DE CE SPIRITUALITATEA

Materia evoluează de la simplu la complex, de la regnul mineral, la cel vegetal, la animal şi, în final, la om. Omul a preluat foarte multe funcţii de la regnul animal: instinctele de supravieţuire şi de procreere, dar şi rudimentele vieţii psihice (emoţii, gânduri) şi ale vieţii sociale (organizarea colectivităţilor). Ceea ce diferenţiază fundamental omul de animal este ceea ce numim, într-un cuvânt, CULTURĂ. Un act de cultură recreează realitatea banală într-un cadru convenţional, exterior sau într-unul mental, interior şi îi conferă acesteia un SENS. Prin această acţiune, experienţele umane anterioare sunt condensate într-un produs cultural sau într-o viziune interioară, DETAŞÂNDU-NE temporar de presiunile vieţii curente. Când reuşim să ne exprimăm trăirile într-un cod cultural, în acelaşi timp analizându-le obiectiv, ca pe un obiect de studiu, atunci ne definim statutul de fiinţă superioară, care nu se lasă oprimată de constrângerile legilor naturale şi sociale.

Unii numesc actele culturale ca fiind "spirituale". Sinonimia însă nu este perfectă. Cultura (cea autentică!) ridică omul de la nivelul animal, dar spiritualitatea îl poate duce mai sus de nivelul uman. Prin urmare, el tinde să se înnobileze, eleveze, rafineze sub presiunea ei tăcută. Forţa spiritualităţii împinge, invizibilă, omenirea spre progres.

Oamenii diferă între ei, între multe altele, şi prin modul în care se lasă formaţi de impulsurile spirituale: inconştient sau conştient. Metaforic vorbind, cu toţii trăim într-un ocean al spiritului. Putem alege să supravieţuim în el fie înotând dezordonat (inconştient), fie construindu-ne o barcă în care să plutim comod (conştient). Oponenţii spiritualităţii ce fac? se lasă grei în abisurile oceanului, unde se scufundă ca o ghioagă, blocându-şi singuri instinctul sănătos de a înota la suprafaţă. Cel care nu se supune legilor spirituale, de fapt iese din fluxul natural şi plăcut al evoluţiei, nu mai reprezintă veriga superioară din lanţul regnurilor, ci o za pierdută şi fără de folos.

Ca o primă concluzie, spiritualitatea nu este un subiect artificial creat, inutil şi nepractic, care doar ne-ar răpi timpul necesar pentru mâncare, serviciu, familie, sport, televizor etc. Nu, dimpotrivă! Preocupându-ne de spiritualitate în mod conştient, înţelegem procesul evolutiv global din care facem parte şi, mai mult de atât, ne accelerăm propria evoluţie spre Lumină.

SEPARAREA SPIRITUALITĂŢII DE RELIGIE

De-a lungul istoriei, spiritualitatea conştientă a îmbrăcat forma religiilor, mai mult sau mai puţin elaborate. Ele au pus în centru frica, sentimentul de vulnerabilitate al omului. Deseori se oficiau ceremonii împotriva manifestării mâniei zeilor sau pentru atragerea bunăvoinţei lor. Ofranda religioasă este semnul indubitabil al existenţei fricii oamenilor! La un moment dat, multitudinea de zei (spirite dominatoare) a fost înlocuită cu unul singur, cel mai puternic. Aşa a luat naştere monoteismul – odată cu înţelegerea principiului ierarhizării piramidale a lumii spiritelor. (Poate că anticele piramide vor să ne amintească de asta!) Dar şi acest monoteism păstrează rudimentele fricii ancestrale, de data aceasta faţă de Zeul Suprem.

Într-adevăr, societatea este condusă oarecum eficient prin frică, atavism moştenit de la regnul animal. Iar religiile îi ajută pe liderii politici să controleze populaţia prin acelaşi mecanism, mai rafinat, mai sofisticat. Din fericire, spiritualitatea nu se reduce la religie. Ba, uneori, chiar i se opune.

Orice religie se construieşte în jurul unui nucleu de învăţături, personalităţi şi fapte pur spirituale, dar, odată cu trecerea timpului, ritualurile şi teoriile religioase se depărtează de adevăr, religiile se fărâmiţează în curente sau culte, fiindcă nu îşi mai găsesc filonul spiritual iniţial care le oferea putere şi coerenţă. Dacă i-am întreba acum pe fondatori dacă sunt mulţumiţi, niciunul nu ar agrea aspectul general sub care se prezintă religia care le datorează existenţa...

ISUS CRISTOS NE SCAPĂ DE RELIGIE

Isus Cristos a reformat monoteismul din temelii, arătându-ne că Dumnezeu este, în realitate, iubire. Asta a creat o revoluţie în concepţiile religioase dintotdeauna, care s-au bazat invariabil pe frică. Cum a reuşit Isus să ne convingă de faptul că Dumnezeu este Iubire? Cuvintele nu ajung. S-a dat pe Sine pildă vie, iar Evangheliile ne relatează cum. Contribuţia reformatorului Isus a fost imensă, copleşitoare, inegalabilă în istoria religiilor. El a făcut pasul decisiv spre întronarea adevăratei spiritualităţi pe această planetă. De la Isus am aflat cu toţii ceea ce ştiau doar câţiva înţelepţi: Dumnezeu radiază o energie care cuprinde superlativele de Putere, Cunoaştere, Iubire, Frumuseţe etc, o radiază în tot cosmosul, iar fiinţele găsesc în Ea reperul pentru frumuseţea, iubirea, binele din propria lor viaţă.

Isus a demonstrat că religia nu trebuie urmată din frică. Dar, fără frică, nu mai este religie, ci spiritualitate. Ea se bazează pe liberul arbitru al omului, cu toate riscurile ce decurg de aici. Să-l iubeşti cu toată forţa sufletului tău pe Dumnezeu! ne îndemna Isus. Dar inimii nu poţi să-i comanzi, s-ar putea ca nici măcar pe binefăcătorul tău să nu-l poţi iubi, deşi îl respecţi. Atunci, cum să iubeşti o fiinţă pe care n-o vezi, n-o auzi, n-o înţelegi? Iată o dilemă pe care doar Graţia Divină ne-o poate îndepărta.

Isus ne-a răspuns astfel: "De aceea vă spun: orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor; dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată." (Matei 12:31) Cu alte cuvinte, cerând, dorind, lăudând energia binelui, frumuseţii, iubirii şi altor atribute divine, Îl iubim de fapt chiar pe Dumnezeu. Nu e nevoie să ne închipuim o Persoană căruia să ne închinăm. El se găseşte pretutindeni în orice formă sau fenomen care radiază frumuseţe, bine, iubire, care ne încălzeşte sufletul şi ne transformă în mici purtători ai torţei divine prin lumea întunericului.

ATRAGEREA GRAŢIEI DIVINE

În religiile primitive, şamanul este intermediarul zeilor, el decizând şi controlând ceremoniile şi ritualurile necesare pentru îmbunarea sorţii. În schimb, centrul şi cheia oricărei religii majore este rugăciunea individuală. Când ea nu funcţionează, nici religia nu mai are rost, părând o activitate seacă şi constrângătoare. Dar atenţie! rugăciunea nu este o înşiruire de cuvinte, ci un APEL TELEPATIC către Supremul Dumnezeu sau alte Forţe Înalte Benefice din univers (Isus Cristos, Maica Domnului etc). Cuvintele (ca şi imaginile ori simbolurile sacre) au simplul rol de a ne introduce în sfera spirituală, de a ne focaliza mintea şi sentimentele asupra Sursei divine. Acelaşi rol fermecat îl poate juca însă şi lectura unor pasaje din cărţi inspirate, a unor poezii, receptarea sensibilă a unor opere muzicale sau plastice geniale. Ele ne pot induce o stare de catharsis, de înălţare, în care să simţim energia Divinităţii că ne pătrunde. În acel moment, nici nu mai avem nevoie de o rugăciune în sens clasic. Deja ne aflăm de cealaltă parte a ei, primind în corp şi suflet energia mereu proaspătă a lui Dumnezeu.

Dintre vorbele spirituale înregistrate pe hârtie, cele mai puternice aparţin Marilor Lumini care au fost încarnate pe planetă. Cuvintele lor păstrează forţa energetică cu care au fost rostite şi sunt un izvor nesecat de inspiraţie pentru fiecare generaţie. La fel de preţioase sunt mesajele spirituale ale Marilor Lumini Celeste transmise nouă prin mediumi elevaţi. Aceste mesaje, de asemenea, au o încărcătură energetică fermecată, care ne emoţionează instantaneu şi ne comunică informaţii pe mai multe nivele de înţelegere, având chiar puterea de a ne conecta la Mintea Divină.

Astfel de pasaje minunate cuprinde şi cartea "Spiritismul – metodă modernă de investigaţie" a mediumului NINA PETRE.

Cele mai importante surse de inspiraţie şi conexiune cu Divinitatea sunt chiar marii iluminaţi spirituali în viaţă, dacă avem norocul să le fim prin preajmă. Este o mare binecuvântare şi ajutor pentru a simţi Divinitatea ceva mai aproape. Câmpul lor energetic, dar şi ajutorul spiritelor superioare care roiesc în jurul lor şi al vizitatorilor, ne pot transpune într-o stare aproape extatică, dar liniştită. Depinde şi de sensibilitatea noastră, de pregătirea spirituală, de aspiraţia pe care o avem sau nu o avem. Nimeni nu ne obligă să fim receptivi la energia sfântă venită de la Dumnezeu! Aşa funcţionează religia iubirii, singura adevărată. Restul regulilor clericale şi principiilor teologice sunt auxiliare, ba deseori chiar un balast pentru dorinţa de înălţare spirituală.

DEPISTAREA UNUI MISTIC

Cum descriem iluminarea divină? În urma iluminării spirituale, misticul trăieşte, câtva timp, ca într-o beţie, total distras de aspectele pământeşti ale vieţii. Este beat de Dumnezeu. Sau se aseamănă cu un îndrăgostit foc, mereu zâmbitor, într-o stare euforică. Este îndrăgostit de Dumnezeu. Această iubire întrece orice altă dragoste terestră, nefiind geloasă, ci hrănind iubirea pentru toate fiinţele, făcând din fiecare zi o sărbătoare şi din fiecare clipă un extaz. Totuşi, acest efect beatific durează o perioadă limitată, după care misticul se poate reintegra în viaţa obişnuită.

Nu avem standarde ca să căutăm un mistic, precum pe Yeti sau Bigfoot! Uneori este greu să îi depistăm sau să-i deosebim dintre falşii profeţi. Şi între iluminaţi există deosebiri, fiindcă nu toţi au aceeaşi putere de impresionare, de inspiraţie, de ajutor dat celor care îi caută. Sunt tot oameni, diferiţi, doar că au o funcţie psihică în plus. Am putea spune că unii sunt mai contemplativi, iar alţii mai lucrători întru sporirea harului. Unii sunt deja celebri, de alţii nu a auzit nimeni. Unii îşi relatează în detaliu experienţele spirituale, alţii sunt foarte discreţi. Unii manifestă puteri paranormale, alţii se feresc de aşa ceva. Unii îl invocă pe Dumnezeul Cosmic, alţii ne trezesc Sinele lăuntric. Unii au o experienţă foarte vastă, alţii sunt abia la începutul explorării tainelor cereşti. Unii radiază o lumină foarte puternică, purificatoare, alţii abia învaţă să îşi amplifice şi folosească harul. Unii Îl manifestă pe Dumnezeu mai ales prin fapte, alţii, prin cuvinte inspiratoare şi cercetări mistice. Unii au bani, alţii nu...

RELIGIE versus SPIRITUALITATE

Deşi există numeroase suprapuneri între cele două, am considerat necesar să subliniem mai ales diferenţele dintre religie şi spiritualitate. Este o încercare mai mult teoretică, fiindcă formele religioase sunt omniprezente şi intrate definitiv în subconştientul colectiv. Nu trasăm graniţe artificiale, ci doar separăm adevărul de minciună în cocteilul spiritual oferit publicului larg.

Prin acest demers venim în sprijinul credincioşilor dezamăgiţi, pentru a-i asigura că spiritualitatea nu dispare din lume odată cu decăderea vreunei religii şi că ei nu trebuie să renunţe niciodată la idealul perfecţiunii. În sânul fiecărei religii există un nucleu pur spiritual care o menţine vie. În acelaşi timp, la periferia ei, se ataşează multe mizerii nespirituale, care o îngreunează, îi reduc eficienţa. Atunci când aspectele negative ne deranjează, soluţia nu este să trecem neapărat la alt cult, sectă sau religie, fiindcă toate au hibe (după cum au şi calităţi!). Drumul spre Dumnezeu este în sus, nu pe orizontală. Deci, să căutăm adevărurile pur spirituale din sânul propriei religii, pe care o vom decoji de impurităţile ignoranţei şi mimetismului, urcând astfel de verticala cunoaşterii spirituale...! În acelaşi timp, putem găsi mari adevăruri spirituale şi în alte religii, în ştiinţă sau filosofie. Chiar şi ateii ne pot fi, uneori, învăţători spirituali...

În religie, este evidentă făţărnicia preoţilor, care, în general, sunt persoane educate, inteligente, prea puţin impresionate de dogmele pe care le predică "prostimii". O vorbă populară spune: "Să faci ce spune preotul, nu ce face el!". În schimb, spiritualitatea pune accent pe sinceritate şi cinste, virtuţi ce ne ridică vibraţiile spirituale. Ipocrizia este o plagă ce deformează mesajul spiritual şi ne îndepărtează de puritatea lui Dumnezeu.

Nu ridicăm piatra împotriva nimănui. Făţărnicia poate fi un produs secundar al neadaptării religiei la realităţile prezente. Preoţii sunt supuşi disciplinei impuse de ierarhia religioasă. Inovaţia este interzisă, ca şi discuţiile libere. Alteori, clericii pur şi simplu şi-au ales o meserie nepotrivită pentru ei, fiind atraşi mai ales de promisiunile de îmbogăţire pe seama credulităţii enoriaşilor.

Religia încurajează ignoranţa maselor de credincioşi, pe când spiritualitatea încurajează cunoaşterea tainelor lumii invizibile.

O eroare strigătoare la Cer a religiilor este promisiunea iertării păcatelor şi chiar a crimelor, în schimbul credinţei. Asta linişteşte conştiinţele pătate, dar nu le opreşte să mai greşească, ştiind că oricând îi aşteaptă dezlegarea din gura clerului. Nu ar fi însă mai cinstit şi mai responsabil să ni se spună adevărul: că NIMENI NU NE POATE IERTA ARBITRAR, ci singuri ne vom absolvi - fie prin fapte bune pe măsura vinilor, fie prin suferinţe corespunzătoare, în această viaţă sau în următoarele...?! Atunci cu siguranţă că ne-am cumpăni mai bine faptele.

În religie, glasul Divinităţii este preotul, iar în spiritualitate, mediumul (senzitivul). Preotul este îndelung instruit, numit în post de ierarhia sacerdotală şi nu poate fi niciodată considerat egalul vreunui enoriaş, dar în spiritualitate este altfel. Aici se încurajează abilitatea oricui de a deveni un canal intuitiv pentru voinţa Cerului, fiecare pe calea lui particulară, nefiind înscăunat şi îndatorat vreunei instituţii.

Există numeroase tipuri de mediumnitate, cum ar fi cea auditivă, cea vizuală, cu scriere automată, de încorporare etc. INTUIŢIA este cea mai obişnuită formă de mediumnitate (prezentă la toţi oamenii, într-o măsură mai mică sau mai mare), fiind începutul comunicării telepatice performante. Foarte important este caracterul moral, aspiraţia spirituală, intenţiile bune ale mediumului, pentru a nu fi târât de fluxul gândurilor negative din jur. Cu toţii trebuie să dublăm efortul individual de sensibilizare psihică cu cel de purificare a subconştientului, pentru a rezona doar cu spiritele superioare şi cu voinţa lui Dumnezeu!

Toţi oamenii sunt mediumi (mai mult sau mai puţin), toate fiinţele sunt legate energetic şi informaţional între ele. De aceea cine vrea să trăiască frumos şi conştient ar trebui să înveţe mai multe despre spiritualitate, în general.

În religie se mizează excesiv pe imaginaţia credinciosului. Periodic sunt recompuse scenele mitologice, pentru a forţa adeptul să retrăiască afectiv acele evenimente de mult apuse. Se întreţine astfel un câmp mental, o creaţie simbolică ce ar avea rolul păstrării "credinţei". Este un evident artificiu (sau îndoctrinare), care pe mulţi îi îndepărtează de religie.

Unele tradiţii sunt respectate tocmai pentru că sunt absurde, prin asta dovedindu-şi originea "de pe altă lume"... Pentru unii religioşi, credinţa trebuie să se opună raţiunii, fiindcă mintea omului ar fi prea neputincioasă. Ei confundă credinţa, în mod eronat, cu voinţa şi imaginaţia. Dar credinţa înseamnă intuiţia existenţei unor legi şi forţe metafizice aflate deasupra aparentului haos pământean. Ea nu trebuie violată nici prin fapte extreme, nici printr-o fantezie necontrolată. Credinţa este un sentiment rafinat, inefabil, subtil şi, în acelaşi timp, cu un potenţial infinit.

Spiritualitatea nu exclude reamintirea evenimentelor şi personajelor sacre ale omenirii, dar pune accentul pe raţiune, pe cercetare personală, pe legătura cu viaţa personală şi implicarea în realitatea prezentă. Credinţa trebuie să vină din suflet, nu din istorie!

Religia încătuşează, creează dependenţă, pe când spiritualitatea eliberează fiinţa umană de toate normele, prejudecăţile, cutumele care, în numele lui Dumnezeu, perpetuează starea de înrobire psihică a individului.

Iată câteva exemple din arealul creştin, ca să înţelegem mai clar cum suntem condiţionaţi mental: Ni se induce constant în minte ideea că, fără biserica locului şi intermediarul lui Dumnezeu, preotul, nu există mântuire, oricât de mult am lucra noi spiritual separat. Suntem făcuţi să credem că, fără urmarea tradiţiilor religioase (ritualuri bisericeşti, obiceiuri populare etc), nu am fi nişte credincioşi adevăraţi. Ni se spune că celelalte religii sunt în profundă eroare, ba chiar ar fi un pericol real pentru noi să cunoaştem şi alte puncte de vedere. Gândirea liberă este riscantă, fiindcă te poate duce spre iad...ş.a.m.d.

O deosebire importantă este faptul că religia pune în centrul său un personaj divin exterior, cu intenţii şi comportamente deseori neînţelese. Religia divinizează, de obicei, un singur om (sau câţiva), creând prilejuri de a-l lăuda şi implora (mai exact, a-i cerşi favoruri). În schimb, spiritualitatea - în plus faţă de cunoaşterea aspectelor metafizice obiective ale Creaţiei - revelează divinitatea interioară din fiecare om, cea care este adevăratul nostru centru psihic şi spiritual, sursa puterii imediate. Ea adaugă personalităţii noastre calităţile superioare ale spiritului propriu (voinţa invincibilă, răbdarea smerită, inteligenţa lucidă, compasiunea universală, aspiraţia spre perfecţiune, dorinţa de a fi de folos general, libertatea interioară etc), amplificându-ne totodată sentimentul natural de a iubi Creatorul Suprem, fără a-i comanda nimic în schimb sau a ne teme de El.

Totuşi să fim realişti: uneori ne simţim slabi şi avem nevoie de ajutor! Apelul la Divinitate prin rugă-cerere este absolut normal, mai ales când omul se află la mare necaz şi invocă spontan ajutorul Cerului. (Chiar dacă nu ar rezolva altceva, cu siguranţă că rugăciunea bine executată ne poate angrena forţa gândului şi a voinţei proprii, pentru a ne ajuta singuri !)

Cum să ne rugăm corect într-o situaţie dramatică? Avem un model sugerat de viaţa lui Isus Cristos. Rugăciune: "Doamne, dacă este cu putinţă, îndepărtează de la mine acest necaz! Dacă nu, facă-se Voia Ta!" (vezi Matei 26:39)

Spiritualitatea adevărată ne ponderează disperarea şi vulnerabilitatea în situaţiile mai calme, obişnuite, când ne confruntăm mai ales cu incertitudinea decât cu neputinţa reală. Omul îmbunătăţit duhovniceşte ştie că Dumnezeu îi cunoaşte deja problemele şi, în măsura în care îl merită şi chiar are nevoie de el, va primi ajutorul necesar. Uneori, acest ajutor este cu totul neaşteptat, fiindcă nu-i îndeplineşte neapărat dorinţele, ci urmează un scenariu inedit sau chiar nedorit; dar totul ţinteşte spre binele superior al său, bine pe care deseori omul nu îl intuieşte. În fond, ne aflăm pe această planetă ca să experimentăm diverse situaţii şi să ne dezvoltăm propriile capacităţi de acţiune prin lupta cu greutăţile.

***

Aspectele negative de mai sus sunt valabile pentru majoritatea, dacă nu toate religiile de pretutindeni şi dintotdeauna. Nevoia oamenilor de minciuni frumoase dă această formă religiilor – numită şi "materialism religios"! Dar, cum adevărul e unul, iar minciunile sunt multe, şi religiile vor fi multiple, diferite. Era deci normal ca să apară conflicte fizice şi contradicţii teoretice. O religie nu se poate afirma decât în dauna celor vecine – fiindcă toate participă la un concurs de farmece...

Să ne amintim episodul din Vechiul Testament, unde profetul Ilie dovedeşte superioritatea Zeului său în faţa zeilor Baal şi Aşera! (vezi 3 Regi 18)

Aşa cum am spus deja, oamenii fac religiile, deci defectele religiei sunt ale creatorilor ei. Dar slăbiciunile oamenilor sunt şi ele dependente de nivelul de evoluţie al spiritelor încarnate; cu cât spiritul este trecut prin mai multe încarnări terestre, cu atât omul respectiv manifestă mai mult idealism, interes faţă de semeni, autocontrolul emoţiilor şi gândurilor, o viziune mai largă asupra universului. Spiritul mediu îndeamnă la o atitudine servilă faţă de Zei (ca să primească recompense spirituale), se comportă cu relativă onestitate şi nu este un dogmatic religios. Iar spiritul începător la şcoala Pământului este, de obicei, o brută fanatică, înclinată către ritualuri de adoraţie a zeilor locali. În această lume sunt încarnate la grămadă spirite de toate calităţile şi rangurile evolutive, predominând mai ales cele înclinate către plăcerile materiale, în dauna valorilor spirituale. Aşa că am putea spune că, în fond, nimeni nu are o vină absolută pentru erorile religioase, ci totul rezultă în armonie cu condiţiile obiective de viaţă de pe această planetă relativ tânără...

Dar oare "spiritualitatea pură" este o construcţie unică şi fără contradicţii interne?

Nu. Ea este mai mult o tendinţă ideală către cunoaşterea realităţii spirituale, similar cum oamenii de ştiinţă cercetează cauzalităţile realităţii materiale. După cum există mai multe ştiinţe exacte cu obiect de studiu şi metode specifice, tot astfel imensa sferă spirituală este explorată din mai multe direcţii. Dar, chiar şi aşa stând lucrurile, toate domeniile spiritualităţii pure (adică, neîncorsetate în dogme sau tradiţii) converg înspre aceleaşi adevăruri universale. Pot diferi exprimările, profunzimea sau personalităţile implicate. Dar fiindcă Adevărul este unic, tendinţele divergente sunt diminuate automat şi subordonate ţelului comun. Citiţi afirmaţiile ştiinţei spirituale, indiferent sub ce titlu sunt prezentate, şi veţi vedea că spun cam aceleaşi lucruri! Vanităţile umane au o mai mică influenţă în ştiinţa spirituală decât în religie, fiindcă indivizii sunt învăţaţi să gândească pe cont propriu şi să nu se supună orbeşte unor directive exterioare. În acelaşi timp, posibilele erori sunt corectate în timp, fiindcă avem de a face cu o "ştiinţă" spirituală, în care raţiunea şi intuiţia merg mână în mână.

Următoarele domenii, aparent distincte, ar putea fi incluse în conceptul de pură spiritualitate: spiritualismul, spiritismul elevat, esoterismul, raţionalismul creştin, parapsihologia etc.

Desigur, nu vom nega rolul pozitiv al religiei în societate! În repetate rânduri, am dat exemple de realizări, prilejuri de meditaţie şi fapte lăudabile provenite din credinţa religioasă. Dar analizând obiectiv, în general, religiile se aseamănă mai mult cu politica decât cu spiritualitatea pură. Din cauza aceasta sunt şi atâţia atei (declaraţi sau nu). Credem că viitorul nu poate fi decât al unei spiritualităţi generale, deschise, luminoase, în dauna religiilor inadaptate, închistate şi făţarnice.

Nu vom încheia această critică a religiei fără spiritualitate fără a oferi şi un exemplu pozitiv despre faptele minunate pe care credinţa sinceră şi religia îmbibată de spiritualitate le poate genera în lume. Vizionaţi documentarul "Tată pentru 400 de suflete", despre Părintele Mihail Jar, eroul din Bănceni, Bucovina de Nord!!!

Prezentare grafică a diferenţelor şi suprapunerii parţiale dintre religie, spiritualitate şi iluminare spirituală

Spiritualitatea reprezintă nivelul superior al religiei, dar nu este un scop în sine.

Ţelul spiritual este realizarea Sinelui sau iluminarea. Ea poate apare doar prin spiritualitate autentică.

Dar nici această stare mistică nu este ultima etapă, ci ea defineşte începutul unei călătorii şi mai interesante, dincolo de conceptele omeneşti despre înţelepciune...