<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


EREDITATEA SPIRITUALĂ ŞI FORMAREA PERSONALITĂŢII

Motto: „Mami, tati, când eram eu mare...”

Din ce se cunoaşte până acum, ereditatea este de două feluri: genetică şi spirituală.

Ereditatea genetică este reprezentată de caracteristicile transmise, prin gene, de la părinţi la copil.

Ereditatea spirituală este reprezentată de caracteristicile transmise, prin spiritul întrupat în om, de la celelalte întrupări (vieţi) ale spiritului respectiv, cu deosebire de la ultima întrupare (încarnare).

Definirea termenilor „spirit” şi „întrupare”:

Conform tuturor tradiţiilor spirituale, la moarte, sufletul omului părăseşte trupul biologic, continuând să trăiască într-o dimensiune paralelă, de unde poate fi martor la existenţa pământească a celor „vii”. Sufletul conţine tot psihicul omului, toată personalitatea sa.

Acest lucru a fost confirmat de studiile moderne de tanatologie - confirmarea vieţii după moarte, prin studiile asupra celor reîntorşi din moarte clinică, ale dr. Raymond Moody, Elisabeth Kübler Ross ş.a.. O altă dovadă sunt experienţele controlate ale conştiinţei în afara corpului (dedublarea/proiecţia astrală, autoscopia, OBE, călătorii extracorporale), popularizate în Occident de Robert Monroe ş.a.;

Din doctrinele esoterice, se mai ştie că, în decursul unei perioade variind între câteva săptămâni şi câteva luni, sufletul îşi clarifică greşelile comise în timpul vieţii (karma) şi îşi doreşte să şi le îndrepte, pentru a se perfecţiona ca fiinţă spirituală. În tot acest timp, sufletul îşi reaminteşte întreaga experienţă acumulată de el de-a lungul reîncarnărilor trecute, precum şi experienţele din lumea imaterială, pur spirituală. Prin urmare, îşi recapătă cunoaşterea cosmică pe care o pierduse în timpul încarnării, în acelaşi timp pierzându-şi iluziile identificării cu corpul grosier, material. Pe scurt, sufletul uman se transformă calitativ, potrivindu-i-se mai bine denumirea de spirit „liber”. Spiritul are voinţă, are inteligenţă, are afectivitate – ambele mult amplificate faţă de cele avute în timpul vieţii omului. Îi lipseşte doar corpul.

Deoarece nu mai deţine vehiculul capabil să-i ofere experienţele senzoriale, el tânjeşte să redevină om.  La un moment dat, i se oferă prilejul de a se reîntrupa într-un embrion uman în formare. Un alt om se va naşte, având ca suprem coordonator Spiritul. Locul său, ca proiecţie din planul energetic, este în trunchiul cerebral. Omul nu-şi aminteşte existenţa sa spirituală şi nici vieţile anterioare, pentru că se crează o nouă minte, cu o memorie nouă, iar accesul la informaţiile din akasha (memoria spirituală) este dificil dacă mintea nu are o legătură energo-informaţională perfectă cu propriul spirit. În stadiul actual al omenirii, se constată un puternic blocaj mental în privinţa comunicării între minte şi spirit, care este şi cauza principală a nenumăratelor nenorociri la care asistăm.

Spiritul este sediul conştiinţei de sine în om. Ca dovadă, patologia personalităţii multiple. Mintea e adaptată lumii materiale. Ea oferă spiritului, prin canale energo-informaţionale, o imagine reală a lumii. Când mintea este tulburată, bolnavă, spiritul nu mai percepe clar realitatea şi nu mai dă indicaţii corecte, ori nu le mai dă deloc, lăsând mintea pradă propriilor fantasme.

Caracteristicile încarnării trecute sunt păstrate de spirit în învelişul său energetic, numit „perispirit”. Multe trăsături psiho-somatice actuale sunt provocate de această matrice energetică prezentă în aură. Printre acestea putem enumera: trăsăturile feţei şi conformaţia trupului, sensibilităţi la anumite boli, cicatrici sau semne din naştere, fobii, pulsiuni inexplicabile, talente şi predilecţii etc. Acestea constituie ereditatea spirituală.

Câteva argumente suplimentare în favoarea doctrinei reîncarnării:

Jumătate din populaţia lumii crede în reîncarnare (hinduşii, budiştii, lamaiştii, sufiştii islamici, mozaicii cabalişti, spiritiştii etc). Multe personalităţi de vază ale lumii împărtăşesc această convingere. Reîncarnarea este logic acceptabilă şi respectă principiul universal al cauzalităţii. Dintre toate concepţiile filosofice, viaţa „ca o zi de şcoală” este singura care are sens, este un fundament pentru morală şi pentru faptul că există dreptate în univers.

Ereditatea spirituală joacă un rol important în dezvoltarea personalităţii noului om, ca şi ceilalţi factori binecunoscuţi: genele, mediul, educaţia. Din păcate, studiul ştiinţific al eredităţii spirituale este încă la început, pentru că lipseşte interesul şi înţelegerea lumii ştiinţifice pentru acest subiect, care necesită abandonarea vechii paradigme. Din fericire, în prezent, există modele teoretice, există metode practice şi există cercetători care au rezultate deosebite în acest domeniu.

De exemplu, savantul american de origine japoneză Hiroshi Motoyama, medium, yoghin – considerat de UNESCO, în 1974, drept un parapsiholog de marcă al lumii - sondează trecutul karmic al pacienţilor săi, intrând în ultimele 2, 3 vieţi anterioare, pentru a depista cauzele fobiilor, nefericirilor, necazurilor lor. Metoda sa nu supune pacientul la nici o traumă suplimentară, ci îi oferă „de-a gata” informaţiile necesare pentru autocunoaştere şi echilibrare psihică.
N.B. Mai menţionăm că Motoyama a demonstrat ştiinţific existenţa traseelor energetice în corpul uman (meridiane de acupunctură, nadis).

O altă metodă folosită pentru aflarea cauzelor karmice ale problemelor actuale este hipnoza regresivă, în care pacientul este condus de hipnoterapeut în viaţa sau vieţile anterioare. Aici, există riscul ca pacientul să retrăiască intens traumele trecute, lucru pe care nu îl suportă oricine. Vezi studiile lui Michael Newton, Brian Weiss ş.a.

O dovadă incontestabilă a fenomenului reîncarnării este constituită de studiile asupra cazurilor de reamintire spontană a încarnării precedente a unor copii (dr. Ian Stevenson ş.a.);

Psihologia transpersonală, preocupată de stările modificate de conştiinţă şi de cunoaşterea spirituală, aduce un plus de rigoare ştiinţifică acestor fenomene, care până nu de mult erau considerate că aparţin de magie şi credinţe naive.

 

„Mami, tati, când eram eu mare...”

Este binecunoscută apetenţa unor copii pentru fabulaţie. Îi putem auzi uneori inventând poveşti fantastice, inspirate din cine ştie ce desen animat. Totuşi, o anumită replică a lor ar trebui sa ne dea mai mult de gândit. Este vorba de expresia „Când eram eu mare...”, urmată de descrierea unor fapte sau conduite pe care şi le atribuie. Aproape sigur, este vorba de o reamintire spontană a vieţii anterioare. Se ştie că aceasta are loc la mulţi copii până la vârsta intrării în şcoală. După vârsta de 6-7 ani, aptitudinea dispare.

Este în interesul părinţilor să descopere mai multe despre trecutul spiritual al copilului, fie chiar şi numai din curiozitate. Copilul trebuie stimulat să-şi amintească mai multe, iar părintele să le noteze într-un carneţel (sau să le înregistreze audio), dar fără a atrage atenţia copilului (care ar putea supralicita). Mai târziu, aceste informaţii îi vor folosi tânărului, pentru a se autocunoaşte mai bine şi a face faţă provocărilor vieţii.

Putem face o paralelă cu faptul că, drept urmare a popularizării astrologiei, în spitalele româneşti s-a generalizat obiceiul de a nota şi ora exactă a naşterii copilului, cerută de calculele astrologice. Odată cu popularizarea în Occident a doctrinei reîncarnării, va deveni un obicei comun ca părinţii să dea atenţie şi să încurajeze, cu tact, rememorarea spontană a experienţelor din viaţa precedentă a copilului.

 Răzvan Petre
18 oct 2007