<  Cuprins "Ciclurile sufletului"


Ce câştigă sufletul de pe urma morţii

Capitolul 5 "Moartea şi procesul morţii", subcapitolul c) "Ce câştigă sufletul de pe urma morţii", din cartea dictată mediumului Gina Lake de către Spiritul lui Isus Cristos „CYCLES OF THE SOUL: Life, Death, and Beyond” (CICLURILE SUFLETULUI - Viaţa, moartea şi dincolo de ele). Mediumul Gina Lake citeşte mesajul în limba engleză, cu subtitrarea în româneşte (videoclipul este încorporat la sfârşitul acestui articol).

Jesus

Ce câştigă sufletul de pe urma morţii

«Salutări. Eu sunt cel pe care-l ştiţi ca Isus Cristos.

Fiecare moarte din şirul de vieţi care vi s-a dat vă ajută sufletul să evolueze. În nenumăratele voastre vieţi muriţi în moduri foarte diverse şi din fiecare moarte învăţaţi altceva. Viaţa este plină de lecţii şi unele dintre cele mai intense şi importante lecţii le primiţi în ultimele momente de viaţă sau în lunile premergătoare morţii, în cazul unei boli terminale.

Viaţa pare adesea nedreaptă şi dureroasă, iar morţile dificile sunt adesea resimţite ca nedrepte, dar ele sunt întotdeauna înţelepte din punctul de vedere al sufletului. Sufletul alege tipul de moarte pe care o vei avea, pentru că acea experienţă serveşte evoluţiei sale. Nu eşti niciodată pedepsit. Fiecare moarte prin care ai trecut a fost întotdeauna aleasă sau permisă de sufletul tău, considerându-se că evoluţia ta are ceva de câştigat din acea experienţă.

Însă depinde de tine, într-o anumită măsură, dacă şi cât de mult vei beneficia de pe urma acelei experienţe. Dar chiar şi cea mai încăpăţânată şi supărată persoană tot învaţă ceva care îi va schimba modul de a fi în vieţile următoare.

Aşa cum am spus de multe ori, nici nu ai cum să nu înveţi ceva din diversele tale experienţe, chiar dacă ţie sau celorlalţi vi se pare că nu înveţi sau că n-ai învăţat nimic. Reacţiile aparente la iminenţa morţii – cum ar fi furia, tristeţea, amărăciunea şi împotrivirea – sunt răspunsul ego-ului la situaţia respectivă şi nu reflectă cu exactitate efectul profund al acelei experienţe.

În ciuda furiei, tristeţii, amărăciunii sau împotrivirii, tot vei învăţa ceva. În timp ce aceste emoţii apar la suprafaţă, se petrec schimbări profunde la alte niveluri, adesea imperceptibile pentru muribund şi pentru cei care asistă la deces.

După momentul morţii, atunci când, în timpul bilanţului vieţii, fiinţa priveşte înapoi la acea experienţă, lecţia devine evidentă şi fiinţa poate simţi recunoştinţă chiar şi pentru acea experienţă.

Se investeşte o mare înţelepciune în proiectarea vieţii şi a experienţelor omului. Învăţarea face parte integrantă din viaţă în moduri pe care nu vi le puteţi imagina. De exemplu, atunci când se întâmplă ceva oribil, cum ar fi abuzul asupra copilului, acest lucru poate ajuta sufletul să-şi dezvolte compasiunea sau să-l conducă spre o profesie legată de vindecări sau una de sprijinire a copiilor, cum ar fi educaţia sau protecţia copilului. Multe misiuni de viaţă se bazează tocmai pe astfel de experienţe intense, care conduc interesul omului într-o anumită direcţie, adesea pentru mai multe vieţi consecutive.

Sufletele dobândesc înţelepciune şi îndemânare şi devin specialiste într-un domeniu prin asumarea unor scopuri similare de-a lungul unui şir de vieţi omeneşti.

De asemenea, o moarte dificilă determină adesea sufletul să urmărească o anumită misiune în vieţile următoare. De exemplu, cineva ar putea deveni medic sau asistent medical în viaţa următoare, pentru că tocmai moartea dificilă l-a inspirat să slujească în acest mod. Sau poate că cineva care a fost împuşcat mortal va deveni în viaţa următoare un susţinător al controlului armelor de foc sau al păcii.

Şi, desigur, morţile dificile echilibrează anumite slăbiciuni şi cultivă punctele forte. De exemplu, cineva care a murit din cauza unui act nesăbuit sau de bravadă va fi mult mai precaut în viaţa următoare. Sau cineva care a comis o crimă ar putea pierde în viaţa următoare pe cineva drag.

Vă rugăm să înţelegeţi, totuşi, că astfel de pierderi nu reprezintă niciodată o pedeapsă, ci sunt menite să-i ajute pe oameni să dobândească empatie şi să aprecieze valoarea vieţii. Şi vă rog să nu concluzionaţi că orice pierdere conţine o astfel de învăţătură. Există multe motive pentru pierderi, nu în ultimul rând faptul că ele sunt o parte naturală a vieţii.

Dar cele mai multe lecţii în preajma morţii sunt de factură spirituală. Când oamenii se confruntă cu pierderea lucrurilor care le dădeau identitate, ei descoperă cine sunt cu adevărat şi ce nu poate fi pierdut niciodată. Cine eşti tu, dacă nu mai eşti tânăr şi eficient? Cine eşti tu, când corpul tău încetează să mai funcţioneze? Ce mai există dincolo de corp? Mai eşti tot tu? De ce mai eşti în stare atunci?

Ceea ce mulţi descoperă pe măsură ce corpul îmbătrâneşte sau devine neputincios este că trupul şi aspectul are prea puţin de-a face cu cine sunt. Ei sunt în continuare aceiaşi în interior, au aceeaşi conştiinţă. Şi au în continuare aceeaşi personalitate şi aceleaşi tendinţe. Acestea îi fac să fie cine sunt şi unici.

Pentru cei care se identifică excesiv cu aspectul şi fizicul lor, îmbătrânirea şi neputinţele le dau nişte lecţii deosebit de importante. De fapt, toată lumea este profund identificată cu corpul şi trebuie să înţeleagă că nu trupul la oferă identitatea. Ei au un corp, dar nu sunt corpul. Ci sunt conştiinţa care foloseşte corpul. Sunt ceea ce există dincolo de corp.

Important este că ei sunt acela care poate iubi, râde şi simţi viaţa. Uneori, doar atâta mai poţi face. Şi atunci descoperi că a iubi, a râde şi a simţi este suficient, suficient pentru a te face fericit. Aceasta este una dintre cele mai profunde lecţii. Atunci când rămâi fără nimic, încă mai ai capacitatea de a iubi şi de a simţi şi chiar de a râde şi de a fi recunoscător pentru viaţa care ţi s-a dat. Ce surpriză!

Majoritatea oamenilor cred că au nevoie de foarte multe pentru a fi fericiţi şi cea mai minunată descoperire dintre toate este că, de fapt, au nevoie de atât de puţin. Ce eliberare să găseşti fericirea în simplul fapt de a exista şi în a iubi ceea ce iubeşti, care ar putea fi orice! Totul este demn de iubire.

Viaţa devine foarte preţioasă pentru mulţi la sfârşitul vieţii. Ei privesc viaţa cum n-au mai făcut-o niciodată. Privesc prin ochii Sinelui divin şi atunci totul este bun şi totul este preţios.

Garantat că acest lucru nu se întâmplă cu toţi, dar există acest potenţial – cu condiţia să nu te laşi prea angrenat în furie, frustrare, regret şi alte negativităţi, din cauză că continui să te consideri ca fiind sinele fals şi continui să doreşti aceleaşi lucruri pe care sinele fals le doreşte mereu. Este imposibil să fii fericit la sfârşitul vieţii dacă continui să doreşti lucrurile pe care ego-ul sau sinele fals şi le doreşte. Tocmai de aceea este moartea un catalizator spiritual atât de puternic.

Pentru a nu suferi prea mult la moarte, trebuie să renunţi o dată pentru totdeauna la dorinţele şi visele sinelui fals. Iar când o faci, atunci descoperi harul, iubirea, pacea şi recunoştinţa Sinelui divin. Aceasta este binecuvântarea pe care o poate aduce o boală terminală: a şti că moartea este iminentă îţi răpeşte viitorul. Iar când crezi că nu mai ai niciun viitor, la ce bun dorinţele şi visele tale?! Tot ceea ce ai este momentul prezent. O boală terminală, ca nimic altceva, te învaţă să fii în prezent, pentru că îţi distruge viitorul. Şi, odată cu viitorul, se duc şi visele şi dorinţele ca viaţa să fie într-un anumit fel.

Cu toate acestea, mulţi bolnavi în fază terminală se agaţă de viaţă, sperând în continuare la un viitor, în loc să-şi accepte viaţa aşa cum e şi să se cufunde în această experienţă de destrămare a corpului şi a identităţii lor, care este o experienţă extrem de preţioasă şi profundă.

Pentru unii, renunţarea la dorinţele şi visele falsului eu va fi imposibilă. Dar asta nu înseamnă că ar fi eşuat în faţa morţii sau că nu ar fi învăţat nimic, deoarece mai au o şansă de a vedea lucrurile altfel odată ce părăsesc corpul şi ghizii spirituali şi cei dragi de acolo le arată cum ar fi putut fi altfel viaţa şi moartea lor.

Din tărâmul de dincolo de moarte poţi privi înapoi la viaţa ta fără să te simţi rău sau să regreţi că viaţa sau moartea ta nu a decurs mai bine. Devine evident că nu s-a pierdut nimic, că nu s-a comis niciun rău, că scânteia ta divină este vie şi sănătoasă acolo, în viaţa de după moarte. După moarte, îţi simţi propria divinitate aşa cum poate n-ai fi putut pe când trăiai. În viaţa de apoi cunoşti perfect adevărul despre tine însuţi, aşa că trecerea în revistă a defectelor şi greşelilor din vieţile anterioare nu este dureroasă, ci iluminatorie. Ca şi cum ai viziona un film despre cineva care nu ştia cum e mai bine, eşti înconjurat de iertarea şi compasiunea celor care te ajută să înţelegi adevărul despre viaţa ta. Aşa că retrospectiva vieţii este, de fapt, făcută cu veselie.

Ar fi imposibil să enumăr toate lucrurile posibile pe care le învăţaţi din diferitele tipuri de decese, dar voi tot ce-mi stă în putinţă pentru a vă da o idee în acest sens.

Pe lângă faptul că învăţaţi că nu sunteţi corpul – lecţie pe care o boală terminală v-o predă cu măiestrie – moartea vă mai învaţă multe dintre lecţiile de bază pe care fiinţele umane trebuie să le stăpânească. Foarte important, moartea vă învaţă compasiunea şi empatia, ca urmare a suferinţei adesea implicate atât în moartea în sine, cât şi în anticiparea morţii. Ori de câte ori există o mare suferinţă, se învaţă şi compasiunea, fie că asta se vede sau nu. Trăirea dificultăţilor vă generează compasiunea pentru cei care trec prin aceleaşi dificultăţi. Aţi fost în pielea lor şi ştiţi cum este.

Diversele morţi constituie unele dintre cele mai intense experienţe pe care sufletul le va avea vreodată şi este important ca toată lumea să le aibă, pentru că sunt pline de recompense. La fel ca toate marile greutăţi ale vieţii, numeroasele voastre decese vă învaţă multe lucruri pe care nu le puteţi învăţa în alt mod. Ele vă dezvoltă caracterul, ceea ce înseamnă că vă dezvoltă spiritual.

Ce vreau să spun cu asta? În primul rând, moartea este o umilinţă, iar umilinţa este esenţială pentru creşterea spirituală. Ce este umilit? Ego-ul, desigur. Cea mai mare dorinţă a sa este să deţină controlul asupra vieţii, care este şi cea mai mare iluzie a sa, deoarece are prea puţin control asupra evenimentelor. La moarte, devine extrem de clar că nu deţineţi controlul asupra vieţii. Atunci când oamenii se confruntă cu realitatea că povestea lor este pe cale să se încheie, ei simt adesea un regret: “Asta a fost tot?!”. Îşi doresc ca povestea să continue sau să o poată rescrie, dar niciodată n-au putut dirija viaţa după cum şi-au dorit şi nici la moarte nu vor putea. Acest lucru este umilitor şi trebuie acceptat.

Chiar şi cei care au avut vieţi considerate foarte „reuşite” sunt adesea dezamăgiţi la sfârşitul vieţii, deoarece ego-ul se poate întotdeauna gândi că ar fi putut face, avea sau experimenta ceva mai mult. Pentru ego, nu este niciodată îndeajuns viaţa aşa cum este ea. Această dezamăgire în faţa morţii este, din păcate, foarte frecventă.

Dar dacă pricepi că această dezamăgire nu-i decât starea permanentă a ego-ului şi nicidecum o măsură a evaluării vieţi, atunci devine posibil să accepţi viaţa aşa cum este ea, ca şi moartea. La moarte, vezi clar ce este şi ce a fost viaţa ta. Orice poveste are un final. Este ceea ce este şi a fost ceea ce a fost, iar acest lucru trebuie acceptat.

Acceptarea este una dintre cele mai mari lecţii de viaţă, care nu este stăpânită decât în ultimele vieţi. Moartea te ajută să vezi că nu eşti stăpânul universului sau nemuritor. Eşti făcut din carne şi oase, ca oricine. Orice iluzii grandioase pe care le-ar fi putut avea ego-ul trebuie depuse la picioarele morţii. Este un final inevitabil al poveştii fiecăruia. Dar, în mod surprinzător, nu şi finalul fiinţei tale, după cum vei afla în curând.

Moartea, mai ales cea precedată de boală, este adesea un exerciţiu de răbdare, de toleranţă, de acceptare şi de trăire în necunoscut, când aştepţi şi te întrebi în fiecare zi care va fi rezultatul. De fapt, întotdeauna ai trăit în necunoscut, nu ai ştiut niciodată ce se va întâmpla. Dar în momentele critice te întrebi: „Asta a fost tot, se va sfârşi cu moartea mea, oare aşa voi muri?”.

Nu ştii şi trebuie să accepţi că nu ştii. Nu vei primi niciodată răspunsul la întrebarea „Când voi muri?” până când nu vei muri cu adevărat.

A trăi în necunoscut poate fi o provocare, mai ales atunci când eşti bolnav. „Oare mă voi însănătoşi? Dar dacă...? Ce se va întâmpla în continuare?”. La aceste întrebări ego-ul doreşte cu disperare un răspuns, pe care nu-l poate primi niciodată. Cu boala şi moartea, ego-ul şi-a găsit naşul. Este inhibat, frustrat, incapabil să continue ca de obicei.

Într-o boală gravă sau una terminală, ego-ul se confruntă cu cea mai mare provocare dintre toate, pe care o şi va pierde în cele din urmă. Ceea ce se iveşte, optimist vorbind, în locul ego-ului este puterea, curajul, pacea, perseverenţa, răbdarea şi compasiunea Sinelui divin. Boala gravă şi moartea sunt ocazii ca aceste calităţi să iasă la suprafaţă, ca Sinele divin să strălucească şi să se facă cunoscut şi exprimat.

Ce rămâne atunci când corpul nu mai poate funcţiona? Toate calităţile care alcătuiesc ce-i mai bun din tine: curajul, bunătatea, răbdarea, puterea, înţelepciunea, iubirea şi perseverenţa. Dacă eşti suficient de norocos ca ego-ul să dispară în timpul unei boli sau înainte de moarte, rămâi cu ceea ce eşti cu adevărat, care este magnific.

Vă mulţumesc pentru deschiderea faţă de acest mesaj. Sper că vă va ajuta să fiţi neînfricaţi în faţa oricărei crize şi a morţii. Eu sunt cu voi mereu.»

< Sus >

traducere de Răzvan A. Petre
29 mai 2022

Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=mXFMZT3vSXo

Traducerea de mai sus provine din varianta originală în engleză, publicată ca lectură audio în 6 februarie 2022.