<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


DENATURATA DOCTRINĂ CREŞTINĂ

Răzvan-Alexandru Petre

Spune apostolul Pavel: „Dacă Cristos nu a înviat, atunci zadarnică este credinţa noastră”. (Corinteni 15.14) Este o frază majoră, pentru că precizează nişte idei.

În primul rând, că fundamentală pentru creştinism este Învierea Domnului. Doar că Apostolul o menţionează ca o credinţă („DACĂ a înviat”), ceea ce noi ştim acum că este un fapt atestat prin mărturiile apostolilor şi ucenicilor săi. Nu este o ficţiune născocită pentru a atrage clienţi către noua religie. Totuşi, cei care nu au fost martori direcţi trebuie să creadă povestea, inclusiv apostolul Pavel însuşi. Iar cei care cred asta sunt recunoscuţi a fi pe jumătate creştini.

Trebuie însă menţionat că în India, de pildă, mulţi sfinţi ale religilor locale s-au materializat în faţa credincioşilor după ce au murit. Acolo, învierea lui Cristos este un fapt reprodus de nenumărate ori. Şi totuşi, aceia nu sunt creştini.

Care ar fi credinţa creştină completă?

Că Isus a murit şi înviat numai pentru mântuirea celui care devine creştin. Şi ce trebuie să facă pentru a deveni creştin complet? Pe lângă admiterea faptului învierii, să creadă în dogmă, care însă a fost întocmită de alţi oameni decât Isus şi abia după moartea sa. Iată cercul vicios în care se învârte gândirea creştină. Ca şi cum Isus ar fi semnat un cec în alb pentru cei care urmau să fondeze noua religie şi pentru cei care îi vor urma pe aceştia. Iar ca să acopere nonsensul, fondatorii au spus că nu e opera lor, ci a Duhului Sfânt. S-au spălat pe mâini, ca Pilat din Pont, că nu ei au făcut creştinismul, ci Isus şi Duhului Sfânt.

Dar asta nu înseamnă că dogma creştină ar fi greşită!

Nu greşită total, ci denaturată. Din perspectivă nondualistă, dacă urmaşii lui Isus au născocit o credinţă care şi-a dovedit lipsurile, înseamnă că asta trebuia să se întâmple. Însuşi „Duhul Sfânt” i-a deturnat.

Nu spun că ar fi trebuit să se întâmple altceva, fiindcă ar fi o simplă speculaţie. Şi atunci, aş cădea în aceeaşi capcană a speculaţiilor de care suferă şi dogma religioasă. Poate că are dreptate nondualismul, că nu există cu adevărat niciun făptuitor, ci totul este manifestarea liberă a Vieţii...

Totuşi, tot Viaţa ne revelează că NU pentru mântuirea păcătoşilor a murit Isus. Nu a spus niciodată aşa ceva, este născocirea celor care i-au urmat. Învierea i-a marcat atât de profund, încât au căutat să o interpreteze cum au putut ei mai bine. Dar tot a ieşit prost. Căci interpretarea lor, devenită ulterior dogmă, nu corespunde cu scopul lui Isus. Chiar şi „păcatului”, Isus îi dădea alt sens. Iar „mântuirea” este un cuvânt cu sensuri multiple.

Şi atunci, ce a intenţionat Isus lăsându-se ucis?

Isus a vrut să le demonstreze celor care l-au cunoscut şi l-au văzut ucis, că nu există moarte, că trupul nu are importanţă, că viaţa continuă şi după moarte. Mesajul este clar şi simplu. Totuşi, apropiaţii săi nu l-au putut pricepe, deşi l-au văzut înviat (adică rematerializat din atomi astrali).

Cum de n-au priceput mesajul său?

Viaţa şi moartea sunt legate. Dacă spui că moartea este iluzorie, atunci rezultă logic că şi viaţa este iluzorie. Or, experienţa comună arată că viaţa-i cât se poate de reală. Pe cale de consecinţă, moartea este şi ea reală. Iar cine susţine altceva trebuie să fie nebun. Dar pentru că nu-l puteau acuza pe Isus cel înviat că este nebun, au inventat o fantezie care să le rezolve disonanţa cognitivă (năuceala).

Au lăsat învierea în plan secundar şi au pus accentul pe moartea lui Isus. Prin sângele lui, Dumnezeu ar fi răscumpărat de la Satan sufletul tuturor credincioşilor creştini. Ce alambicat şi fals! Ar însemna că Dumnezeu nu este atotputernic, ci negociază mereu cu Satan pe diverse teme. Şi ar mai însemna că acest troc ceresc schimbă ceva imaterial şi veşnic (sufletele) pe ceva material şi oricum muritor (trupul şi suferinţa unui om), ceea ce este absurd.

De fapt, moartea a fost condiţia necesară pentru Înviere şi o dovadă de iubire sacrificială. Haide să recunoaştem că moartea Fiului lui Dumnezeu mai mult îi încurcă pe teologii creştini. Au încercat să dea o explicaţie fantezistă pentru iubire. Dar iubirea nu are nevoie de justificări. Primii care sunt conştienţi de defectele credinţei lor sunt tocmai preoţii, dar pentru a nu arăta slăbiciune, o apără cu diverse sofisme.

Desigur, este foarte frumos să fii bun şi generos şi omenos şi tolerant. Pe de altă parte, nici etica fără spiritualitate nu este suficientă. Dar asta nu înseamnă că trebuie să adoptăm o credinţă absurdă. De fapt, ca s-o spunem p-aia dreaptă, toate religiile propun credinţe parţial absurde, căci dacă ar fi perfect logice, nu ar mai fi credinţă, ci filosofie sau ştiinţă.

Dar în ce discutăm aici există chiar şi o parte de ştiinţă: atestarea istorică a învierii lui Isus. Cum o interpretăm este altceva. Creştinismul are varianta sa, pe care o cunoaşteţi. O altă interpretare, mai logică, ne apropie foarte mult de viziunea nondualistă. Nondualitatea nu este o doctrină, ci o revelaţie a misticilor din toate timpurile şi locurile.

Dacă moartea este o iluzie (cum a demonstrat Isus), atunci şi viaţa noastră este tot o iluzie. Acceptând că viaţa este o iluzie foarte convingătoare, atunci nu ne mai temem de ea, căci de aici pleacă toate necazurile şi relele. Oamenii se tem mai mult de viaţă decât de moarte. De teama suferinţei ipotetice, fac toate fărădelegile şi păcatele. Prin urmare, „crezul” nondualist are un potenţial mult mai mare de a reglementa existenţa socială.

Slăbiciunea sa este că este tot un crez. Numai prin experienţă directă ne putem convinge total şi definitiv de ceva. Oarecum directă a fost experienţa pe care au avut-o apostolii cu învierea lui Isus. Ei s-au convins, fiindcă l-au pipăit pe Isus cel înviat. Au avut acest privilegiu.

Şi totuşi, tot de la ei a plecat eroarea de interpretare şi, practic, zădărnicirea parţială a misiunii lui Isus. Ce dilemă! Dar nu-i putem acuza, fiindcă erau sinceri. Mentalitatea omenirii de atunci era atât de limitată!

Că Isus s-a născut prea devreme, n-avem noi căderea de a o spune, dar suntem siguri că omenirea de astăzi este mult mai pregătită spiritual să înţeleagă subiectele metafizice.

crist

< Sus >

Citat:

Ramtha (în “Cartea Albă”) – Anticristul este eul fals, iar împărăţia sa este conştiinţa socială

«Ce anume te împiedică să cunoşti şi să devii totalitatea lui Dumnezeu? Eul fals (ego-ul) – deoarece eul fals te deconectează de Dumnezeu prin faptul că refuză să accepte toate frecvenţele de gând ale lui Dumnezeu, şi asta, pentru a putea trăi în siguranţă, în afara pericolelor.

De aceea eul fals este numit Anticrist, întrucât neagă că eşti fiul lui Dumnezeu. El nu te lasă să accepţi ideea şi să înţelegi că tu şi Tatăl Una sunteţi, că eşti principiul Divin şi nemuritor ce are puterea de a crea veşnicia şi, totodată, puterea de a crea moartea.

Anticristul este eul fals, iar împărăţia sa este conştiinţa socială. Este ceea ce nu permite gândirea nelimitată; iar dogma sa este frica, judecata şi lupta pentru supravieţuire.

Cristul este omul ce exprimă în întregime puterea, frumuseţea, iubirea şi viaţa nelimitată a Tatălui care trăieşte în interiorul său. Este omul care conştientizează că este Divin şi devine această conştientizare, depăşind dogma, profeţia şi frica, întrucât el ştie că dincolo de conştiinţa socială comună se găseşte tăria nelimitată numită Dumnezeu.

Prin urmare, Anticristul şi Cristul împart acelaşi templu – iar acel templu sunteţi voi. Totul se află în interiorul vostru, deoarece Dumnezeu ce sunteţi permite existenţa atât a Cristului, cât şi a Anticristului. Permite şi viaţa şi moartea. Limitarea şi nelimitarea.

Aţi auzit de profeţia numită Apocalipsă? Ei bine, voi aţi trăit-o pe tot parcursul vieţii. Apocalipsa, Armaghedonul, reprezintă lupta dintre conştientizarea lui Dumnezeu şi recunoaşterea Anticristului – acest eu fals care nu permite ca gândurile nelimitate să pătrundă în creier şi să dea naştere exprimării nelimitate. Armaghedonul reprezintă războiul dintre conştiinţa socială şi cunoaşterea nelimitată. Acesta este – nu o luptă în afara voastră, ci una interioară – conflictul lăuntric dintre trezirea Cristului şi încercarea eului fals de a-şi menţine controlul. Prin urmare, în aceste vremuri, profeţia se îndeplineşte cu adevărat.

A fi Dumnezeu înseamnă să fii cunoaştere nelimitată, existenţă nelimitată. A fi om înseamnă să fii o fiinţă limitată, care nu îşi deschide mintea spre o cunoaştere mai amplă, care acceptă dogma şi nu are experienţă de viaţă, care este ucenicul şi nu învăţătorul; cel îngrădit şi nu exploratorul.

Adevăr vă spun vouă: aveţi capacitatea de a cunoaşte tot ceea ce se poate cunoaşte. Aveţi capacitatea de a materializa tot ce v-aţi dorit vreodată. Totodată, aveţi capacitatea de a trăi veşnic în corpul vostru, dacă asta este ceea ce vă doriţi. Dar la toate aceste posibilităţi, eul fals spune „Nu”.

Din acest motiv veţi şti cum este omul – dar Dumnezeu va rămâne pentru totdeauna un mister.»

< Sus >

Răzvan A. Petre
6 februarie 2022