<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


Cum definim condiţia umană

de Răzvan-Alexandru Petre

Există o pildă înţeleaptă din Orient despre perceperea Adevărului. Oamenii se apropie de Adevăr precum orbii care pipăie un elefant pentru a înţelege cum arată. Unul pipăie trompa şi spune „Aha, ştiu cum arată un elefant!”. Altul pipăie urechile şi spune „Gata, ştiu ce este elefantul!”. Altul pipăie coada şi exclamă „Ce minune este un elefant!”. De fapt, niciunul dintre orbi nu poate înţelege cu adevărat ce au în faţă. Tot cam aşa abordează spiritualitatea condiţia umană.

Ce este omul şi cum se diferenţiază el de animale?

Există trei noţiuni care ar putea defini esenţa condiţiei umane: conştiinţă de sine, ego şi liber-arbitru. Despre ele am scris în repetate rânduri şi din diverse perspective. Voi relua subiectul, pe scurt.

Să spui astăzi că omul este singura specie cu conştiinţă de sine este o eroare. Cercetătorii au demonstrat, prin testul oglinzii, că există câteva specii de animale superioare care se pot recunoaşte ca indivizi separaţi (maimuţele, delfinii, elefanţii, orca, piţigoiul etc). Este cel puţin începutul conştiinţei de sine, dacă nu chiar mai mult.

Să ne rezumăm, aşadar, a vorbi despre ego şi voinţa liberă. Ambele aceste concepte gemene se bazează pe ideea de separare a individului de restul universului. Nu putem vorbi de ego fără liber-arbitru şi nici invers. Oarecum, sunt noţiuni sinonime.

ego
Ego

Cum ia naştere ego-ul?

Există mai multe explicaţii. În general, învăţătorii spirituali pun accent pe faptul că ego-ul este o achiziţie a speciei şi a copilului. Încă din primele luni de viaţă, copilul învaţă de la cei apropiaţi că este un individ separat de restul obiectelor şi fiinţelor din jur. Iar pe la vârsta de 1,5 ani, copilul devine, dintr-o dată, conştient de separare.

Învăţăturile spirituale pleacă de la acest fapt pentru a propune căi de diminuare a acestei separări, pentru purificarea subconştientului de „falsele învăţături” ale lumii. Se presupune că, odată cu „dezvăţarea” subconştientului, va apare iluminarea, adică va dispare ego-ul, revenind la stadiul inocenţei, maxima fericire posibilă pentru om.

Credinţa iudeo-creştină ne oferă chiar şi o poveste despre cum a apărut ego-ul la primii oameni, Adam şi Eva. Cauza a fost ispita şarpelui, adică a diavolului. Diavolul ar fi deci vinovatul pentru apariţia ego-ului uman. Şi tot diavolul încurajează şi astăzi „păcatele” omului, adică manifestările egotice.

Oricum l-am privi, ego-ul este privit ca un rău ce apasă asupra condiţiei umane.

Unii încearcă să-l motiveze pe baze evoluţioniste. Ego-ul ar avea la bază instinctul de supravieţuire, adică creierul reptilian. Peste el, s-au acumulat straturi de civilizaţie, care l-au îmblânzit, l-au cizelat, prin apariţia supraego-ului. Totuşi, această viziune se contrazice cu afirmaţia aceloraşi învăţători care spun că animalele nu au ego, că se simt parte a naturii.

A apărut, mai recent, abordarea nondualistă neoadvaita, şi l-aş nominaliza aici pe Jim Newman, care spune că ego-ul nu are nicio legătură cu ce am fost învăţaţi. Ego-ul este o contracţie energetică ce apare în organism la o vârstă fragedă, dar fără nicio cauză sau explicaţie. Nu are legătură cu educaţia. Neavând o cauză de apariţie, nu are nici o cauză de dispariţie. Nicio cale spirituală nu poate duce la dispariţia ego-ului. (Oarecum confirmând acestă opinie, Adyashanti spune că, dacă ar fi să ne luăm după rata de succes în privinţa iluminării, buddhismul ar fi trebuit să dea demult faliment.)

Jim Newman spune că, înainte de a apărea ego-ul, în Tot-ce-există apare sentimentul de AICI. Din imensitatea spaţiului infinit, Absolutul se restrânge şi se stabilizează într-un loc, pe care îl ia în posesie şi declară: iubesc acest Aici! Ulterior, această restrângere devine un fel de contracţie energetică în organismul uman.

Este deci o lucrare divină intenţionată, spunem noi. Nu este de vină „păcatul originar”, nu este de vină nici diavolul, nu este de vină nici educaţia primită de copil. Este voinţa liberă a Divinităţii de a se separa de Sine, a experimenta sentimentul de izolare. Este o iluzie în care Dumnezeu se bagă singur, un fel de autohipnoză.

Dar de ce?

Jim Newman spune că nu există niciun răspuns, niciun scop, nicio raţiune, cum de altfel, nu există pentru nimic altceva. Totul este Absolutul, imposibil de priceput. Absolutul este atât haosul creator cât şi, simultan, ordinea aparentă a creaţiei. Nu e vorba că o parte din haos ar deveni ordine, ci haosul este simultan ordinea. Nicio minte nu poate pricepe acest paradox şi, astfel, Absolutul va rămâne pe veci de neînţeles.

Totuşi, pentru că omul e însetat de sens, ajungem la ceea ce i-a transmis Originea mediumului Guy Needler, în „History of God”. Se spune că specia umană desfăşoară un experiment unic în univers. Dumnezeu cercetează cum poate evolua o specie inteligentă bazându-se pe liberul-arbitru individual. Restul speciilor inteligente au o voinţă de grup, toţi indivizii urmăresc binele comunităţii, nu al lor personal. În schimb, pe Pământ, fiecare om are posibilitatea de a-şi urmări numai propriul interes, chiar în dauna semenilor sau a naturii.

Desigur, acest fapt a dus şi duce la degradarea speciei şi a naturii, pentru că este contra-productiv. Dar numai observând efectele nocive ale egocentrismului, oamenii învaţă că trebuie să caute binele colectiv înaintea celui individual. Nu li se impune voinţa de grup, ci ajung singuri la necesitatea ei.

Oare învaţă ceva din necazurile lor?

Din aceeaşi sursă spirituală aflăm că au existat până acum 43 de civilizaţii terestre, care toate au eşuat pe această cale a individualităţii. Ultima civilizaţie cunoscută este cea din Atlantida, al cărei nivel tehnologic era remarcabil, neegalat astăzi. De fapt, nu putem compara civilizaţiile între ele, fiindcă fiecare a mers pe o anumită paradigmă, şi-a dezvoltat anumite capacităţi. Fiecare a fost un experiment unic în felul său. De pildă, civilizaţia atlantă stăpânea manipulările genetice şi ştiinţa cristalelor, iar civilizaţia actuală excelează, destul de recent, în folosirea electronicii şi tehnologiei digitale.

La nivel global şi istoric, specia umană a eşuat constant pe această cale a liberului-arbitru. Ne punem atunci întrebarea dacă civilizaţia noastră mai are vreo şansă să iasă de pe calea autodistrugerii. Fiind un experiment, el poate eşua. Însă, ne spune Originea, dacă va reuşi, va influenţa întregul Univers. Atunci, şi celelalte specii inteligente vor fi trecute pe traiectoria dezvoltării individuale, ştiind deja riscurile şi soluţiile. Deci de noi ar depinde viitorul universului...! Dacă trezirea spirituală care are loc astăzi la nivel global va reuşi să strângă masa critică pentru scoaterea omenirii din acest impas recurent, atunci reţeta va fi folosită şi la celelalte civilizaţii extraterestre.

Sună raţional şi înălţător şi mobilizator. Dar nu putem şti cât adevăr zace în tot ce a primit Guy Needler. Fiecare entitate spirituală benefică ce comunică prin mediumi are, desigur, intenţii foarte bune, constructive, educative. Însă ea transmite printr-un medium care trebuie să poată traduce, înţelege şi accepta mesajul respectiv. Mai mult, entitatea ţine cont şi de publicul potenţial al acelui medium, adaptând mesajul la nivelul general de înţelegere. Ţinând cont de toate aceste restricţii, uneori mesajul poate să nu mulţumească pe cititorii aflaţi pe un nivel superior de cunoaştere.

Sau, preluând pilda cu elefantul, există o părticică de adevăr în toate aceste abordări, însă Marele Adevăr va rămâne o enigmă. Nu întâmplător, Buddha a transmis cu limbă de moarte să nu credem pe nimeni, nici măcar pe cei mai veneraţi maeştri, ci să cercetăm toate informaţiile pe cont propriu.

Desigur, mintea umană este limitată şi nu putem fi experţi în domenii necunoscute. Totuşi, aici e vorba de intuiţie, de rezonanţă, de a accepta ceea ce „ne face cu ochiul”. Nu se pune problema de a descoperi vreun adevăr absolut, fiindcă mintea nu poate face asta. Mintea, prin definiţie, parcelează adevărul ca să-l poată analiza în detaliu. Nu-l poate pricepe integral. Fiecare om se află într-un anumit stadiu evolutiv, unde are nevoie de anumite adevăruri şi nu de altele. Adevărul altuia l-ar putea încurca.

Acesta e sensul îndemnului lui Buddha: Să nu gândim cu mintea altuia înseamnă să acceptăm porţiunea de adevăr care ne este de folos în stadiul actual. Cum s-ar zice, să punem mâna pe piciorul elefantului şi să ne mulţumim cu ce am simţit pe propria piele. Este un adevăr parţial, dar cert. Să nu-i credem pe cei care ne spun că elefantul este o fiinţă cu trompă.

Sau să-i credem şi pe ei?!...

< Sus >

Liberul-arbitru este un dar?

L-am auzit pe Roger Castillo, discipol al lui Ramesh Balsekar, spunând ceva interesant, anume că sentimentul că ai voinţă liberă este un dar. Însă sentimentul că tu ai fi făptuitorul este fals, fiindcă condiţionările tale aleg în locul tău. Şi de aici decurg toate problemele şi suferinţele din lume, din faptul că te crezi făptuitor.

M-am oprit din ascultat, fiindcă mi s-a părut că ceva sună disonant în ce spunea acest conferenţiar nondualist. Dar ce putea fi greşit?

Şi mi-am dat seama că acest “dar” al liberului-arbitru, perceput de ego ca un fel de plăcere subtilă, este de fapt o momeală, ca să nu renunţe la senzaţia de făptuitor, foarte apăsătoare, de altfel. Aşadar, nu putem spune că liberul-arbitru ar fi ceva benefic, ce trebuie păstrat, şi că ar trebui să renunţăm doar la senzaţia de făptuitor. Nu. Cele două nu pot fi separate, sunt feţele opuse ale aceleiaşi monede.

În general, toate plăcerile egotice ne sunt date tocmai pentru ca ego-ul să nu simtă apăsarea misiunii sale. Altfel, ego-ul ar renunţa repede la viaţă, la propriu şi la figurat. Sunt nişte plăceri mici şi trecătoare, de care ego-ul are nevoie. Toate momelile destinate ego-ului se prezintă iniţial ca nişte mari speranţe de fericire, eventual, încheiate cu mici plăceri de scurtă durată. Dar se pare că ego-ului nu-i pasă că a fost păcălit pe trei sferturi. Şi în final, rămâne mereu nesatisfăcut, ceea ce se şi doreşte.

Dacă ego-ul ar fi pe deplin satisfăcut, n-ar mai căuta, nu s-ar mai agita, n-ar mai dori să controleze ceea ce nimeni nu poate controla: viitorul. Or, rolul ego-ului tocmai ăsta este. Fără ego, treburile ar fi clare, în ordine, ideale. Divinul ne-ar putea scăpa pe toţi, instantaneu, de povara egotică, dacă asta ar vrea El. Însă experimentul terestru nu include perfecţiunea nici măcar ca ideal, ci operează cu alţi parametri. Ar trebui să ne împăcăm cu această idee.

< Sus >

Răzvan A. Petre
26 august 2021