul. Pe Pământ, oamenii sunt cei care cheamă atât Lumina, cât şi Întunericul, conştient sau inconştient. Sărbătorile religioase sunt prilejuri de adunare şi întâlnire, de reculegere, meditaţie şi rugăciune, adică de "lucru mental şi spiritual". Problema este că unii oameni lucrează cu energii malefice chiar şi atunci când au impresia că se roagă la Dumnezeu! De exemplu, se trezesc gândind despre vreun inamic real sau închipuit "să îl blesteme Dumnezeu!"... Iniţiatul O. D. Argeşanu spune că pe timpul Sfintei Liturghii se deschid cerurile şi oricine îşi poate lua lumină (energie care vine de la Dumnezeu), pe care o poate folosi în bine sau în rău (de exemplu, să lovească cu săbii de lumină, în planul astral). Aş zice că nu numai la slujbe, ci oamenii (şi cei buni, şi cei răi) se alimentează permanent cu energie de la Divinitate, dar faptele lor nu sunt neapărat în concordanţă cu sursa Vieţii. E posibil ca de sărbătorile religioase puterea mentală să le crească...

Cineva se crede a fi om bun, dar de fapt e plin cu energii negative, diavoleşti. Gândurile sale, aparent bune, îndreptate asupra altei persoane, chiar şi rugăciunile sale la biserică, vor fi molipsite de mâzga demonică şi vor avea un efect contrar. Mai de folos ar fi ca un astfel de om să nu se roage deloc pentru "binele" celuilalt, fiindcă îi va aduce numai ghinioane. Din nefericire, nu ai nici cum să depistezi, nici să îi spui acest adevăr omului respectiv, care crede că acţionează moral... Soluţia imediată ar fi ca acest nefericit să îşi purifice mintea, emoţiile şi trupul, prin orice fel de metode: creştine, yoghine, naturiste etc.

Găsim astfel de exemplare umane în SECTELE de toate credinţele. Adepţii sunt ţinuţi sub control de mecanismele fizice şi psihologice ce susţin orice grup astfel creat, dar mai ales de către anumite spirite inferioare cărora le place să batjocorească, condiţioneze, manipuleze fiinţa umană şi care, practic, coordonează "mişcarea". De aceea devine foarte greu pentru un membru să renunţe la sectă: fiindcă, pe lângă părăsirea obişnuinţelor, a prietenilor, renegarea propriului trecut etc, ei mai trebuie să învingă şi opoziţia acestor spirite călăuzitoare, care i-au vegheat ani de zile şi le-au alimentat fanatismul, naivitatea, adoraţia şi cultul personalităţii liderului. "Meditaţiile" pe care le practică în sectă sunt mai ales deschideri involuntare a sufletului către energia acelor spirite dubioase ce stau la cârma organizaţiei şi care le dau iluzia unor trăiri exaltate. Nu e de mirare că aura adepţilor se murdăreşte cu energii nefaste, viziunea lor este opacizată de doctrina impusă, iar rugăciunea lor trece prin filtrul spiritelor care le-au luat în posesie liberul arbitru. Acţiunile lor mental-spirituale sunt colorate de mentalitatea de sectă şi de "ajutorul" acelor spirite prostuţe, dar îngâmfate, care vor să contribuie la succesul dorit de adept, pentru a câştiga drepturi suplimentare asupra sa...

Omul cu gânduri necurate merge în Casa Domnului fără a se smeri cu inima în faţa Sa. Dacă este animat de influenţe satanice, pe care nu le recunoaşte ca atare şi nu şi le inhibă, atunci cel mai probabil este că rugile sale către Cer nu îşi vor atinge destinaţia! Sună groaznic, dar se întâmplă! Pentru a preveni posibilele urmări contrare ale rugăciunilor se recomandă creştinilor să se spovedească (adică, în esenţă, să se căiască de greşeli) şi să se împărtăşească (adică, în esenţă, să se simtă copii ai Dumnezeului Tată, fraţi cu ceilalţi oameni). Unii se roagă cu mintea la Dumnezeu, dar duhul şi inima e de partea Satanei. Unde credeţi că le vor ajunge dorinţele, intenţiile? Dacă nu îşi iau minime măsuri de sănătate spirituală, meditaţiile şi rugile ambigue ale acestora şi-ar putea inversa destinatarul şi efectul.

«Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea ; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea.»
(1 Corinteni 14.14,15)

 

Pe cine blestemi tu?

Când avem o supărare mare, ne pierdem cumpătul şi începem să dăm vina pe Dumnezeu. Unii chiar îl înjură şi îl blestemă. Nimeni însă nu se gândeşte să dea vina pe Satan, să îl blesteme pe acesta. Ceva ne face să fim prevăzători şi să nu îl supărăm pe Michiduţă. Doar ştim că Tartorul este rău şi răzbunător, iar Dumnezeu este bun şi îngăduitor. Prin urmare, ne gândim noi prosteşte: "dacă Dumnezeu este bun, nu e nici un pericol să îl blestemăm, sau să scuipăm pe icoane, sau să înjurăm de cele sfinte"... Greşit, greşit, greşit!

Realitatea este contrară. Energia negativă emanată de noi înspre Divinitate nu îşi atinge ţinta, ci va fi reflectată înapoi de un scut angelic. Ea revine la noi şi va da roadele corespunzătoare. Dumnezeu nu este deloc îngăduitor cu răutatea pe care i-o trimitem, nu-i face deloc plăcere să vadă că un copil al Său - născut dintr-o dragoste infinită, căruia el vrea să îi ofere fericirea eternă – îi este nerecunoscător şi ostil. El nu va înghiţi energia noastră perversă, ci o va respinge cu uşurinţă, iar aceasta ne va lovi prin recul, poate într-un mod pe care nu îl vom recunoaşte imediat. Dar spiritul nostru va şti cu siguranţă despre ce este vorba şi ne va atenţiona asupra greşelii comise anterior.

În plus, lepădându-ne de Dumnezeu, rămânem fără apărare în faţa atacului inevitabil al forţelor răului. Fiind descoperiţi, vulnerabili, "slabi de înger", orice rău ni se poate întâmpla. Este foarte periculos să îl insulţi pe Dumnezeu. Nu trebuie să ne temem de El, ci de prostia noastră...

Să ne ferim de a-l blestema pe Dumnezeu şi pe Îngerii săi, nu numai fiindcă nu sunt ei de vină pentru suferinţele noastre, ci şi pentru că tot noi vom suferi ulterior, înmiit!

O femeie căreia îi murise copilul spunea aşa "Nu cred că Dumnezeu, care este bun, a dorit ca un copil aşa de bun să moară!". Ce se poate replica în faţa unei astfel de dureri sfâşietoare?

Cu toţii suntem copiii lui Dumnezeu, el ne este adevăratul Tată, care ne vrea binele. Rolul de părinte este doar o ocazie prin care ne facem utili planului de populare a Terrei cu fiinţe inteligente. Nu noi am proiectat modul de regenerare a populaţiei, ci suntem doar nişte unelte ale naturii. De murit, va muri tot ce se naşte. Moartea este o certitudine de care este inutil să ne plângem. Doar că nu prea o luăm în serios, nu avem timp şi nici interes să ne gîndim la asta. Dar când ne pocneşte o tragedie personală, atunci se vădeşte nepregătirea noastră spirituală. Ne ia prin surprindere şi suferinţa este insuportabilă. Doar înţelepciunea o mai poate diminua. Şi, poate, timpul...

Sufletul copilului mort s-a dus într-o lume mai bună, dar durerea mamei a rămas aici şi îi întunecă zilele. Nu moartea în sine este tragică, ci suferinţa resimţită de acea femeie. Reacţia sa emoţională trebuie controlată prin înţelepciune şi cunoaştere spirituală, ca şi prin mângâierea celor din preajmă. Tragedia sălăşluieşte în propria noastră ignoranţă, nu în evenimentele exterioare. Sigur că sufletul mamei suferă, el este realmente traumatizat, acest lucru se constată chiar şi în regnul animal: femela simte şi o doare pierderea puiului. Dar tocmai acum se vădeşte importanţa pregătirii spirituale preventive. Sufletul trebuie întărit de Spirit, trebuie creată din vreme o legătură puternică între ele, pentru ca sufletul să nu se simtă părăsit în vântul sorţii nefaste. El trebuie să ştie că Dumnezeu a creat Spiritul şi l-a trimis în om ca să îi dea viaţă şi să îi fie de ajutor. Dumnezeu este permanent în noi, ne inspiră. Dumnezeu este şi lângă noi, prin oameni, îngeri şi evenimente potrivite. Trebuie să ne apropiem de ceea ce este etern în noi, Spiritul. Dacă nu o facem conştient, suferinţele inevitabile ale vieţii ne vor obliga să ne schimbăm.

 

Atitudinile corecte

Înţelepciunea Yoga ne învaţă, de mii de ani, ce atitudini lăuntrice ar trebui să avem, pentru a ne păstra echilibrul psihomental în orice împrejurare. Este un mini-îndrumar format din 4 atitudini lăuntrice esenţiale, un ABC al emoţiilor corecte.

După marele raja-yoghin Patanjali (în Yoga Sutras 1.33), ar trebui să cultivăm o atitudine de:

1. Simpatie (maitri) faţă de oamenii fericiţi (sukha)

2. Compasiune (karuna) faţă de oamenii nefericiţi (duhka)

3. Bucurie (mudita) faţă de oamenii virtuoşi (punya)

4. Egalitate mentală (apeksha) faţă de ceea ce este nociv, vicios, rău, indezirabil (apunya)

Atitudinile sunt stări interioare, care pot să ceară alt gen de manifestări exterioare. De exemplu, în faţa răului nu e cazul să ne arătăm a fi indiferenţi, chiar dacă în interior ne menţinem egalitatea, stăpânirea de sine. Este socialmente sănătos ca cel ce făptuieşte răul să se teamă de urmările acţiunii sale, iar pentru aceasta trebuie să se lovească de un blam public, de o opoziţie socială. În caz contrar, laşitatea celorlalţi îl va încuraja să-şi continue faptele reprobabile.

Atitudinea sănătoasă în faţa răului, viciului, toxicităţii morale este cea de egalitate mentală. Revolta, răzbunarea nu ne aduce cele mai mari beneficii. Înţeleptul ştie că totul e deşertăciune: "Vreme trece, vreme vine/ Toate-s vechi şi nouă toate". Răul nu poate fi eliminat de pe scena vieţii. Putem însă a nu-i permite să ne domine emoţiile şi gândurile. Revoltându-ne, noi de fapt întâi rezonăm cu răul şi apoi ne luptăm cu el lăuntric. Mai eficient, dar mai greu, este să nu îl lăsăm deloc să ne inunde sufletul. Să ne creăm un baraj energetic, o pavăză mental-spirituală. Obţinerea egalităţii mentale (apeksha) este urmarea unei îndelungate practici meditative, de observare a gândurilor, controlul şi chiar respingerea lor înainte de a intra în minte. Putem păstra o constantă atitudine justiţiară, o ambiţie neînfricată de a pedepsi viciul sub orice formă, dar fără a o însoţi de o emoţie partinică, tristeţe sau ură. Pasiunea de a dori răul ca pedeapsă este, în fond, o manifestare deghizată a aceluiaşi rău pe care îl condamnăm. Răzbunarea perpetuează răul, iar iertarea cristică îl retează de la rădăcină. Totuşi, adevăratul înţelept poate acţiona, la un moment dat, fie pedepsind, fie iertând, cu aceeaşi atitudine egală, neimplicându-se emoţional, inspirat fiind de Justiţia şi Iubirea Divină.

Cele 4 atitudini menţionate pot părea simple şi elementare, la o primă citire. În realitate însă, avem mari dificultăţi în a le urma, majoritatea dintre noi. Mintea omului este impură, în principal din cauza perturbaţiilor produse de societatea agitată, nedreaptă, de-a dreptul bolnavă în care vieţuim. Este motivul pentru care cei ce îşi doresc purificarea minţii se retrag în mânăstiri, ashramuri, sihăstrii, izolându-se departe de lume. Alte perturbări mentale provin şi de la inconştientul colectiv, care ne manevrează pe ascuns. Şi mai avem de suportat deviaţii karmice individuale, acumulate de milenii... În consecinţă, astăzi, mai mult ca oricând, părem a confunda Binele cu răul, Cinstea cu minciuna, Frumosul cu penibilul.

Iată nişte exemple la îndemână:

1. Atunci când vedem o persoană fericită şi prosperă, suntem invidioşi pe ea. La români, se potriveşte zicala "Să moară şi capra vecinului". În general, avem tendinţa de a pune beţe în roate aceluia care vrea să se afirme prin propriile puteri, ne ştrangulăm valorile. A devenit riscant să te lauzi cu realizările şi fericirea ta, ca să nu trezeşti invidia celorlalţi frustraţi, incapabili de a se molipsi cu fericirea semenului.

2. Pare a fi "omeneşte" să ne bucurăm atunci când cineva suferă, dacă este un duşman de-al nostru. Totuşi, deşi considerăm suferinţa sa ca fiind justă, nu trebuie să exultăm de fericire privindu-i faţa schimonosită de durere (ar fi o dovadă de satanism!), ci mai degrabă să adoptăm atitudinea nr.4, de înţelepciune. Adică, să ne amintim zicala "După faptă, şi răsplata". Deci, nu bucurie la vederea durerilor – să presupunem, meritate – ale duşmanului, ci o atitudine de înţelegere detaşată a mecanismelor cauzalităţii universale!

3. Criticăm adesea pe cei virtuoşi şi-i respectăm pe cei vicioşi. În societatea românească de azi, acest comportament aberant începe să fie dominant. Răsturnarea scării valorilor, a standardelor morale, cultul banilor făcuţi cu orice mijloc, respectul pentru interlopi şi dispreţul faţă de oamenii cinstiţi care nu profită indecent de poziţia lor socio-profesională, disoluţia autorităţii şi modelele educative strâmbe adoptate de tineri, sunt doar câteva dintre racilele sociale provenind din confuziile de atitudine. Căci totul se petrece întâi în minte...

Când vedem o faptă onorabilă ar fi normal să simţim bucurie, să-l sprijinim pe făptuitor cu gândul, cuvântul şi acţiunea noastră, mai ales că acţiunile morale sunt astăzi nişte rarităţi. Astfel ne vom hrăni propriile aspiraţii spre Bine, vom încuraja repetarea acestui exemplu bun. Nu trebuie să permitem dezamăgirii să ne vâre în suflet ideea "cu o floare nu se face primăvară". Binele trebuie oricând şi mereu întâmpinat cu deschidere, apreciere, entuziasm. Americanii au o vorbă mobilizatoare, "You can make the difference!", iar chinezii spun "Drumul de 1000 de kilometri începe cu un pas"...

Patanjali ne-a indicat calea de a îndepărta toate aceste tulburări mentale. Cele patru atitudini care se cer a fi dezvoltate dau naştere la pace interioară, nu numai la nivel conştient, ci şi la nivelele profunde ale subconştientului. Cele 4 norme atitudinale, infuzate educativ şi aplicate la nivel de masă, pot produce transformările sociale rapide şi benefice de care avem cu toţii nevoie. Recitiţi-le, memoraţi-le şi aplicaţi-le!

Răzvan Petre, 30 noiembrie 2011