<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


ESOTERIKA - blog 2019

selecţii de Răzvan Petre


Citate din alţi autori

 Dwight Damon & Patricia Macisaac; Adyashanti; David R. Hawkins;

08.02.2019

Motivarea prin hipnoză

succesul este o călătorie, nu o destinaţie

de Dwight F. Damon, Patricia Macisaac

 Mintea subconştientă îţi absoarbe convingerile şi credinţele. Îţi direcţionează acţiunile şi motivele fără ca tu să fii măcar conştient de acest lucru. De aceea, încredinţarea şi încrederea în sine pe care le plantezi în mintea ta subconştientă vor deveni cândva o realitate fizică în călătoria ta spre succes. Gândeşte-te la succes - acţionează cu succes - şi vei fi o persoană de succes. Călătoreşte la clasa întâi! Nu îţi sugerez să cumperi cea mai scumpă maşină, dar când cumperi pantofi, ia-ţi pantofi buni, care strălucesc a succes. Pantofii vechi, ponosiţi, uzaţi, care îşi plâng singuri de milă, nu te vor ajuta să păşeşti cu hotărâre, aşa cum face o persoană pozitivă, de succes.

Dacă nu crezi în tine însuţi, te poţi aştepta ca alţii să aibă încredere şi să creadă în tine? Te vor considera o persoană bună, dar plictisitoare. O modalitate de a emana altora o imagine pozitivă, de succes, este să te aştepţi să se întâmple lucruri bune, mereu. Ca furnizor de servicii, pregăteşte-te pentru următorul client. Ca furnizor de servicii, eşti pregătit şi capabil să stabileşti o legătură şi deţii cunoştinţele necesare pentru a o pune în practică, spre beneficiul bunei stări a clientului tău. Când afişezi un aer de încredere, poţi face un pas înainte şi în viaţa ta personală: te poţi aştepta la lucruri neaşteptate şi acolo. Anticipează veşti bune chiar şi atunci când ghinionul te scufundă într-un catalog lugubru al îngrijorării. Când te simţi trist, adu-ţi aminte că, dacă te aştepţi la lucruri neaşteptate, situaţia se va îmbunătăţi. Nu sunt doar iluzii. Este vorba de gândire şi credinţă, sprijinită de acţiune. Trebuie să faci loc lucrurilor bune alungând gândurile despre eşec din mintea ta şi înlocuindu-le cu idei pozitive care se pot traduce într-o acţiune, apoi o realitate fericită şi pozitivă.

Tu îţi alegi sentimentele. De aceea trebuie să îţi dezvolţi gustul pentru atitudini de succes. Folosind regula GAF - Gândeşte, Acţionează şi Fii! Îţi creezi un mediu personal pentru a face acest lucru. Îţi întipăreşti în subconştient lucrul pe care vrei să îl realizezi. Îl consolidezi prin felul în care acţionezi. Şi acesta va deveni realitate. Dacă vrei să fii fericit, trebuie să gândeşti şi să acţionezi fericit... şi apoi vei fi fericit. Încearcă şi vei vedea. E imposibil să fii nefericit când zâmbeşti, când îţi ţii umerii drepţi, pieptul în afară şi ai ceva bun de spus oricui îţi iese în cale.

Nu te deprima că ai de plătit facturi. Simte-te generos! Aşa ajuţi economia şi faci pe cineva fericit când plăteşti pentru serviciile furnizate. De asemenea, elimini un factor negativ din viaţa ta, indiferent de suma facturii.

Eşti nefericit acasă sau la serviciu pentru că cineva este invidios? "Comportă-te de parcă" totul este în regulă. Această tehnică simplă va transforma un dezastru în succes în nouă din zece cazuri. Aplică acest principiu cu sinceritate şi fără să încerci să o enervezi şi mai tare pe cealaltă persoană implicată. Este foarte dificil ca cineva să rămână supărat pe tine când tu "te porţi de parcă" totul ar fi normal.

Întocmeşte o listă cu lucruri mărunte pe care să le faci pentru a deveni o persoană de succes în ochii altora. S-ar putea să fie vorba de unul sau mai multe lucruri fizice pe care trebuie să le schimbi. Îmbrăcămintea, felul tău de a vorbi, felul tău de a scrie - verifică-le şi vezi dacă funcţionează spre binele sau împotriva ta. Poate că anturajul tău este un grup negativ care te trage în spate. De fapt, dacă le-ai spune toate aceste lucruri, poate că ar râde şi şi-ar bate joc de eforturile pe care le depui pentru a deveni mai bun, pentru că "celor nefericiţi le place să aibă tovărăşie". Persoanele negative au nevoie de alte persoane negative de care să se agate şi care să le ajute în ceea ce le place cel mai mult: să fie nefericite.

Încearcă să încorporezi mai multe "trucuri" mărunte care să te ajute să consolidezi regula GAF. Nu analiza această tehnică pentru a afla de ce nu va funcţiona. Aplic-o doar şi vei şti că funcţionează! Multe principii pentru succes se bazează pe reguli metafizice vechi de când lumea şi Pământul, care trebuie acceptate prin credinţă şi aplicate cu hotărâre.
   Lucrurile în care crezi îţi afectează viaţa mai mult decât îţi dai seama. Nu există nimic mai real decât credinţa. Dacă îţi schimbi credinţa, ţi se vor schimba şi acţiunile. (pag. 17-18)

 

PENTRU A DOBÂNDI ÎNCREDERE ÎN NOI ÎNŞINE

Ştim că trebuie să eliminăm anumite lucruri din personalitatea noastră, nu doar să adăugăm lucruri, pentru a face o schimbare. Nu există un plan, o metodă sau un sistem prin intermediul căruia să poţi trăi o viaţă de succes dacă tu crezi că nu o poţi face.

Din moment ce teama este o lipsă de încredere şi o emoţie iraţională, trebuie să învăţăm să ne controlăm această reacţie la situaţii necunoscute. Nimeni nu va fi un ratat doar pentru că uneori se teme, ci pentru că nu face nimic în privinţa temerilor. S-a spus despre curaj că este o stare sufletească, iar că încrederea este o stare existenţială; prin urmare, încrederea în sine devine un proces de condiţionare mai degrabă decât unul de învăţare. Trebuie să comunici şi să fii entuziasmat şi încântat, dar pentru a deveni încrezător trebuie să experimentezi fiorul pe care ţi-l dă un lucru realizat.

Să trecem de la nivelul la care ne gândim că putem realiza ceva la nivelul la care ştim că o putem face! Ne-am născut fără frică şi, la început, aveam o credinţă inerentă în necunoscut. Credinţa înseamnă absenţa fricii, dar am dezvoltat temeri pe măsură ce am crescut, bazându-ne pe reacţia noastră conştientă la situaţiile vieţii, nu pe cea subconştientă.

William James, un psiholog ilustru, a propus teoria despre faptul că experienţa emoţională este percepţia schimbărilor corporale. El a afirmat că dacă nu adopţi postura tipică unei anumite emoţii, nu poţi experimenta emoţia respectivă. Implicit, dacă adopţi constant postura tipică unei emoţii, vei experimenta emoţia respectivă.

Am spus că teama este o lipsă de încredere şi acest lucru se vede mereu din postura celor cărora le lipseşte încrederea în sine. Să încercăm un experiment: Ridică-te... scoate pieptul în afară... relaxează-ţi umerii... stai drept... nu te întinde... stai pur şi simplu natural... bărbia sus... nu te pleoşti... şi acum, când păşeşti... fă-o uşor... de parcă ai aluneca... şi zâmbeşte plăcut... cu o sclipire în ochi. Dacă faci toate acestea în faţa unei oglinzi, ce vei vedea? O imagine a încrederii în sine! Ai adoptat dintr-odată postura emoţiei pe care vrei să o exprimi şi îţi va fi mai uşor să gândeşti şi să acţionezi cu încredere.

Continuă să gândeşti că lucrurile "merg bine", adăugând constant mici sentimente de fericire, pozitivitate şi optimism. Construieşti un reflex condiţionat care te va face să reacţionezi în mod automat la viaţă cu încredere în sine.

Lumea din jurul nostru se extinde şi avansează încontinuu şi trebuie să ţinem pasul cu ea, umplându-ne locul curent din viaţă şi apoi înaintând spre un alt platou. Adevăratul succes constă în călătorie, nu în destinaţie; în luptă, nu neapărat în rezultatul final.

Avem oare nevoie de vreo invenţie? lată cum defineşte dicţionarul Webster acest termen: "invenţie - Un dispozitiv sau o schemă ingenioasă folosit pentru a atinge un scop, de obicei conceput cu pricepere". Există oare vreun dispozitiv sau vreo schemă care să te facă cu adevărat să te simţi încrezător? Pentru unii, ar fi "ambalajul"... garderobă, coafură, inel cu diamant, maşină prestigioasă, diplomat de clasa întâi, geantă, sau alte articole. Să ştii că eşti îmbrăcat corespunzător şi că arăţi foarte bine îţi ridică incredibil de mult încrederea în tine însuţi. Nu trebuie să te îmbraci prea exagerat sau prea scump dacă eşti îmbrăcat corespunzător, cu haine care îţi vin şi care se asortează.

Cea mai grozavă invenţie din lume este cunoaşterea principiilor pentru succes, dacă vei face pasul practic şi le vei aplica. O persoană din douăzeci va avea o viaţă de succes, iar tu i-ai depăşit deja pe ceilalţi nouăsprezece. Stabilirea de obiective, realizarea obiectivelor şi un entuziasm plin de încântare sunt doar trei din factorii eficienţi care zidesc încrederea în sine pe care îi deţii deja. (pag. 76-77)

< sus >


19.01.2019

Dansul neantului

de Adyashanti

Există în zen un aforism: "Atunci când realizarea spirituală este profundă, întreaga ta fiinţă dansează". Pentru ca realizarea să fie completă, ea trebuie să atingă trei nivele: capul, inima şi zona abdominală. Poţi avea o minte clară şi luminată, dar fiinţa ta nu dansează. Abia când inima începe să se deschidă la rândul ei, fiinţa începe să danseze. Întreaga realitate pare să învie atunci. Când se deschide şi zona abdominală, apare o stabilitate uluitor de profundă, pe fundalul căreia prima deschidere, care este revelaţia Eului profund, moare şi se transformă într-o transparenţă totală. În locul Eului nu mai rămâne decât Neantul – care dansează. (Adyashanti)

 

   Astfel că atunci începi să te desprinzi şi chiar mai mult, să fii dezarmat de angajarea în jocul mai subtil al gândirii că eşti un actor în spatele unui rol. Începi să vezi că aceasta nu este decât o altă povestire. Dacă priveşti cu adevărat, ai atunci minunata şansă de a deveni complet dezarmat, pentru că nu vei mai găsi un actor, şi nici pe altcineva.

Când se petrece această dezarmare, permiţi experienţei fără de cuvinte să vină de la sine. Aceasta este experienţa fără de cuvinte a fiinţării pe care o poţi avea tu însuţi. Vei realiza că nu este nici scenariu sau rol, nu are un plan şi nu pretinde nimic de la acest moment. De asemenea, nu este nici actorul. Ceea ce eşti, este anterior ideii despre tine.

Ceea ce tu eşti, fără rolul tău, este adesea presupus a fi ascuns undeva. Astfel că, atunci când renunţi la rolul tău, când treci dincolo de aşa-numitul personaj „eu”, în căutarea adevărului fiinţei tale, ai putea crede că se află cineva acolo, ascuns pe undeva. Dacă se întâmplă aceasta, când ajungi la această stare de deschidere, ai putea gândi: „Nu e nimeni aici, dar voi căuta oricum, voi căuta Sinele, Adevărul, eul iluminat.” Căutarea sinelui iluminat este tot un rol, tot un scenariu. Face parte din scenariul căutătorului spiritual. Dacă renunţi la acest scenariu – ce eşti tu acum?

Bineînţeles, motivul pentru care te invit să cercetezi natura a ceea ce eşti este faptul că, în acest moment, tu trăieşti realmente răspunsul. Nimic din ce aş putea să-ţi spun nu poate înlocui acea trăire vie, trăirea răspunsului. De aceea s-a spus de multe ori că doar cei care nu ştiu cine sunt sunt cei sunt treziţi. Toţi ceilalţi ştiu cine sunt, un el sau o ea. Ei se identifică cu propriul scenariu, oricare ar fi acesta, chiar şi acela că „eu nu sunt treaz”. Trezirea înseamnă a nu avea niciun scenariu, înseamnă a şti că, în ultimă instanţă, un scenariu e doar un scenariu, iar o poveste nu-i decât o poveste.

Există o stare în care mintea spune „N-am idee cine sunt”, pentru că nu găseşte scenariul potrivit. Trezirea este acea realizare care se petrece după ce mintea spune: „Renunţ. N-am nicio idee cine sunt.” Când începi să înţelegi aceasta, realizezi că, dacă laşi deoparte scenariul de a fi cineva care ascultă, dacă renunţi la scenariul tău de a fi cineva care spune ceva, dacă renunţi pur şi simplu la aceste roluri pentru o clipă, atunci nu mai eşti acela care credeai că eşti. Venirea la un satsang (în compania înţelepţilor) este ceva foarte revoluţionar pentru această noţiune de „eu”, pentru că acest „eu” crede că îşi va dobândi fericirea prin schimbarea scenariului, rolului, a identităţii sale – chiar dacă această identitate este să nu aibă niciuna. Egoul va face tot ce e necesar pentru a lăsa această bilă numită „eu” să se învârtă mai departe.

Cultura noastră spirituală a devenit foarte complicată. Avem din ce în ce mai multe concepte spirituale subtile de care să ne folosim în discuţiile noastre. Mulţi oameni au înlocuit vechile noţiuni de Dumnezeu şi de păcat, prea încărcate, cu nişte cuvinte precum conştiinţă şi condiţionare, care sună ceva mai bine. Persoana spirituală modernă are aceste concepte extrem de abstracte. Cu cât e mai abstract conceptul, cu atât e mai transparent. E greu să-ţi faci o imagine a conştiinţei şi să ţi-o pui pe altar. Altarul va rămâne mereu gol. Dacă vrei să vezi Adevărul, nu mai pune nimic acolo. Cel mai bun altar dintre toate n-ar avea nimic pe el.

Chiar şi conceptele abstracte, dacă te identifici cu ele, te pot prinde şi pot împiedica mintea să fie dezarmată. Chiar şi atunci când trăieşti o neaşteptată experienţă de trezire, minţii îi este foarte uşor să intervină în acest spirit viu al treziei, să pună ştampila pe el şi să facă ceva din asta: „Aceasta este trezirea, luciditatea, conştiinţa sau Sinele.” Mintea îi va găsi un nume, atât cât să nu rămână dezarmată. Vedem aşadar că până şi cel mai sacru concept, dacă nu este folosit cu grijă, poate deveni o apărare subtilă împotriva acestei stări de fiinţă care nu poate fi închisă într-un concept.

Dacă întrebăm „Cine sunt eu fără conceptul eu? Ce sunt eu fără eu?”, îndată se poate dezvălui ceva de necuprins în cuvinte; se poate dezvălui ceea ce este de neconceput. Permite acestei experienţe să fie, pentru că ea este răspunsul viu la întrebările: „Ce sunt eu? Cine sunt eu?” (pag. 35-36)

 

   Această dependenţă de concepte îţi anulează accesul la mister. E ca şi cum ai o bijuterie în buzunar, dar nu poţi băga mâna în buzunar să o scoţi. Atunci când, în adâncul tău, ştii că eşti misterul ce se trăieşte pe sine, îţi dai seama că în realitate este singurul lucru care se petrece mereu şi mereu. Fie că numeşti o experienţă ca fiind un eu sau un tu, o zi bună sau una rea, frumuseţea sau urâtul, compasiunea sau cruzimea, ea este încă acelaşi mister ce se trăieşte pe sine, se expansionează pe sine în timp şi formă. Aceasta este tot ceea ce se petrece.

Dacă această înţelegere se petrece doar în capul tău, se poate să ştii despre mister, dar nu şi să fii acesta. Capul îţi spune: „Ah, ştiu, sunt misterul”, şi totuşi corpul tău acţionează ca şi cum nu a preluat mesajul. El va spune: „Încă sunt cineva şi am toate aceste gânduri temătoare, dorinţe şi nevoi.” Când trăieşti cunoaşterea, întreaga fiinţă primeşte mesajul. Iar atunci când tot trupul primeşte mesajul, e ca şi cum se desumflă un balon. Atunci când orice contradicţie, zbucium şi căutare după un lucru sau altul, sunt scoase afară, apare experienţa faptului că acest corp este o expresie a misterului. Atunci el poate fi purtat cu uşurinţă de către mister, de către spiritul pur.

Imaginează-ţi că tu, misterul, păşeşti într-un corp diferit de acesta pe care-l ai acum, poate într-unul care are o mulţime de conflicte interioare, multe nevoi, dorinţe şi ataşamente în opoziţie unele cu altele, ce se bat mereu între ele. Pe măsură ce simţi acest „alt” corp, îţi dai seama că acele concepte pe care le poartă nu sunt reale. Imaginează-ţi că, pe măsură ce te instalezi în acest corp nou, acesta nu ştie că este misterul şi atunci ţine mult la identitatea sa ca trup. Acum tu, misterul, doreşti să însufleţeşti şi să mişti acest corp. Dar de vreme ce corpul crede că el este la comandă, se luptă cu tine la fiecare pas. De fiecare dată când încerci să mişti braţul, există tensiune; de fiecare dată când deschizi gura, e o bâlbâială de cuvinte; de fiecare dată când tu, ca mister, doreşti să experimentezi fascinaţia, trebuie să treci de toate acele contradicţii şi rezistenţe ale trupului. Chiar dacă ai avea cele mai bune intenţii din lume, iar acea energie ar curge prin tine şi prin corp, singurul mod în care trupul ar trata acea iubire, ar fi să o transforme într-o contradicţie. Va deveni atât de rigid în răspuns la energia misterului, că de-abia se va mai putea mişca, merge, vorbi sau gândi.

Imaginează-ţi acum că sari din acel corp şi intri în altul care, la nivel celular, ştie sigur că este misterul. Arată ca un corp, şi face tot ceea ce face orice corp, dar nu e cu adevărat un corp; ştie că, de fapt, el este doar misterul într-o formă. Astfel că, atunci când misterul păşeşte înăuntru, e ca şi cum untul se amestecă cu un alt unt. „Ahh. Buun. Acum mă pot mişca.” Şi poţi simţi cam cum este să fii într-un asemenea corp, unul care ştie că este misterul.

Pentru ca un asemenea corp să se abandoneze total adevăratei sale naturi, trebuie ca el să înţeleagă total şi profund că el este misterul, iar orice imagine de sine să fie lăsată să dispară. Dacă ar mai avea orice remanenţe ale vreunei imagini de sine, ar începe să înţepenească. Imediat ce ar avea vreo judecată sau ar vedea ceva ca fiind diferit de el însuşi, ar apărea rigiditatea, ca şi cum încheieturile ar fi ruginit. Dacă s-ar îngrijora pentru ziua de mâine, s-ar rigidiza. Deci, ca acel corp să trăiască total cunoaşterea misterului, ar trebui ca interesele lui personale să se dizolve complet.

Sistemul corp-minte nu poate dizolva această schemă personală de funcţionare, deoarece crede că este o idee bună, dar se poate petrece natural, pe măsură ce fiinţa vede din ce în ce mai mult că, la modul total, singurul lucru care există este ea însăşi. Este un lucru profund. Poţi să îl simţi? Nu e nimic de păstrat. Niciun punct de vedere de păstrat. Nicio separare.

De aceea s-a spus mereu că adevărul te eliberează. Dar întreaga fiinţă trebuie să realizeze adevărul. Trebuie să fie adevărul, trăit conştient. (pag. 61-62)

 

Mulţi oameni mi-au împărtăşit presupunerea că, dacă există toate aceste lucruri, trebuie să existe şi un ţap ispăşitor, cineva sau ceva în ei înşişi, pe care să dea vina. Aceasta este înţelegerea comună despre ego. Dar aceasta nu este ego. Uneori, lucrurile sunt tot atât de simple pe cât par. Uneori, un gând este doar un gând, o emoţie doar o emoţie, o acţiune doar o acţiune, fără niciun ego în ele. Acum, egoul care există, dacă ar fi vreunul, este gândul că egoul este acolo. Dar nu există nicio dovadă, de niciun fel, despre existenţa egoului. Totul se iveşte spontan, iar dacă ar exista vreun ego, este de fapt doar această mişcare specifică a minţii, care spune: „Este al meu.”

Acum, acest gând „Este al meu”, urmează de regulă ivirii unui gând sau unei emoţii. Cum ar fi: „Simt confuzie – e a mea”, sau „Simt gelozie – e a mea”, sau vine ca răspuns la orice experienţă prin care trece: „Asta îmi aparţine.” Te gândeşti că egoul era prezent şi că el a cauzat acest gând, sau emoţia, sau confuzia. Şi totuşi, de fiecare dată când ne uităm în urmă să-l găsim, constatăm că el nu a fost acolo anterior vreunui gând, ci a venit după aceea. Este interpretarea unui fenomen, a unui anumit gând, sau a unei emoţii. Este presupunerea, de după faptul consumat, că „este al meu”. Egoul este de asemenea şi interpretarea ulterioară, care spune „Nu este al meu”, adică respingerea unui gând sau sentiment. Este uşor de văzut că o asemenea poziţie presupune că acolo există cineva căruia nu-i aparţine ceva. Aceasta este lumea dualităţii. Este gândul meu, confuzia mea, sau orice ar fi, sau nu este gândul meu, nici confuzia mea, adică nu îmi aparţine. Ambele sunt mişcări sau interpretări la ceea ce este. Egoul este doar această interpretare, această mişcare a minţii şi de aceea nimeni nu-l poate găsi. E ca o fantomă. Este doar o mişcare specific condiţionată a minţii.

Din copilărie, noi primim mesaje ca: „Eşti simpatic”, „Eşti deştept”, „Ai obţinut o notă mare, deci eşti bun”, sau „Nu ai luat note mari, deci nu eşti bun”. Imediat, copilul începe să creadă aceste lucruri, să le simtă, să-şi însuşească acea esenţă emoţională drept „eu”. În acelaşi fel, cineva poate avea un gând, şi foarte curând el sau ea va începe să simtă acel gând. Dacă se gândeşte la o zi frumoasă, însorită, cât de curând, corpul va începe să intre in rezonanţă cu acel gând, simţind ceva ce nu există. Bineînţeles, acest lucru devine şi mai dificil atunci când i se spune cuiva să scape de ego, deoarece cine va fi acela care să scape de ego? Ce anume încearcă să scape de ego? Aşa se menţine egoul pe sine, gândind că trebuie să facă ceva cu el însuşi.

Egoul este o mişcare. Este un verb. Nu e ceva static. Este mişcarea minţii de după fapt, în continuă devenire. Cu alte cuvinte, egourile sunt mereu pe o cale. Sunt pe calea psihologiei, pe calea spirituală, pe calea de a câştiga mai mulţi bani sau o maşină mai bună. Acel simţ al „eului” este în continuă devenire, în continuă mişcare, în continuă dobândire. Sau altfel face invers – bate în retragere, respinge, neagă. Deci, pentru ca acest verb să existe mai departe, trebuie să existe mişcare. Trebuie să mergem înainte sau înapoi, spre ceva sau să ne îndepărtăm de ceva. Trebuie să avem pe cineva pe care să dăm vina, de obicei pe noi înşine. Trebuie să ajungem undeva, altfel nu devenim. Astfel că verbul – hai să-l numim „a egoi” – nu funcţionează dacă nu este devenire. Imediat ce verbul se opreşte, nu mai e verb deloc. Imediat ce te opreşti din alergare, nu mai există asemenea lucru numit alergare – s-a terminat; nu se mai întâmplă nimic. Simţul egoului trebuie să se mişte continuu, deoarece, îndată ce se opreşte, acesta dispare, întocmai ca atunci când ne oprim picioarele şi alergarea dispare.

Atunci când renunţăm la această idee şi începem să vedem că nu există ego, ci doar „a egoi”, atunci începem să vedem ceea ce este de fapt egoul. Aceasta produce încetarea firească din a urmări ceva sau din a ne îndepărta de ceva. (pag. 104-105)

 

Dar la modul esenţial, totul este numai experienţă, interioară şi exterioară; este acelaşi lucru. Nu a mea şi nici a altuia.

Prezenţa liniştii deschide corpul şi pătrunde în tine ca într-un burete, dacă eşti permeabil. Survine o înţelegere tăcută, nu prin cuvinte, ci prin trăirea directă a ceea ce este. Permite-ţi darul extraordinar de a nu mai căuta experienţe alternative. Aşadar, fără a rămâne pe gânduri, fără mişcarea unui singur gând, ce anume este acela care are experienţa aceasta? Ce anume face experienţe?

Recunoaşte că nu există nimic care experimentează acest moment, dar acest nimic este cunoscut şi trăit. Există ceva misterios care ştie, ceva misterios care trăieşte experienţa acestui moment, dar tu nu poţi spune ce anume este, deoarece, dacă îl numeşti, nu este real. Este ceva cu mult mai aproape. Imediat ce te gândeşti la el, vezi că nu e acel gând. Este dinainte de gând. Nu e necesară nicio descriere, prin urmare rămâi pur şi simplu pe culme, pe marginea abisului, în experienţa directă, simţind direct faptul că nu exişti şi totuşi ştii că exişti.

Şi un singur gând despre acest mister stabileşte raiul şi iadul. Gândul împarte această unitate în bucăţele care să fie analizate de minte. Dar tăcerea le unifică. Experienţa acestui moment este prezentă, dar de necuprins, este cunoscută, dar de nedefinit. Acesta care este treaz este de neprins. Îl poţi sacrifica în van încercând să îl defineşti şi să îl cuprinzi, dar mai bine renunţă la aceasta. Poate că tu nu eşti tu la urma urmei. Poate că tu eşti ceea ce este treaz în chiar această clipă a experienţei. Găseşte cumva aspiraţia de a fi aceasta, mai degrabă decât a cunoaşte asta. Pe măsură ce corpul se deschide, sunetele curg încă prin tăcere. Ce anume din tine însuţi se cunoaşte ca fiind tăcere? Este imposibil de definit. Dacă simţi că te îndepărtezi de cale, ascultă din nou sunetele. Ele îţi vor indica drumul înapoi către tăcere, care te va conduce către cel care cunoaşte atât tăcerea, cât şi sunetul. Nu te pierde în gânduri sau îţi vei rata viaţa. Relaxează-te pur şi simplu, relaxează-te, relaxează-te... Este cel mai simplu act de credinţă şi încredere.

Această stare de trezire care se trezeşte în tine se cunoaşte pe sine. Mintea nu o cunoaşte, corpul nu o cunoaşte, emoţiile nu o cunosc. Numai această trezie se cunoaşte pe sine ca atare. Acest adevăr e simplu, dincolo de orice înţelegere. Este imediat, înaintea oricărei căutări. Este veşnic prezent, înfăţişându-se sub fiecare faţetă în parte a acestei experienţe, chiar acum.

Întotdeauna ai două alegeri. O alegere este cea bine cunoscută: să sacrifici această trezie misterioasă pentru altceva. A doua alegere este să nu sacrifici ceea ce este treaz şi prezent, oriunde s-ar întâmpla să fii. Poţi alege să nu sacrifici aceasta pentru următoarea promisiune a unui moment mai bun, sau a unui eveniment mai bun, sau a unei experienţe mai bune. Aceasta este alegerea ta – să fii devotat adevărului sau nu. Iar acesta este Focul Adevărului. Acesta care este treaz acum, ca fiind tu, în tine, revelează absoluta lipsă de relevanţă, oricare ar fi acesta. Cel care e treaz în sine face ca tot ceea ce nu este adevărat să fie irelevant. Această tăcere arde tendinţa de a te agăţa de orice altceva şi eliberează viaţa pe care o întruchipezi, pentru a se trăi pe sine fără nicio negociere. Simte invitaţia viscerală şi imediată a celui care este trezit, de a lăsa orice altceva deoparte. Această invitaţie te roagă să încetezi negocierea cu viaţa, cu clipa, cu tine, cu profesorul tău, cu prietenul tău, cu colegul tău. Încetează pur şi simplu. Acest foc este nevăzut şi necunoscut, şi totuşi el arde orice, dar nu se arde pe sine. Această trezie care există acum în centrul acestei întregi experienţe a fiinţei, ea este!

Fiecare are posibilitatea de a alege pentru ce îşi dedică viaţa. Poate că această alegere nu a fost conştientizată până acum sau poate că această opţiune nu a fost cunoscută. Acum este. Ce este important pentru tine? Cui îi vinzi sufletul? Mie nu-mi pasă de alegerea ta şi nici lui Dumnezeu. Dar ţie îţi pasă, iar tu eşti singurul care contează. (pag. 166-167)

 

Astfel că, într-o zi, când eram în camera mea şi a apărut acest val de intensitate, m-am gândit: trebuie să descopăr ce este adevărat şi trebuie să aflu asta chiar acum. Astfel că am mers în curtea din spate şi m-am aşezat în meditaţie, făcând un efort incredibil să-mi linştesc mintea şi să trec dincolo de unele bariere. Nici măcar nu am ştiut care ar fi acestea. Dar, într-o clipă, a fost ca şi cum aş fi luat tot efortul depus în ultimii cinci ani şi l-aş fi condesat într-un minut. Am realizat brusc că nu pot să fac asta. Nu o pot face. Iar imediat ce am spus „Nu pot face asta”, în acelasi timp, am simţit cum totul se relaxează. Apoi, când totul s-a relaxat – e singurul mod în care pot să-l descriu – a existat o explozie interioară. Ca şi cum cineva m-a băgat într-o priză. A fost o explozie interioară imensă, iar inima a început să bată mai repede, respiraţia a devenit foarte dificilă, iar atunci m-am gândit că voi muri, deoarece inima mea bătea mai repede decât bătuse vreodată. Fiind atlet, cunoşteam foarte bine limita inimii la efort. Iar acum era mult, foarte mult, dincolo de această limită. Simţeam că-mi explodează inima. La un moment dat, a apărut gândul că acea energie, aşa cum era, îmi va provoca moartea. M-am gândit că nu o s-o pot suporta prea mult. Iar următorul gând care a apărut a fost că, dacă acest lucru mă va face să descopăr adevărul, sunt dispus să mor chiar acum. Nu a fost un act de curaj sau o chestie macho, era pur şi simplu un fapt. A fost doar atât: sunt dispus să mor. Punct. Asta era. Iar imediat ce mi-am spus aceasta, şi am crezut-o total, energia s-a disipat brusc. Dintr-odată, m-am pomenit în spaţiu... Am devenit pur şi simplu spaţiu. Tot ce era, era doar spaţiu. Doar spaţiu infinit. Iar în acel spaţiu am putut simţi ceva ca un transfer de intuiţii, dar se derula atât de rapid, încât nici măcar nu am ştiut ce erau. Parcă veneau cu o sutele pe secundă. Ca şi cum instalezi un program într-un calculator. Am simţit că ceva se transferă în mine atât de repede, încât nu reuşeam să înţeleg niciun fragment, ci doar simţeam străfulgerări de intuiţie. Deci am stat acolo fiind spaţiu şi având aceste percepţii care se descărcau în sistemul meu, iar totul a durat o vreme, nu ştiu exact cât... o vreme. Iar apoi totul a încetat, iar la un moment dat, a devenit evident faptul că trebuia să mă ridic de pe perna mea şi am făcut ceea ce făceam mereu: m-am ridicat, m-am uitat la chipul lui Buddha pe care îl aveam pe un mic altar şi m-am înclinat în faţa lui. Iar imediat ce am făcut aceasta, am izbucnit în râs. A fost cel mai vesel râs pe care l-am avut vreodată. Iar lucrul cel mai comic a fost că am gândit: „Tu, mic hoţoman ce eşti”, referindu-mă la Buddha, „te caut de cinci ani”. Iar în acel moment am ştiut ce era ceea ce căutam. Prinsesem ideea. Şi nu-mi venea să cred. Era ceva de genul: aha, am căutat ceva ce eram deja. Aşadar am râs cu poftă şi am ieşit afară. Aceasta a fost prima trezire.

Marea surpriză a venit ieşind afară, când o voce uşoară, pe care m-am obişnuit să o tot aud de atunci, a şoptit în toiul acelei copleşitoare revelaţii de fericire, de exaltare şi de imensă uşurare: „Nu e ceea ce cauţi. Mergi mai departe.” M-a revoltat gândul că n-o să-mi găsesc un loc aici; nici măcar o clipă? Nici măcar pentru o clipă? Dar acea voce a spus: „Nu e aceasta. Mergi mai departe.” Şi am ştiut că aşa era. Cumva, am ştiut că această voce ţinea cont de ceea ce se petrecea. Nu spunea: „Acest lucru nu are valoare, nu e real, nu e relevant.” Vocea spunea: „Există mai mult decât atât. Nu ai văzut totul. Ai văzut o parte însemnată, dar mergi mai departe. Nu te opri aici.”

Iar în acel moment, totul s-a schimbat. De atunci încolo, energia mea de căutător spiritual – acea goană disperată – a dispărut fără a mai reveni vreodată. Nu avea niciun sens să mă mai zbat să ajung la ceva ce aveam deja, încercând să devin ceea ce ştiam că sunt. (pag. 223-224)

< sus >


08.01.2019

Calea renunţării: Letting Go

de David R. Hawkins

"Mecanismul renunţării este doar un instrument. îl puteţi folosi pentru a îndepărta obstacolele din calea realizării unui milion de dolari sau îl puteţi folosi pentru a elimina blocajele din calea dezvoltării conştiinţei spirituale. Cei mai mulţi oameni care renunţă conştient declară că au descoperit ceva înăuntrul lor asemănător cu iubirea, care este independent de corp, emoţii, gânduri şi de evenimentele lumii. Aţi auzit pe cineva care să fie nemulţumit de o asemenea descoperire?" (David R. Hawkins)

 

Marele avantaj în a şti cum să renunţaţi este acela că se poate renunţa la orice sentiment şi la toate sentimentele într-o clipită, în orice moment sau loc, şi că acest lucru se poate realiza în continuu şi fără efort.

Ce înseamnă starea de renunţare? Înseamnă să fiţi eliberaţi de sentimente negative, astfel încât creativitatea şi spontaneitatea să se poată manifesta fără opoziţia sau interferenţa conflictelor interioare. A fi liberi de conflicte interioare şi de orice aşteptări înseamnă a le dărui persoanelor din viaţa noastră libertatea cea mai mare. Acest lucru ne permite să experimentăm structura de bază a universului, care, aşa cum urmează a se descoperi, înseamnă manifestarea binelui cel mai înalt cu putinţă în orice situaţie dată. Poate că sună mai filozofic, însă când acest lucru se întâmplă, este faptic adevărat, el fiind confirmat inclusiv prin experienţa personală.

Sentimente şi mecanisme mentale

Noi abordăm sentimentele în trei modalităţi principale: suprimare, exprimare şi evadare. Le vom discuta pe rând.

1. Suprimare şi reprimare. Acestea sunt modalităţile cele mai frecvente prin care ne îngropăm sentimentele şi le dăm deoparte. În reprimare, acest proces este inconştient; în suprimare, procesul are loc conştient. Nu vrem să fim deranjaţi de sentimente şi nici nu ştim ce altceva să facem cu ele. Cumva, ne lăsăm cuprinşi de suferinţă şi încercăm să funcţionăm, totuşi, cum putem mai bine. Sentimentele pe care decidem să le suprimăm sau să le reprimăm sunt în acord cu programele conştiente şi inconştiente pe care le purtăm în interiorul nostru ca urmare a convenienţelor sociale şi a educaţiei primite în familie. Presiunea sentimentelor suprimate se traduce mai apoi ca iritabilitate, schimbări bruşte de dispoziţie, tensiuni în muşchii gâtului şi spatelui, dureri de cap, crampe, tulburări ale ciclului menstrual, colită, indigestie, insomnie, hipertensiune, alergii şi alte tulburări somatice.

Când reprimăm un sentiment, o facem pentru că poartă atât de multă vinovăţie şi teamă în el, încât acestea nici nu se mai resimt în mod conştient. De fiecare dată când sentimentul respectiv ameninţă să iasă la suprafaţă, el este aruncat din nou în inconştient. Sentimentul reprimat este apoi prelucrat în diverse moduri pentru a ne asigura că va rămâne reprimat şi în afara conştiinţei. Dintre mecanismele utilizate de minte pentru a păstra un sentiment reprimat, negarea şi proiecţia sunt, poate, cele mai cunoscute, pentru că au tendinţa să se manifeste împreună şi să se consolideze reciproc. Negarea are ca efect blocaje emoţionale şi de maturizare majore. Este, de obicei, însoţită de mecanismul proiecţiei. Din cauza vinovăţiei şi a fricii pe care le resimţim, ne reprimăm impulsul sau sentimentul şi negăm prezenţa acestora în interiorul nostru. În loc să le simţim, le proiectăm in lumea exterioară şi asupra persoanelor din jurul nostru. (pag. 36-37)

 

Alegerea pozitivului

Un efect surprinzător al acceptării de a renunţa la negativitatea interioară este descoperirea existenţei opusului sentimentelor negative. Există, în noi, o realitate interioară pe care am putea-o defini ca "măreţie interioară" sau "Sine Superior". Acest Sine are o putere mult mai mare decât negativitatea interioară. În schimbul renunţării la recompensele pe care le primeam ca urmare a situării noastre în sfera negativităţii, acum suntem surprinşi de recompensele pozitive care izvorăsc din puterea sentimentelor noastre pozitive. Când renunţăm la învinuire, de exemplu, experimentăm iertarea.

Sinele nostru Superior, despre care putem afirma că este sinteza sentimentelor noastre cele mai înalte, dispune de capacităţi aproape infinite. El poate crea cadrul necesar apariţiei oportunităţilor de angajare. Poate crea situaţii care să ducă la vindecarea relaţiilor interpersonale. Deţine puterea de a crea condiţii favorabile manifestării unor frumoase relaţii sentimentale, oportunităţi financiare sau vindecări în planul fizic. Pe măsură ce nu mai investim cu autoritate şi energie toate programele negative care izvorăsc din propria noastră gândire, încetăm să lăsăm propria putere la dispoziţia altora şi începem să o revendicăm pentru noi. Aceasta are ca efect îmbunătăţirea stimei de sine, revenirea creativităţii şi manifestarea unei viziuni pozitive despre viitor, care înlocuieşte teama dinainte. (pag. 106-107)

 

Posesivitatea şi ataşamentul apar ca urmare a orgoliului. De aceea, ataşamentul este o cauză potenţială a suferinţei, pentru că dă naştere la teama de pierdere, iar odată cu suferirea unei pierderi, revenim la nivelul apatiei, al depresiei şi al suferinţei. Dacă suntem mândri de o maşină şi cineva ne-o fură, vom simţi nelinişte, durere şi suferinţă. Dacă, însă, deţinem maşina în mod degajat (sub aspect emoţional), dacă ne bucurăm de frumuseţea şi de impecabilitatea ei, simţindu-ne recunoscători pentru că este a noastră, pierderea ei se va solda doar cu o uşoară dezamăgire.

Recunoştinţa este unul dintre antidoturile mândriei. Dacă se întâmplă să ne fi născut cu un IQ mai mare, putem fi recunoscători pentru acest lucru, în loc să ne mândrim cu el. Aceasta nu este o realizare personală; aşa ne-am născut. Dacă suntem recunoscători pentru ce am primit şi pentru ce am realizat datorită talentelor pe care ni le-a dăruit Dumnezeu şi prin încercările la care am fost supuşi, atunci ne vom simţi liniştiţi şi vom fi invulnerabili la durere.

Conştiinţa umană urmăreşte cu o curiozitate amuzată cum mândria se ataşează de orice este considerat "al meu". Putem simţi o mândrie absurdă faţă de o mulţime de lucruri neînsemnate, însă în momentul în care ne dăm seama de acest lucru, nu este prea greu să renunţăm la acea mândrie.

Ironia face ca unele persoane să fie vulnerabile la reversul snobismului. Acestea se mândresc cu "chilipirurile" descoperite şi cu articolele cumpărate din magazinele cu produse second-hand. În opinia lor, cei care plătesc preţuri exorbitante pentru diverse lucruri sunt nişte oi numai bune de tuns şi pentru aceştia s-a inventat zicala: "Un om prost rămâne repede fără bani". În snobismul celor care frecventează magazinele de mâna a doua, simbolul statutului superior îl constituie chilipirul care întrece orice închipuire. De fapt, aceşti oameni se află adesea în competiţie unii cu alţii pentru a vedea cine găseşte chilipirurile cele mai bune. Este amuzant să observi cum un articol de îmbrăcăminte care atârnă pe un umeraş într-un magazin de second-hand este considerat a nu fi bun de nimic până în clipa în care devine "al meu". Din acel moment, el devine brusc foarte valoros.

Partea delicată a utilizării pronumelui "al meu" o constituie mândria care se asociază sentimentului de proprietate. Acesta din urmă ne face să ne simţim obligaţi să sărim în apărarea a tot ceea ce numim "al meu". Putem diminua această vulnerabilitate renunţând la dorinţa de a poseda; în loc să spunem "al meu", putem folosi "un/o". Astfel, nu vom mai spune "cămaşa mea" ci "o" cămaşă. Dacă vom considera că unul dintre gândurile noastre reprezintă "o opinie" în loc de "opinia mea", tonul sentimentului va înregistra o schimbare. De ce sunt unii atât de înverşunaţi când vine vorba despre opiniile lor? Exact din cauza acestui sentiment de "al meu". (pag. 218-219)

 < sus >

Arhiva ESOTERIKA 2018  > >