<  Index mesaje de la Cristos


Dualitatea este creată de minte

Capitolul 2, "DUALITATEA", partea a doua, din cartea dictată Ginei Lake de către Spiritul lui Isus Cristos "In the World but Not of It: New Teachings from Jesus on Embodying the Divine" (Să fii în lume, dar nu de-al lumii: Noi învăţături de la Isus despre întruchiparea Divinului). Mediumul Gina Lake citeşte mesajul în limba engleză, cu subtitrarea în româneşte (videoclipul este încorporat şi la sfârşitul acestui articol). Traducerea de mai jos provine din varianta originală în engleză, publicată în 2 februarie 2019).

Notă: Paragrafele scrise cu litere albastre pe fond alb provin din cartea tipărită, dar ele lipsesc din lectura autoarei Gina Lake în video-ul ataşat.

R.P.

Jesus

 

Capitolul 2: DUALITATEA (partea a doua)

Dualitatea este creată de minte

« Dualitatea nu este adevărul, ci o iluzie. Non-dualitatea, sau Unimea, este adevărul. Dualitatea uman-divin din fiecare om există deoarece mintea şi ego-ul creează această dualitate, ca şi altele. Îţi creează senzaţia că ai fi separat de Unime şi că lucrurile ar fi separate, chiar dacă realitatea este numai Unime. Dar aceasta nu este o greşeală. Fără această iluzie, experienţa de a fi o fiinţă umană nu ar fi posibilă.

Mintea – creierul tău – împarte lumea formelor în fragmente: lucruri şi concepte. Acest lucru este util şi necesar pentru comunicare: Când doreşti ca cineva să dea mai departe farfuria cu unt, este util să existe un cuvânt pentru unt şi conceptul de a da mai departe. Totuşi, lucrurile nu sunt identice cu numele lor şi conceptele nu sunt deloc concrete. Deşi limbajul este un instrument comod, el este înşelător şi contribuie la perceperea greşită a vieţii.

Limbajul nu reprezintă foarte bine realitatea. Asta nu-i o problemă dacă nu te aştepţi s-o facă. Dar pentru minte, conceptele şi etichetele sunt reale, atât de reale, încât înlocuiesc realitatea cu una virtuală, o realitate mentală. Mai important, conceptele şi etichetele determină mintea să treacă cu vederea sau să respingă realitatea mai profundă. Conceptele şi limbajul îi ţin pe oameni la suprafaţa vieţii, crezând că viaţa este aşa cum le spune mintea lor, deşi adevărul este mult mai misterios şi de neînţeles.

Ego-ului nu îi plac chestiunile de neînţeles. Preferă să ştie şi nu-i place să nu ştie. Cunoaşterea îi dă ego-ului sentimentul că are un anumit control. Şi atunci, defineşte şi etichetează, totul în încercarea de a şti: „Ştiu ce este. Este un copac”. Şi gata. Nu-i nevoie să caute mai departe. Un copac este un copac.

Dar un copac nu este doar un copac, nu-i aşa? Cunoaşterea cuvântului “copac” nu este acelaşi lucru cu cunoaşterea unui copac. Un copac, şi orice altceva, este mult mai misterios decât eticheta care i-a fost dată sau orice ai putea spune despre el. Ce organism complex şi magnific este un copac! Cât de conectat şi interdependent este cu orice! Fără copaci, nu ar exista viaţă omenească pe Pământ.

Deci, oare un copac este cu adevărat doar un copac?! Cum să nu fie el însăşi viaţa sensibilă, dacă viaţa sensibilă este dependentă de el?! Deci, într-un sens, un copac face parte din corpul uman, nu e separat de acesta, deoarece corpul uman este dependent de el. Acelaşi lucru este valabil şi pentru aer şi pentru orice altceva de care depinde viaţa fiinţelor umane. Nu sunteţi separaţi sau independenţi deloc de restul creaţiei şi nimic altceva nu este. Întrucât totul este interdependent, am putea spune că totul face parte dintr-un singur corp, un Întreg, Totalitatea, Unicul.

Dar asta nu-i tot ce face mintea. Nu doar că etichetează şi clasifică şi, astfel, separă un lucru de altul. Mai face altceva care creează o dualitate suplimentară, adâncind separarea: Mintea evaluează. Ea separă lucrurile în bune şi rele, frumoase şi urâte, tinere şi bătrâne, grase şi subţiri, scurte şi înalte, mari şi mici, de dorit şi de nedorit, şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, mintea egotică aduce propria sa viziune asupra lucrurilor; spune o poveste. Lucrurile nu mai sunt doar lucruri. Un lucru sau o persoană devine atributul ce urmează după cuvântul desemnând lucrul sau persoana respectivă: ''Acel copac este ..." "Această persoană este..." "Eu sunt..." Or, asta-i deja o poveste.

Poate fi definit un lucru în cuvinte?! Poţi tu fi definit în cuvinte?! Orice ai spune despre ceva este obligatoriu inadecvat şi, ca rezultat, este, în esenţă, fals, deoarece laşi atât de multe pe din afară. Mai mult, este oare verbul „este” sau „sunt” vreodată adevărat în această lume a formelor în continuă schimbare, a interdependenţei şi a complexităţii nemăsurabile?! Există oare ceva atât de static şi de precis definit?! Această tentativă vanitoasă a ego-ului de a da definiţii vine din faptul că el nu suportă să nu ştie. Trebuie să poată spune ceva despre un lucru sau o persoană. Pe urmă, se poate relaxa în impresia că el cunoaşte acel lucru sau acea persoană, chiar şi dacă nu a aflat, de fapt, nimic în plus.

Această pretenţie de a şti este total necontrolată în starea egotică a conştiinţei. Când te uiţi la fluxul gândirii tale, vezi că este plin de jumătăţi de adevăruri, opinii personale şi încercări de a afla lucruri care nu pot fi cunoscute. Cât de utile pot fi aceste gânduri? Iată câteva exemple:

Probabil că el va întârzia.

Nu este foarte deşteaptă.

Nu va dura mult.

Va fi minunat.

Pot conta pe ea.

Mă îndoiesc că o poate face.

Nu mai suport.

Ea nu va mai rezista mult.

E leneş.

Sunt sigur.

Nu este nimic în neregulă cu aceste gânduri. Sunt genurile de gânduri pe care mintea egotică le generează la oricine. Doar că e bine să recunoaştem că nu sunt ceea ce se pretind a fi – cunoştiinţe solide şi adevăruri utile. Până una-alta, viaţa rămâne imprevizibilă. Nu este niciodată aceeaşi, şi nici tu, nici altcineva nu sunteţi aceiaşi. Cine ştie ce vei face? Cine ştie ce va face altcineva? Cine ştie cum este cineva? Cine ştie ce va aduce momentul următor? Chiar că nu ai prea multe certitudini. De asta poţi fi sigur.

Când intri în Prezenţă, ştii că nu ştii, iar asta nu te deranjează deloc. Chiar îţi place să nu ştii, la fel cum îţi place să nu ştii cum se va termina un roman. Neştiind ce se va întâmpla în continuare, viaţa devine interesantă şi palpitantă.

Ego-ul alungă, de fapt, distracţia din viaţă, pretinzând că el ştie. Apoi încearcă să aducă distracţia înapoi mâncând, bând, cumpărând şi făcând alte lucruri plăcute ego-ului, care produc numai o plăcere trecătoare, nu fericirea reală. Ironia este că această fericire este mult mai disponibilă decât pricepe ego-ul. Doar că trebuie să nu mai percepi lumea aşa cum o face ego-ul şi cum sugerează limbajul.

Mintea egotică perturbă fericirea prin crearea de dualităţi iluzorii, de genul bine / rău, îmi place / nu-mi place, vreau / nu vreau şi mai bine decât / mai puţin decât. Etichetele, prin ele însele, adesea chiar creează experienţa descrisă. De exemplu, dacă spui „Nu-mi place îngheţata cu vanilie”, ego-ul tău se decide să nu-i placă îngheţata cu vanilie, căci altfel, se va dovedi că a greşit spunând-o, lucru care îi displace chiar mai mult decât îngheţata cu vanilie. Drept urmare, experienţa ta cu îngheţata de vanilie va fi influenţată de convingerea că nu-ţi place. Deoarece ego-ul investeşte energie în susţinerea opiniilor şi credinţelor sale, va căuta ca experienţele să-i îndeplinească aşteptările. În acest fel, credinţele sinelui fals devin adesea profeţii care se autoîmplinesc.

Ego-ului îi plac dualităţile, pentru că îi place să ia atitudine, orice atitudine. Pentru ego este important să ia poziţie, nu neapărat o anumită poziţie, deoarece luarea unei poziţii îi conferă ego-ului o identitate. Identităţile sunt create prin luarea unei atitudini: „Sunt republican”. “Sunt împotriva consumului de carne.” „Nu-mi plac roşcatele.” “Cred în trezitul devreme.” Când iei o poziţie, te simţi ca fiind cineva, ca o persoană. Şi aceasta este definiţia ego-ului, a sinelui fals: Toate ideile care te fac să te simţi ca un sine separat, care te fac să te simţi special, toate ideile care se travestesc ca persoana ta.

Nu e nimic în neregulă să te simţi o persoană. Eşti menit să fii un individ în această lume. De fapt, ţi s-a dat o programare care te face să-ţi placă anumite lucruri şi nu altele, să te comporţi în anumite moduri şi nu în altele şi să fii îndemnat să faci anumite lucruri şi nu altele. Ca parte a programării, ţi s-a dat o personalitate cu anumite înclinaţii, impulsuri şi preferinţe. Personalitatea este menită să îţi influenţeze alegerile şi comportamentul şi să fie un vehicul pentru sinele tău divin, deşi, mult mai frecvent, este un vehicul pentru ego. Dar este bine să recunoşti că această programare nu este cine eşti tu cu adevărat, ci, mai degrabă, un costum pe care l-ai îmbrăcat ca să joci personajul pentru care ai venit pe Pământ ca să-l joci.

Preferinţele personale sunt o problemă doar atunci când sunt întreţinute atât de rigid de către ego, încât te împiedică să fii în Prezenţă. Acest lucru se întâmplă dacă nu eşti dispus să fii flexibil, dacă pretinzi ca preferinţele să fie îndeplinite atunci când fluxul vieţii nu le permite să se îndeplinescă. Dacă, de exemplu, viaţa îţi oferă îngheţată de vanilie şi nu de ciocolată, cel mai bine este să spui “Da” şi să te bucuri de ea sau „Nu, mulţumesc” şi să fii fericit şi cu asta. Să suferi că n-ai îngheţată de ciocolată înseamnă să crezi în gândul „Nu-mi place îngheţata de vanilie” sau „Ar trebui să aibă îngheţată de ciocolată” sau „Nu le-a păsat destul de mine ca să pună ciocolată” sau alte gânduri similare. Sinele divin merge cu fluxul: „Ce aventură – îngheţată de vanilie, ca variaţie!”

Deoarece ego-ul este foarte implicat şi ataşat de preferinţele sale, vrea ca acestea să fie îndeplinite. Cazul contrar este o provocare pentru identitatea ego-ului: „Eu nu voi mânca îngheţată de vanilie!” Problema nu este cu adevărat aroma îngheţatei, ci o chestiune de identitate personală, de cine sunt eu.

Acest lucru este valabil şi pentru alte dualităţi. Şi dualitatea bun / rău este tot o chestiune de identitate pentru ego. Deoarece ego-ul simte, în general, că cei care sunt asemănători cu el sunt buni şi cei care sunt diferiţi sunt răi, devine foarte important a şti cum sunt sau nu sunt eu. Aşa stabileşte ego-ul cum se va raporta la toţi ceilalţi. Şi, desigur, tot ceea ce se consideră a fi bun este de dorit şi de dobândit, iar tot ceea ce se consideră a fi rău trebuie evitat.

Asta îi dă ego-ului un plan de joc simplu. Este important pentru ego să-l păstreze simplu, deoarece el nu se pricepe la complexitate. Dualitatea bine / rău este cam tot ce poate el mânui. Deci, ego-ul întâi clasifică şi apoi ştie ce să facă: Urmează binele şi evită răul. Ego-ului îi plac reţetele simple, iar dualităţile îi oferă o reţetă simplă pentru a trăi. Ego-ul este un aspect foarte primitiv al fiinţei umane. Nu prea ai dori să-ţi conducă el viaţa. Şi totuşi, tocmai el conduce viaţa majorităţii oamenilor, deoarece îşi lasă gândurile să-i îndrume în viaţă.

Când nu mai consideri ceva bun sau rău, ori că îţi place sau nu îţi place, se întâmplă ceva foarte interesant: îţi pierzi viitorul! Când îmbrăţişezi orice ar fi, fără să judeci, nu mai este nevoie să cauţi fericirea ta în viitor. Eşti deja fericit şi nu mai trebuie adăugat nimic, la un moment dat, pentru a fi fericit. Când eşti în Prezenţă, nu ai nevoie de un viitor, care, oricum, este doar o idee. Viitorul este doar fantezia ego-ului despre cum va fi el, în sfârşit, fericit într-o bună zi.

Când te identifici din nou cu ego-ul, viitorul revine. Ego-ul are nevoie de viitor, deoarece, prin ideea viitorului mai bun, ego-ul justifică de ce respinge momentul prezent. Ego-ul face acest lucru pentru a te ţine afară din Prezenţă şi a se menţine el la comandă.»

< Sus >

traducere de Răzvan A. Petre
19 septembrie 2020

Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=dlJHm-Lljz0