<  Înapoi la index BRACO


BRACO - Despre bătrâneţe

Iată un alt text spiritual revelat de maestrul BRACO, care ne vorbeşte despre binecuvântările pe care ni le oferă vârsta a treia. Este momentul când avem timpul şi nevoia să ne pregătim pentru trecerea liniştită în lumea de dincolo, având cugetul împăcat că l-am mulţumit pe Domnul prin faptele noastre. Bătrânul împăcat cu sine va aştepta bucuros să cunoască tinereţea veşniciei.

Ascultaţi glasul lui Braco citind mesajul în limba croată, cu traducerea în româneşte derulându-se pe ecran (ca variantă, am încorporat videoclipul la sfârşitul textului). Am preluat mesajul şi îl public mai jos pentru studiu aprofundat (traducerea provine din varianta în engleză).

Răzvan-Alexandru Petre

Muzica oficială a transmisiei energetice a lui Braco

 

DESPRE BĂTRÂNEŢE

[Inspiraţii oferite lui Braco de Spiritele Superioare]

 * * *

Vârsta omului este un mare dar al Cerului, a cărui valoare el nu o cunoaşte. El este îngrozit, fiind conştient de inevitabilitatea bătrâneţii, însă, dimpotrivă, ar trebui să fie recunoscător pentru ea Marii Puteri care l-a creat. Dacă nu ar exista bătrâneţe, oamenii nu ar înţelege că trebuie să moară. Organismul nu poate fi nemuritor şi, prin urmare, neputinţa/decrepitudinea lui ar trebui să-i limiteze posibilităţile. Aşadar dorinţele se reduc şi apare oboseala vieţii. Se întâmplă astfel pentru a face moartea un lucru de dorit. Domnul a inserat în noi această înţelegere a mecanismului vieţii. Dar l-au auzit toţi?

Bătrâneţea este un dar înţelept şi generos, însă oamenii au refuzat să accepte bătrâneţea ca pe un dar al Cerului şi fac tot posibilul să se agaţe de tinereţea care se duce. Tinereţea este o fundaţie nesigură a vieţii. Ea vibrează din cauza dorinţelor care necesită satisfacţie, a poftei insaţiabile de a învăţa despre lume, a marilor forţe vitale care vin din corpul care se maturizează. Iar bătrâneţea este ceea ce creşte în suflet ca o floare. Ea înfloreşte doar o singură dată, iar noi o putem face frumoasă.

Oamenii sunt impresionaţi de privelişte atunci când se uită spre est dimineaţa: soarele răsare, luminând orizontul şi risipind întunericul. Iar când soarele apune, cerul este aprins de atâtea culori şi atâtea nuanţe uimitoare, încât ţi se taie răsuflarea.

Viaţa umană ar trebui să fie astfel: zorile ei blânde ai aducând speranţa, iar apusul său să uimească oamenii cu strălucirea sa incredibilă.

 * * *

Pentru persoanele în vârstă va veni curând vremea să se întoarcă la Cer. Fie ca ei să se poată elibera de povara excesivă, să îşi lase gândurile pământeşti în urmă, să reuşească să uite de ură şi de grijile lor mărunte, să se umple de iubire pură şi bunătate recunoscătoare. Acestea sunt trăsăturile radiante care îi fac pe oameni la fel de uşori ca aerul şi doar ele îi vor purta către Eternul Rai, nimic altceva. Însuşirile întunecate ale sufletului fac un om atât de greoi, încât ascensiunea lui este dureroasă, iar pedeapsa lui este aprigă. Multe lucruri lipsite de importanţă trebuie să părăsească sufletul înainte ca el să atingă stadiul final al maturităţii, astfel încât rămân numai fructele vieţii şi amintirea revelaţiilor neaşteptate ce au uimit sufletul şi l-au adus către înţelepciune. Acestea sunt roadele pe care Domnul le aşteaptă de la noi. Iată o parabolă despre asta.

Un bătrân stătea lângă sobă şi se gândea: “Ce iarnă lungă! Nu se va termina niciodată.” Domnul îi şopti: “Bătrâne, iarna întotdeauna se termină, nu are de ales. După ea, primăvara va veni la tine şi va aduce atât flori, cât şi ciripitul păsărilor.” “Doamne, despre ce primăvară vorbeşti?”, întrebă bătrânul. “A venit vremea să mor, nu voi rezista până la primăvară.” “Eu vorbesc despre durata bătrâneţii tale, după care tu vei trece la fericirea veşnică. Tu ai meritat acest lucru prin viaţa ta dificilă, dar cinstită, în care te-ai bazat pe înţelepciunea Mea. Aceasta va fi primăvara, eterna primăvară pentru sufletul tău chinuit.”

Morala parabolei este că durata bătrâneţii unui om bun ţine de Voinţa lui Dumnezeu: în sfârşit, El îi dă persoanei şansa să devină foarte ostenită de viaţă. Odihna sufletului în viaţa veşnică este la fel de frumoasă ca primăvara.

 * * *

Noi înţelegem viaţa într-un mod greşit: ni se pare că la mijlocul ei, când forţele noastre sunt impetuoase şi am ales aproape definitiv calea de urmat, am ajuns în cea mai bună etapă a vieţii. Dar nu este adevărat. La sfârşitul vieţii, suntem ceea ce am devenit pe parcursul vieţii noastre. Nu vorbim despre oameni foarte bătrâni care au trăit multe încercări în viaţă şi nu au murit la momentul potrivit şi abia de mai sunt vii, ca un semn trist că plecarea ar trebui să vină la momentul potrivit. Salutaţi bătrâneţea – acesta este stadiul vieţii la care mă refer. Nu mai există atât de multă putere fizică, dar sufletul este deschis către lume, iar mintea este clară. Această vârstă ar trebui să conducă la reflecţie şi acceptarea calmă a apropiatei tranziţii către lumea de dincolo. Dar se întâmplă altfel în lumea umană. Moartea este prea înfricoşătoare pentru majoritatea oamenilor, aproape pentru toată lumea, cu excepţia celor care practică religiile potrivit cărora viaţa continuă să existe după moarte. Nu există niciun motiv să vă fie frică de moarte, ci trebuie s-o chemaţi pentru a pleca la momentul potrivit, ca să nu ajungeţi a fi abandonaţi ca o haină uitată. “A o chema” nu înseamnă “a o grăbi”, ci a vă clarifica că înţelegeţi importanţa ei ca pe o mare transformare de sine.

Aceasta este calea: gândindu-vă în mod constant la moarte, veţi face doar acele lucruri care nu vă vor lăsa să părăsiţi Pământul ca nişte creaturi fără minte. Dacă păstraţi în minte moartea, veţi trăi o bătrâneţe ce vă va pregăti pentru trecerea în cealaltă lume. Senectutea este o punte de legătură între o lume şi alta pe care ar trebui să o traversaţi în mod ferm şi zâmbind. De aceea vi se dă bătrâneţea. Încercaţi să o umpleţi cu o lumină extraordinară, cu conştientizarea că aţi primit-o ca o recompensă, nu ca o pedeapsă.

O ceapă i-a spus unui măr: “Pe mine oamenii mă mănâncă puţin câte puţin, dar tu vei fi mâncat dintr-o dată, aşadar destinul tău este trist.” “Nicidecum”, se împotrivi mărul. “Oamenii au scris despre mine în Biblie, iar pe tine nu te-au menţionat acolo. Eu sunt un simbol al iubirii şi al cunoaşterii, iar tu eşti un simbol al lacrimilor amare.” “Şi ce?”, zise ceapa, “însă eu trăiesc mai mult decât tine.” “Este mai bine să fii un simbol frumos decât să ai o viaţă lungă în această lume”, răspunse mărul, “deoarece acesta îţi aduce viaţă lungă în Eternitate.”

Morala pildei este că un om nu are nevoie de o viaţă lungă. Este mai important ce fel de amintire va lăsa în urma lui. Viaţa sa lungă rezidă în această amintire, care există dincolo de viaţa sa pe Pământ.

 * * *

Nevoia oamenilor pentru o viaţă îndelungată se bazează pe ignoranţa lor, căci ei nu ştiu nimic despre lumea invizibilă şi despre traiul sufletului în ea. Dacă ei realizează că sarcina unei persoane este de a-şi împlini misiunea individuală pe Pământ şi de a trece într-un nou spaţiu de viaţă, ei nu se vor teme să-şi încheie existenţa terestră. Dar cum pot oamenii care îşi dau seama că sarcina lor este îndeplinită să vină la Domnul? Rugaţi-vă pentru o plecare la momentul potrivit şi chemarea voastră va fi auzită. Iată o parabolă despre asta.

Un om se gândea la moarte: era grav bolnav şi zilele lui păreau a fi numărate. Se pregătea să se prezinte în faţa Adunării Cereşti, dar s-a vindecat subit, căci rudele lui se rugau pentru el. Omul nu s-a bucurat de asta, deoarece se simţea ostenit de viaţă şi realizase că era timpul să meargă în Rai. Rudele sale au reuşit să-l înţeleagă şi i-au cerut iertare: “Noi am făcut-o din milă pentru suferinţele tale, dar nu am ştiut că te-am predestinat la suferinţe şi mai mari. Iartă-ne nebunia noastră.”

Morala parabolei este că o rugăciune poate face minuni şi poate scăpa o persoană de la moarte. Dar pentru ce? Dacă cineva e gata să meargă în Veşnicie, nu-l opri şi nu-l ţine pe Pământ. O viaţă păstrată nu va face sufletul fericit când el a visat să-şi întâlnească Creatorul, iar tu îl privezi brusc de această mare bucurie.

 * * *

De ce oamenii care s-au săturat să trăiască şi şi-au împlinit misiunea trăiesc uneori vieţi lungi? Acest lucru se datorează faptului că cineva încă mai are nevoie de ei pe Pământ. Şi dacă acel cineva este aproape de Rai, dar plecarea acelui om obosit din această lume este o tragedie pentru el, Puterile Luminii prelungesc viaţa acelui om. El trebuie să trăiască de dragul celui care are nevoie de el. Dar el va fi răsplătit de Domnul pentru acei ani agonizanţi, căci truda vieţii de dragul liniştii cuiva este un sacrificiu de dragul Luminii din Univers.

Un om urma să moară de o boală gravă şi ştia asta, dar păstrase tăcerea. Şi când el a pomenit odată că ştia totul, rudele lui l-au întrebat cu uimire: “Cum ţi-ai dat seama?” “Dorinţele trupeşti m-au părăsit”, zâmbi muribundul.

Morala pildei este că stingerea forţei vieţii poate fi determinată cu uşurinţă – ea nu se mai luptă pentru dorinţele fireşti ale trupului. Dar sufletul? Dimpotrivă: cu cât sunt mai puţine dorinţele trupului, cu atât mai strălucitor ar trebui să devină sufletul şi cu atât mai clară ar trebui să fie aspiraţia sa către Lumina Domnului. Dacă acest lucru nu se întâmplă, acel om este condamnat la o moarte lentă, în loc de o renaştere într-o fiinţă nouă. Prin urmare, bătrâneţea nu va fi teroare, ci bucurie pentru cel care o vede ca pe o condiţie necesară pentru trecerea la tinereţea veşnică.

 * * *

Vârsta senectuţii este toamna vieţii. Vara permanentă este imposibilă. Toamna şi iarna vin ca suflarea de gheaţă a Eternităţii. Dar câţi percep Eternitatea ca pe o vacanţă? Toamna şi iarna ne sperie, însă ele sunt cele mai bune care ne-au fost date. Vârsta înaintată şi ultimele licăriri ale vieţii sunt bune pentru suflet. Bătrâneţea şi ultimele noastre zile ne oferă ocazia de a ne revedea timpul petrecut pe Pământ. Analiza vieţii este cea mai importantă lucrare din ultimele zile. Aceasta este o parte a planului înţelept al Domnului, căci omul nu mai are putere pentru activităţi dinamice, însă sufletul este destul de capabil să facă o treabă importantă.

Omul ar trebui să reflecteze asupra vieţii lui, punându-şi următoarele întrebări: Care a fost cel mai important lucru din ea? Ce a fost util pentru Univers? Şi am reuşit eu să fac totul pentru a răspunde aşteptărilor Domnului? Dacă ultima vă face sufletul să simtă regretul amarnic, încă mai aveţi timp să schimbaţi ceva – dacă începeţi să reflectaţi asupra acestei probleme suficient de devreme. Cu cât o faceţi mai devreme, cu atât veţi reuşi mai mult. Cerul ştie cum să-i asculte pe cei care îşi pun aceste întrebări şi le trimite acele raze ajutătoare ale Binelui. Oamenii care nu îşi stabilesc sarcina de a prelungi existenţa Universului, dar încearcă să trăiască o viaţă plină de plăcerile trupului, nu ar trebui să se aştepte ca Eternitatea să dirijeze razele Binelui spre ei, căci bucuria cerească este accesibilă numai pentru cei care caută mai degrabă să-şi purifice spiritul decât să-şi satisfacă trupurile.

Toamna şi iarna sunt foarte importante pentru suflet. Şi de ce oamenilor le este atât de frică de bătrâneţe? Dacă totul, sau aproape totul, a fost făcut în acord cu regula păcii armonioase, o astfel de persoană are pentru ce să-şi mulţumească când îmbătrâneşte: ea şi-a auzit sufletul şi asta înseamnă că L-a auzit pe Domnul.

O tânără a întrebat-o pe o bătrână: “Cum ai reuşit să-ţi trăieşti viaţa fără să îi superi pe alţii şi fără să te superi? Bătrâna a răspuns: “La început, nu am putut găsi o explicaţie pentru acest lucru, dar acum, în pragul morţii, pot spune asta: Domnul a fost Cel care nu mi-a permis să dau satisfacţie Răului cu impulsurile minţii mele.” “ Cum ai reuşit să înţelegi asta?” fu surprinsă fata. Şi bătrâna a răspuns: “Am început să văd în mod clar că nu există niciun păcat asupra mea când se apropie moartea, iar eu nu mă tem să mor şi mă bucur. Cine, dacă nu Domnul, scapă sufletul de frică şi îl umple de bucuria izbândei?”

Morala parabolei este că ultimele zile, ultimele momente ale vieţii umane spun oamenilor din jur cu ce fel de inimă se intră în Eternitate. Un păcătos se teme, dar un om drept simte încântare şi bucuria victoriei. Cei care mor regretând cât de puţin au reuşit în lume, dar liniştit, deoarece pur şi simplu nu au avut timp suficient pentru a face mai mult, sunt cei mai buni copii ai Domnului, pentru că ei au făcut mult bine pe Pământ şi nu doar pentru sufletele lor.

 * * *

Singura înflorire care începe în pragul îmbătrânirii omului este înflorirea spiritului său. Aşadar, oamenii nu ar trebui să se bazeze pe trup, pentru că nu este apogeul lor. Spiritul este tinereţea fiinţei voastre, prin urmare orientaţi-vă toată puterea spre înflorirea spiritului. Nu există o sarcină mai importantă. Este necesar ca omul să se pregătească pentru acest lucru din tinereţe pentru a fi în măsură să dobândească capacitatea de a-şi armoniza viaţa cu Voia Cerului. Noi venim pe Pământ ca să slujim Cerului şi, prin urmare, trebuie depuse toate eforturile pentru a cultiva spiritul din noi. Ce ar trebui făcut pentru a realiza acest lucru? Privind la plăcerile vieţii, trebuie să realizăm că ele ne sunt date ca un fel de reflectare a delectărilor cereşti pe care le vom primi ca răsplată pentru invocarea constantă a Cerului. Iar această slujire pe Pământ ar trebui să constea din fapte bune şi rugăciuni adresate Creatorului Plăcerilor noastre Pământeşti.

Înţelegerea faptului că Plăcerile Pământeşti sunt date drept avans, nu ca o recompensă pentru ceva ce aţi realizat deja, ar trebui să vă trezească şi să conducă pe calea cea dreaptă. Razele Cerului sunt îndreptate către oameni în speranţa că vom avea recunoştinţă sinceră şi apreciere pentru tot ceea ce se întâmplă. Nu este nimic mai rău decât dezamăgirea, nici pe Pământ, nici în Cer. Ştiţi cât de dureros este să fiţi înşelaţi în speranţele voastre. Aspiraţi către Lumină şi nu veţi fi dezamăgiţi. Aşa va fi şi Domnul, care se bazează pe această aspiraţie.

Cine este de vină că anii zboară? Nimeni nu este scutit de trecerea timpului în viaţa pământească. Gândiţi-vă la Eternitatea care se află înainte şi ce vă aşteaptă acolo. Dacă vă pierdeţi timpul cu o lamentare inutilă şi încercaţi să vă păstraţi tineri atunci când îmbătrâniţi, sunteţi nebuni. Eternitatea nu cunoaşte astfel de interese mărunte, există o singură măsură acolo – câtă Lumină purtaţi în voi. Şi să nu vă pară rău că vă petreceţi toată viaţa pentru a O dobândi. Cu cât sunteţi mai în vârstă, cu atât mai multă Lumină ar trebui să aveţi în fiinţa voastră. Acest lucru este mai important decât orice altceva.

* * *

< Sus >

Răzvan A. Petre
  12 decembrie 2018

Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=HHcDzx8MVbs