<  Cuprins "Ciclurile sufletului"


Accidentele traumatice

Capitolul 4 "Justiţia karmică şi vindecarea traumelor", subcapitolul b) "Accidentele traumatice", din cartea dictată mediumului Gina Lake de către Spiritul lui Isus Cristos „CYCLES OF THE SOUL: Life, Death, and Beyond” (CICLURILE SUFLETULUI - Viaţa, moartea şi dincolo de ele).

Acest capitol nu a fost lecturat audio de către autoare.

Jesus

b) Accidentele traumatice

Impactul psihologic al accidentelor traumatice este similar cu cel al deceselor traumatice, doar că omul caută vindecarea în timpul aceleiaşi vieţi. Din nefericire, efectele psihologice ale unui accident uneori se adâncesc în loc să se vindece, iar restul vieţii este privit prin lentila distorsionantă a victimizării. Cele mai importante pentru vindecare sunt atitudinea victimei şi dorinţa ei de a-şi trăi viaţa din plin. Victima trebuie să aibă încredere în viitor. În multe cazuri, tocmai această schimbare de atitudine reprezintă vindecarea şi poate fi chiar motivul pentru care i-a fost sortit accidentul. Atitudinea noastră influenţează nu numai vindecarea, ci şi în ce măsură vor apărea efecte psihologice negative în urma accidentului. Concluziile negative trase în momentul accidentului pot avea un impact psihologic pe termen lung, la fel ca şi cele formate în momentul morţii. Dacă victima continuă să aibă aceste convingeri, ele pot deveni compulsive, generând împlinirea lor automată. Poveştile care urmează ilustrează aceste aspecte.

Cazul F

Lynn şi-a pierdut copilaşul şi a suferit răni grave la nivelul feţei şi corpului într-un accident de maşină. Atunci nu se gândea decât la fetiţa ei, care a murit pe loc. Pentru că nu a reuşit să împiedice moartea fiicei sale, s-a simţit responsabilă, chiar dacă nu era vina ei. Ca urmare, mintea i s-a fixat pe moartea copilei sale, în loc să se concentreze pe propria ei însănătoşire. A căzut în depresie, ceea ce i-a încetinit progresul în fizioterapie şi i-a diminuat motivaţia de a se supune unei operaţii estetice. Nu-i mai păsa de viaţă, deşi avea un soţ iubitor, un fiu şi posibilitatea de a se recupera complet.

Când se întâmplă astfel de tragedii, oamenii se întreabă, pe bună dreptate, de ce oare. Nu există un răspuns simplu la această întrebare. În acest caz, atât Lynn, cât şi copila ei au ales această experienţă înainte de naştere. Dar nu toate accidentele sunt prestabilite; unele sunt accidente, pur şi simplu. Chiar şi atunci când accidentul nu face parte din planul nostru spiritual, sufletul găseşte, de obicei, o modalitate de a-i găsi un folos. Lui Lynn, accidentul trebuia să-i contracareze frivolitatea şi vanitatea. Din cauză că punea prea mare preţ pe aparenţe, sufletul ei a aranjat acest accident pentru a o ajuta să aprecieze valoarea vieţii dincolo de aparenţe. Astfel de tragedii ne ajută să vedem că ceea ce suntem cu adevărat rămâne neschimbat şi că ceea ce s-a schimbat nu este ceea ce suntem cu adevărat. Pe de altă parte, copilul se întrupase în acea familie pentru a stimula compasiunea celorlalţi membri ai familiei şi pentru a avansa în înţelegere murind în acest fel. Moartea timpurie este o lecţie cu care ne confruntăm cu toţii la un moment dat. Oricât de dificil ne-ar fi să-i găsim vreun beneficiu, ea ne sporeşte preţuirea vieţii şi motivaţia de a trăi. În consecinţă, moartea timpurie poate fi aleasă pentru a preveni o repetare a sinuciderii, dacă fiinţa s-a sinucis în trecut.

Aşa cum era de aşteptat, Lynn a fost supărată şi demoralizată pentru o perioadă de timp. În timp ce îşi vedea corpul cum i se vindecă, regreta că şi-a pierdut frumuseţea şi dorea să redevină frumoasă. A durat ani de zile până când şi-a acceptat soarta şi a decis să se împace cu viaţa în noul ei corp. A început să se implice într-un proiect extraşcolar pentru tinerii defavorizaţi, care i-a oferit un mijloc de a-şi exprima dragostea pe care o ţinea în ea. Dacă nu-şi mai putea împărtăşi dragostea cu copilul pierdut, o împărtăşea cu alţi copii. În viaţa următoare, probabil că va continua să slujească într-un fel sau altul, bazându-se pe compasiunea şi înţelegerea pe care şi le-a dezvoltat în urma acestei experienţe.

Viaţa nu este uşoară. Dar, uneori, ne-o vedem cu limpezime şi străluceşte de semnificaţii. Numai pentru că această stare nu este permanentă, nu înseamnă însă că viaţa este lipsită de sens, ci doar că ne este greu să ne păstrăm această viziune clară. Uneori este nevoie de o tragedie pentru a ne retrezi să căutăm sensul vieţii şi pentru a ne deschide către înţelepciunea sufletului. Odată ce începem să căutăm răspunsul la întrebarea „De ce eu?", suntem adesea conduşi în direcţii neaşteptate şi pline de sens. Înţelepciunea şi dezvoltarea dobândite în urma experienţelor traumatice nu pot fi obţinute din cărţi şi nici chiar de la alţi oameni. Experienţa directă ne învaţă lecţiile vieţii aşa cum nu o poate face niciun studiu. Dacă ne uităm în urmă, vom vedea că cele mai importante puncte-forte ni s-au dezvoltat în urma celor mai mari greutăţi. Aşa se naşte înţelepciunea şi nu altfel. Înţelepciunea este o bijuterie născută din durere.

Cazul G

Jan şi-a pierdut braţul într-un accident la fermă. Avea doar zece ani şi nu avea resursele emoţionale sau sprijinul familiei pentru a face faţă cu succes acestei pierderi. A tras concluzia că viaţa lui nu va mai fi niciodată normală. Dacă accidentul ar fi avut loc ceva mai târziu în viaţă, poate că nu ar fi simţit că dizabilitatea sa este atât de limitativă. Această convingere a devenit o profeţie care se împlineşte de la sine, la fel ca multe convingeri negative. Sentimentele sale de inferioritate i-au afectat şi alte domenii ale vieţii şi au devenit chiar mai debilitante decât handicapul în sine. Cei din jur au început să-l considere şi ei neputincios şi au început să îl ajute în mod exagerat, întărindu-i sentimentul de inferioritate. La urma urmei, dacă alţii fac treburile în locul nostru, nu numai că nu învăţăm să le facem singuri, dar ne şi punem la îndoială aptitudinile. Cei care lucrează cu persoanele cu handicap ştiu acest lucru, deoarece mulţi dintre ei au fost handicapaţi în vieţile anterioare. Iar mulţi dintre cei care sunt acum handicapaţi ştiu şi ei acest lucru din alte vieţi, alegând să fie din nou handicapaţi pentru a le servi altora ca model pozitiv.

La sfârşitul vieţii, Jan avea nevoie de vindecare pentru trauma suferită şi pentru o viaţă întreagă de potenţial nevalorificat şi sentimente de inferioritate. În viaţa următoare, sufletul său a ales o familie care să-l ajute să-şi dezvolte încrederea în sine şi talentele. Această familie avea resursele materiale şi emoţionale necesare pentru a-i oferi o puternică stimă de sine şi tot confortul de care avea nevoie pentru a se recupera după viaţa anterioară. Pe această bază, el s-a aventurat în domeniul sportului. În alte vieţi, îşi dezvoltase deja abilităţile fizice. Sufletul său avea să se folosească de acestea şi de o hartă astrologică adecvată pentru a-i reconstrui încrederea în sine. În această viaţă şi-a întărit capacităţile fizice şi puterea psihică, ceea ce l-a pregătit să înfrunte din nou lecţiile handicapului în viaţa următoare.

Sufletul său a ales o altă familie care să-i ofere tot sprijinul şi, de data aceasta, un accident în care şi-a pierdut piciorul. Tragedia s-a petrecut în adolescenţă, exact când începea să exceleze în sporturile de echipă. Dragostea sa pentru sport l-a ajutat să depăşească impasul, deoarece îşi dorea foarte mult să participe din nou la jocuri sportive. A lucrat zilnic pentru a-şi întări forţele, astfel încât să se bazeze pe un singur picior. În cele din urmă, şi-a creat un dispozitiv pentru mobilitate care i-a permis să alerge şi să concureze în anumite jocuri. Nu avea să devină niciodată un atlet profesionist sau să exceleze aşa cum ar fi putut, dar a devenit recunoscător pentru ceea ce putea face – şi nu a încetat niciodată să viseze la ceea ce ar putea realiza.

Poate că vă întrebaţi de ce Jan s-a găsit în acea situaţie nepropice pentru a-şi învinge dificultatea. Să fi fost oare parte din planul său să îşi piardă braţul la vârsta de zece ani, dar să nu aibă o familie care să îl susţină? Ne rânduieşte vreodată sufletul să eşuăm dinainte? Răspunsul este că nu. Sufletul nu alege niciodată circumstanţe imposibil de gestionat. Atunci când sunt alese nişte dificultăţi, este convins că pot fi folosite pentru dezvoltare. Iar dacă situaţia ne copleşteşte, de obicei se întâmplă aşa din cauză că cineva a împiedicat ducerea la bun sfârşit a planului. Deoarece sufletul nu poate controla deciziile celorlalţi, uneori se creează o situaţie neaşteptată şi pentru care nu se pregătise. Când se întâmplă acest lucru, trebuie să profităm cât putem şi să învăţăm tot ce putem din ea. Chiar şi aceste situaţii au valoarea lor, măcar pentru a ne învăţa răbdarea, perseverenţa şi compasiunea. Prin urmare, orice dificultate conduce la o învăţătură de un anumit fel, care poate fi folosită în vieţile viitoare, dacă nu chiar imediat.

Pierderea braţului nu făcea parte din planul lui Jan. Ca urmare, planul iniţial al sufletului a trebuit să fie abandonat. Dacă sufletul său ar fi decis că este imposibil să facă faţă în aceste circumstanţe, ar fi părăsit corpul. Cu toate acestea, a întrevăzut un potenţial de progres prin intermediul acestor noi circumstanţe. Doar pentru că Jan nu a avansat, nu înseamnă că n-ar fi putut să avanseze sau că sufletul său n-ar fi încercat să-l ajute. Din păcate, stratagemele sufletului nu funcţionează întotdeauna.

Cazul H

Jack a rămas paralizat în urma unei căzături. Deşi paralizia nu făcea parte iniţial din planul său, ea a devenit parte din planul său mai târziu. Sufletul său a creat acest accident pentru a-l distrage de la preocupările fizice, care împiedicau realizarea scopului vieţii sale. Înainte de naştere, el şi alte trei fiinţe conveniseră să colaboreze la o invenţie. Însă abilităţile sportive excepţionale ale lui Jack îl abăteau de la acest drum. Pentru a-i readuce atenţia asupra scopului vieţii sale, sufletul a provocat căderea care i-a cauzat paralizia. Deşi poate părea cam prea radical, sufletul său avea şi alte motive pentru această alegere. Jack devenise necruţător faţă de cei care nu puteau avea performanţe atletice la fel de bune ca el. Adesea ne aşteptăm ca şi ceilalţi să aibă abilităţi similare, fără să ne dăm seama că talentele noastre provin din vieţi întregi de dezvoltare. Paralizia i-a eliminat această obtuzitate şi i-a dezvoltat compasiunea. Dacă sufletul său ar fi simţit că aceste obiective nu puteau fi atinse în acest mod, ar fi folosit alte tactici sau ar fi abandonat acel scop de viaţă şi l-ar fi înlocuit cu unul legat de abilităţile sale fizice. Există întotdeauna multe opţiuni. Dar, ştiind că avea forţa interioară şi harta astrologică pentru a susţine nişte realizări pe latura intelectuală, sufletul său a ales acest plan.

Cazul I

Barry a suferit un traumatism cranian când a căzut de la o fereastră. Traumatismul l-a lăsat temporar incapabil să vorbească sau să scrie, deşi putea înţelege ce i se spunea. Acest accident fusese planificat înainte de naştere pentru a realiza două lucruri. În primul rând, îi oferea ocazia de a-şi dezvolta perseverenţa, răbdarea şi concentrarea. În vieţile anterioare, îşi făcuse obiceiul de a nu termina ceea ce începea, ceea ce l-a împiedicat să îşi dezvolte talentele şi anumite virtuţi, cum ar fi răbdarea, hărnicia şi stoicismul. În al doilea rând, îi oferea ocazia de a-şi dezvolta viaţa interioară, pe care o evitase în vieţile anterioare. Era o persoană mereu în mişcare, trecând de la o activitate la alta, fără să aibă o direcţie sau să gândească prea mult la rostul lor. În timpul recuperării, a avut la dispoziţie nenumărate ore pentru a reflecta la situaţia sa dificilă, pentru a se minuna, pentru a sta liniştit şi a asculta. Condiţia sa l-a forţat să devină un observator al vieţii. Acum, ca o persoană aflată la marginea vieţii, contempla natura umană şi spectacolul uman din jurul său. De asemenea, a început să recunoască un aspect din el însuşi care era dincolo de acest spectacol – un aspect mai presus de personalitatea, corpul, emoţiile sau mintea sa. Acesta a fost cel mai mare cadou al handicapului său, o comoară rară pe care puţini o simt mai devreme de ultimele încarnări.

De obicei, astfel de accidente sunt alese ca un mijloc de evoluţie. Între vieţi, după examinarea numeroaselor opţiuni, între suflet şi aspectul sinelui care rămâne după moarte se ajunge la un acord asupra unui anumit plan. În această stare, nu avem frica şi împotrivirea la situaţiile de viaţă pe care le avem în timp ce suntem întrupaţi. Dincolo de moarte, ne dăm seama de frumuseţea şi perfecţiunea vieţii. Accidentele care nu fac parte din planul sufletului sunt rare, deoarece sufletul poate adesea să le anuleze sau să le minimizeze efectele. Folosindu-se de inconştientul şi de intuiţia noastră, sufletul nostru poate influenţa chiar şi alegerile minore, cum ar fi cât de rapid ne întoarcem, în ce direcţie ne ducem şi alte reacţii pe care le putem avea într-o situaţie critică. Aşadar, de obicei, nu este întâmplător că unii oameni evită dezastrele, în timp ce alţii nu o fac. Dar asta nu înseamnă că cei care sunt răniţi sau mor o merită. Rănirea sau moartea nu este o pedeapsă şi nici o recompensă. Pur şi simplu, se potriveşte sau nu se potriveşte cu planul omului în acel moment.

< Sus >

traducere de Răzvan A. Petre
27 iunie 2022