<  Înapoi la index BRACO


BRACO - Despre Credinţă

BRACO ne surprinde iarăşi, dând la iveală un nou text din aceeaşi sursă spirituală: Spiritul Înalt al lui ISUS CRISTOS. De data aceasta, subiectul principal este CREDINŢA, cu referiri esenţiale la INTELIGENŢĂ, ÎNŢELEPCIUNE şi FERICIRE.

Ascultaţi glasul lui Braco citind mesajul în limba croată, cu traducerea în româneşte derulându-se pe ecran (ca variantă, am încorporat videoclipul la sfârşitul textului).

Sau lecturaţi-l mai jos. L-am preluat de la adresa de YouTube antemenţionată, pe alocuri corectând şi adaptând traducerea (care provine din varianta în engleză).

Răzvan-Alexandru Petre

Muzica oficială a transmisiei energetice a lui Braco

 

DESPRE CREDINŢĂ

[Revelaţiile oferite lui Braco de Marele Spirit al lui Isus Cristos]

* * *

Care este adevărata înţelepciune care se dobândeşte până la sfârşitul vieţii? Este conştientizarea naturii divine a tuturor lucrurilor. Dar, din păcate, aceasta înţelepciune pare o absurditate inutilă pentru mulţi oameni. Fără conexiunea cu Dumnezeu, oamenii nu prind semnalele Sale, ci pe cele ale lui Satan, care pândeşte în apropiere, în lume, şi pentru a-l auzi nu trebuie făcut niciun efort spiritual, cum este în cazul Domnului. Fie ca oamenii care au ochi şi urechi să-L audă şi să-L vadă pe Tatăl lor Ceresc!

Pentru a face acest lucru, nu trebuie să se uite la cer, căutând faţa Domnului acolo, ci ei ar trebui să privească spre Pământ, unde El a presărat multe dovezi ale existenţei Sale. Pentru a avea credinţă nu este nevoie să-L vezi în realitate pe Dumnezeu – pentru că acest lucru este imposibil pentru o fiinţă umană. Credinţa vine din dragostea pentru tot ceea ce a fost creat de El – atunci când, brusc, eşti surprins de ideea că totul în natură este făcut atât de iscusit şi de bine împletit, încât nu poate fi întâmplător. Această revelaţie devine baza credinţei. Iată şi o parabolă despre asta:

Un om a văzut un cal mâncând iarbă şi s-a gândit: “De unde ştie el că iarba este bună pentru hrănirea lui?” Următoarea dată a văzut o pasăre că făcea un cuib şi s-a gândit: “Cine a învăţat-o să pună crenguţele împreună aşa şi nu altfel?” A treia oară a văzut pasărea zburând în jurul calului şi prinzând tăuni. “Cum de ştie că ar trebui să facă astfel?”, gândi omul. Şi de la aceste gânduri până la credinţă a fost doar un mic pas.

Dar problema este că oamenii nu îşi pun astfel de întrebări. Li se pare că lumea are inteligenţa în sine însăşi.

* * *

Cunoaşterea prin credinţă este cel mai înalt nivel de evoluţie a sufletului. Încrederea în existenţa lumii invizibile - spirituală, creatoare, care oferă ajutor - este mult mai puternică decât credinţa plină de îndoieli sau credinţă oarbă.

Dogmatismul este un lucru groaznic: el mutilează sufletul, deoarece o astfel de credinţă este fie ceva indus, fie o auto-sugestie, dar fără cunoaşterea Adevărului. Credinţă oarbă ucide totul în jurul ei, pentru că este similară fanatismului înverşunat, care distruge tot ceea ce nu-i în acord cu el.

Iar Adevărul este o mare cunoaştere ce vine din lumea invizibilă, fiind înţeles mai degrabă cu sufletul decât prin raţiunea umană, care are o capacitate limitată, sau prin organele de simţ. Şi această cunoaştere devine o mare bucurie, fiindcă nu este mintea cea care se bucură, ci sufletul, care poate experimenta bucuria. Ea vine când el află pe Pământ ceea ce ştia în Cer: tot ceea ce a fost creat este o materializare a planului Domnului. Iată o pildă despre asta:

Un om a ascultat vocea raţiunii întreaga lui viaţă. El s-a gândit la tot ce-i spusese sufletul şi a respins totul, pentru că analiza lui i-a arătat: nu este posibil. Şi când omul a auzit glasul profetului, a strigat: “Este un mincinos, pentru că ceea ce spune el nu este posibil.” “De ce îl numeşti mincinos?”, a întrebat lumea care-l credea pe profet. “Cuvintele lui nu descriu lucruri reale, pentru că ele sunt contrare legilor descrise de ştiinţă”, a spus scepticul. “Oare ştiinţa descrie Cerul?”, au întrebat oamenii.

“Cerul poate fi descris doar de sufletul care a fost acolo. Însă creierul vine în lume pentru prima oară şi este făcut din carne muritoare, prin urmare, el nu are niciun drept să judece dacă un suflet nemuritor are dreptate sau nu”.

Morala pildei este aceea că ştiinţa materială ridiculizează profeţiile, deoarece se sprijină pe temeiuri false. O raţiune limitată nu poate judeca cunoaşterea infinită a sufletului. Tot aşa, o furnică râde de un peşte care trăieşte în apă: asta nu se poate, spune ea, deoarece în apă te sufoci şi mori.

* * *

Un număr destul de mare de oameni separă cu bună ştiinţă cunoaşterea de sentimente, iar acest lucru este greşit. Nu raţiunea, ci sufletul este cel care învaţă când unui anumit fenomen el îi descoperă dintr-o dată locul în reprezentarea generală a ordinii incredibile şi armonioase a Universului. Şocul acestei descoperiri face din cunoaşterea dobândită o parte a credinţei. Iar credinţa ca cunoaştere şi cunoaşterea ca credinţă este pilonul principal al sufletului omenesc.

Grăbindu-se necontenit spre Cer şi ştiind că Pământul este un fel de manifestare uimitoare a Cerului, sufletul găseşte pace şi bucurie şi niciun chin de pe Pământ nu-l va face să piardă acest sentiment voios de apartenenţă la Marea Casă a înţelepciunii şi a legilor imuabile stabilite de Mintea Universală. Sufletul are nevoie să se simtă o parte a acestui vast mecanism ce acţionează în slujba Luminii – pentru existenţa Universului, care e plin de fiinţe spirituale. Fără acest sentiment de apartenenţă şi de necesitate individuală, viaţa în forma sa materială pare lipsită de sens, iar omul, negăsindu-şi adevărata vocaţie pe Pământ, nu se poate considera fericit. Căci fericirea înseamnă să te simţi o parte necesară a Universului. Şi toate acelea necesare sunt înzestrate cu o bucurie supremă pentru ca ele să se poată desăvârşi.

De aceea, când eşti uimit de orice părticică a Universului creat, îţi umpli sufletul cu acele raze ce îi luminează acestuia existenţa în lumea altor dimensiuni...

“Ce ai în mână?”, şi-a întrebat o oaie stăpânul când acesta a venit în grajd în timpul nopţii. “O lumânare”, a răspuns omul. “Ea arde, iar eu văd ce am nevoie în întuneric”. Oaia l-a întrebat: “De ce ai nevoie de o lumânare dacă poţi vedea ceea ce ai nevoie mai clar la lumina zilei?” Stăpânul a râs: “Ai rezolvat atât de uşor problema pe care eu nu am putut-o rezolva toată viaţa!”

Morala parabolei este că, în Lumina Adevărului Domnului, totul devine la fel de limpede ca lumina zilei. Iar voi încercaţi să vedeţi ceva cu pâlpâirea de lumânare a minţii voastre. Aşteptaţi lumina zilei, adică lăsaţi Lumina lui Dumnezeu în sufletele voastre – şi totul va deveni clar, iar licăririle sufletelor voastre vor deveni lumini de nestins înlăuntrul vostru şi viaţa voastră va fi luminată de lumina care nu păleşte niciodată.

* * *

Cei care nu au nicio îndoială că materia este baza vieţii nu au nevoie de credinţă. Ei privesc spiritualitatea ca fiind o capacitate a trupului de a produce tot felul de alte impulsuri pe lângă cele cele pur biologice, primare. Pentru aceste persoane, corpul este o materie extraordinară, înzestrată cu numeroase funcţii. Din acest motiv, nu are sens să-i convingi de întâietatea spiritului. Spiritul este invizibil, imperceptibil, dar corpul este real, iar omul stabileşte pentru sine ceea ce este prioritar şi ceea ce este secundar în fiinţa sa.

Credinţa este cunoaşterea sufletului, dar nu şi a minţii. Înţelepciunea este cunoaşterea sufletului devenită identică cu cunoaşterea minţii; [în acest caz] nu există nicio contradicţie între ele, aşa că omul este înţelept. Înţelepciunea începe cu credinţa mai degrabă decât cu mintea, aşadar, bucuraţi-vă de Adevărata Lumină cuprinsă în sufletele voastre şi nu vă fie frică de ea ori de batjocura proştilor! Înţelepţii vă vor înţelege, proştii vor râde de voi; a cui reacţie la credinţa voastră o veţi aprecia mai mult?

O cupă bogat ornamentată i-a spus unui vechi ulcior: “Pe mine mă va pune pe buzele lui un om important, în timp ce soarta ta este să fii aruncat la mormanul de resturi.” Ulciorul vechi i-a răspuns: “Nu, eu sunt mai fericit decât tine, pentru că eu sting setea multor oameni, însă de tine îşi aduc aminte numai când au nevoie să-şi arate superioritatea faţă de alţii. Tu stingi doar vanitatea meschină a omului, nu şi setea adevărată care nu dispreţuieşte nici măcar o simplă oală.”

Morala pildei este acea că setea de Adevăr poate fi stinsă numai dintr-un singur izvor – măreţia înţeleaptă a Vieţii. Cupa cunoştinţelor ştiinţifice este doar un vas elegant, plin de căutări şi iluzii umane. Numai sufletul are cunoaşterea adevărată, nu şi mintea, care este limitată în capacităţile sale. De aceea, căutaţi Adevărul cu sufletul vostru, fără nicio teamă de batjocura atotcunoscătorilor din cărţi: creierul lor limitat nu poate accepta faptul că credinţa este cunoaşterea sufletului. Lăsaţi-i să bea din cupele lor şi fie-vă milă de ei, pentru că băutura voastră este Adevărul, iar băutura lor este doar cunoaşterea lipsită de înţelepciune a creierului.

* * *

Înţelepciunea este o conectare la lumea Cerului, marea Lume, lumea transformărilor extraordinare. Cum devine înţelepciunea o parte a vieţii umane? Cum începe mintea umană limitată să cuprindă Lumina Adevărului universal?

Nu trebuie să blocaţi nimic din ce vă vine în minte:  Adevărul nu are restricţii şi, prin urmare, sufletul descoperă lucrurile cele mai necunoscute şi, cu siguranţă, imposibile şi admite existenţa lor, căci sufletul este principala parte dintr-o fiinţă umană, mai mult decât mintea. Nu totul poate fi înţeles de minte, însă Adevărul este accesibil sufletului şi nu există nimic imposibil pentru sufletul aflat în Adevăr. Deci, dacă cineva întreabă ce este inteligenţa, răspunsul ar trebui să fie după cum urmează: inteligenţa este abilitatea de a analiza într-un mod adecvat cunoştinţele dobândite de suflet. Cu cât este mai corectă evaluarea şi cu cât este mai infailibilă capacitatea de a distinge adevărul de fals, cu atât inteligenţa este mai mare.

Un om a apărut în faţa Curţii Cereşti. “Cine eşti tu?”, a fost întrebat. “Eu sunt un om extraordinar de deştept”, a răspuns omul. “Am citit mai multe cărţi decât oricine altcineva. Toţi ceilalţi oameni sunt nişte proşti în comparaţie cu mine.” “Văd că nu eşti cu adevărat inteligent”, a spus Judecătorul, “pentru că altfel ai fi ştiut: nu poţi lăuda ceva fără importanţă, numit erudiţie, şi să îi numeşti pe oameni “proşti” în prezenţa Mea. Mintea ta este un instrument de îmbogăţire a sufletului, dar văd că tu l-ai folosit într-un mod greşit: ai bătut darabana pe o tobă cu un flaut”.

Morala parabolei este următoarea: chiar dacă nu eşti educat în mod strălucit, poţi deveni un favorit al Cerului, şi invers. Principalul lucru este sufletul, iar creierul este doar un instrument ce cântă melodiile necesare sufletului. Prin urmare, este foarte important să ştii ce-i place sufletului tău.

* * *

Creierul nu este deştept. Inteligenţa este abilitatea de a distinge o idee corectă de cele greşite. Însă această abilitate este inerentă mai degrabă sufletului decât creierului. Inteligenţa este o proprietate a sufletului, nu a creierului. Cu toate acestea, ar fi mai corect să spunem: inteligenţa este proprietatea sufletului de a distinge adevărul de minciună, iar înţelepciunea este abilitatea de a auzi vocea Domnului în fiecare gând adevărat. Aşadar, nu luaţi oamenii inteligenţi drept înţelepţi. Doar aceia sunt înţelepţi, care-L caută pe Domnul în Ceruri. Iată o altă parabolă despre asta:

Un om îngust la minte l-a întrebat pe unul cu vederi largi: “Ce trebuie să fac pentru a dobândi aceeaşi deschidere a minţii?” “Trebuie să-ţi întorci sufletul spre Cer”, a fost răspunsul. “Tu întorci totul cu susul în jos şi amesteci lucrurile de sus cu cele de jos”, a rânjit omul îngust la minte. “Nu”, i-a răspuns omul deschis la minte, “o gândire largă nu priveşte în jos [la lucrurile pământeşti], ci în sus, căci nu există nicio altă înţelepciune decât înţelepciunea cunoaşterii cereşti.”

* * *

Lumea pare prea aglomerată pentru un suflet mărunt; un suflet mare vede lumea vastă. Un suflet mărunt aleargă peste tot, căutând noi experienţe iar şi iar; un suflet mare este surprins de ceea ce descoperă puţin câte puţin într-o picătură de apă, într-o palmă de pământ, într-un fir de iarbă. Înţelepciunea înseamnă a înţelege profunzimea Domnului, minunându-te de perfecţiunea fiecăruia dintre planurile Sale materializate. Iar cei orientaţi către sorbirea iraţională de noi impresii nu caută înţelepciune, ci au sufletele oarbe.

Credinţa este o sete nestinsă de a vedea Lumina, de a reveni la acea cunoaştere care a fost accesibilă sufletului, iar apoi pierdută. Această cunoaştere este pentru el Lumina. Ascultă-ţi sufletul: se simte el confortabil în întunericul ce-l înconjoară?

* * *

[NOTĂ: Mintea are o alcătuire extrem de complexă. Vechii înţelepţi indieni au împărţit-o în cel puţin două părţI: mintea inferioară (manas) şi mintea superioară (buddhi). Manas se ocupă de aspectele concrete ale vieţii, strâns legate de simţuri şi de instincte. Este inteligenţa pe care o au şi animalele. Buddhi sau intelectul are o fineţe mult mai mare, putând înţelege aspectele abstracte, detaşate de simţuri sau de interesele personale. Totuşi, mulţi oameni îşi folosesc intelectul - inteligenţa specific umană - doar în chestiunile lumeşti, materiale. Ei se comportă ca nişte animale ceva mai viclene, uneori chiar perverse. Buddhi nu este pus în valoare la potenţialul său real: pentru cercetarea respectuoasă a naturii; pentru a separa binele de rău (morala), adevărul de minciună (logica); frumosul de urât (estetica); pentru a cunoaşte realitatea metafizică (lumile, fiinţele şi legile spirituale) etc.]

< Sus >

Răzvan A. Petre
  22 iulie 2018

 

Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=oSHMcYB08q8