<  Înapoi la index BRACO


BRACO - Despre sensul vieţii

Iată un alt text spiritual revelat de maestrul BRACO, care ne vorbeşte despre trebuinţa firească de a urma rânduiala lucrurilor stabilită de înţelepciunea divină, despre a răbda încercările vieţii cu stoicism, necăutând calea cea mai uşoară şi riscantă, ci străduindu-ne să mărim flacăra iubirii pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu de la naştere.

Ascultaţi glasul lui Braco citind mesajul în limba croată, cu traducerea în româneşte derulându-se pe ecran (ca variantă, am încorporat videoclipul la sfârşitul textului). Am preluat mesajul şi îl public mai jos pentru studiu aprofundat (traducerea provine din varianta în engleză).

Răzvan-Alexandru Petre

Muzica oficială a transmisiei energetice a lui Braco

 

DESPRE SENSUL VIEŢII

[Revelaţiile oferite lui Braco de Spiritele Cerului]

* * *

Misiunea omului în lume se reduce la următoarele: să fie capabil să iubească, să fie apt să creeeze şi să păstreze Lumina iniţială în suflet, care ar trebui să-şi sporească strălucirea de-a lungul anilor. Însă libertatea de a alege a sufletului, în cele mai multe cazuri, duce la o închisoare întunecată în care sufletul adoarme şi moare, căci Lumina care s-a stins înseamnă moartea spirituală. Melodia sufletului, vibraţia sa specială, este înlocuită de o altă melodie cântată de Satana, iar vibraţiile întunecate ale sufletelor muribunde emanând dinspre Pământ schimbă Universul, pentru că sufletele umane sunt reactoare unice, ele fiind capabile să ofere Cerului o Energie Bună, dar în acest caz nu au decât energii obscure şi întunecate de oferit. Domnul se mâhneşte pentru aceste suflete, dar nu le poate întoarce la Lumină, pentru că dacă nu au credinţă, este în zadar. Credinţa este un dar din Ceruri. Şi toţi cei care resping credinţa se privează de un miracol. Iată o parabolă despre asta.

Un brad nu dorea să depindă de ploaie şi rădăcinile sale au început să crească adânc în pământ, în loc să se întindă lateral la o adâncime mică. Dar ploaia a îmbibat pământul şi bradul s-a prăbuşit, pentru că nu avea sprijin. “Dragul meu”, i-a spus Domnul bradului, “nu este nevoie să inventezi ceva contradictoriu naturii tale, căci îţi va aduce moartea. Am chibzuit cu grijă când te-am creat, dar acum propria ta voinţă te-a ucis.”

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu oamenii: refuzul lor de a aspira către Lumină – adică să facă ceea ce le este orânduit de Domnul – îi conduce către moarte.

 * * *

Domnul a pus în noi scântei din marea Lumină pentru a nu deveni prizonierii Întunericului. Dar se întâmplă acest lucru: fără să înţelegem că există înlăuntrul nostru o rază încastrată în carcase de energie celestă, fără să ştim că această rază ar trebui să se întoarcă la Domnul mai puternică, noi aspirăm la ţeluri mărunte, micşorând marea rază.

Cum putem face acest mare impuls mai puternic în noi şi astfel să ne împlinim misiunea vieţii? Prin direcţionarea sufletelor şi gândurilor noastre către Puterile celeste ale Luminii, nefăcând rău în mod conştient, respingând minciuna şi ura, invidia şi disperarea. Aceste vibraţii negative sting frecvenţa înaltă divină din noi. Mai mult decât atât, îndreptându-şi marea lor iubire către Tatăl nostru care este în Ceruri, oamenii ar putea să primească de la El un impuls suplimentar de înaltă energie care i-ar face mai puternici. Aşa tăiem braţul care ne hrăneşte: gândurile noastre sunt întunecate şi goale, prin urmare, forţele care corespund gândurilor noastre şi sunt atrase de ele către noi nu permit Luminii să ne lumineze sufletele. Acum, ar trebui să facem un efort extraordinar pentru a scăpa de aceste cătuşe dăunătoare. Şi ar trebui să ne hotărâm să facem acest efort noi înşine, fără ajutorul Domnului, pentru că un văl dens al Întunericului care a împresurat sufletul poate fi distrus numai din interior, nu din exterior.

În mijlocul câmpului era un stejar. Era înalt şi puternic, trăise mult în lume, iar acum venise timpul ca acesta să moară. El se gândi: “Ce am făcut pentru a merita dragostea Domnului? Am împrăştiat ghinde, care au devenit fiii mei. Am oferit adăpost păsărilor şi veveriţelor pe ramurile mele. Uneori, oamenii s-au odihnit la umbra mea. Şi asta este tot! Am făcut atât de puţin în lunga mea viaţă! Este atât de trist să-ţi dai seama de asta!” Şi Domnul a zis stejarului muribund: “Nu te întrista, stejarule. Nu ţi-ai trăit viaţa în zadar. Această muncă măruntă, dar necesară pe care ai făcut-o în mod regulat este deja un rezultat bun. Dar tu cugeţi la cum să devii vrednic de dragostea Mea şi faptul că regreţi că ai reuşit atât de puţin deja valorează mult. Misiunea unui stejar este să fie un stejar, nu un om, iar gândurile care ţi-au venit sunt cele ale unui om. Din păcate, puţini oameni gândesc la fel, dimpotrivă, de cele mai multe ori, ei mor precum un stejar obişnuit – fără astfel de gânduri.”

* * *

A nu-ţi petrece viaţa în mod stupid, a aprinde scânteia divină ce ţi-a fost dată la naştere înseamnă să fii la înălţimea aşteptărilor investite în tine de Domnul. Este dificil. Sufletul aspiră către Lumină pentru că este făcut din această Lumină, dar nu reuşeşte să o vadă pe Pământ. Şi, cu timpul, uită de misiunea sa de a tinde spre Lumină, căci dobândeşte o cochilie impenetrabilă formată din raze de energie joasă. Şi acest cocon întunecat stinge aspiraţia sa pentru Lumină, deoarece lucrurile care se aseamănă se atrag. Şi către ce aspiră un suflet întunecat?

Şi totuşi, scânteia divină mocneşte în fiecare dintre noi şi ea este – deşi uneori abia perceptibilă – de nestins, indiferent cât de dens ar fi vălul Întunericului ce o acoperă. Iată de ce o teroare insuportabilă va învălui un suflet plecat dintre noi atunci când, anticipând nişte chinuri teribile, îşi dă seama cât de imperfect a fost, cât de departe s-a abătut de calea către perfecţiune.

Prin urmare, faceţi-vă sufletul un izvor al apropiatei fericiri, nicidecum sursa terorii şi remuşcării inevitabile. Nu lăsaţi Lumina voastră spirituală să moară în oceanul împrejurărilor de viaţă, de obicei trimise de Satana pentru coruperea Luminii sufletului. Nu vă lăsaţi sufletul să evite munca anevoioasă necesară ascensiunii spirituale. Iată o pildă despre asta.

O raţă a decis să nu-şi ia zborul către ţările calde când vine iarna, întrucât i se oferise un loc de şedere în curtea unei ferme. Ea a fost de acord, aşa că i-au fost tăiate aripile. A sosit şi clipa când raţa a fost adusă în bucătărie, iar ea nu putea înţelege de ce. “Vei intra în supă”, îi spuse bucătarul. “Nu mă ucide!”, implora raţa. “Atunci de ce ai rămas?”, fu surprins bucătarul. “Ca să vieţuiesc în curtea din spate şi să nu pierd energie pe zboruri lungi şi periculoase”, spuse raţa. Bucătarul a zâmbit: “Nu te pot lăsa în viaţă: tu nu ai vrut să-ţi risipeşti energia pe un zbor, iar eu nu vreau să o irosesc pe prinderea unei alte raţe.”

Morala parabolei este aceea că fiecare ar trebui să urmeze buna rânduială a Domnului -  să depăşească încercările vieţii cu stoicism. Alegerea unei căi uşoare duce întotdeauna la rezultate dezastruoase, la fel ca în cazul raţei. Dacă nu reuşiţi să respectaţi rânduiala lui Dumnezeu, nu vă tânguiţi că nu ştiaţi ce faceţi. Domnul nu poate crede aceasta, căci a face alegeri este îndeletnicirea voastră permanentă şi ea vă determină soarta întotdeauna.

* * *

Găsirea căii potrivite în viaţă este aşa de dureroasă pentru fiecare deoarece lumea, care a devenit astfel prin voinţa oamenilor, nu oferă nicio confirmare a existenţei lui Dumnezeu şi a prezenţei Sale în viaţa noastră. Însă aceasta este o amăgire a sufletului, iar sursa acestei înşelătorii este duhul surprinzător de sofisticat al Răului, pe care noi îl hrănim generos cu vibraţiile noastre joase. Cu toate acestea, sufletul din noi nu poate accepta absenţa Luminii. El caută Lumina oriunde poate şi, de aceea, nu-l împiedicaţi să o caute, nu vă tot repetaţi mereu: “Eu sunt un adult, o persoană raţională, de ce am un sentiment de nod în gât şi de ce îmi apar lacrimi în ochi la vederea frumuseţii lumii, când mă uit la faţa senină a unui copil, la un pui de animal sau la o pasăre? De ce sunt atât de tulburat când citesc nişte poezii, când ascult muzică sau contemplu pânza unui pictor? De ce mă simt atât de bine când lucrez în grădină sau construiesc o casă frumoasă, ori când urmăresc cum pacientul meu se recuperează sau când elevul meu m-a depăşit în îndemânare?”

Aceasta se întâmplă tocmai pentru că sufletul tău se bucură înlăuntrul tău, fiindcă înţelege modul în care Dumnezeu se manifestă pe Sine. Frumuseţea te impresionează dacă sufletul tău nu a fost mânjit cu păcate lumeşti – căci ea este manifestarea lui Dumnezeu în lume. Rezultatul muncii intense şi pline de inspiraţie îţi aduce bucurie? Este un sentiment propriu Domnului şi tu l-ai moştenit.

Căutaţi căi spre Dumnezeu prin acea bucurie care nu este apreciată în lumea venerării satanice a banilor. Bucuria pură care nu are niciun interes material – aceasta este raza Domnului ce iluminează sufletul. Onoraţi-l pe Dumnezeu experimentând bucuria care nu oferă nimic trupului, ci doar sufletului şi veţi păşi pe calea care vă va aduce la El. Iată o parabolă despre asta.

Un fag imens a crescut într-o pădure. Şi Domnul a auzit fagul puternic suferind în agonie: oamenii îi doborau trunchiul pentru nevoile lor. Şi Domnul a consolat fagul: “Oamenii ţi-au pregătit o soartă bună – tu îi vei sluji timp de multe secole.” “Dar aş vrea să Te slujesc pe Tine, Doamne”, suspină fagul. Şi Domnul răspunse: “Îmi vei aduce mai multe beneficii dacă oamenii se vor bucura de lucrurile făcute din tine, decât dacă vei putrezi ca un copac oarecare, căzut la pământ de bătrâneţe sau devenit o victimă anonimă a unui uragan.”

Morala pildei este aceea că viaţa umană are o adâncă semnificaţie dacă ea oferă Lumină şi dragoste generoasă altora. O viaţă orientată doar pentru satisfacerea de sine este lipsită de valoare pentru Dumnezeu, pentru că îndepărtează scânteia Luminii Domnului, pe care sufletul ar trebui să o transforme în vâlvătaie.

 Aprindeţi o scânteie în voi în primul rând şi nu vă veţi trăi viaţa în zadar. Nu va fi uşor, dar, în schimb, veţi dobândi cunoaştere şi veţi putea să vă stabiliţi scopuri clare. Şi tocmai existenţa unui scop elevat în viaţă îl face pe om fericit. Plăcerile unei vieţi pământeşti sunt nimic în comparaţie cu ceea ce îl aşteaptă la sfârşitul drumului, odată ce şi-a îndreptat toate eforturile pentru a atinge acest obiectiv. Vorbesc despre dobândirea înţelepciunii Domnului, care este dată celui care şi-a folosit cele mai bune abilităţi pentru a-şi îndeplini rostul esenţial. Fie ca răbdarea, puterea mentală şi ajutorul lui Dumnezeu să fie cu voi de-a lungul acestui drum!

* * *

< Sus >

Răzvan A. Petre
  8 noiembrie 2018

Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=9OzOnU4ucnI