<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


DEZAMĂGIREA SPIRITUALĂ NAŞTE AGNOSTICI

de Răzvan-Alexandru Petre

Capitole:

Cazul Joao de Deus  steluta  Cazul Grig  steluta  Cazul Yogananda  steluta  Cazul Marius Ghidel  steluta  Cazul Isus  steluta  Acceptarea pierderii controlului  steluta  Suicid şi egocid  steluta  Iluminarea e identică, iluminaţii sunt diferiţi  steluta  Poveşti, iluzii  steluta  Religia şi elefantul roz  steluta  Ego-ul îi vine în ajutor lui Dumnezeu  steluta  Dumnezeu a dat liber la opinii  steluta  Spiritualitatea se înfundă în Nondualitate



Oamenii aşteaptă de la Dumnezeu cel Bun şi Drept să le dea binele pe care îl merită, dar uneori El face exact invers. De ce, de ce?

Unii au explicat că Satana are puterea să întoarcă deciziile divine. Dar asta ar însemna că Dumnezeu nu este atotputernic. De fapt, puterea este acordată demonilor tot de Dumnezeu, dar nu de acel Dumnezeu Bun şi Drept, ci de Tatăl tuturor dumnezeilor oamenilor – adică, de Dumnezeul Absolut.

Acest Dumnezeu Absolut ne-a băgat pe fiecare într-o bulă de iluzie şi ne-a numit oameni. Iar în această iluzie ne fabricăm singuri alte iluzii. E amuzant, privind de la distanţă, cum se iscă visuri în visuri, după modelul divin... Cel mai fecund creator de visuri este ego-ul, stăpânul minţii noastre.

Ego-ul are două forme: cel lumesc şi cel spiritual.

Întâi, omul trăieşte în iluzia că lumea materială îi va aduce fericirea. Încearcă diferite variante ale acestei iluzii până înţelege că fericirea nu poate fi găsită nici în avere, nici în sex, nici în faimă sau putere, în nimic pământesc. E un şir de deziluzii care se sfârşeşte într-o zi: ziua când se naşte ego-ul spiritual.

Acesta va schimba iluzia exterioară cu iluzia interioară. Acum va rătăci prin numeroase religii, căi, metode, tehnici, învăţături spirituale, lecturi, maeştri. Astăzi, mai mult ca în trecut, are de unde alege. Inevitabil însă, la un moment dat, se va poticni în credinţa lui, chiar ea îl va înşela. Şi va deveni, poate, agnostic.

AGNOSTIC este cel care evită să-şi dea cu părerea despre un obiect al cunoaşterii umane. În special despre Dumnezeu, agnosticul nu ştie dacă El există sau nu şi crede că nici nu putem afla vreodată. Diferă de ateist, care e sigur că nu există Dumnezeu.

Glumă: Până când sunt oamenii necredincioşi? Până la gradul 7 pe scara Richter, după aceea, toţi devin credincioşi. smaili

< Sus >

Cazul Joao de Deus

De ce un mare vindecător, unic în lume prin eficacitate şi prolificitate, precum Joao de Deus, este batjocorit şi maltratat, după cum nu ar merita? Celebrul vindecător spiritist este acuzat de ucideri, violuri şi alte aberaţii. Deja, foştii lui adepţi s-au împărţit în două tabere.

Acuzatorii lui sunt siguri că va muri în închisoare, nemaiavând timp şi posibilităţi să-şi dovedească nevinovăţia. În schimb, admiratorii lui speră să reuşească să infirme falsele acuzaţii. Circul este incredibil şi suprarealist.

Cei vindecaţi de Joao ştiu sigur că au trăit o minune pe propria piele, pentru că, prin Joao, au fost tămăduiţi de spiritele lui Dumnezeu. Acum, că Joao e la închisoare, Dumnezeu nu mai tămăduieşte. E singurul lucru cert pentru toată lumea. Iar ăsta e rezultatul justiţiei omeneşti. Cum ar putea fi dreaptă o justiţie făcută şi aplicată de mintea limitată a omului?! Asta e o altă iluzie în care cred oamenii...

Dar dacă se va dovedi că, într-adevăr, Joao a comis măcar una din acele atrocităţi, susţinătorii lui vor fi extrem de şocaţi. Cum de a folosit Dumnezeu cel Prea-curat un canal atât de infect?! Gândul ăsta insuportabil îi va face, poate, pe unii adepţi să devină AGNOSTICI, imuni la predicile spirituale.

La ora la care scriu, deja a fost condamnat în primă instanţă la mulţi ani de închisoare, doar pe denunţuri de viol, fără probe. Joao nu s-a pretins niciodată a fi un sfânt, ci doar un intermediar al spiritelor binevoitoare cu oamenii. Ar fi posibil să fi căzut încet-încet sub influenţa spiritelor rele, care au profitat de slăbiciunile sale omeneşti şi de sensibilitatea sa psihică...

< Sus >

Cazul Grig

Cam aşa s-a întâmplat cu tantricul Gregorian Bivolaru în România. Pe de o parte, a îndeplinit o misiune importantă de a deschide minţile multor români către spiritualitatea orientală. Pe de altă parte, i-a atras către corupţie morală. Ambele laturi ale sale au acţionat simultan, fapt ce ne buimăceşte cu totul şi ne face să ne îndoim de "discernământul" lui Dumnezeu.

Grig era cunoscut ca un mare amator de femei, dar adepţii lui îi scuzau această înclinaţie maladivă, pe motiv că el o face „din compasiune” pentru cucoane, că vrea să le ridice spiritual, oferindu-le din „energia lui divină”. Şi numai aşa poate el, prin sex. Sau numai aşa pot ele primi. Măi, măi, câtă generozitate!

Pe unii adepţi, recunoaşterea acestor mizerii i-a scârbit într-atât, că nu mai vor să audă de spiritualitate, au devenit AGNOSTICI.

Dar important este să nu confunzi mesajul cu mesagerul. Iar mesagerul uman este impredictibil şi imperfect.

Alţii s-au reorientat către alte căi sau maeştri. Nu s-au lecuit şi încă mai speră că Dumnezeu le va revela o cale „autentică”.

Şi dacă mergi pe o cale AUTENTICĂ, eşti sigur că vei primi Graţia? Oare nu ai cunoscut atâţia adepţi cu ştate vechi care încă n-au primit-o?! Adyashanti spunea că, dacă buddhismul ar fi o firmă comercială, de mult ar fi dat faliment, atât de puţini buddhişti dobândesc mult-trâmbiţata iluminare spirituală.

Îţi oferă oare o cale „verificată” siguranţa realizării?! Tu aşa vrei să crezi acuma. Dar pentru ce ar avea nevoie Dumnezeu ca tu să mergi pe o cale „autentică”? Ce, nu ţi-ar putea oferi Graţia Sa din simpla ta aspiraţie?! Are El nevoie ca tu să te înregimentezi într-o nouă iluzie?!...

< Sus >

Cazul Yogananda

Shelley Trimmer este un mistic american aproape necunoscut, care a trăit retras în gospodăria lui. Singurul discipol care i-a continuat învăţăturile a fost Goswami Kriyananda din Chicago.

O altă persoană publică care l-a cunoscut este Ray Grasse. El a scos o carte în care a transcris cele patru lungi convorbiri pe care le-a avut cu misticul. Cartea se intitulează: „An Infinity of Gods: Conversations with an Unconventional Mystic. The Teachings of Shelly Trimmer”. Autorul vorbeşte despre ea într-o prezentare la Societatea Teosofică De acolo am aflat nişte lucruri inedite.

Shelley Trimmer
Shelley Trimmer, mistic american

Shelley Trimmer a locuit câţiva ani la ashramul lui Paramahamsa Yogananda. El era singurul văzător de aură din comunitatea yoghină. Yogananda l-a plăcut din prima, încât i-a făcut o mare favoare. Pentru a fi admişi în ashram, discipolii trebuiau să-şi asume legământul celibatului. Shelley a refuzat categoric. Totuşi, Yogananda a făcut un compromis, cerându-i să rămână abstinent măcar până când se va căsători – ceea ce Shelley a acceptat.

Apoi a fost iniţiat în toate tainele de kriya-yoga, cu ajutorul cărora a făcut progrese rapide. Putând vedea aura lui Yogananda, îşi dădea seama de stările suprafireşti pe care gurul le atingea deseori, când nimbul său era orbitor de strălucitor. Shelley nu era deloc omul care să se prosterneze în faţa cuiva. Totuşi, el i-a relatat lui Ray Grasse că, într-o ocazie, s-a aplecat şi i-a sărutat picioarele lui Yogananda, spunând „Mă înclin în faţa Divinului prezent în faţa mea!”.

Cu altă ocazie, Shelley îl privea pe Yogananda în timp ce acesta se scufunda în extaz divin şi era fascinat de ceea ce vedea în aura acestuia. Când maestrul a revenit din extaz, Shelley l-a întrebat: „Ai fost în prezenţa lui Dumnezeu?” Yogananda a încuviinţat din cap. „Şi cum te simţi?” „Mukunda e tot Mukunda” (acela era numele lui din naştere). Cu aceasta, Yogananda îşi exprima deplina modestie şi reverenţa în faţa măreţiei divine.

Pe de altă parte, Ray Grasse a înţeles din poveştile lui Shelley Trimmer că trebuie să diferenţieze între Yogananda-omul şi Yogananda-sfântul. Acesta e un lucru cu totul neobişnuit printre admiratorii maestrului, căruia aceştia i se închină şi astăzi ca lui Dumnezeu.

Shelley cunoştea tehnicile de magie Pow-wow, din tradiţia germanilor din Pennsylvania Dutch, unde se născuse. Yogananda ştia magia indiană. Cei doi iniţiaţi făceau schimb de informaţii oculte, ba chiar şi experimente comune. Odată, au vrut să vadă dacă funcţionează vraja de legare a două persoane. În ashram locuia o doamnă respectabilă de 70 de ani şi un tânăr de vreo 20 de ani. Tocmai acestora, cei mai incompatibili, le-au făcut o vrajă de iubire, ca să se simtă atraşi amoros. Se pare că farmecul a funcţionat, dar a fost imediat desfăcut, căci încălca două reguli: prima, regula abstinenţei, impusă în ashram, iar cea de-a doua, regula liberului arbitru, dată de Dumnezeu tuturor fiinţelor.

E doar un exemplu pe care l-a dat Ray Grasse, refuzând să mai dea altele, dar insistând pe ideea că Yogananda era un simplu om, cu defectele şi calităţile sale, ambele prezente.

Şi mi-am amintit ce aflasem cu mult timp în urmă din relatarea unui discipol al lui Sri Yukteshwar, maestrul spiritual al lui Yogananda. Acest discipol era prezent în preajma gurului în ultimele sale zile de viaţă, când şi Yogananda revenise din America pentru a-i prezenta omagiile sale. Sri Yukteshwar decisese să-i lase prin testament organizaţiei spirituale a lui Yogananga o mare posesiune materială pe care bătrânul o avea. Lucrurile erau deja aranjate, dar când să meargă la notar, Sri Yukteshwar s-a răzgândit brusc, nelăsându-i lui Yogananda nicio avere. Acesta a rămas perplex, dar n-a spus nimic, având un respect infinit pentru gurul său. Concluzia pe care ne-o prezintă discipolul care fusese martor la toate scenele este că Yogananda nu era deloc marele sfânt cum îl văd americanii.

Aceste informaţii inedite ne fac să fim ceva mai rezervaţi cu închinarea la idolii umani. Orice maestru are o personalitate, cu lipsurile şi excesele ei. Dar putem închide ochii la defectele lui, din iubire, mulţumind Divinului pentru perlele de înţelepciune transmise nouă prin intermediul acestui instrument încă imperfect.

Din “Autobiografia unui yoghin” aflăm că Yogananda a mai trăit un episod dezamăgitor. Discipolii au construit un ashram în Encinitas, pe tărmul Oceanului Pacific, într-un peisaj de vis. Totuşi, după câţiva ani, o alunecare de teren a distrus totul, lăsând un mare semn de întrebare. Unde greşiseră? De ce îi pedepsise Dumnezeu? Iată un alt exemplu de dezamăgire spirituală. Explicaţia ar putea fi că aspiranţii se ataşaseră prea mult de căminul lor spiritual şi trebuiau să fie desprinşi de “materialismul spiritual”. Până la urmă, s-au mobilizat în stil american şi au construit un alt ashram şi mai frumos, care dăinuie încă.

Dialogul dintre Paramahamsa Yogananda şi Ramana Maharishi

Yogananda: De ce Dumnezeu permite suferinţa în lume? Nu ar trebui ca El, cu omnipotenţa Lui, să o înlăture dintr-o lovitură şi să rânduiască realizarea universală a lui Dumnezeu?

Ramana: Suferinţa este calea pentru Realizarea lui Dumnezeu.

Yogananda: Nu ar trebui El să o orânduiască altfel?

Ramana: Aceasta este calea.

Yogananda: Sunt yoga, religia ş.c.l. antidoturi pentru suferinţă?

Ramana: Cine suferă? Ce suferă?... (tăcere)

Aflând că “suferinţa este calea către Dumnezeu”, parcă ai fi tentat să devii un pic agnostic, într-un fel, ca să n-ai nevoie să mergi spre Dumnezeu, evitând astfel suferinţa. Dar e doar o păcăleală a minţii… Oricum vei suferi, din cauza ego-ului. Suferinţa este calea pentru distrugerea treptată a ego-ului, care te face să suferi şi te ţine separat de Dumnezeu. Ego-ul e ca un şarpe ce se otrăveşte cu propriul venin.

< Sus >

Cazul Marius Ghidel

Marius Ghidel este un înger de om, trimis la încarnare să ne însenineze vieţile cu sfaturile lui din altă lume. Tu ai putea să îi laşi pe nişte şmecheri să te fraierească de mii de euro, deşi le cunoşti intenţiile?! Marius aşa a făcut, zice că nu s-a putut împotrivi acestui impuls de a se lăsa tapat de bani. Dar el este unic în felul lui şi a fost trecut prin această provocare nu ca să se laude că, după câteva luni, respectivii şarlatani au venit pocăiţi să-şi corecteze hoţia, împinşi de o forţă magică. Nu, ci pentru ca acum, în misiunea lui de mentor spiritual, să aibă încă un argument forte în sprijinul tezelor sale. El a fost trecut printr-o pleiadă de întâmplări paranormale fascinante tocmai pentru a fi astfel iniţiat în nişte taine greu de explicat şi acceptat.

Marius are mai multe abordări ale problemelor de viaţă, potrivite pentru diverse persoane. Uneori vorbeşte despre păcatele pe neam, alteori, de scăderea ego-ului prin suferinţă, sau de interferenţa diavolilor provocatori etc. El caută să transmită un mesaj de înţelepciune către orice cuget deschis şi sincer, fiecăruia pe înţelesul său. Se adaptează la interlocutor, dar are o bază fermă în Cer, de unde îi vine inspiraţia.

Ce este sigur, învăţăturile sale ne sunt de mare folos ca să suportăm nedreptăţile, să ne putem resemna, să înţelegem de ce am suferit, adică să dăm un SENS trecutului rănit. Totuşi, nu putem lua de-a gata „modelul de acţiune Ghidel” dacă nu ni se potriveşte. El este un înger născut fără ego şi trecut periodic prin experienţe magice, care să susţină învăţăturile sale înţelepte. Dar noi, majoritatea, nu cunoaştem decât realitatea banală a materiei, cu legile sale implacabile. Măcar de ne-ar face Dumnezeu şi pe noi părtaşi la asemenea minuni!.. Oare de ce ne lasă El să ne bălăcim în această iluzie mocirloasă?!

Unii mai credem în minuni şi Îi cerem să ne salveze de suferinţe. Rareori ni se dau miracole, dar şi atunci păstrăm o rezervă de explicaţii logice. Şi chiar dacă e clar că am primit un semn divin, asta tot nu ne va schimba radical, nu vom deveni sfinţi peste noapte. Ne vom mai îmbunătăţi comportamentul pe ici-colo, ne vom promite să fim mai înţelepţi. Dar asta este mult mai greu decât să respectăm un ritual zilnic, de pildă să aprindem candela sau să facem mătănii. Adică, lucruri exterioare, destinate cel mult să ne readucă atenţia la interior, pentru că avem mintea vraişte. Ăştia suntem noi, cu mintea condusă de ego.

Îl admirăm pe misticul Marius Ghidel, ba chiar îl iubim sincer, dar parcă am fi Cătălina care vrea să se iubească cu Luceafărul! Avem viziuni diferite, fiindcă Marius nu are ego, iar noi avem. Încercăm să aplicăm sfaturile sale, dar tot ne blocăm la un moment dat, acţionăm după vechile scheme cimentate în minte. Nici măcar aceste minunate învăţături nu ne scapă de noi înşine...

Ba, mai observăm că aceste învăţături minunate sunt total contrare metodelor psihologice de dezvoltare personală predate la cursuri care ne-au costat mulţi bani. Şi atunci, nu mai bine să lăsăm altora învăţăturile gratuite, iar noi să credem în cele plătite din greu?! smaili

Ce să mai zicem de ideea vetustă că femeia trebuie să fie total supusă bărbatului, căci bărbatul e capul, iar femeia e trupul?! Amestecând un ideal filosofic cu realitatea concretă, Marius şi-a îndepărtat, probabil, multe admiratoare.

Când soarta ne pedepseşte crunt, toată explicaţia nonduală că Dumnezeu ne-a făcut un bine scăzându-ne ego-ul ca să fim inundaţi de fericire, ni se pare o "vrăjeală", poate. Poate nu ne simţim mai fericiţi, ci doar mai slăbiţi, mai neputincioşi, mai goliţi sufleteşte, mai nesimţitori sau poate, prea sensibili. De acuma, nu vom mai „cumpăra” nicio învăţătură spirituală, vom deveni AGNOSTICI. Sau poate că nu...

< Sus >

Cazul Isus

Isus era un maestru spiritual dotat cu puteri paranormale extraordinare, pe care şi le-a descoperit în practica sa, supervizată de maeştrii indieni şi tibetani. Printre acele abilităţi era şi cunoaşterea viitorului. El a aflat că îl aşteaptă crucificarea, destul de curând. Nu este o veste plăcută pentru nimeni. Cu atât mai puţin pentru Isus, care mai ştia că îl aşteaptă o misiune spirituală grea, printre păcătoşi şi ignoranţi. În primul moment, nu s-a împăcat cu ideea că o persoană atât de specială urma să moară repede, chinuită şi batjocorită. Ceva nu se potrivea, era nedrept, absurd. Şi-ar fi dorit din tot sufletul să schimbe acea predestinare total dezamăgitoare.

Dar la întâlnirea cu Ioan Botezătorul, s-a produs în Isus marea eliberare. Ultimul rest de ego l-a părăsit, rămânând Cristosul pur. Isus-omul a murit la botezul din Iordan. Atunci a renunţat complet la orice control asupra vieţii sale. Şi-a încredinţat total viaţa în mâinile Domnului.

Au urmat ispitirile din pustiu, care au probat că maestrul devenise una cu Voinţa Tatălui. După multe zile de post negru, mintea începe să halucineze. Ceea ce a trăit Isus nu s-a petrecut aievea, ci în mintea sa. Dar este cu atât mai elocvent. În momentul când mintea conştientă nu mai controlează nimic, ce se întâmplă este numai rodul inconştientului. (Swami Shivananda spunea că, dacă vrem să ne evaluăm corect gradul de evoluţie spirituală, să analizăm cât de pure ne sunt visele.) Faptul că Isus a rezistat ispitelor nu s-a datorat ambiţiei sale sau puterii sale mentale obişnuite, cu care făcea miracole. Aceste puteri dispăruseră, nu puteau fi aplicate. Doar cele mai profunde straturi inconştiente ale minţii mai erau active. Iar acelea s-au dovedit a fi de maximă puritate, rezistând atacurilor ultimelor resturi psihice, umbra morţii.

Abia după această autoverificare că devenise invulnerabil la tentaţiile lumeşti si spirituale, Isus Cristos a purces la misiunea sa sfântă printre oameni. Este un exemplu care trebuie urmat: să ne verificăm permanent stadiul la care am ajuns în urmarea Voinţei Divine. Este periculos să pretinzi puteri divine mai mari decât poţi controla, căci te vor face scrum. De fapt, această verificare se face automat, e suficient să fim conştienţi când are loc.

< Sus >

Acceptarea pierderii controlului

Din relatările mai multor iluminaţi spirituali contemporani, se observă un tipar similar, pe care l-aş numi "acceptarea pierderii controlului" ce precede sau însoţeşte iluminarea şi eliberarea spirituală. (Numesc aici drept iluminare etapa temporară prealabilă eliberării definitive de ego.)

De pildă, cineva urmează practici contemplative perseverente, intenţionând să atingă iluminarea sau samadhi sau satori sau Dumnezeirea etc. La un moment dat, simte că, oricât s-ar mai strădui, nu poate trece de un prag imposibil. Este momentul când ego-ul trăieşte adevărul că el NU controlează rezultatul practicii sale spirituale deloc. Şi în acel moment cumplit de abandonare, la unii practicanţi s-a petrecut minunea: şi-au pierdut ego-ul.

Alt exemplu, cineva este depresiv, încercând să reziste acestor stări mizerabile. La un moment dat, simte că nu va mai putea rezista şi va claca psihic, va înnebuni sau altceva extrem de rău i se va întâmpla... Chiar înainte de a fi doborât, de Sus vine salvarea. Depresivul este salvat de el însuşi, pierzându-şi simţul individualităţii, ego-ul, aterizând în lumea fericirii fără motiv, care este aici şi acum.

Alt exemplu. Oricât ar încerca omul să fugă de o problemă (boală, sărăcie, umilinţă etc.), la un moment dat primeşte înţelegerea sau viziunea că nu va scăpa de ea, că este fatal să-i cadă pradă. Este o durere copleşitoare pentru ego, simţind fără niciun dubiu că nu-şi poate controla viaţa, în ciuda tuturor eforturilor pe care le face. Continuă să agonizeze cu acest sentiment de neputinţă în faţa sorţii până într-o binecuvântată zi, când Domnul îi răpeşte ego-ul şi-l lasă liber de griji.

Tiparul comun pe care l-am putea remarca în toate aceste cazuri şi altele similare ar fi acela că eliberarea de ego este anunţată de acea senzaţie, manifestată şi în corp, că pierzi controlul vieţii. Pentru ego, controlul este viaţa sa, iar lipsa controlului îi anunţă moartea. Nu ego-ul grăbeşte eliberarea spirituală, ci el doar este înştiinţat prin aceste stări de abandonare că va muri. Eliberarea de ego înseamnă dispariţia sa, moartea sa.

< Sus >

Suicid şi egocid

Suicidul înseamnă distrugerea propriului corp. Să chemi moartea ego-ului se numeşte egocid. Ele diferă fundamental.

Prin suicid, trupul moare, dar ego-ul continuă să trăiască în lumea astrală. Nu va fi o viaţă prea plăcută, pentru că suicidul este pedepsit de legile divine. Aşa că, cel mai probabil, acest ego fără trup va suferi nişte neplăceri, numite de unii "iad" sau "purgatoriu".

Egocidul se petrece atunci când Compasiunea Divină coboară peste un om şi îi omoară ego-ul, simţul personalităţii individuale. Atunci trupul continuă să trăiască frumos, dar fără un ego. Acesta este sensul zicalei sapienţiale "Cine moare înainte să moară nu mai moare după ce moare".

Viaţa fără ego nu schimbă nimic exterior, nimeni nu va înţelege transformarea profundă ce s-a petrecut în acel corp-minte. Asta arată că vieţuirea omului nu depinde de prezenţa sau absenţa ego-ului. Creierul va continua să funcţioneze corect, ba chiar mai bine, având acum la dispoziţie mai multă energie, care se pierdea înainte pentru susţinerea ego-ului. În momentul eliberării de ego, corpul se detensionează, ceea ce disponibilizează energia pentru alte scopuri creative.

Cel care simte acum o depresie psihică adâncă are ocazia de a renunţa la viaţă. Dar nu la viaţa trupului, ci la viaţa ego-ului. El are această opţiune magică. Nu trupul este problema. De altfel, cei care supravieţuiesc unei tentative de suicid recunosc că regretă actul săvârşit într-un moment de rătăcire. Asta arată că ego-ul lor a înţeles că, fără corp, va muri. Ego-ul nu vrea să moară, ci doar vrea să scape de suferinţă şi alege prosteşte să distrugă trupul în loc să se egocidă.

Alegerea înţeleaptă ar fi ca omul să invoce Mila Divină pentru a-i omorî ego-ul. Atunci, cu siguranţă, va dispare şi suferinţa insuportabilă a depresiei. Dar trebuie să înţeleagă diferenţa dintre suicid şi egocid.

Puţini oameni sunt gata să-şi accepte moartea precum depresivul. Este o ocazie rară să scape de ego. Depresivul ar putea să profite de ea şi să-i cheme disoluţia. Forţa distructivă pe care o are, mai mare ca a oamenilor normali, îi poate transforma dorinţa în realitate.

Dacă va eşua, este semnul că pofta de viaţă a fost mai mare, iar depresia se va vindeca rapid. Dacă reuşeşte şi ego-ul e distrus, ar fi un suflet omenesc ce a devenit divin.

După o zi, două de invocare serioasă a egocidului, gândurile depresivului se vor schimba, înlocuite de o viziune radical diferită. NU spun optimistă, ci de-a dreptul fericită! Poţi fi fericit chiar şi când lucrurile merg prost.

Egocidul înseamnă să distrugi cauza fundamentală a nemulţumirii, a depresiei - uciderea ego-ului. Nu stă în puterea omului, dar depresivul are multă forţă distructivă adunată, pe care o poate folosi la invocare mai eficient decât vreun căutător spiritual anemic.

< Sus >

Iluminarea e identică, iluminaţii sunt diferiţi

Iluminatul Richard Sylvester spune că ascetismul (minimalismul) are logică, dar este tot o poveste a minţii, pentru că rezultatul este incognoscibil. În secolul 21, i-a apărut replica în oglindă prin altă poveste, Legea atracţiei, care spune că fiecare om are abilitatea de a atrage toată abundenţa, ca semn al evoluţiei sale spirituale (maximalism). Nondualitatea este extrem, extrem de minimalistă, e cea mai neinteresantă poveste.

Iluminarea (trăirea Nondualităţii) este aceeaşi pentru toţi. Dar ce urmează după, diferă de la un iluminat la altul. De aici apar semne de întrebare, care până la urmă, ne fac să ne găsim propriul drum, neîncercând să semănăm cu niciunul dintre modelele spirituale. Posibile diferenţe:

A) fie iluminatul se adânceşte în contemplare tot mai profundă; B) fie spune că nu mai este nimic de făcut, Graţia face totul dacă vrea.

SAU 1) Se comportă decent, ca un model de înţelepciune; 2) Vorbeşte spiritual, dar comportamentul este controversat.

SAU a) Adună mulţi adepţi în jur, se face cunoscut; b) Stă retras şi primeşte, în cel mai bun caz, doar câţiva discipoli, aleşi pe sprânceană.

Concluzia: Dumnezeu nu rezidă într-un singur om, fie el iluminat sau nu. EL este peste tot, şi în iluminaţi, şi în neiluminaţi. Nu trebuie limitat la o formă. Tocmai de aceea, vom fi DEZAMĂGIŢI de orice formă, oricât de perfectă ne-ar părea la un moment dat. În ultima instanţă, şi cel mai perfect om moare, iar ăsta-i un defect major şi nescuzabil, din punctişorul nostru de vedere.

Maeştrii tradiţionali de Advaita Vedanta (Nondualitatea specific indiană) pretind de la discipolii lor o practică spirituală similară cu cea din alte căi spirituale din India. Ei se bazează pe ideea universal acceptată că "Nu poţi ajunge la Dumnezeu dacă nu-L cauţi fierbinte". Dar iată că a apărut mai recent un curent de tip nou, neo-advaita, format din iluminaţi care nu-şi spun "maeştri sau învăţători spirituali", ca un gest de frondă. Ei susţin că Dumnezeu se trezeşte în cine vrea El, deci nicio practică nu-l poate forţa sau îndupleca să te ilumineze pe tine care-L cauţi. Iar ca dovadă citează cazuri de iluminaţi fără preocupări spirituale anterioare sau care doar au asistat la prelegerile lor. Totuşi, nu-şi arogă niciun merit pentru această realizare.

În primul caz, maestrul îşi arată compasiunea încercând să-şi ajute discipolii, dar şi obligându-i moralmente să îi urmeze sfaturile. Relaţia dintre ei este fie permanentă, fie în perioade mai lungi de comuniune şi, de multe ori, se manifestă cu efuziuni sufleteşti. În al doilea caz, nu există nicio obligaţie reciprocă, iar iluminatul nu se angajează în niciun fel de ajutor pentru admiratorii săi. Relaţia dintre ei este ocazională şi total detaşată. 

Aşa că, în prezent, peisajul spiritual conţine atât "învăţători" tradiţionali care te pun la o practică zilnică, cât şi "dezvăţători" care au curajul să le contrazică autoritatea milenară. Aceştia din urmă adaugă uluitorul adevăr că iluminarea nu e o stare "mai bună sau mai rea" decât neiluminarea, sau, cum spun budiştii realizaţi, nirvana e totuna cu samsara. Prin urmare, peisajul spiritual s-a echilibrat şi poţi alege după credinţa ta...

Nu ne putem opri să ne întrebăm de ce, dacă Absolutul este unic şi acelaşi, de ce atunci se exprimă atât de diferit prin diverşi iluminaţi. N-ar trebui să fie o unică expresie umană a Ceea-ce-este-neschimbat?

Aceşti iluminaţi susţin cu tărie propriul punct de vedere, care, de fapt, nu le aparţine, ci este expresia directă a Divinităţii, prin ei. Toate diferitele expresii îi aparţin Lui. Poate că Divinului îi place lupta de idei, fără un motiv anume, doar de dragul variaţiei.

Aş completa răspunsul astfel: În fiecare om este încarnat un Spirit, iar Spiritul este chiar Absolutul, dar uşor nuanţat. Spiritele trăiesc identic Absolutul, dar îl exprimă în lume diferit, conform nuanţei lor specifice, unice.

Putem înţelege aceasta privind următorul tabel, umplut cu diverse nuanţe de alb folosite în web-design şi diferenţiate de ecranul computerului dv. Probabil că le veţi percepe pe toate drept acelaşi "alb", dar vă asigur că respectă întocmai codurile culorilor scrise deasupra lor, diferite între ele. Aşa este şi cu Spiritele individuale: sunt albul Absolut, dar într-o infinitate de nuanţe.

#FFFFFF #FFFFFe #FFFeFF #FeFFFF #FFFeFe #FeFeFF #FeFFFe #FeFEFe
               

Unii nondualişti ar putea refuza această explicaţie, dar ce ar putea pune în loc? Ar fi două alternative. Fie diversitatea se datorează diferenţelor dintre corpul-minte al iluminaţilor. Dar asta ar însemna că manifestarea Absolutului ar depinde decisiv de ceva material şi iluzoriu, în loc să fie invers. Fie diversitatea este Voinţa Divină de a se manifesta unic. Dar atunci ne întoarcem la explicaţia spiritistă, unde Spiritul exact asta este: un Atribut unic al Absolutului cu o infinitate de Atribute.

< Sus >

Poveşti, iluzii

Ego-ul spiritual este o poleială mentală cu care ne învelim ego-ul lumesc. Când ea cade, te vezi cum ai fost dintotdeauna: un om egoist, centrat pe simţirile, emoţiile, gândurile, obiectele tale. Dar acum, în plus, un agnostic, un dezamăgit spiritual, un deziluzionat.

Sau poate că vei continua să rătăceşti din poartă în poartă cu cerşitul de spiritualitate. Vei tot schimba o iluzie spirituală cu alta...

Din Studiile karmice ale doamnei Nina Petre reiese un lucru foarte clar: spiritul poate fi într-o încarnare un vraci, shaman, profet, preot, maestru spiritual, ce mai, un geniu printre semeni. Iar în următoarele, un om obişnuit. Unde-i saltul ăla evolutiv la care ne aşteptam?! Sri Aurobindo devine Michael Jackson. My God!... E clar că spiritul nu pune preţ mai mare pe o viaţă spirituală în sens tradiţional decât pe o viaţă lumească! Fiecare are importanţa ei, la momentul potrivit, în succesiunea încarnărilor. Spiritul lui Michael Jackson mărturisea că, în următoarea încarnare şi ultima, speră să ajungă un bun scriitor... "Numai atât"?! se miră mintea omului...

Credeţi că numai religiile promit că exclusiv credincioşii lor vor avea parte de fericire veşnică? Nu, chiar şi unii „nondualişti” îi momesc cu ce pot pe adepţii lor: că numai dacă te eliberezi nu vei mai muri, sau că numai aşa scapi de reîncarnarea pe această planetă a durerii etc. Momeli, iluzii – folositoare şi astea la ceva, neîndoielnic... până îţi dai seama că e o păcăleală cu bune intenţii. Însăşi ideea că poţi face ceva ca să intri în Nondualitate este o iluzie.

< Sus >

Religia şi elefantul roz

Ai auzit, probabil, de experimentul psihologic în care ţi se cere să NU te gândeşti la un elefant roz. Eşti gata? Începe! Deci NU te gândi la un elefant roz. Poţi?! Păi, nu poţi, că întâi trebuie să te gândeşti la elefantul roz, pe care apoi să-l ştergi din minte.

Aşa e şi cu religia. Dar nu intenţia religiei este greşită, ci modul cum mintea omenească o transformă în ceva ce poate pricepe. Dar ce mintea poate pricepe nu este ţelul suprem al religiei. Asta-i problema.

Şi în nondualitate e la fel. Zice să elimini ego-ul, dar tot cu ego-ul lucrezi. Cum faci asta? Ar fi mai simplu să-ţi tai craca de sub picioare. Dar aici eşti total în aer, pluteşti, şi poţi tăia doar aerul. Sunt chestiuni atât de rafinate, încât sunt foarte grele.

Chiar şi mediumii, clarvăzătorii, maeştrii care au Spirite Superioare ca îndrumători, deseori sunt făcuţi să creadă diverse poveşti. Sunt spiritele mincinoase? Nu, ci e vorba de faptul că propria noastră structură mentală solicită neapărat o ILUZIE, o POVESTE. Dacă spiritele s-ar opune acestei tendinţe fireşti şi ne-ar vârî Adevărul Suprem pe gât, credeţi că le-am mulţumi?! Dimpotrivă, le-am respinge şi am încheia colaborarea.

Celebrul medium brazilian Chico Xavier spunea că spiritul său ghid, Emmanuel, i-a mărturisit: „Câteodată, trebuie să amâni adevărul”.

Spiritele ştiu foarte bine că oamenii nu pot fi de încredere şi-şi păstrează mereu câte un as în mânecă. Ne dau cât şi cum putem duce. Şi astfel, poveştile unui înţelept pot fi asemănătoare sau foarte diferite de ale altuia. Fiindcă fiecare înţelept are o personalitate originală, pe care s-a mulat o anumită învăţătură şi experienţe. De aceea, este normal ca să avem o mai mare afinitate cu unii şi nu cu alţii.

Dar, speculând puţin, problema e şi mai profundă.

< Sus >

Ego-ul îi vine în ajutor lui Dumnezeu

Cum?!? Ego-ul Îl ajută pe Dumnezeu? Dar mereu, mereu ai spus invers...

Da, prin nesfârşita lui imaginaţie, ego-ul face ca orice metodă spirituală să eşueze când ajunge la îndemâna lui. Pe de altă parte, Dumnezeu vrea ca nimic să nu se repete, inclusiv ca fiecare trezire spirituală să fie unică.

Dacă am fi fost nişte roboţei, era de ajuns una şi aceeaşi cale spirituală, cu rezultate ştiute dinainte. Dar Dumnezeu vrea să fie descoperit de fiecare om în felul lui, după unicitatea proprie. Iar dacă nu se trezeşte spiritual în această viaţă, nu-i nicio grabă, nu-i nicio pierdere, va rămâne să viseze în iluzia materiei ca şi până acum, lumea va rămâne aceeaşi... Totuşi, dacă îi este dat să se trezească, nu va mai fi lăsat să doarmă şi se va trezi!

Dumnezeu se bucură ca un copilaş când vreun pământean Îl descoperă. Ce simplu ar fi ca Domnul să ne ia vălul de pe ochi chiar acum! Chiar acum L-am vedea pe El şi iluzia cosmică în care trăim. Dar asta nu L-ar satisface. E ca şi cum ai primi un joc de puzzle gata rezolvat. Nu te poţi bucura de el decât când îl rezolvi tu personal.

Lui Dumnezeu îi plac provocările şi are ac de cojocul oricărui ego. Mai ales când e un ego spiritual! De obicei, ego-ul tău lumesc trebuie pregătit şi transformat într-unul spiritual, ca să capeţi nişte aşteptări, să creezi nişte emoţii, să visezi la întâlnirea cu Domnul. Altfel, dacă ar veni El peste tine nitam-nisam, parcă te-ai simţi violat, nu-i aşa, egoşel mic?!

Dar cu tine, Dumnezeu e foarte grijuliu şi sensibil, îţi pregăteşte calea uşurel, cu momeli, promisiuni, povestioare şi iluzii spirituale. Îţi pui toată credinţa într-o învăţătură, o şcoală, un maestru spiritual. Poţi reuşi din prima sau poţi ajunge în impas, cerându-ţi transferul. Ultima variantă – dacă Dumnezeu a preferat alt context pentru a-ţi da Graţia Sa. Ceva nu se potrivea, tu trebuia să te trezeşti altfel.

De pildă, trezirea energiei Kundalini este o metodă dură şi rapidă. Ţi se toarnă o găleată de apă în cap ca să te trezeşti brusc. După extazul formidabil de început, urmează „noaptea neagră a sufletului”, insuportabilă. Atunci te confrunţi cu cele mai negre umbre ale psihicului, intri într-o gravă depresie. De fapt, este o criză de conştientizare a defectelor tale, pe care trebuie să le arzi cu laserul conştiinţei divine la care tocmai ai avut acces, prin Graţie.

Alt exemplu, te poţi trezi treptat şi să conştientizezi că ţi se apropie sfârşitul inevitabil. Sau, într-o iluminare bruscă, trăieşti o frică foarte intensă de extincţie, dar pe o durată de câteva minute, maximum câteva ore.

Dumnezeu vrea să existe NENUMĂRATE metode de realizare, ceea ce înseamnă că nu există NICIO cale spirituală sigură, ci sigură este doar Voinţa Divină. E Jocul Lui, foarte complicat, greu de înţeles, jucat magistral în toate detaliile. Când, după ce ţi-ai făcut toate temele conştiincios, constaţi că numai Voinţa Divină e suverană, cam devii un pic AGNOSTIC.

Un pic nu strică! Înseamnă că ai renunţat la iluziile minţii... Speranţa e ultima iluzie, de care căutătorul trebuie să scape ca să nu mai caute nimic. Rămâi fără speranţe, suspendat în neant, dorind să nu mai doreşti nimic şi, totuşi, foarte viu, sensibil, bucuros de frumuseţe şi iubire. Atât.

< Sus >

Dumnezeu a dat liber la opinii

Dumnezeu a dat liber la păreri în Creaţia Sa. Oricum, nu vom găsi niciodată un adevăr unic pe Pământ. Prin urmare, nu este greşit să-ţi dai cu părerea în orice, dar să fii sincer şi cu argumente. Nu numai în chestiunile lumeşti, ci şi în cele spirituale. Nici în acestea din urmă nu există uniformitate, fiecare şcoală de gândire are propria sa dreptate, validată prin diverse succese de-a lungul timpului. Desigur că nu toţi activiştii au acelaşi succes metafizic, dar speră negreşit că sunt pe calea cea dreaptă. Şi de fapt, orice cale duce undeva. Până la urmă, chiar şi greşelile majore te fac mai înţelept.

S-ar putea oare spune că unele căi spirituale te duc la Adevăr, iar altele nu, deci că există o ierarhie de valori, o ordine de prioritate? Nu. Toate sunt la fel de iluzorii. Diferenţa este în decenţă: unele sunt mai decente decât altele.

Totuşi, dacă îţi este dat să te trezeşti, aproape sigur că vei cunoaşte una sau mai multe căi ale înţelepciunii, stă în natura firii de a te apropia de Dumnezeu. Trezirea vine pe cale, dar nu datorită ei. Fiecare om este un căutător unic şi va primi ceva diferit de alţii din acelaşi grup.

Când Dumnezeu te atrage spre El, simţi nevoia să-I ieşi în întâmpinare, să-L onorezi prin faptele tale. Învăţăturile spirituale te purifică, iar tehnicile spirituale te obişnuiesc cu stări mai ciudate, pregătindu-te pentru cea mai ciudată realitate: Iluminarea.

Dar niciun maestru, nici măcar după Trezire, n-a izbutit să explice cum o tehnică devine Realizare. Cu atât mai mult cu cât Realizarea, de multe ori, apare din senin, nu în momentele de practică. Acea clipă magică va rămâne un mister veşnic, numit Graţia divină.

„Primul yoghin al lumii”, cum este numit Shiva, a descris 112 metode de iluminare în textul antic „Vijnana Bhairava Tantra”. Totuşi, mai degrabă ele trebuie înţelese a fi 112 contexte diferite în care a apărut iluminarea la un eşalon de înţelepţi. Metodele în sine nu sunt garanţii pentru Realizare, ci doar pregătesc atmosfera sau sunt atmosfera în care a apărut Iluminarea uneori.

«În ce constă forţa unui aspirant spiritual? În lacrimile sale. Mama nu rezistă dorinţei pruncului care plânge. La fel acordă şi Dumnezeu graţia supremă celui care plânge de dorul Lui.» (Ramakrishna)

Întâlneşti un maestru de pe ale cărui buze Dumnezeu picură nectarul înţelepciunii. Simţi că are dreptate în tot ce spune, că este alesul Domnului. Dar apoi, vezi un alt maestru spiritual care te farmecă, dar este altfel, iar Domnul vorbeşte şi prin el. Şi mai găseşti şi alţi maeştri de la care ai ceva de învăţat. Iar acum eşti într-o mare dilemă. Pentru a te realiza spiritual trebuie să-l urmezi doar pe primul sau ar trebui să iei de la fiecare câte ceva? Eşti foarte confuz...

Ei bine, pentru realizarea spirituală va trebui să îl cunoşti, la momentul cuvenit, pe Maestrul interior. Spiritul tău ştie cel mai bine ce ai nevoie ca să vă fie bine la amândoi. Tu, să te dezvolţi uman, iar el, să evolueze spiritual.

Nicio învăţătură exterioară nu este creată special pentru tine. Ea este o sinteză a multor oameni, vremuri, experienţe. Învăţătura creată special pentru tine vine în capitole separate, pe măsură ce treci prin viaţă, fiecare exact la momentul potrivit. Şi vine de la Spiritul tău. Îţi vorbeşte în tăcere sau prin semne şi coincidenţe exterioare, prin imbolduri, dorinţe şi gânduri. Este calea intuiţiei spirituale, brodată pe viaţa de zi cu zi.

Dacă am face o colecţie din toate învăţăturile, teoriile şi observaţiile asupra lumii, am vedea că, la aceeaşi problemă, primim soluţii sau reţete variate, oarecum la fel de eficiente. Poţi aborda orice situaţie de viaţă prin una sau alta din acele metode, după dorinţa şi rezonanţa ta cu ea. Totuşi, fiecare învăţătură are şi o parte specială, distinctă de oricare alta, total originală şi de neînlocuit cu altceva. Poate fi ceva foarte mărunt, neobservat, sau prea ciudat pentru a fi luat în seamă. Şi poate că toată truda prin care a luat naştere acea vastă învăţătură a meritat doar pentru acea mică contribuţie originală. În rest, ai putea găsi altundeva idei mai interesante, mai eficiente, mai apreciate. Dar valoarea ei stă tocmai în acea mică parte diferită.

< Sus >

Spiritualitatea se înfundă în Nondualitate

Omenirea abordează spiritualitatea gradat. Întâi este animismul, prin care oamenii cred că obiectele, fiinţele şi locurile au un spirit cu care se poate discuta şi negocia. Apoi apare politeismul, ce recunoaşte supremaţia zeilor asupra spiritelor obişnuite, zei care comandă marile fenomene naturale şi destinele oamenilor. În final, apare monoteismul, un politeism concentrat, având în centru pe Stăpânul zeilor (DomnuZeu). Toate aceste stadii sunt explicate de ştiinţa spirituală modernă.

Însă mai există un nivel, Nondualitatea, care susţine, în mod straniu şi fără legătură cu celelalte curente spirituale, că tot ce există este o unică Fiinţă sau Dumnezeul absolut sau Conştiinţa manifestată şi nemanifestată, creaţie şi Creator. Pentru a nu se confunda cu Dumnezeul monoteiştilor (care este Zeul suprem al manifestării dualiste, al Creaţiei), ar trebui găsită altă denumire pentru Fiinţa Nonduală. De pildă, ETOT+ (tălmăcit: “este totul şi încă mai mult”). ETOT+ se exprimă în Creaţie prin Dumnezeu, adică, Absolutul se proiectează natural în creaţie sub forma Dumnezeului iubirii, binelui, adevărului. Dar în lumea relativităţii, iubirii i se opune automat ura, frica, care sunt atribuite lui Anti-Dumnezeu (Satan, Lucifer etc.).

În cele din urmă, toţi sfârşim în Nondualitate. Acest domeniu îi atrage mai ales pe căutătorii spirituali care simt că n-au găsit împlinirea pe o cale spirituală "normală". De fapt, în toate tradiţiile există indicaţii directe sau mai voalate către Nondualitate (ETOT+). Răspunsul final se găseşte în ea. Dar e atât de simplu, încât te simţi un prost că nu l-ai observat sau înţeles deja. În acest sens, Nondualitatea este dezamăgitoare, nu e acel Big Bang pe care îl visai. Te trezeşti dintr-un vis de mărire ridicol. Nondualitatea îţi pune capăt căutării, dar fără a găsi ceea ce sperai tu să găseşti.

Putem compara spiritualitatea dualistă cu o maşină de curse care goneşte pe autostradă, lăsând în urmă toate celelalte maşini. La un moment dat, coteşte pe un drum lăturalnic, care curând devine neasfaltat, prăfuit şi cu gropi. Bolidul e obligat să-şi reducă mult viteza. Iar când drumul devine plin de noroi, maşina se împotmoleşte şi se opreşte complet. A atins Nondualitatea. Spiritualitatea se înfundă în Nondualitate, punctul terminus al oricărei căutări febrile, al goanei spre Dumnezeul de la capătul autostrăzii fără sfârşit.

< Sus >

Răzvan A. Petre
  21 martie 2020

Citeşte şi articolul "Dezamăgirea spirituală" (2014)