<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


CRITICA NONDUALITĂŢII PURE

eseu de Răzvan-Alexandru Petre

    Capitole:

Maharishi vs Mahaluci
    Rezolvarea disonanţei cognitive
    Spiritualitatea duală
    Spiritualitatea cu multe faţete
    Nondualitate vs Spiritualism
Cum să ai succes în spiritualitate
    Puterea spiritului şi libertatea omului
    La ce e bună spiritualitatea?
Mintea unificată
    Spirit şi minte
Mai uşor cu nondualitatea!
    Psihologia unificării


«Păstrează în inimă simțul nondualității, dar nu-l exprima niciodată în acțiune.» (Ramana Maharishi)

În ultimii ani, în ţara noastră a luat amploare curentul spiritualităţii non-duale (advaita). Această doctrină de înalt nivel are câteva clişee de vorbire şi gândire ce se pot dovedi periculoase la un moment dat.

În „Critica raţiunii pure”, filosoful Immanuel Kant a criticat folosirea în chestiunile transcendentale a raţiunii lipsite de intuiţie. Deci, adjectivul „pură” asociat raţiunii are, la Kant, o valenţă negativă, referindu-se la ingerinţa nepermisă a gândirii (ca fenomen) în chestiunea supersubtilă numită de Kant noumen. Nondualitatea e acelaşi lucru cu noumenul – esenţă indescriptibilă. De aici pornim critica conceptualizării nondualităţii şi a pleiadei de erori ce însoţeşte gândul...

«Realitatea nu este nici creştină, nici hindusă, nici ebraică, nici advaita vedantină, nici budistă. Nu este nici dualistă, nici non-dualistă, nici spirituală, nici nonspirituală. Când percepem din perspectiva conştiinţei nedivizate, vedem sacrul în fiecare expresie a vieţii. De aceea, trebuie să lăsăm deoparte toată colecţia de gânduri condiţionate şi să ne lăsăm conduşi de firul interior al tăcerii şi conştiinţei intuitive către acel loc sacru unde mergem nu o dată, ci mereu.» (Adyashanti Facebook)

< Sus >

MAHARISHI vs MAHALUCI

Voi începe cu un subiect de scandal, mult gustat de tot românul, dar de un nivel mai elevat.

Recent, dintre maeştri non-dualişti din ţara noastră s-a ridicat unul care îi contestă pe toţi ceilalţi, ba chiar şi pe celebrii maeştri internaţionali Mooji, Papaji, Eckhart Tolle sau Jiddu Krishnamurti.

Ce susţine acest maestru M.? El susţine ferm că, pentru a-şi putea stăpâni total mintea, omul trebuie întâi să îşi întărească ego-ul, ca să fie capabil să suţină acest efort. Nu doar că spune, dar el şi demonstrează că îşi poate face mintea să tacă la voinţă, care stare de tăcere, spune el, îi aduce fericire şi accesul la stări tot mai profunde de conştiinţă, culminând cu atingerea Absolutului Conştiinţei – Mauna Samadhi. Frumos, nu?!

Afirmaţiile sale sunt întărite de doi tineri discipoli, care încă de la prima întâlnire cu acest maestru, au simţit că mintea le-a tăcut, nu le mai venea niciun gând (aşa cum se simţeau oamenii în preajma marelui maestru Ramana Maharishi).  Ba chiar, unul dintre ei a început să aibă o vedere panoramică, un nou mod mai profund de a vedea lumea înconjurătoare – adică, o percepţie paranormală.

Maestrul M. se crede superiori celorlalţi „falşi” maeştri pentru că el caută Absolutul cu o imensă aspiraţie, cu enormă muncă, cu orice risc. Are carismă personală şi, spre deosebire de cei pe care îi numeşte „impostori”, oferă ceva palpabil, o cale simplă cu etape clare (un fel de raja-yoga). Suficient ca să-i atragă pe simplii curioşi sau aspiranţii sinceri. În opinia sa, nu poate exista intelect fără ego. Poţi doar transcende intelectul, folosindu-te apoi de el, cu ego cu tot, dar ţinut total sub control. În cazul eliberatului, ego-ul nu moare, ci doar e „pus la odihnă”.

Iată o dispută spirituală cu o miză foarte mare, aproape un război ideologic... Care introduce o disonanţă cognitivă în mintea celor interesaţi de spiritualitatea nonduală: Oare chiar este nevoie de amplificarea ego-ului înainte ca el să se topească de la sine în stările de conştiinţă superioare, datorită eliminării gândurilor parazite?! Dacă este adevărat că, atunci când mintea tace, apare Dumnezeu – de ce învăţătorii advaita nu ne dau o metodă să ne facem mintea să tacă, cum se procedează în raja-yoga?! Ba chiar unii învăţători spun că e de ajuns să cunoşti teoria nonduală şi mai mult nu poţi face, că nu poţi forţa intrarea în Absolut... Ce dilemă adâncă!

Şi astfel s-a ajuns la două moduri total diferite de abordare a spiritualităţii:

1 – Amplificarea ego-ului pentru reducerea minţii la tăcere şi, astfel, crearea condiţiilor pentru manifestarea lui Dumnezeu?!

2 – Sau diminuarea ego-ului pentru a permite manifestarea lui Dumnezeu prin chiar această minte gălăgioasă?!

< Sus >

REZOLVAREA DISONANŢEI COGNITIVE

Punctul meu de vedere este că ego-ul nostru este suficient de puternic ca să nu mai trebuiască a fi întărit şi mai mult. Dimpotrivă, trebuie să facem toate eforturile pentru a-l scădea, a-l îmblânzi. E adevărat, copiii au nevoie să îşi dezvolte ego-ul şi de aceea ei nu trebuie introduşi în teoria non-duală şi, în general, în chestiunile spirituale prea subtile. Dar noi nu mai suntem copii. Mă refer aici la cei preocupaţi sincer de spiritualitate, care nu se îndoiesc de existenţa Divinităţii - aceştia au un ego matur.

Privind la M. şi discipolii săi, este evident că au un ego agresiv, care nu suportă contrazicere. Era şi de aşteptat, căci dacă (conform practicii lor) ego-ul se dizolvă natural numai în stările înalte de conştiinţă, atunci când revine la viaţa obişnuită, ego-ul (cel doar „pus la odihnă”) retrezeşte vechile obişnuinţe. Nici vorbă că s-ar subordona Conştiinţei superioare! Ego-ul este, prin natura lui, mai puternic decât influxurile subtile ale Conştiinţei – cu atât mai mult cu cât l-am întărit suplimentar, voluntar. A devenit un gigantic ego spiritual.

Spiritualitatea are ca scop tocmai diminuarea agresivităţii din oameni, în primul rând. Când spiritualitatea însăşi este agresivă se numeşte fanatism religios şi nu mai este un prilej de înălţare, ci de decădere spirituală.

Privind cu luciditate respectiva învăţătură şi practică spirituală, ne dăm seama că ascunde o subtilă păcăleală. Sigur că este minunat să îţi controlezi desăvârşit mintea, dacă poţi! Şi fachirii o fac, strălucit! Dar, indiferent de stările speciale pe care le trăieşti sau de capacităţile paranormale care ţi se trezesc, asta nu poate justifica întărirea ego-ului. Acest fapt va anula toate celelalte realizări. Ba chiar le va transforma în opusul lor - din beneficii, în obstacole. Asupra acestui pericol ne atrag atenţia toate tradiţiile spirituale. Tocmai de aceea, se recomandă urmarea unei linii şi subordonarea spirituală în faţa autorităţii unui maestru recunoscut. El cunoaşte pericolele şi te redresează la momentul critic, când erai gata să cazi de pe culmile succesului.

«Poţi imita aproape toate schimbările în stările de conştiinţă care apar ca un efect al Realizării Sinelui, fără a avea şi Realizarea. De fapt, multe tehnici spirituale sunt modalităţi de a simula efectele plăcute ale unei stări de profundă trezire prin modificarea voluntară a stării tale de conştiinţă.» (Adyashanti Facebook)

Maestrul Adyashanti acordă minţii nişte puteri demiurgice negative, ce pot crea confuzii dramatice. Tradiţia creştină adaugă şi ea: uneori, viziunile şi stările pot veni de la Diavolul, căci Prinţul Întunericului se poate îmbrăca în lumină ca să ne orbească discernământul...

< Sus >

SPIRITUALITATEA DUALĂ

Spiritualitatea are două laturi, cel puţin. Prima este atingerea supra-conştientului, prin practici spirituale. A doua este explorarea sub-conştientului, prin practici psihologice, de introspecţie. Unii cred că, dacă se ocupă de spiritualitatea non-duală, nu trebuie să se mai preocupe de latura a doua, mai „murdară”. Eroare! O greşeală care i-a costat enorm pe mulţi aspiranţi la desăvârşire. Mai devreme sau mai târziu, ego-ul sau umbra subconştientului le va juca nişte feste cumplite, făcându-i să cadă dureros de pe înălţimile spirituale unde au ajuns cu mult efort şi dăruire. Ar fi păcat!

În Occident, psihiatrul John Welwood, pionier al psihologiei transpersonale şi practicant al meditaţiei budiste, a lansat o „psihologie integrală”, care abordează simultan 3 domenii distincte:

1 - Accederea la dimensiunea suprapersonală, prin meditaţie contemplativă.

2 - Pe măsură ce conştiinţa se expansionează dincolo de graniţele personale, acest fapt scoate deseori la suprafaţă tipare nocive emoţionale şi mentale subconştiente vechi, care se manifestă adesea cu o forţă impetuoasă. Este esenţial să le demolezi, prin autocunoaştere şi sinceritate. Nerezolvarea problemelor psihologice provoacă distorsiuni în dezvoltarea spirituală, cum se pot vedea, din păcate, chiar şi la unii lideri de comunităţi religioase sau maeştri spirituali.

3 - Practica spirituală induce deseori o anumită detaşare de relaţiile interpersonale (fie izolare, fie indiferenţă, fie complexe de superioritate etc). Pentru că relaţiile noastre cu ceilalţi constituie testul suprem al dezvoltării spirituale, trebuie să devenim conştienţi de ele, optimizându-le cu înţelepciune.

(Din articolul meu SUFLETUL şi SINELE  - cea mai frumoasă poveste de iubire din lume)

< Sus >

SPIRITUALITATEA CU MULTE FAŢETE

Mooji, într-un video, este întrebat de un aspirant ce să facă dacă nu îşi poate linişti mintea. Iar maestrul le cere discipolilor din sală să ridice mâna cei care au mintea plină de gânduri, dar simultan simt o stare de fericire lăuntrică permanentă. Mai multe mâini s-au ridicat, justificând astfel tacit că nu este nevoie de controlarea minţii pentru a simţi fericirea Sinelui. Sunt două chestiuni separate. Controlul perfect al minţii poate fi realizat numai de raja-yoghini, adică doar o elită. În schimb, fericirea de a intui Sinele este accesibilă oricui.

«Practica meditaţiei ne arată destul de repede că noi nu suntem autorii celor mai multe dintre gânduri; noi doar le primim. Dacă pricepi asta, vei simţi o mare uşurare. O trezire spirituală este momentul când percepţia nu îţi mai este modelată şi distorsionată de gând.» (Adyashanti Facebook)

Aici atingem şi o altă chestiune interesantă, anume că spiritualitatea are nenumărate faţete, iar fiecare om are propria sa expresie spirituală, diferită de a altuia. De pildă, Mircea Eliade ar fi putut rămâne toată viaţa un ascet contemplativ în peşterile din Himalaya. Dar nu pentru asta se nascuse. Îndemnat de propriul Spirit, s-a întors la civilizaţie, unde a dat omenirii o perspectivă erudită asupra religiei, de mare calibru intelectual si spiritual.

Tot aşa, fiecare om are propria misiune, dorită de Spiritul său în acord cu nevoile de evoluţie ale Acestuia. Este incorect şi absurd să pretinzi de la toţi oamenii să urmeze o cale spirituală, ba mai mult, să fie obligatoriu una şi aceeaşi.

< Sus >

NONDUALITATE vs SPIRITUALISM

Să revenim la disputa cu care am început. Dintr-o dată, serenul peisaj spiritual non-dual s-a transformat într-un câmp de bătălie. Afirmaţiile maestrului M. contrazic toată tradiţia. Dacă el are dreptate, ea trebuie aruncată la gunoiul istoriei. Care ar fi reacţia celorlalţi maeştri de neo-advaita (nondualitate) la această blasfemie?

Deci, tabăra revoluţionară spune că primul pas este păstrarea necontenită a vigilenţei perfecte a simţurilor fizice în PREZENT, ceea ce rezultă în golirea minţii de gândirea compulsivă, nemaiplecarea în memorie sau imaginaţie, iar ulterior, umplerea ei de inspiraţie divină. La care, maeştrii "de modă veche" ar putea răspunde că lumea fizică este o ILUZIE plină de limitări, faţă de care, odată ce ai cunoscut Nelimitarea, nu mai ai niciun interes.

«Liniștea este expresia păcii, a armoniei, a perfecțiunii, și ea oferă cel mai bune condiții pentru activitatea fizică și spirituală. „Învățați să faceți liniște în voi” ne sfătuiesc înțelepții. Dar liniștea singură nu aduce mare lucru; în viața spirituală, ea nu poate constitui un scop în sine, adevărata sa funcție este de a permite elanul gândului, al imaginației creative.

De fiecare dată când vă este dat să trăiți niște clipe de adevărată liniște, acasă sau în natură, străduiți-vă să creați cu ajutorul gândului ceva pur, călduros, luminos, puternic. În ziua în care veți reuși să faceți să vibreze atmosfera din jurul vostru, toți cei care vă vor vizita sau vor trece prin acele locuri vor primi un impuls spre bine. Nu vă folosește la nimc dacă vă mulțumiți să rămâneți imobili. Chiar în imobilitate și liniște, trebuie să învățați să deveniți vii și creatori.» (Omraam Mikhaël Aïvanhov)

Dacă realitatea va valida una din tabere şi o va invalida pe cealaltă, acest lucru ar arăta că trăim într-o lume duală, nu-i aşa? Doar naivii cred că, vorbind despre nondualitate, ai şi ieşit din dualitate.

Dar dacă realitatea le va valida pe ambele, atunci ne vom apropia de conceptul de unitate în diversitate şi vom înţelege ce spunea marele mistic Sri Ramakrishna, după ce a experimentat personal mai multe religii: «Toate religiile sunt căi către acelaşi Ţel ultim; din acelaşi aur, sunt create diverse bijuterii.». Totuşi, asta nu va conveni niciuneia dintre taberele amintite, căci s-au înşelat cu privire la preopinenţi, deci nu au fost inspiraţi de Conştiinţa Absolută, ci de propria minte egotică şi de adevăruri relative.

Oricum o dau, tot cu capul spart vor ieşi – de ce? pentru că ei susţin că se ocupă de „nondualitate”. Adică dreptatea lor este „absolută”. Dacă ar fi susţinut că se ocupă de înţelepciune, ar fi fost mai protejaţi de ridicol. Înţelepciunea nu este atât de radicală, acceptă perspective diferite şi faptul că înţelepciunea însăşi este relativă faţă de un nivel superior... E uşor să filosofezi non-dual, să te dai mare că eşti superior creştinilor sau spiritiştilor sau reikiştilor etc – toţi aceştia fiind nişte „dualişti”. Dar, concret, nici tu nu ai ieşit din dualitate şi nici n-ai cum, atâta timp cât eşti o fiinţă supusă evoluţiei. Iar acest conflict ideologic este dovada că te-ai înşelat pe undeva.

Disputa nu este nouă. Într-o altă formă, ea a apărut şi între Ganapati Muni şi Ramana Maharishi. Ganapati Muni era un spiritualist cu puteri paranormale, care cunoştea lumea invizibilă prin trăirile proprii. El avea o mare prestanţă printre erudiţii indieni şi l-a scos pe Ramana Maharishi din anonimat, proclamându-l un mare Învăţător al lumii. O perioadă, cei doi au fost buni prieteni. Dar Ramana nu voia să adere la crezurile celebrului său prieten spiritual. Ramana nu era interesat de siddhis (puteri paranormale, chakre, kundalini etc.) şi nici de lumile invizibile (astral, spirite, proiecţii etc.), ceea ce îl contraria pe Ganapati. Cei doi au avut nenumărate dispute ideologice, până când s-au despărţit definitiv.

«Kundalini şi chakrele sunt reale doar pentru aceia care încep calea Yoga; dar pentru cel care practică investigaţia interioară, ele nu există.» (Ramana Maharshi).

Şi astăzi vedem pe glob aceeaşi disociere între şcolile spiritualiste şi cele nondualiste. Nondualitatea simplifică foarte mult realitatea, pe când spiritualismul propune multiple perspective, uneori contradictorii şi bulversante. Pe de altă parte, nondualitatea oferă o viziune foarte înaltă, pe care puţini o pot avea, dar excesiv de mulţi o îmbrăţişează, neputând să o integreze în viaţa de zi cu zi.

În cele din urmă, iată că această confuzie a apărut şi în peisajul spiritual românesc, care se pare că a ajuns la o anume maturitate. Ca soluţie, Divinitatea l-a împins în public pe misticul Marius Ghidel pentru a clarifica lucrurile. Marius este un adevărat înţelept – modest, luminos, inspirat – de care se lipesc nenumăraţi oameni cu preocupări spirituale. El nu se proclamă maestru, nu a căutat intenţionat acele experienţe fascinante povestite de el, nu ne învaţă o metodă anume de dobândit percepţii supranaturale şi nu foloseşte şabloanele din „nondualitate”. Dar mereu vorbeşte despre Divinitate, cu vorbe pe înţelesul oricui. El este modelul inspirator pe care ni l-a trimis Dumnezeu să unifice cele două perspective. Şi să ne convingă de faptul că atunci când ne micşorăm ego-ul, ni se diminuează automat suferinţa în situaţiile neplăcute.

< Sus >

CUM SĂ AI SUCCES ÎN SPIRITUALITATE

«Multe tehnici de meditaţie, când le analizezi atent, sunt mijloace de control. Atâta timp cât mintea ne controlează şi ne ghidează experienţa, este improbabil să ne conducă către o stare naturală. O stare naturală este aceea în care nu suntem controlaţi de minte. Când mintea este folosită pentru control şi manipulare, te poate conduce în diferite stări de conştiinţă: ai putea învăţa cum să-ţi linişteşti mintea sau să dobândeşti puteri psihice. Poţi face multe lucruri printr-un stil de meditaţie care este, în esenţă, orientat spre tehnică sau manipulare. Dar ce nu poţi face este să găseşti propriul tău fel de A FI natural şi spontan.» (Adyashanti Facebook)

Nu există nicio metodă de a intra în non-dualitate, pentru că este privilegiul Graţiei Divine. Doar dacă Ea te invită ca musafir, poţi să-I faci o scurtă vizită. Este o onoare şi un motiv ulterior de aspiraţie spre perfecţiune. Nu poţi rămâne Acolo permanent.

Dar ai putea să evoluezi pe planurile intermediare, să îţi unifici mintea, să „cucereşti lumea lui Vishnu” (vezi poezia lui Shankara). Toate acestea înseamnă foarte mult. Dar ca să atingi Absolutul nu există nicio cale trasată. Este un salt în vid.


Conform neo-Advaita, nu poţi forţa intrarea în Absolut prin nicio metodă

Unificarea minţii (vezi mai jos) este o mare realizare şi o apropiere de Dumnezeu, pe care poţi începe să-L întrevezi şi să-L iubeşti arzător. Dar atâta vreme cât trăieşti în Minte, să nu spui că eşti „non-dual”, frate! Eşti tot un biet om...

Poţi primi graţia trăirii non-duale pentru o perioadă de timp, de câteva zile sau luni, în care simţi realmente că tot ce vezi este Dumnezeu. Aşa a păţit Vivekananda sau Papaji sau Nisargadatta şi mulţi alţii. Nu vei rămâne în această stare, dar n-o vei uita niciodată. Te vei hrăni toată viaţa din ea.

La ce foloseşte această viziune? La înţelepciunea ta şi a celor pe care îi vei influenţa tu. La nimic altceva, nu o vei putea eterniza, fiindcă tu însuţi eşti muritor. Non-dualitatea este eternitatea. La ea aspiră Spiritul din tine, care va putea s-o atingă numai în măsura în care tu, ca om, îi faci pe plac Lui, îi respecţi dorinţele. Iar pentru asta, nu e nevoie să trăieşti stări de transă. Nu! Tu doar să-ţi îndeplineşti misiunile trasate de El în această încarnare. Non-dualitatea, Absolutul este ţelul suprem al Spiritului tău!

Uneori, ai capacităţi paranormale şi ai viziuni mistice, alteori eşti total insensibil şi chiar ateu. Tot un om eşti, şi aşa te-a vrut să fii Spiritul tău divin. Nu-ţi forţa norocul, nu te crede mai mult sau mai puţin decât eşti: un instrument perfect şi minunat alcătuit! Visele tale de mărire nu contează câtuşi de puţin...

„CUM SĂ AI SUCCES IN SPIRITUALITATE” (?) - desigur, acest titlu este o capcană şi o minciună. Nu există niciun fel de „succes” în spiritualitate. Când crezi că ai succes, înseamnă că spiritualitatea ta este un mare eşec. Cam asta spune Adyashanti. Pentru că, dacă trăieşti un Insight, o trezire, o experienţă interioară spectaculoasă, o abilitate paranormală, şi strigi că „Asta e!” mărirea spirituală pe care o aştepţi de mult timp – eşti deja pe marginea prăpastiei. Rişti ca ego-ul tău să se umfle atât de mult în direcţia „spirituală”, încât nu vei mai progresa deloc, ba dimpotrivă. Cum spune Mooji, eliberarea nu este PENTRU ego, ci DE ego.

Să luăm cel mai „de succes” exemplu spiritual: Isus din Nazaret. Când a avut el cel mai mare succes? Când făcea miracole? NU. Când s-a lăsat crucificat! Cum asta?! Pare absurd. Doar pare. Când s-a lăsat batjocorit, chinuit şi omorât, el a respectat voinţa lui Dumnezeu. Şi-a putut părăsi chiar şi firescul instinct de supravieţuire, ca semn distinctiv al abandonării ego-ului. Pilda este că nu poţi avea un real succes spiritual dacă te opui vrerii Spiritului tău. Miracolele făptuite de Isus, spune chiar El, le-au făcut şi alţii, ba unele şi mai grozave. Înseamnă că aceia au avut mai mult succes?! NU. Pentru altceva a rămas Isus în istorie, pentru ceea ce nici astăzi nu este înţeles sau acceptat de mulţi. Pentru renunţarea la ego, la vrerea personală dacă ea contravine Vrerii Divine, chiar cu preţul suprem al vieţii.

Iată cuvintele lui Isus despre renunţarea la ego: «Dacă ochiul tău te face să păcătuieşti, mai de folos este să-ţi scoţi ochiul şi să-l arunci; căci este mai bine pentru Tine să piară unul din organele exterioare, dar să trăieşti în Împărăţia Divină interioară.» (Matei 5:29, Marcu 9:47)

< Sus >

PUTEREA SPIRITULUI ŞI LIBERTATEA OMULUI

Dobândirea unei capacităţi extrasenzoriale, ACEEAŞI, poate fi o încurajare pentru unul, dar o ispită mortală pentru altul. În spiritualitate, lucrurile sunt alunecoase şi respectă altă logică decât cea liniară. Cel mai mare „succes” ar fi să ajungi la capătul vieţii fără mari păcate ori greşeli – adică deturnări de la cursul dorit de Spirit sau nesocotirea deciziilor Sale în momentele critice.

Închipuie-ţi pentru o clipă că priveşti lucrurile din poziţia Spiritului tău. El este spiritualitatea pură, este toată spiritualitatea. Ceea ce faci tu, ca om „spiritual”, este o încercare de a te pune în rezonanţă cu impulsurile venite de la El. Dar viaţa materială este atât de diferită de cea invizibilă, încât Spiritul nu are prea mari speranţe de la omuleţul în care s-a încarnat. Îl vede cât este de limitat, de amărât, de prost, de necăjit, de strâns din toate părţile, încât, dacă reuşeşte să ducă la capăt o simplă rugăciune, pare a fi o mare victorie... Să ducă o viaţă morală, deja este un miracol, într-o lume în degringoladă.

«În această încarnare, o ființă nu poate schimba mare lucru în sine, prin urmare nici în destinul ei. Actuala sa materie psihică rezistă, și atât timp cât ea nu este uzată, ea nu poate fi înlocuită. Fiecare posedă, însă, mari posibilități de ameliorare pentru următoarea încarnare, dacă dorește și lucrează în acest sens.

De ce unii au o existență atât de jalnică? Fiindcă ei nu au știut, în încarnarea lor precedentă, ce trebuiau să ceară, asupra căror lucruri să lucreze ca să fie în această viață mai bogați în înzestrări și virtuți. Iar acum, dacă vor continua să nesocotească toate acestea, următoarea încarnare va fi deopotrivă dificilă sau chiar mai rea. Cei care cunosc însă legile destinului se străduiesc de astăzi să-și dorească cele mai bune lucruri pentru următoarea încarnare și să trăiască în armonie cu aceste dorințe. Tot ceea ce ei au început să creeze astfel, în sufletul lor, se cristalizează, încet-încet, iar când ei vor reveni, lucrarea lor interioară va fi ușurată.» (Omraam Mikhaël Aïvanhov)

Poţi privi şi invers: Spiritul este o fiinţă minusculă şi simplă, pusă la cârma unui complex energetic, care este omul. E ca şi cum ai vrea să controlezi un uragan – foarte dificil, chiar şi pentru o fiinţă avansată precum Spiritul.

Omul nu este Spirit, ci o fiinţă esenţial diferită. Acesta a fost scopul cu care a fost creat, să difere de Spiritul care îl animă. Lumea pământească este fundamental diferită de lumea spirituală. Dumnezeu vrea să exploreze posibilităţile nesfârşite ale acestei lumi materiale prin intermediul fiinţelor umane create special în acest scop. Nu toată omenirea trebuie să se ilumineze sau să-şi dorească a părăsi această lume a iluziilor. Încă mai sunt multe experienţe de trăit care să îmbogăţească Dumnezeirea cu informaţii despre acest tărâm al materiei.

Dumnezeu vrea ca omul, această nouă fiinţă, să trăiască în stilul său propriu, dar în aşa fel ca să se armonizeze cu stilul Spiritului. Dacă Spiritul este imatur, nici omul nu va fi un mare înţelept – nu prea are cum. Dar dacă Spiritul este superior, măcar atunci omul să dovedească înţelepciune.

Omul urmează „poruncile” propriului Spirit simţindu-se, uneori, fără posibilităţi de alegere, ca „luat pe făraş” de cursul evenimentelor. Chiar şi în cazul ideal al înţelepţilor, ei se simt total liberi să adere conştient la bucuriile spirituale, eterne, în dauna celor materiale, iluzorii – dar nu este şi asta tot o lipsă mascată de opţiuni reale?! Ce paradox: Înţeleptul se simte interior foarte liber, dar nu va ieşi din cuvântul Spiritului în fapte. În schimb, omul obişnuit se simte contrâns din toate părţile, dar va acţiona liber şi adeseori greşit, adică opus voinţei Spiritului. Este ca în căsnicie, o viaţă împreună cu celălalt: o faci cu mulţumire dacă sunteţi compatibili, dar te simţi neplăcut forţat dacă nu sunteţi compatibili; acelaşi menaj şi legământ, dar trăit total diferit.

Deci omul este o fiinţă special creată de Spirit şi pentru Spirit. Spiritul este hipersensibil şi nu ar putea suporta atâtea. Omul poate duce incredibil de multe dureri, necazuri, suferinţe, de se miră şi el cum de nu a clacat. Dar voinţa de a le suporta vine de Sus, de la Spirit. Iar rezistenţa provine din însăşi structura fiinţei umane, extrem de complexă şi bazată pe inteligenţa inconştientului. Omul e mai „nesimţit” decât Spiritul, şi asta îi dă şi puterea de a suporta mizeriile condiţiei umane...

< Sus >

LA CE E BUNĂ SPIRITUALITATEA?

Odată ce un mistic a cunoscut realitatea astrală sau supramentală, ar fi eronat să-şi dorească să evadeze acolo definitiv. Ce să facă el acolo?! Omul nu e născut ca să se ocupe de problemele lumii spiritelor. El trebuie să trăiască pe Pământ, unde să facă ceea ce îl îndeamnă Spiritul său să facă, în măsura posibilităţilor. Şi să-şi rabde condiţia umană limitată şi inevitabil dureroasă, cu înţelepciune.

«Realitatea se poate revela în cele mai uimitoare experienţe, care îţi blochează mintea. Dar dacă credem că numai aşa se descoperă Realitatea, când experienţa extraordinară se sfârşeşte - pentru că toate experienţele se termină, inclusiv cele spirituale - atunci ne vom simţi goliţi, frustraţi.» (Adyashanti Facebook)

Omul care are experienţe spirituale le va împărtăşi altora. Astfel, cei din jurul său vor înţelege mai bine care este calea corectă, frumoasă de a trăi împreună. Nu e posibil ca toţi pământenii să experimenteze stări spirituale extraordinare şi nu ăsta este idealul actual. Dar este de dorit ca cei mulţi să afle despre realitatea imaterială care stă la baza lumii materiale. Pentru asta sunt utili acei rari şi preţioşi mistici, paranormali, înţelepţi, maeştri. Fără aceşti mijlocitori, omul se scufundă treptat în noroiul materiei şi îşi pierde sensul vieţii. Viaţa are un sens, dar el provine de dincolo de viaţa biologică.

Uitaţi-vă la succesul tot mai mare pe care îl are ateismul şi humanismul în Occident! El e cauzat de lipsa de credibilitate a învăţăturilor spirituale tradiţionale, considerate superstiţii (oarecum, pe bună dreptate, dar ele au jucat şi un rol constructiv în istorie). Majoritatea ateilor nu sunt rău intenţionaţi, ci pur şi simplu nu au luat contact cu persoane realmente spirituale, care ar avea puterea să le schimbe opiniile.

«Cineva spune: „Eu cred în Dumnezeu”, dar nu constat nici un efect al acestei credințe. Cum se face că Dumnezeu se manifestă atât de slab, de inutil și ineficient în această ființă? Dacă Dumnezeu îi aduce atât de puține lucruri, nu merită osteneala să mai creadă în El. Îi înțelegem pe atei: când ei văd slabele rezultate ce le aduce credința atâtora credincioși, ei concluzionează că se pot descurca la fel de bine și fără Dumnezeu. De fapt, la ce folosește să slăvești un Dumnezeu al dreptății și al iubirii și să te rogi pentru venirea Împărăției Sale pe pământ, dacă apoi consideri normal să trăiești în egoism, ură și confruntări?!

În realitate, toate ființele umane poartă legea divină înscrisă în ele. Dar sunt foarte puțini cei care, începând o lucrare interioară, reușesc să risipească întunecimile vieții lor psihice și citesc zilnic această lege în inima lor.» (Omraam Mikhaël Aïvanhov)

< Sus >

MINTEA UNIFICATĂ

Sufletul constă din mai multe stări de conştiinţă simultane. (Deepak Chopra)

Mintea umană este o construcţie minunată, alcătuită din trei etaje autonome: mintea fizică, mintea astrală şi mintea mentală. Aceste denumiri provin din asocierea etajului respectiv cu planul vibratoriu din ale cărui particule energetice este alcătuit. Mintea este fizică fiindcă percepe planul fizic, dar practic, este formată din particule eterice. Mai corect i s-ar spune mintea fizico-eterică. Mintea astrală percepe realitatea astrală (nama-rupa, cu forme), iar mintea mentală percepe realitatea mentală (arupa, fără forme).

Mintea totală este ierahizată de sus în jos: mintea inferioară nu o vede pe cea superioară, aşa că ea primeşte numai ideile, nevăzând gânditorul acestora. "Sinele Superior" este nivelul imediat următor. Astfel, pentru mintea fizică, Sinele Superior este mintea astrală. Pentru aceasta, Sinele Superior este mintea mentală. Abia pentru mintea mentală, Sinele Superior este Spiritul. Mintea mentală este despărţită de Spirit doar de un voal foarte subţire, aşa că este „aproape Spirit”, cel puţin în modul de gândire.

Conform tradiţiei, există trei stări psihice: veghe, vis, somn. A patra, transcendentală, se numeşte turya. Ele pot fi oarecum puse în corespondenţă cu cele trei etaje mentale plus Spiritul.

Prin practici yoghine, mintea poate fi unificată. Astfel, în prima etapă, mintea fizică se uneşte cu mintea astrală. Cu alte cuvinte, comunicarea dintre ele devine aproape perfectă, dar fiecare îşi păstrează locul şi funcţiile. Un posibil semn ar fi că omul poate visa lucid, adică este conştient că visează. Visul este o activitate astrală controlată de mintea astrală. Un alt semn ar fi că, în stare de veghe, are percepţii de tip astral: viziune panoramică de 360°, culori vii (prin suprapunerea culorilor astrale peste obiectele fizice corespondente) etc... Totuşi, apariţia unor percepţii extrasenzoriale nu atrage automat şi înţelepciunea sau sănătatea mentală!

În a doua etapă, omul ar putea fi conştient că nu visează, adică se ridică la nivelul minţii mentale. Acum apar abilităţi incredibile. De fapt, există multe faze intermediare de realizare în cadrul fiecărei etape. Cine reuşeşte chiar şi prima etapă este deja un supraom. Iar cine atinge a doua etapă, este ca un zeu. În stare de veghe, acest om poate avea o percepţie totală a manifestării, pe toate planurile.

Şi totuşi, el NU a atins non-dualitatea. Nici n-ar avea cum, din moment ce este în stare de veghe. Non-dualitatea poate fi povestită doar ulterior trăirii. Pe de altă parte, realitatea astrală şi cea mentală pot fi trăite în stare de veghe. Mintea mentală este „aproape Spirit”. Prin ea, putem primi temporar Graţia vederii cu ochii deschişi a lui Dumnezeu în fiecare obiect. Dar sunt multe trepte de urcat până la Spirit! De fapt, mintea omului va rămâne mereu separată de Spiritul profund, care este dintr-o altă „substanţă”. Comunicarea dintre cele două instanţe este însă permanentă, în ambele sensuri.

< Sus >

SPIRIT ŞI MINTE

Psihicul omului este alcătuit, la modul general, din Spirit şi Minte.

SPIRITUL are (cel puţin) trei etaje distincte: Nucleul Absolut, Conştiinţa şi învelişul Cauzal (unde se găsesc tiparele minţii). Vezi figura de mai jos.

 Mintea totală şi Spiritul

Mintea totală şi Spiritul

1. Nucleul Absolut este Însuşi Dumnezeu „redus” la un anumit Atribut Unic al Său, dar tot Dumnezeu Absolut este. La asta se referă zicerea cristică „Împărăţia Cerurilor este în voi înşivă”.

2. Conştiinţa permite Spiritului să fie conştient de realitatea creată. Ea se poate impurifica pe parcursul existenţei terestre, ceea ce va „murdări” aura omului în care spiritul este încarnat. Deci are şi funcţia de conştiinţă morală (o morală universală, o cosmo-etică).

Dacă un Spirit are o Conştiinţă întunecată, el va fi respins la apropierea de Absolut. Un om cu un astfel de Spirit nu va putea nicidecum să aibă experienţa Dumnezeirii. Şi totuşi, spiritele luciferice păstrează amintirea dinainte de Cădere şi pot da unele senzaţii minţii unui aspirant spiritual că a atins paradisul, extazul, non-dualitatea. Este foarte uşor ca un om să fie păcălit, pentru că păşeşte într-o lume complet nouă şi stranie...

3. Din învelişul Cauzal, Spiritul preia informaţii cu care îi creează viitorului copil cele trei etaje ale minţii (fizic, astral şi mental). În Cauzal se află şi seminţele karmice purtate de Spirit de la o încarnare la alta. Unele seminţe karmice vor rodi în noua minte creată de Spirit.

Conştiinţa, Cauzalul şi alte energii formează Perispiritul, stratul ce înconjoară Nucleul Divin. Perispiritul ar fi sufletul Spiritului, după cum cele trei minţi (şi conştiinţa asociată fiecăreia) ar fi sufletul omului.

Când un Spirit înalt ajunge la finalul evoluţiei sale, înainte de a intra definitiv în Absolut, îşi va dona particulele perispiritului său pentru crearea altor spirite noi. Astfel, golit de orice urmă materială, devine parte a Dumnezeirii Absolute, care este o fraternitate de inteligenţe pure, de foste „nuclee” de spirite. Aceasta este intrarea definitivă în NONDUALITATE. La această idee, unii dintre noi ar putea avea frisoane. Cum să îţi pierzi individualitatea? De fapt, pur şi simplu, revii în postura din care ai plecat atunci când ai fost creat: o particulă spirituală din Dumnezeire. Doar că, la început, erai complet ignorant despre Creaţie, iar acum ai devenit, după eoni de evoluţie, un adevărat maestru.

«Atomul germinal este o memorie fabuloasă pe care Suflarea Divină a sădit-o, apoi a dezvoltat-o în sufletele pe care le-a creat. Acest atom este rezumatul originii voastre, care se adaugă multitudinii de experienţe trăite de-a lungul timpului. Adevăratul atom germinal se multiplică de câte ori eul o cere pentru a se întrupa.

Există astfel un atom germinal (n.n. – un fel de tipar) al corpului fizic, apoi un altul al corpului eteric, al corpului emoţional şi unul pentru fiecare manifestare a personalităţii. Fiecare dintre ei acumulează informaţii şi devine din ce în ce mai încărcat pe măsura fiecărei existenţe. Toţi atomii germinali şi toate amintirile lor se unesc pentru ca voi să deveniţi ceea ce veţi fi. Uneori totul începe să se confunde. Astfel, ceea ce pe Pământ oamenii numesc "memorie celulară" reprezintă de fapt rezultatul datelor acumulate de atomul germinal fizic şi de atomul germinal spiritual. Memoria celulară este o rezultantă a urmelor, cel mai des a cicatricilor, pe care vieţile le-au lăsat pe o matrice vitală şi pe celulele materiale care s-au dezvoltat în ea.»

(din “Cele nouă trepte - o privire spirituală asupra genezei fiinţei umane”, de Daniel Meurois, Anne Givaudan)

MINTEA TOTALĂ are trei etaje distincte, dar întrepătrunse, care colaborează. Ele corespund celor trei planuri de manifestare: fizic (material, terestru), astral şi mental.

În centrul fiecărei minţi se află o Conştiinţă. Conştiinţa umană este un fragment desprins din Conştiinţa spirituală. Cele trei conştiinţe umane au aceeaşi identitate cu cea a Spiritului şi, la moarte, se vor întoarce de unde au fost desprinse la crearea omului. Dacă Conştiinţa Spiritului este impură (demonică) când se întrupează, aşa va fi şi Conştiinţa umană. Dar şi invers, dacă faptele omului sunt bune, Conştiinţa umană se luminează, având un efect benefic şi asupra Conştiinţei Spiritului.

NOTĂ: Maeştrii indieni, folosind limba coloniştilor britanici, vorbesc despre diferenţa dintre CONSCIOUSNESS (conştiinţa stării normale de veghe) şi AWARENESS, care este aceeaşi diferenţă dintre ceea noi am definit a fi CONŞTIINŢĂ UMANĂ şi, respectiv, CONŞTIINŢĂ SPIRITUALĂ.

Mintea totală a omului acumulează experienţe care, la moarte, vor fi „vărsate” în învelişul Cauzal al Spiritului, sub formă de informaţii. Restul particulelor energetice ale celor trei etaje mentale (conţinând informaţii neimportante sau energie inutilă existenţei pur spirituale) se vor disipa în atmosferă, contribuind la formarea ulterioară a altor minţi omeneşti.

«Atman (spiritul) trece prin naştere şi moarte însoţit de minte» (Swami Vivekananda, „On Vedantism”, Opere complete vol.3)

«La moarte, spiritul iese ducând cu el o parte din minte» (Swami Vivekananda, „Breathing”, Opere complete vol.1)

«Tot ce am gândit, fiecare acţiune a noastră este găzduită de minte» (Swami Vivekananda, „The Real and the Apparent man”, Opere complete vol.2)

Cele trei minţi au grade diferite de libertate. Mintea fizică este cea mai limitată şi condiţionată. Libertatea de acţiune se loveşte de limite materiale, iar libertatea de gândire este blocată de prejudecăţi şi tipare sociale.

Sentimentul fericirii apare în clipele de depăşire a limitelor. Altfel, în cadrul veşnicelor margini, alegerea nu este o adevărată fericire, ci o banalitate şi chiar o frustrare (de exemplu, libertatea de a alege la vot „pe cine vrei tu”). Când omul se supune de bunăvoie voinţei Spiritului (manifestată prin intermediarii Săi, mintea astrală şi mintea mentală), libertatea sa creşte, ca şi fericirea. De ce? Pentru că el ascensionează automat către etajele superioare ale Minţii şi astfel îşi depăşeşte limitele inerente minţii fizice.

Deci, paradoxal, libertatea omului este direct proporţională cu supunerea, ascultarea faţă de Sinele Superior. Dacă înţelegi această afirmaţie, dovedeşti că ai o gândire ce depăşeşte media...

< Sus >

MAI UŞOR CU NON-DUALITATEA!

Cuvântul „non-dualitate” vizează aspectul Absolut, Creator al lumii create. Atâta timp cât te afli în Creaţie – ca om sau ca spirit – te afli în dualitate. Nu poţi ieşi din dualitate cu fraze pompoase, ci numai dacă Dumnezeu îţi oferă Graţia Sa de a te accepta în Absolut. Când se petrece asta, nu mintea ta intră Acolo, ci Spiritul tău. Şi nici măcar el nu intră întreg, ci lăsându-şi la intrare Perispiritul, cum îşi lasă musulmanii pantofii la intrarea moscheii. Numai Nucleul Spiritului are natura Absolutului şi doar el poate gusta din „non-dualitate”. (Vezi schema "Mintea totală şi Spiritul", de mai sus)

Când se întâmplă asta, omul este leşinat, arată ca un mort, fiindcă Spiritul este ieşit din el. Experienţa non-dualităţii este obligatoriu realizată în transă totală. Nici Ramana Maharishi, nici Osho, nici Buddha nu se aflau în non-dualitate când vorbeau discipolilor. Sahaja Samadhi este cea mai înaltă stare a minţii. Dar nici măcar mintea unificată nu poate trăi non-dualitatea, pentru că nu e natura ei. Natura minţii e să fie utilă în manifestare. Nu are ce să caute dincolo de manifestare.

Isus însuşi, de ce oare se retrăgea El periodic în singurătate?! Ca să-şi poată părăsi corpul fără a fi deranjat. Dacă Isus ar fi trăit complet Absolutul în stare de veghe, nu ar mai fi avut nevoie să se retragă dintre ucenici...

Dar atunci, cum se face că unii oameni pot relata direct experienţa lor non-duală?! Este o senzaţie trăită de etajul al treilea – Mintea mentală –, care este „APROAPE SPIRIT”. Cum spunea Swami Vivekananda atunci când, pentru câteva zile, L-a perceput pe Dumnezeu în orice obiect al acestei lumi: este «o licărire a stării de Advaita», o scurtă şi parţială viziune.

Prin urmare, orice discuţie teoretică sau procedeu practic ţine de dualitate, nu de non-dualitate, aşa că pretenţiile unora sunt exagerate.

Totuşi, multe îndemnuri sapienţiale universal valabile ţintesc spre ieşirea din dualitatea gândirii, sunt un indicator spre nondualitate. De exemplu, a nu-i judeca pe alţii după propriile tale criterii despre bine şi rău se justifică prin faptul că tu eşti o fiinţă cu totul distinctă de ei. Astfel ieşi din dualitatea bine-rău. A tolera diferenţele este semnul civilizaţiei şi înţelepciunii. Dar tot semnul înţelepciunii este a nu înghiţi ideile perverse despre toleranţă. „Libertatea ta merge până unde îmi încalci libertatea mea”, se spune, pe bună dreptate. Deci pe de-o parte, non-judecata, pe de alta, discernământul – iată o dualitate obligatorie, de care nu putem scăpa orice-ar fi...

< Sus >

PSIHOLOGIA UNIFICĂRII

Prin firea sa, omul este dual: atât spirit, cât şi ego. Este ca un autovehicul cu două volane. Pe măsură ce omul devine mai înţelept, această dualitate se adânceşte (!), fiindcă el se distanţează tot mai mult de ceea ce preţuiesc oamenii de regulă: valorile materiale, sentimentele personale, visele de mărire etc. Este un proces dinamic de disociere.

Oare asta înseamnă că omul fără preocupări spirituale este mai unitar şi netensionat, fiindcă slujeşte doar ego-ului său?! Dimpotrivă. Ego-ul nu este o inteligenţă unitară, ci o colecţie de subpersonalităţi, deseori contradictorii. Doar în scurtele momente când acestea tac, cutează şi Spiritul să îşi adauge propriile păreri, spre binele individului. Prin urmare:

- Omul obişnuit are psihicul fărâmiţat, MULTIPLU, schimbându-şi mereu optica şi preferinţele, în funcţie de nenumărate influenţe.

- Omul înţelept are psihicul DUAL, apropiindu-se de valorile Spiritului unic, dar păstrând încă şi unele tendinţe egotice. Înţeleptul se distinge de ceilalţi prin faptul că e foarte sensibil la conflictul permanent dintre spirit şi materie şi îl alege pe primul, de cele mai multe ori.

- Maestrul desăvârşit are un psihic cu adevărat UNIFICAT, dominându-şi complet ego-ul din postura Sinelui, manifestând o coerenţă şi stabilitate a gândurilor, dorinţelor şi faptelor ce vine de la Spiritul său divin.

«Practica vieţii spirituale începe prin rafinarea percepţiei ce o aveţi despre fiinţa voastră interioară, şi este normal să nu fiţi mereu foarte fericiţi de ceea ce descoperiţi: nişte limitări, nişte lipsuri, nişte slăbiciuni. Acesta nu este însă un motiv pentru a vă descuraja şi a vă opri lucrarea; încet-încet, veţi dobândi nişte forţe şi vă veţi lărgi, îmbogăţi domeniul vostru.

Cel care rămâne aşezat pe un scaun îşi poate închipui că este capabil de orice ispravă. Dacă încearcă însă să se ridice, să meargă, să alerge, să sare, el îşi măsoară adevărata stare a forţelor sale; el este obligat astfel să-şi piardă iluziile. În decepţia sa, el se va crede mai slab decât este, în vreme ce această conştientizare constituie de fapt începutul forţei sale. Întâmpinaţi nişte greutăţi ca să vă îndepărtaţi de modul vostru de existenţă din trecut? Este dovada că încercaţi să înaintaţi, să vă străduiţi. Veţi spune: „Da, dar eu sufăr.” Desigur, suferiţi, fiindcă aveţi nişte percepţii noi, pentru că vă îndreptaţi spre o lume nouă.» (OMRAAM MIKHAEL AIVANHOV)

< Sus >

Răzvan A. Petre
2 august 2019