<  Înapoi la index BRACO


BRACO - Despre ajutorul lui Dumnezeu

Iată un alt text spiritual revelat de maestrul BRACO, care ne vorbeşte despre faptul că Dumnezeu nu ne părăseşte, dar noi îl părăsim şi, prin asta, ne văduvim singuri de ajutorul Său nepreţuit. Când omul experimentează Graţia sau Harul Divin, amintirea fericirii celeste nu-l va părăsi niciodată. Omul are nevoie de protecţie divină pentru a fi ferit de nenumăratele ispite şi atacuri energetice, dar cei care nu cred în Lumea de dincolo sau chiar o resping activ, aceia cad deseori pradă influenţelor malefice.

Ascultaţi mesajul în limba croată, cu traducerea în româneşte derulându-se pe ecran (ca variantă, am încorporat videoclipul la sfârşitul textului). Am preluat mesajul şi îl public mai jos pentru studiu aprofundat (traducerea provine din varianta în engleză).

Răzvan-Alexandru Petre

Muzica oficială a transmisiei energetice a lui Braco

 

DESPRE AJUTORUL LUI DUMNEZEU

[Inspiraţii oferite lui Braco de Spiritele Superioare]

* * *

Ce păcat că cei mai mulţi oameni îşi trăiesc viaţa cu sentimentul că sunt părăsiţi de Dumnezeu! Şi asta nu pentru că Tatăl nostru Ceresc i-a lipsit de dragostea Lui, ci pentru că ei nu reuşesc să se recunoască ca fiind copiii Săi preaiubiţi şi că au nevoie de călăuzirea Lui înţeleaptă. Limitându-se la lumea materială, astfel de suflete simt o chinuitoare remuşcare tardivă şi ruşine după ce îşi părăsesc corpurile fizice. Şi nicio pedeapsă echitabilă nu va schimba cel mai important lucru: viaţa dată de Dumnezeu a fost irosită. Domnul este casa plângerii pentru acei copii care nu înţeleg că aversiunea lor faţă de El îi privează de dragostea Lui.

Atât de multe devin clare omului dacă el recunoaşte şi simte înţeleptul sentiment părintesc al Domnului. Viaţa lui capătă atât de multă semnificaţie! Ce susţinere a Puterilor Luminii simte omul în fiecare clipă a vieţii sale! Cu ce responsabilitate îi este îmbogăţită viaţa dacă el se vede pe sine ca parte a Universului, pe care îl slujeşte cu ascensiunea sa spirituală! Iată o parabolă despre asta.

Un om înţelept L-a întrebat pe Dumnezeu: „Doamne, de ce oamenii numesc nebunie înţelepciunea Ta? De ce nu le explici că este mai bine să trăiască în credinţă decât în Întunericul satanic?” Domnul a răspuns: „Nu am nimic de spus oamenilor. Le-am spus totul, oferindu-le un suflet, care este o parte din Mine.” Omul înţelept nu a înţeles. „Dar oamenii nu simt asta. Ei au nevoie de o explicaţie”, a insistat el. Domnul i-a zis: „Însă tu ai reuşit să îţi recunoşti sufletul ca fiind o scânteie a Luminii Domnului! Iar dacă alţii nu au reuşit, ei au fost prinşi de Satana. Aceasta este răsplata tristă şi dureroasă pentru darul Meu divin, cel al libertăţii de a alege calea. Îmi este imposibil să le vorbesc oamenilor care au ales calea întunecată. Pentru ei, înţelepciunea Mea pare a fi o nebunie.”

Morala pildei este că Dumnezeu nu poate da nimic oamenilor care nu-L recunosc. Şi fără niciun ajutor de la El, ei nu pot crede că El există. „Cum a putut permite Dumnezeu să se producă o asemenea degradare a acestei lumi?”, se plâng ei. Dar ei nu realizează că tocmai lipsa lor de credinţă a condus lumea la asta. Domnul este alături de cei care au credinţă şi trăiesc în această lume, căci ei merită mai mult. Însă El nu are pentru ei o altă lume în care să-şi ducă traiul.

* * *

Dragostea pentru copii este proprie părinţilor, aşa cum este proprie şi lui Dumnezeu, care s-a micşorat pe El Însuşi pentru fiecare dintre noi la scânteia divină pe care o numim sufletul nostru. Domnul ne iubeşte şi faptul că noi nu ne dăm seama de acest lucru este tragedia noastră colosală. Cei care sunt lipsiţi de sentimentul iubirii părinteşti nu pot fi cu adevărat umani. Căci, potrivit planului lui Dumnezeu, oamenii ar trebui să simtă în mod constant prezenţa razei Sale atât în interiorul lor, cât şi în jurul lor. Şi harul Domnului ar trebui să fie întotdeauna inseparabil de ei prin acea rază.

Prin urmare, ce este harul Domnului? Cum simţim prezenţa lui Dumnezeu în vieţile noastre? Trebuie doar să vă deschideţi ochii sufletului... Fiecare îl percepe în mod diferit. Asta, pentru că sufletele noastre posedă calităţi diferite. Este posibil să pară cuiva că, dintr-o dată, o lumină de nicăieri străluceşte deasupra sa; cineva poate simţi un miros plăcut, iar altcineva poate experimenta simultan multe senzaţii neobişnuite. Graţia divină este o conştientizare subită că Domnul Şi-a revărsat dragostea Sa asupra ta. Graţia divină este atingerea cu sufletul a lumii invizibile când sufletul se deschide complet în faţa ei.

Se poate simţi revărsarea iubirii lui Dumnezeu într-un templu. Lumea pământeană poate deveni o sursă de har. Dacă poţi vărsa lacrimi de încântare atunci când vezi frumuseţea Pământului, înseamnă că sufletul tău L-a recunoscut pe Creator în creaţiile Sale. Nu ştii cum să defineşti acest lucru, nu eşti conştient de el, dar aşa este. Graţia divină înseamnă un suflet care se înalţă spre Cer. Iar Domnul face continuu eforturi pentru a se asigura că noi simţim acest zbor. El încearcă în orice fel să Se manifeste în conştiinţa umană, pentru că este mult mai dificil decât să atingă sufletul. Şi dacă, pe neaşteptate, aţi trăit o atingere extraordinară şi aţi recunoscut-o, înseamnă că a existat un moment în care conştiinţa voastră s-a unit cu sufletul vostru, care caută întotdeauna o nouă scânteie a Luminii Domnului. Este trist faptul că astfel de momente de Graţie divină sunt atât de rare în viaţa umană. Unii oameni nici nu ştiu ce înseamnă. Însă cei care au experimentat o singură dată această fericire mistuitoare rareori îşi părăsesc complet credinţa. Această fericire rămâne în mintea lor.

O tânără visa la iubire. „Sufletul meu va fi atât de plin de lumină când mă voi îndrăgosti”, se gândea ea. Şi ea a întâlnit un bărbat şi s-a îndrăgostit de el. Dar el nu o iubea, aşa că tânăra nu a putut suporta: „Mă simt atât de rău; este aşa de întuneric în sufletul meu. Iubirea este într-adevăr aşa?” Şi Domnul i-a spus: „Dragostea nu este nici Lumină, nici Întuneric, ci un sentiment măreţ cu multe feţe în acelaşi timp. Dragostea poate fi strălucitoare numai atunci când este reciprocă. Totuşi, dragostea care face să îţi fie greu este mai bună decât nicio iubire, pentru că nu este un sentiment rău, ci unul trist. Eu vă iubesc pe toţi cu atâta dragoste – o dragoste care este o povară pentru Mine. Şi am sentimente luminoase doar atunci când iubirea Mea pentru oameni este reciprocă.”

* * *

Abilitatea de a-L auzi pe Domnul este dată fiecăruia dintre noi, mai mult sau mai puţin. Pare că cineva ne spune: trebuie să faci exact asta. De ce depinde această abilitate? Depinde de firea omului. Dacă sufletul acordă atenţie razei ca unui reprezentant înţelept al Cerului, atunci acela săvârşeşte acţiuni a căror corectitudine poate fi judecată după efectele lor. Dar dacă sufletul percepe raza în doze mici, vagi, mai degrabă decât într-un şuvoi, înţelepciunea lipseşte într-un astfel de suflet. Raza nu aduce înţelepciune atunci când este fărâmiţată în scântei infime, căci Lumina este mai degrabă un curent decât o particulă. Înţelepciunea este inclusă doar într-un flux ordonat. O particulă foarte mică, pur şi simplu, nu o are. Înţelepciunea este o fuziune a particulelor în cadrul unui întreg care are un înţeles. Particula nu conţine întregul, aşa cum o moleculă a unui măr nu transmite înţelegerea gustului său.

Dumnezeu dă porunci înţelepte tuturor, dar nu toată lumea le percepe într-un mod corect. Este incredibil de dificil să determini cine ţi-a dat impulsul de a acţiona. Cu toate acestea, există o cale de a afla: Acordându-ţi mintea la frecvenţa Domnului cu o rugăciune, vei primi impulsuri luminoase şi vei evita greşelile fatale. Oamenii care nu au o punte de legătură cu Domnul se găsesc adesea în situaţii dificile, iar Răul îi conduce pe căi greşite. Putem să judecăm dacă cineva Îl iubeşte sau nu pe Domnul după numărul de coincidenţe imposibile care se petrec în viaţa sa. Căci dragostea pentru Dumnezeu nu rămâne fără răspuns. Dumnezeu îi ajută pe cei care au ajuns să-L cunoască. Iată o parabolă despre asta.

„Tu de ce nu intri niciodată în necazuri?”, a fost întrebat un om de către cunoscuţii săi. „Pentru că Domnul mă ajută să evit situaţiile dificile”, a răspuns omul. „Ce trebuie să facem pentru ca Domnul să ne ajute aşa cum te ajută pe tine?”, au întrebat oamenii. „Puţin şi foarte mult”, a răspuns omul, „adică să te gândeşti mereu la El şi să te rogi Lui, dar cel mai important lucru este să-L iubeşti.” Oamenii nu l-au crezut, căci ei trăiau fără Domnul şi respectau legile pământeşti, nu pe cele cereşti. Şi de aceea, vieţile lor nu au fost niciodată pline de gânduri despre Domnul. Acest lucru le-a îngăduit să evite eforturile spirituale, dar şi bucuria de a intra în contact cu Eternitatea, unde oamenii vor trăi după moarte.

* * *

Dumnezeu îi oferă omului nu doar dragostea Sa, ci şi protecţie în Univers. Primul vine, desigur, îngerul păzitor. Dar există, de asemenea, un număr mare de entităţi cereşti care ne captează vibraţiile şi, când se apropie de noi, devin un scut împotriva vibraţiilor joase distructive îndreptate spre noi din afară. De aceea este necesar să ne gândim la ele, să le mulţumim pentru ajutorul lor neobosit, căci asta le întăreşte. Şi să nu experimentăm emoţii negative, căci acestea „ne despart” de apărătorii noştri de înaltă frecvenţă.

Omul se poate proteja singur în sensul acesta: prin vibraţiile sale, el le atrage pe acelea care fie îl pot proteja, fie îl pot distruge dacă mintea sa este deprimată. Cei care sunt întunecaţi sunt susţinuţi de entităţile cu care aceşti oameni se aseamănă. Fiind în apropiere, ele fac totul pentru a împiedica omul să scape de Întunericul din fiinţa lui, pentru că, altfel, aceste „ajutoare” îşi vor pierde sursa de energie vitală. Aşadar, ele creează circumstanţele care nu permit unui astfel de om să-şi depăşească necazurile.

Când Dumnezeu îl părăseşte pe om, înseamnă că El îi elimină protecţia prin retragerea creaturilor de lumină de lângă el. Omul însuşi este de vină că Dumnezeu îi privează de protecţie cerească pe cei care emit vibraţii foarte joase. Îngerul păzitor este ultima verigă înaintea anulării protecţiei. Privarea unei persoane de îngerul său păzitor aproape întotdeauna duce la moarte, deoarece aceasta creatură radiantă este responsabilă de anumite reflexe condiţionate ale omului. Când cineva le pierde, acesta este sortit unei morţi absurde, aproape fără excepţie. Şi apoi, Curtea Cerească va da sentinţa Sa, în funcţie de gradul de Întuneric al acelui suflet.

Însă mai sunt şi cei care s-au desprins de protectorii lor cereşti prin încăpăţânata lor negare a prezenţei unui plan subtil de Existenţă, a unor lumi invizibile şi, prin urmare, a entităţilor luminoase şi a Domnului Însuşi. Astfel de gânduri resping orice vibraţii luminoase celeste, nu doar pe îngeri. Asupra unui astfel de om planează deşertăciunea plictisitoare şi creaturile cereşti se îndepărtează de el. Toţi ceilalţi oameni au îngerii lor păzitori şi, apelând la ei, întăresc puntea de legătură cu salvatorul lor.

Oamenii culţi, care nu se gândesc la îngeri, mor uneori într-un mod absurd. Aceasta înseamnă că îngerul a zburat departe, fiindcă este necesar ca el să fie atras printr-o chemare mentală. Îngerii au nevoie de o sursă de energie. Dacă tu nu devii o astfel de sursă pentru un înger, el poate pleca temporar de lângă tine pentru a câştiga energie vitală din altă parte. În timpul absenţei sale, dezastrul ar putea lovi. Aşadar, iubeşte-ţi îngerul şi el îţi va răspunde printr-o neobosită grijă. Cheamă-l mai des, discută blând cu el şi, prin întărirea punţii de legătură cu el, vei deveni mai înţelept. Această punte este primul pas către Împărăţia lui Dumnezeu.

Demonul a spus: „Nu înţeleg de ce îngerii nu spun lumii că energia lor vitală este reînnoită prin implicarea oamenilor. Iar dacă cineva nu se gândeşte la îngerul său, acesta poate zbura sau muri.” Îngerul a răspuns demonului: „Noi nu avem dreptul să pătrundem nepoftiţi în sufletul omului pentru a ne prelungi şi întări viaţa. Avem nevoie doar de strădania voluntară a sufletului uman către Lumină pentru ca noi să ne aşezăm sus, deasupra omului şi cu el tot timpul.” Demonul a chicotit: „Dar eu nu-mi pot permite să aştept o răbufnire mentală, fiindcă nu am alte surse vitale. Dacă eu nu incit o persoană să păcătuiască, voi dispărea în neant. Acum nu este timpul potrivit ca noi să domnim, căci există prea multă Lumină în viaţă.”

Morala pildei este că forţele demonice bântuie omul ca să-l facă donatorul lor. Şi de aceea, omul nu trebuie să se înrăiască, să cadă în disperare, să ucidă, să mintă sau să vorbească de rău, deoarece acestea sunt trăirile care hrănesc Puterile Întunericului. Orientează-te spre Lumină şi atunci Puterea Domnului nu te va părăsi. Este dificil să nu se stingă flacăra credinţei în tine. Însă fără ea, Domnul nu-ţi va vedea sufletul cât timp trăieşti.

* * *

Totuşi, nu este un moment mai cumplit pentru Domnul decât atunci când El trebuie să lipsească o persoană de protecţia cerească. Aceasta este o altă speranţă neîmplinită, un alt suflet pierdut pentru Lumină, o altă rază de iubire pentru copilul Lui respinsă de el. Să acceptăm acea rază, să o simţim în inimile noastre, să ne umplem de bunătate şi de o Lumină dătătoare de viaţă. Dragostea pentru Domnul nu numai că ne ajută în viaţă, dar, de asemenea, este în măsură să dea sens vieţii noastre. Iată o parabolă despre asta.

Un cal stătea întins pe iarbă, fiind prea obosit să mai are pământul. El se gândi: „Fie mă voi odihni şi mă voi ridica, fie voi muri. Ambele variante mi se par minunate, fiindcă sunt atât de obosit, este de necrezut.” Omul care ara pământul cu calul a venit la el şi s-a întins în apropiere. Calul l-a întrebat cu uimire: „De ce ai făcut asta?” Şi omul i-a spus: „Dacă tu mori, voi muri şi eu, iar dacă tu te ridici, o să mă ridic şi eu. Pentru că tu eşti principalul meu ajutor în viaţă, eu nu pot supravieţui fără tine.” Şi calul s-a ridicat din nou după o scurtă odihnă şi a mers la câmp, târându-şi plugul, iar omul obosit mergea în spatele lui ţinând plugul. Calul gândea: „Am salvat viaţa omului, pentru că îl iubesc”. Omul cugeta: „Calul mi-a salvat viaţa şi de aceea îl iubesc. Dorinţa sa de a mă salva i-a salvat de asemenea propria viaţă, pe care era gata să o încheie chiar atunci şi acolo.”

Morala pildei este că doar dorinţa de a-Şi salva copiii dă viaţă Domnului. Existenţa Lui ar fi lipsită de sens dacă El nu ar dori acest lucru. Dragostea pentru creaturile Sale umple viaţa Domnului. Şi tu ar trebui să încerci la fel – poate că dragostea pentru Domnul îţi va da puterea de a merge mai departe în viaţă.

* * *

< Sus >

Răzvan A. Petre
  26 februarie 2019

Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=JV23QIOZk8o