<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


ESOTERIKA - blog 2017

de Răzvan Petre


Citate din alți autori

 Paul Ferrini; Dan Bozaru; David R. Hawkins; Darren R. Weissman; Amit Goswami; Alan Watts; Anselm Grün; Deepak Chopra; Vergiliu Neculau; P.D. Ouspensky; Yoga Swami; Bhante Henepola Gunaratana; Christopher Penczak; Thich Nhat Hanh; Mooji; Osho.

06.12.2017

Christul cel viu

dialog cu un învăţător al iubirii

de Paul Ferrini

   ISUS> ...Asta ar da peste cap chiar baza învăţăturilor iudaice. Şi pot să te asigur că nu am venit cu această misiune. Misiunea mea a fost cea de a re-deştepta adevărul, nu de a-l schimba.

V-am spus că, fără a te preda necondiţionat în faţa lui Dumnezeu, învăţăturile morale nu au nici o semnificaţie. Ele nu pot face ca o persoană nesinceră să se alinieze la Voinţa Divină. Faptele nu sunt suficiente. Intenţia din spatele lor trebuie să fie pură.

V-am spus că nu doar legea contează, ci şi spiritul ei. Dar nu v-am spus niciodată: "Aruncaţi legea!"

Este evident că, pentru a avea o viaţă spirituală, trebuie să nu furi, să nu minţi şi să nu ucizi. Nici nu se pune problema dacă aceste porunci trebuie să fie sau să nu fie respectate. Oricine spune că este bine să minţi, să înşeli, să furi sau să ucizi propovăduieşte un neadevăr.

Dar nu e suficient "să ne abţinem" de la comportamente negative. Trebuie să adoptăm comportamente pozitive. Asta înseamnă să împărţim ce avem cu ceilalţi, spunând adevărul şi chiar riscându-ne propriile vieţi, pentru a-i ajuta pe ceilalţi.

Am trecut în revistă chestiunile de morală. V-am spus că tot ce faceţi trebuie să fie făcut din inimă, pentru a vibra la unison cu Christos cel din interior. Această vibraţie este salvarea voastră, deoarece vă aduce adevărul de netăgăduit despre voi şi despre ceilalţi.

Eu nu sunt salvarea sau mântuirea voastră.

Salvarea voastră stă în a te preda necondiţionat în faţa Christosului lăuntric. Eu vă sunt însă model. Sunt un mărturisitor al adevărului, care stă în faţa voastră şi vă reaminteşte. Iar aceia care îmi acceptă învăţăturile şi le practică sunt şi ei modele. Acesta este modul în care învăţăturile se extind către ceilalţi.

Apoi, prin propria voastră practică şi cu ajutorul unei comunităţi pline de iubire, aceste învăţături sunt integrate în interior. Când acest lucru se întâmplă, nu mai sunt necesare citate. Nu mai trebuie să spuneţi "Isus a spus asta" sau "Moise a spus asta". Nu mai trebuie să fluturaţi Biblia în faţa nimănui.

Când învăţăturile sunt integrate în fiinţa voastră, deveniţi învăţătura însăşi. Auziţi adevărul în cuvintele din inima voastră şi ele vă sunt date, ori de câte ori aveţi nevoie de ele, pentru a le împărtăşi celorlalţi. (pag. 80)

 

   Relaţia noastră cu Dumnezeu este parţial asemănătoare, cu excepţia faptului că noi suntem copiii care cer din ce în ce mai multă responsabilitate. Dumnezeu, ca un părinte înţelept, ne dă libertatea de a face propriile noastre greşeli şi de a învăţa din ele. În mod sigur, Lui i-ar plăcea să ne sară în ajutor la necaz şi să rezolve totul. Dar El ştie că, dacă ar proceda astfel, noi n-am învăţa nimic. Aşa că trebuie să stea şi să ne privească în timp ce noi facem tot felul de greşeli şi apoi ne pedepsim fără milă - pe noi înşine şi unul pe altul - pentru greşelile pe care le-am făcut Cu siguranţă că, uneori, El se întreabă dacă ne vom trezi vreodată şi vom începe să ne asumăm responsabilitatea pentru propriile noastre vieţi.

Fiul tău te-a exasperat, dar gândeşte-te cât de exasperat este Dumnezeu cu Fiii Lui! E de mirare cum poate să privească absurditatea şi teroarea absolută a scenariilor vieţilor noastre fără să intervină!

Acum îmi dau seama că se poate să fi intervenit Dumnezeul din Vechiul Testament. Dar nu este Dumnezeul pe care-L ştiu eu. El nu a intervenit când am suferit pe cruce - şi nici la Auschwitz, sau la Hiroshima.

El nu va face treaba în locul nostru. Când am ajuns la acea etapă din evoluţia noastră în care am dorit libertatea de a ne cunoaşte pe noi înşine, Dumnezeu s-a retras şi ne-a lăsat să ieşim pe uşă. E sigur că mulţi dintre noi îşi doresc să nu fi luat niciodată hotărârea de a părăsi acel loc sigur, unde ne ştiam complet iubiţi şi acceptaţi. Dar acum că am plecat, putem fi siguri că Dumnezeu nu ne va salva. El nu o să ne sară în ajutor. Dar putem fi siguri că, atunci când ne vom simţi copleşiţi de libertatea noastră şi îi vom cere ajutorul, El nu va ezita să ni-l ofere. El va fi acolo când îl vom chema, deoarece un părinte nu-şi abandonează niciodată copilul.

Data viitoare când te sună fiul tău, răspunde-i şi vezi cu ce îl poţi ajuta, chiar dacă tu consideri că s-a implicat în cea mai absurdă situaţie. Dumnezeu îţi răspunde la fel la chemarea ta de ajutor, chiar dacă tu suferi din cauza propriei tale iluzii.

Dumnezeu nu te va condamna pentru că ai făcut o greşeală şi nici tu nu trebuie să-ţi condamni fiul. Acum eşti părinte, dar ai fost şi tu odată un copil care avea nevoie să fie iubit şi acceptat, indiferent de situaţie. Dacă părintele nu poate privi în spatele situaţiei, atunci nu poate fi părinte. Şi dacă nu poate fi părinte, cum poate şti că fiul său este inocent şi că la fel este şi el? ( pag. 94)

 


16.11.2017

Yoga pentru fiecare, yoga pentru toţi

elemente fundamentale pentru începători şi avansaţi

de Dan Bozaru

Austeritatea (tapas)

Orice efort care este depus pentru a controla trupul sau mintea poate fi considerat o formă de tapas sau, altfel spus, de austeritate. Termenul "austeritate" nu reprezintă totuşi în mod fidel înţelesul cuvântului sanscrit tapas, care îi corespunde. Astfel, termenul tapas ar putea fi explicat prin orice acţiune ce este săvârşită cu gândul, cu trupul sau cu vorba, care dezvoltă voinţa şi care totodată serveşte la controlul activităţii umane neconştientizate, automate, de tip robot.

Majoritatea oamenilor din societatea contemporană manifestă un comportament "şablon"; într-un fel, am putea spune că fiinţele umane adoptă tipologia robotului, manifestând un anumit mecanicism al gândirii, al mişcărilor şi al modului de acţiune. Cu alte cuvinte, ele nu trăiesc spontan şi liber, ci după "şabloane". Fenomenul a fost descris de marele iniţiat Gurdjieff care, în conformitate cu spusele principalului său discipol Uspenski, definea omul contemporan ca fiind "omul-maşină", "omul-mecanic", aproape incapabil de o profundă conştientizare a ceea ce el gândeşte sau făptuieşte clipă de clipă. Viaţa unui astfel de om poate fi asemănată cu pojghiţa de gheaţă de la suprafaţa unui lac, subţire şi nerezistentă, adevăratele secrete şi realităţi fiind de fapt prezente sub această "mască" fragilă, în adâncimile şi profunzimile lacului.

La modul esenţial vorbind, tapas reprezintă controlul conştiinţei asupra dorinţelor şi impulsurilor trupului şi minţii, având ca rezultat contopirea voinţei individuale cu voinţa supremă a Sinelui Nemuritor (atman). Tapas semnifică şi orice jurământ care este făcut pentru a servi un ţel spiritual. El înseamnă, de asemenea, orice altă formă a controlului de sine: controlul asupra trupului şi controlul deplin asupra respiraţiei; controlul simţurilor şi al gândurilor; realizarea meditaţiei, a rugăciunii, postului, tăcerii; el implică abstinenţa sexuală, precum şi jurămintele de abţinere de la alte activităţi zilnice, consumatoare de energie.

În aceeaşi grupă a activităţilor din categoria tapas-ului intră şi anumite angajamente ferme, sincere, luate pentru realizarea unor acţiuni în mod regulat, cum ar fi: aprinderea lumânărilor la biserică sau acasă; cititul Bibliei sau al altor scrieri sacre; oferirea în mod altruist a unor sume de bani celor săraci, în mod regulat; practica asana-elor sau a altor tehnici specifice de hatha-yoga un anumit timp în fiecare zi; practica zilnică a meditaţiei timp de câteva zeci de minute etc.

Pentru purificarea şi întărirea trupului şi a minţii există mai multe forme specifice de tapas. În prezent, cei mai mulţi oameni au o voinţă slabă şi sunt leneşi datorită, în mare parte, confortului şi luxului în care trăiesc sau, dimpotrivă, datorită decrepitudinii, mizeriei şi sărăciei în care se complac. Linia lor directoare în viaţă a dispărut, iar locul ei a fost luat de comoditate şi de laşitate. Cele mai multe fiinţe umane nu-şi pot stăpâni aproape deloc simţurile şi nici impulsurile trupului sau ale minţii. Din acest punct de vedere, comparativ vorbind, starea societăţii în urmă cu 100 sau 200 de ani - adică într-o perioadă când viaţa era mult mai puţin confortabilă şi luxoasă - era superioară celei din prezent.

Luxul şi facilităţile din prezent au diminuat voinţa omului şi l-au predispus la felurite boli. Paradoxal, chiar dacă progresul tehnologic este remarcabil, totuşi oamenii suferă mai mult decât în trecut, atât fizic, cât şi psihic şi mental.

Tocmai de aceea este necesar să se reconsidere anumite practici uitate sau îndepărtate, care ar putea să confere fiinţelor umane putere fizică şi mentală în locul inerţiei, slăbiciunii şi confuziei. În această direcţie, se poate realiza gradat şi cu discernământ postul alimentar regulat (o zi pe săptămână post negru, adică fără să se mănânce nimic timp de 24 de ore, dar în care se poate şi chiar este necesar să se bea apă). Efectul principal al postului este o reală şi eficientă purificare corporală şi mentală a fiinţei, care este absolut necesară pentru menţinerea unui organism sănătos. De asemenea, se recomandă ca practică regulată aşa-numitul "angajament al tăcerii" (mauna): zilnic, pe anumite perioade de timp (de la câteva minute până la câteva ore) ne putem propune să rămânem interiorizaţi şi să nu vorbim, indiferent de conjuncturile care se ivesc atunci. În practica mauna se vor elimina de asemenea râsul, mimica şi alte gesturi; în cazuri extreme, se poate recurge totuşi la o foaie de hârtie şi la un creion pentru a scrie cele câteva cuvinte absolut necesare, care sunt solicitate de anumite situaţii. În rest, activităţile zilnice se vor desfăşura normal, cu deosebirea că singurul "dialog" va fi cel interiorizat, cu noi înşine. Astfel, gradat, caracterul va deveni puternic, iar voinţa va creşte în intensitate; vom dobândi astfel o nouă dimensiune a personalităţii noastre, care este maturitatea socială şi cea spirituală.

În general vorbind, omul contemporan are tendinţa să urmeze căile uşoare, superficiale şi adeseori viciate ale vieţii, care îi subminează atât sănătatea fizică, cât şi echilibrul psihic. Prin urmare, el trebuie să revizuiască şi să reconstruiască forţa sa morală şi puterea voinţei, astfel încât să devină stăpânul propriei sale vieţi. Din nefericire, adeseori el refuză această alternativă, preferând să joace în lume rolul unei marionete, care este azvârlită dintr-o parte în alta de orice capriciu, avertisment sau toană a societăţii în care trăieşte. Un astfel de individ nu va avea nicio bază şi niciun punct de plecare care să-l facă să discrimineze între ceea ce îl poate ajuta şi ceea ce îl poate distruge.

Majoritatea oamenilor se conformează aşa-ziselor obligaţii şi reguli sociale, intoxicându-şi organismul, hrănindu-se cu felurite alimente vechi (congelate, conservate) şi chimizate, bând alcool şi fumând. Adeseori se consideră că toate acestea sunt "normale", chiar "fireşti", în special pentru faptul că cei mai mulţi oameni procedează în acest mod aberant. Mimetismul social devine astfel un duşman greu de contracarat.

Pentru a diminua efectele nocive ale acestor obiceiuri rele, fiinţa umană are nevoie de practica tapas-ului, deoarece în acest fel ea îşi va putea dezvolta şi rafina puterea de concentrare şi voinţa, adică atuurile sale principale în realizarea ţelurilor materiale şi spirituale pe care şi le-a propus. (pag. 21-22)

 


01.11.2017

Dizolvarea egoului. Realizarea Sinelui

de David R. Hawkins

   Egoul poate fi considerat un ansamblu de obiceiuri de gândire adânc înrădăcinate, care sunt rezultatul antrenării unor câmpuri energetice invizibile care domină conştiinţa umană. Ele devin mai intense prin repetare şi prin consensul societăţii. O şi mai mare intensificare provine din limbajul însuşi. Gândirea într-un anumit limbaj este o autoprogramare. Folosirea pronumelui Eu ca subiect - şi prin urmare, ca temei al tuturor acţiunilor implicite - este cea mai serioasă eroare, care creează, în mod automat, o dualitate subiect-obiect.

În realitate, egoul nu există; el este iluzoriu, e alcătuit dintr-o compilaţie de păreri subiective, furnizate de procesarea mentală şi amplificate de sentimente şi emoţii. Aceste dorinţe reprezintă ataşamentele pe care Buddha le numea robia suferinţei. Egoul se dizolvă printr-o smerenie totală. El este un ansamblu de procese mentale arbitrare, care capătă forţă doar din orgoliu şi obişnuinţă. Dacă cineva se eliberează de orgoliul părerii personale, acesta se dizolvă. Toate părerile ţin de orgoliu. De aceea, plăcerea orgoliului este fundamentul egoului; debranşează-l şi el se va nărui.

Egoul nu este rău şi nici nu e un duşman, ci doar o iluzie de care trebuie să ne eliberăm, pentru ca ceva mult mai bun să-i ia locul.

Egoul este autorul imaginar din spatele gândului şi al acţiunii. Se crede cu fermitate că prezenţa lui e necesară şi esenţială pentru supravieţuire. Motivul este faptul că principala capacitate a egoului e percepţia şi, ca atare, el este limitat de paradigma aşa-zisei cauzalităţi.

Egoul se teme de disoluţie şi, de aceea, opune rezistenţă renunţării la iluzia unei existenţe separate într-un imaginar "aici" şi "acum". Lui îi e frică de faptul că se va dizolva, devenind nimic, şi că, în consecinţă, vigilenţa conştientă va înceta să existe. Prin analiză, va deveni clar faptul că realitatea cuiva nu este de loc un "cineva" anume - ci, în schimb, este o Unime intens iubitoare, care e considerată şi cunoscută ca fiind mult mai apropiată, liniştitoare şi satisfăcătoare decât precedentul simţ al "eu"-lui.

Egoul poate fi numit unitatea centrală de procesare şi planificare - punctul central integrator, executiv, strategic şi tactic ce orchestrează, gestionează, sortează şi remediază.

Cu cât ne apropiem mai mult de sursa tenacităţii egoului, facem uimitoarea descoperire crucială că suntem îndrăgostiţi de noi înşine.

În secret, egoul iubeşte postura de victimă, de care se agaţă; el extrage o plăcere distorsionată din această postură, iar din durere şi suferinţă, o justificare disperată. (pag. 12-13)

 

 În consecinţă, transformarea nu este resimţită ca pierderea sinelui - ci, mai degrabă, ca un câştig al apariţiei şi dezvăluirii Sinelui, care este de o dimensiune mult mai vastă. Ceea ce apare, de fapt, este o schimbare a stării sau a condiţiei, care înlătură şi înlocuieşte vechiul. Astfel, cel mai mic e înlocuit de cel mai mare, prin care evoluţia spirituală dezvăluie Prezenţa lui Dumnezeu ca permanentă. Această descoperire este schimbarea în starea de conştiinţă la care se face referire în istorie că este "Iluminarea" sau "Conştiinţa lui Dumnezeu".

Este de observat faptul că Sinele este sursa fără formă, subiectivă, a capacităţii de a avea conştienţă. Este asemenea "hardware"-ului unui computer: firesc, permanent, neschimbător, nelimitat, atemporal. Pe de altă parte, egoul înregistrează şi procesează toate datele din domeniul formei şi constituie "software"-ul, care este un cumul de programe. Omul obişnuit se identifică cu programele software-ului şi cu identitatea sa de "eu". Condiţia pentru iluminare este înlocuirea identificării sinelui, cu Sinele, sursa conştienţei înseşi. Astfel, Dumnezeu poate fi cunoscut ca fiind imanent (aici, în interior) - în timp ce, din perspectiva egoului, Dumnezeu este văzut doar ca fiind transcendent (acolo, în afară).

Conştienţa însăşi este chiar mai presus de conştiinţă. De aceea, se poate spune că Absolutul este incognoscibil tocmai pentru că este dincolo de cunoaştere, adică dincolo de accesibilitatea conştienţei înseşi. Cei care au atins o asemenea stare de conştienţă spun că ea nu poate fi descrisă şi că poate fi de neînţeles pentru oricine care nu are experienţa acestui proces. Totuşi, acestea sunt adevăratele caracteristici ale Realităţii: universalitatea şi eternitatea; de fapt, noi nu reuşim s-o recunoaştem. Această recunoaştere reprezintă esenţa iluminării şi soluţia finală a evoluţiei conştiinţei, până în punctul autotranscendenţei. Sinele înlocuieşte sinele.

În general, scopul societăţii este să izbutească în lume, în timp ce scopul iluminării e să transcendă dincolo de lume.

Este util să-ţi aminteşti că nici Adevărul, nici Iluminarea nu reprezintă ceva ce trebuie găsit, căutat, câştigat sau posedat. Prezenţa Infinită este întotdeauna prezentă, iar perceperea sa apare de la sine atunci când obstacolele din calea sa sunt îndepărtate. De aceea, nu e necesar să studiezi adevărul, ci doar să te eliberezi de ceea ce este fals. Îndepărtarea norilor nu face soarele să strălucească, ci dezvăluie, de fapt, ceea ce a fost, iniţial, ascuns.

Aşadar, munca spirituală e în primul rând eliberarea de ceea ce s-a presupus a fi cunoscut, pentru ceea ce este necunoscut - cu încurajarea, din partea celor care au simţit Prezenţa Infinită, că efortul este mai mult decât bine recompensat. (pag. 153-154)

 


20.10.2017

Activarea codului secret al minţii

călătoria minţii către pacea lăuntrică

de Darren R. Weissman

Pentru a duce o viaţă cuantică, trebuie să faceţi următoarele:

1. Trăiţi cu viziune. Toţi marii conducători din istorie au avut o viziune clară a unui adevăr ce rezona adânc în inimile lor. Această viziune a devenit catalizatorul ce a pus în mişcare un nou mod de a gândi, de a simţi şi de a fi. A trăi cu viziune înseamnă să vă faceţi timp să reduceţi mintea la tăcere, astfel încât să vă puteţi vedea şi accepta adevărul personal. Activaţi puterea celui de-al şaselea simţ - intuiţia - şi aveţi încredere că ea vă va ghida. Mulţi oameni au experienţa acestei viziuni intuitive prin intermediul a diferite simţuri. Cel mai important este să recunoaşteţi că ascultarea, încrederea şi acţionarea potrivit viziunii intuitive este o artă; şi, ca orice efort sau disciplină, necesită devotament pentru a se putea dezvolta.

2. Trăiţi cu speranţă. Speranţa este o consecinţă naturală a viziunii clare. Ea se naşte din întuneric, alimentată de viziunea promisiunii. În esenţa ei, speranţa vă dă voie să credeţi în ceea ce este posibil... dacă o persoană poate să o facă, toţi putem să o facem. Simţiţi această emoţie în inima voastră. Speranţa este reflectarea adevărului, întregirii, divinităţii şi unimii. Haideţi să ne suflecăm mânecile şi să facem asta împreună. Într-o lume în care mulţi consideră că deznădejdea este un sentiment firesc, angajaţi-vă singuri, astăzi, să plantaţi şi să recoltaţi seminţele speranţei.

3. Trăiţi cu pasiune. Pasiunea este energia voinţei. Este ceea ce vă dă forţă să acţionaţi, transformând speranţa în posibilitate. Întrebarea este: ce pasiune aveţi? Ce vă face să vă daţi dimineaţa jos din pat? Ce anume vă face inima să tresalte? Mergeţi la serviciu doar pentru a fi plătiţi? Vreţi să aflaţi cum să trăiţi cu pasiune? Răspundeţi la această întrebare: Ce aţi face chiar acum în viaţă dacă aţi şti cu cea mai mare siguranţă că nu aţi avea cum să daţi greş? Permiteţi-vă să răspundeţi cu sinceritate la această întrebare - din cea mai profundă parte a inimii - recunoscând vocea lăuntrică a Iubirii şi Recunoştinţei Infinite.

Uneori, suntem copleşiţi de vocile fricii şi îndoielii. Cunoaşteţi aceste voci? "Nu am bani." "Nu am studiile necesare." "Am prea mulţi copii." "Sunt prea bătrân." "Nu mă va plăti nimeni ca să fac asta." A trăi cu pasiune nu are legătură cu a face, ci cu a fi. Nu are de-a face cu modul în care eşti plătit, ci cu modul în care trăieşti. Feminista Gloria Anzaldua scria: "Posibilităţile sunt numeroase odată ce decidem să acţionăm şi nu să reacţionăm". Decideţi să acţionaţi şi să trăiţi cu pasiune.

4. Trăiţi cu disciplină. Disciplina separă excelenţa de mediocritate, excelenţa fiind rezultatul întregii călătorii bine trăite, decât a unui sprint pe ultima sută de metri. A trăi cu disciplină înseamnă a fi dispus să vă schimbaţi - să schimbaţi vechile tipare şi să alegeţi să răspundeţi vieţii. Atunci când acceptaţi inevitabilitatea schimbării, alegeţi opţiuni mai sănătoase pentru voi înşivă. Viaţa trăită cu disciplină se bazează pe acte conştiente de iubire de sine. Este o iubire care vă ajută să alegeţi între plăcerile de moment şi posibilităţile unui spirit infinit.

5. Trăiţi cu recunoştinţă. Acum, aproape toată lumea vorbeşte despre recunoştinţă. Dar ce înseamnă ea cu adevărat? Am fost inspirat de un citat, pe care l-am citit de curând, într-o carte despre recunoştinţă, scrisă de Lenore Skomal, pentru Fundaţia LifeLesson:

«Rolul nostru este să acceptăm ceea ce ni se întâmplă şi să facem ceea ce ne stă în putere, cu posibilităţile oferite de viaţă. Aici, cheia este acceptarea. Dacă reuşim să nu mai încercăm să aflăm unde am greşit şi de ce ne confruntăm cu atâtea probleme, ci doar să acceptăm că este ceva ce se întâmplă pentru că trăim pe această planetă, vom putea găsi o mare libertate. Viaţa este ceea ce este. Şi dacă putem să acceptăm asta, fără condiţii, uşa către adevărata recunoştinţă se va deschide.» (pag. 226-227)

 


08.09.2017

Fizica sufletului

o abordare cuantică a vieţii, morţii, reîncarnării şi nemuririi

de Amit Goswami

Ce anume supravieţuieşte?

Cine eşti după ce mori? Evident, după moarte nu mai poţi fi o entitate fizică sau corporală. Prin urmare, e populară ideea unui suflet necorporal. Ţi se spune că sufletul e cel care supravieţuieşte morţii corpului tău. Iar după moarte, sufletul merge fie în Rai, fie în Iad, în funcţie de cum o scoţi la capăt în Ziua Judecăţii de Apoi.

Imaginea pe care o au mulţi oameni cu privire la ce se aşteaptă să fie Raiul indică faptul că şi în Rai ei se aşteaptă foarte mult să aibă Eul intact, ca în filmele hollywoodiene. Pentru ei, Eul este sufletul. Totuşi, împotriva acestei credinţe pot fi ridicate obiecţii.

Cum ajungem la identitatea cu Eul? E clar că experienţele prin care trecem, pe măsură ce ne maturizăm, ne modelează Eul. Amintirile acestor experienţe sunt păstrate cel mai probabil în creierul fizic. Mai mult decât atât, doar experienţele (cultura) nu reprezintă întregul Eu; pare logic ca şi zestrea noastră genetică (natura) să aibă şi ea rolul ei. Dar şi genetica, şi amintirile din creier sunt fizice. Odată cu moartea corpului şi cu degradarea, în consecinţă, a acestor amintiri fizice, mai poate Eul să existe?

Un alt argument împotriva sufletului ca Eu a fost adus de psihologul Charles Tart (1990). Acesta subliniază că creierul şi corpul sunt influenţe stabilizatoare pentru identitatea noastră. În vise, de exemplu, ne pierdem conştiinţa corpului fizic şi uite ce se întâmplă! Identitatea noastră poate să treacă de la un corp la altul de mai multe ori în acelaşi vis; nu există prea multă stabilitate în acel ceva cu care ne identificăm. Acelaşi lucru se întâmplă cu pierderea simţurilor şi cu substanţele psihedelice. Identitatea normală şi stabilă pe care o avem în stare de veghe dispare în aceste stări de conştiinţă alterată. Tart consideră că asta poate să indice cum este starea alterată de conştiinţă pe care o atingem după moarte, dacă nu cumva există alte tipuri de procese de stabilizare despre care nu ştim.

Astfel, natura sufletului, natura a ceea ce supravieţuieşte după moarte, este o chestiune dificilă şi controversată. Ea devine şi mai controversată, şi mai derutantă când ne uităm la imaginea acestui drum continuu al vieţii şi al morţii din numeroasele culturi. Nu doar că e ceva ce supravieţuieşte morţii, dar acel ceva se întoarce într-un alt corp, într-o altă naştere, iar procesul continuă la nesfârşit.

Reîncarnarea

Imaginea sufletului care supravieţuieşte fie în Rai, fie în Iad după moarte este, mai mult sau mai puţin, o imagine comună a culturilor iudeo-creştine. În alte culturi lucrurile stau oarecum diferit. Uneori - de exemplu în islam - diferenţele sunt minore. Însă, alteori, diferenţele asupra perspectivei realităţii după moarte sunt de-a dreptul radicale. Hinduşii din India, budiştii din Tibet şi de peste tot (deşi în budism conceptul sufletului este foarte subtil) şi mulţi oameni cu ascendenţă chineză şi japoneză chiar din afara budismului cred în suflet şi în Rai şi Iad, însă pentru ei sejurul în Rai sau în Iad este doar începutul călătoriei. În aceste culturi, Raiul şi Iadul sunt rezidenţe temporare, iar apoi sufletul trebuie să se reîntoarcă pe pământ. Cât urmează să stai în Rai sau în Iad depinde de karma ta, un concept al cauzei şi efectului ce dispune de o rampă a binelui şi a răului, dar cu o diferenţă majoră.

 Când faci bine sporeşte karma bună, iar faptele rele sporesc karma rea din rampa ta karmică - ca şi în creştinism. Karma rea este, desigur, nedorită; de exemplu, mulţi chinezi se tem că, dacă faptele lor pământeşti sunt foarte rele, în viaţa următoare se vor naşte ca şobolani sau chiar viermi... (pag. 17-18)

 

Experienţele la limita morţii şi când viaţa îţi trece prin faţa ochilor

Mai bine cunoscute, desigur, sunt experienţele la limita morţii, când subiectul supravieţuieşte şi îşi aminteşte propriile trăiri. În experienţele la limita morţii găsim confirmarea anumitor credinţe religioase din multe culturi; cel care trăieşte experienţa descrie că parcurge un tunel către o altă lume, condus adesea de către o figură spirituală bine cunoscută în tradiţia sa sau de către o rudă decedată (Moody, 1976; Sabom, 1982; Ring, 1980). Experienţele la limita morţii susţin direct şi ideea deschiderii nonlocalizate active în clipa morţii.
   Psihologul Kenneth Ring (1980) a rezumat diversele aspecte, organizate în general cronologic, ale experienţelor la limita morţii (vezi şi Rinpoche, 1993):

1. Cele mai multe experienţe la limita morţii încep cu trăirea unei stări de conştiinţă alterată. Fiinţa este pătrunsă de un sentiment de pace, fără durere sau alte senzaţii corporale şi fără frică.

2. Multe persoane care au trăit astfel de experienţe sunt în afara corpului lor, pe care îl privesc de sus şi care poate fi în operaţie. Unii trăiesc experienţa trecerii printr-un zid. Se simt uşori, iar conştiinţa lor rămâne trează.

3. Apoi ajung la pragul unei alte realităţi; sunt conştienţi de întuneric. Trec printr-un tunel.

4. E o lumină, mai întâi îndepărtată, apoi în jurul lor, o lumină non-strălucitoare, de mare intensitate, frumuseţe şi iubire. Unii văd o fiinţă de lumină. Alţii văd o figură spirituală asemenea lui Hristos. Alţii văd rude.

5. Mulţi trăiesc experienţa propriei vieţi ce le trece prin faţa ochilor, în timp ce ei îşi judecă acţiunile ca bune sau ca rele.

6. Mulţi oameni trăiesc experienţa unui tărâm paradisiac de mare frumuseţe şi senzaţia unei unificări cu toate lucrurile şi fiinţele. Câţiva trăiesc experienţa unui tărâm de infern.

7. Apoi li se spune să se întoarcă. Experienţa lor pe pământ nu s-a încheiat. (pag. 104-105)

 

Cartea tibetană a morţilor în forma idealistă modernă: varianta revizuită

În sfârşit, suntem pregătiţi să reinterpretăm părţi ale Cărţii tibetane a morţilor într-un limbaj care se potriveşte minţii moderne şi care reflectă înţelegerea cuantică a mesajului său. Dar haide să o facem ludic, credincioşi formatului original.

Nobile cititor, ascultă cu atenţie! Semnele exterioare arată că eşti pe cale să pătrunzi în starea de bardo din clipa morţii. Este o ocazie ce apare o dată în viaţă pentru implicare spirituală şi eliberare. Aşa că rămâi conştient, deşi va fi dificil, căci conştiinţa începe să dea semne de retragere iminentă din corpul fizic.

Fii pe fază! Când intri în starea de bardo din clipa morţii, se poate ca lumea să ţi se pară foarte diferită. După toate probabilităţile, n-ai mai avut niciodată o experienţă extracorporală; ei bine, e momentul să ai una. N-ai crezut niciodată că poţi zbura, nu-i aşa? Păi, uite că poţi. Eşti uşor şi probabil că eşti şi cu inima uşoară.

Oh, nobile cititor! Ascultă cu atenţie! Să fii în afara corpului e foarte normal. Asta nu înseamnă decât că acum te identifici mai mult cu monada ta cuantică, cu abilităţile tale vitale şi mentale care te-au ajutat din culise să dai formă experienţelor tale când erai în viaţă.

Trăieşti experienţe nonlocalizate. Poţi să-ţi vezi propriul corp cum zace în pat. Nu-ţi face griji. Moartea e un rit de trecere, o mare stare de samadhi. Fii calm şi liniştit şi conştient. Cele mai mari experienţe abia acum urmează.

Oh, nobile cititor! Dacă ai ratat experienţa extracorporală, renunţă la ea. Concentrează-te pe viziunile tale. Treci printr-un tunel? Ei bine, vei vedea ceea ce creezi. Aşa ţi l-ai imaginat dintotdeauna, nu? Tunelul către partea cealaltă. Dar încă nu ai ajuns de partea cealaltă. Încă poţi să-ţi ghidezi experienţele ca într-un vis cu ochii deschişi.

Prima ta identificare fiind cu monada cuantică, ai acum o mare forţă de a crea viziuni, de a da formă lumii de tematici ce ghidează corpul tău mental şi vital. Vezi lumina din depărtare? E lumina conştiinţei, unica şi singura, care-ţi face semn. Aceste viziuni sunt un preludiu. Fii foarte atent la ele. O mare parte din karma poate fi distrusă dacă eşti foarte atent acum.

Vezi o fiinţă de lumină? Iisus, Buddha? Bine. Te vor ajuta. S-ar putea ca acum să fie nevoie să-ţi revezi viaţa. Dă-i voie să-ţi treacă prin faţa ochilor. Dacă îţi vezi şi vieţile anterioare, cu atât mai bine! Lasă-le să vină.

Fii conştient, fii conştient, prietene! Întrezăreşti viitoarea ta încarnare? Deschiderea nonlocalizată prin care vezi e activată pentru toate încarnările tale - trecute şi viitoare. Creezi experienţe de sincronicitate pentru viitor tot aşa cum culegi beneficiile sincronicităţilor din trecut pe care le-ai creat data trecută. Eşti de multă vreme în această călătorie, oh, nobile cititor!

Dacă ai ratat să-ţi revezi viaţa şi să o conectezi cu viaţa ta viitoare, nu-i bai. Eşti relaxat cu privire la viaţa ta, nu o judeci. Nu trebuie să te judeci înainte de a păşi pe următorul tărâm, deşi, dacă ţi-ai văzut clar încarnările trecute şi viitoare, e un semn bun. Dar nu contează.

Fii atent! Orice ai vedea acum, nu sunt decât construcţii pe baza arhetipurilor din propriul tău corp al tematicilor. Fii curajos! Nu te lăsa blocat de aceleaşi imagini obişnuite care te-au ţinut ocupat toată viaţa! Vizualizează-ţi emoţiile aşa cum sunt, chiar dacă asta înseamnă să întâlneşti zei violenţi şi îngeri. Este o defilare pe care ai creat-o tu însuţi. Nu te lăsa distras doar pentru că e groaznic.

Dacă îţi reprimi emoţiile acum, ele te vor acapara de partea cealaltă, când vei fi inconştient... (pag. 199-200)

 

Aurobindo a identificat patru puteri ale fiinţelor supramentale: mahakali (puterea de a transforma negativul în pozitiv); mahasarasvati (puterea de exprimare creativă chiar dincolo de legile fizicii); mahalakshmi (puterea iubirii necondiţionate); şi maheswari (puterea armoniei şi liniştii interioare).

Prin urmare, acest nivel de fiinţare se exprimă prin acţiuni adecvate (aceasta este puterea maheswari). Apoi, se spune că orice voiesc ei, devine voinţa lui Dumnezeu - asta e puterea mahasaraswati. Înţeleapta indiancă Ananda-mayi Ma vorbea uneori despre ale sale kheyal, traducerea corectă a acestora fiind "toane". Dar toanele sale se adevereau de fiecare dată. Şi realizarea de miracole, şi voinţa acestor oameni sunt întotdeauna în absolută armonie cu scopul cosmic. Cu alte cuvinte, când Iisus a transformat apa în vin, el a ştiut că această acţiune era în consonanţă cu voinţa divină.

 

Reînvierea - creativitate supramentală

Ce se întâmplă când cei care au atins nivelul supramental de fiinţare mor? În creştinism, unul dintre răspunsuri se regăseşte în povestea reînvierii lui Iisus. Ce înseamnă reînvierea? În mod normal, este interpretată ca reînviere a corpului decedat al persoanei respective: "Şi cu toţii se vor ridica în trupul lor, trupul pe care îl au acum".

În schimb, în Epistola întâia către Corintieni, Sf. Pavel afirmă explicit că acel corp reînviat este diferit de cel fizic, pieritor; e un corp spiritual - nepieritor. Corpul reînviat al lui Iisus văzut de apostoli şi viziunea Sfântului Pavel în drumul său către Damasc se potrivesc cu ideea viziunilor angelice (vezi capitolul 11), dar cred că această idee nu este suficient de radicală. Poate că realitatea e şi mai radicală decât reiese din aceste două viziuni.

Ideea e că ceva din intuiţia creativă a omului, începând cu mitul lui Ghilgameş şi învăţăturile lui Zarathustra, a pretins că reînvierea constă într-o ridicare din morţi în spaţiul public şi într-un corp nepieritor supus experienţei. Experienţa subiect-obiect (reducţia cuantică) nu este posibilă într-un corp spiritual, după cum corpul spiritual nici nu aparţine unui spaţiu public consensual.

Dacă reînvierea are loc în corpul fizic obişnuit, cel vechi sau altul nou, asta nu e nemurire - conform legilor fizicii, corpul fizic trebuie să moară. Dacă reînvierea este într-un corp spiritual (Sambhogakaya), atunci nu poate fi resimţită nicio experienţă fără ajutorul unui corp fizic. Cum ar putea cineva să reînvie într-un corp fizic şi să fie nemuritor? Nemurirea prin reînviere este întru totul un miracol! Este un act supramental de prim ordin.

Actele supramentale bazate pe mental (creativitatea mentală) nu încalcă legile ştiinţei. Toate fenomenele paranormale pe care le experimentăm în prezent se numesc para sau dincolo de normal, dar asta doar din cauza unei lipse de înţelegere. În ştiinţa cea nouă avem deja modele noi pentru înţelegerea paranormalului în cadrul unor legi mai generale.

Dar creativitatea supramentală necesară reînvierii, cea care creează după dorinţă, din nimic, un corp fizic cu care să fie corelată monada cuantică fără corp, e dincolo de toate legile ştiinţei, oricare ar fi aceea. Creativitatea supramentală poate să stea şi la baza fenomenului de avatara - oameni care se nasc cunoscând deplin fundamentarea fiinţei lor în conştiinţă şi a căror misiune este restabilirea în societăţile noastre a metafizicii supremaţiei cauzale a Dharma - conştiinţa. (pag. 289-290)

< sus >


27.07.2017

Duh şi contemplaţie

un studiu despre necesitatea experienţei mistice în religie

de Alan Watts

Uneori, misticul simte că această Realitate ultimă este inseparabilă de conţinutul imediat al experienţei cotidiene. Teologia panteismului sau a imanentismului este deseori alcătuită pe baza acestei intuiţii.

Alteori, el percepe Realitatea ca pe ceva cu totul diferit de sine şi de întreaga creaţie, ca pe o Fiinţă infinită ca dimensiune, sacralitate şi splendoare, în faţa căreia lumea aşa cum o ştim pare urâtă, grosolană şi rea. Din această intuiţie provine teologia transcendenţei, altfel spus, corolarul obişnuit al panteismului - doctrina universului iluzoriu.

Există, aşadar, momente în care Realitatea i se înfăţişează drept ceva atât de viu şi de inteligent, încât simte că este în comuniune cu o persoană. Alteori, el este într-atât de impresionat de caracterul ei infinit şi misterios, încât a o sugera prin raportare la personalitatea umană i se pare o limitare de neconceput.

Toate aceste elemente aparent paradoxale îşi vor găsi locul într-o mistică cu adevărat completă, în experienţa unirii depline cu Dumnezeu. Dacă este ca uniunea să fie desăvârşită, Dumnezeu trebuie să fie în cea mai intimă şi inseparabilă uniune nu doar cu sufletul, ci şi cu întreaga experienţă a vieţii şi a lumii. Dar dacă este ca realitatea cu care este unit sufletul să fie Dumnezeu, El trebuie să se situeze, simultan, infinit peste şi dincolo de suflet şi de lume, într-o alteritate absolută.

Mai mult, dacă Dumnezeu este sursa şi punctul culminant al puterii creatoare, El nu poate fi inferior unei persoane, deoarece o lege sau un principiu reprezintă doar un comportament automat, mecanic şi lipsit de viaţă.

Pe de altă parte, dacă Dumnezeu este Realitatea ultimă, sursa unică a tuturor lucrurilor, El trebuie să fie liber de limitările personalităţii aşa cum o cunoaştem, nu trebuie să fie supus impermanenţei şi limitărilor ce sunt proprii formelor în care se exprimă activitatea lui creatoare.

Pe lângă aceste paradoxuri sau antinomii funciare ale experienţei religioase, trebuie să adăugăm încă una, de natură atât mistică, cât şi filosofică. Mintea umană este profund nemulţumită de orice formă de dualism absolut, de o religie sau de o metafizică pentru care Realitatea ultimă nu este una şi nedezbinată. Această insatisfacţie nu se manifestă doar faţă de nişte dualisme grosiere, precum contrastul dintre lumina absolută şi întunericul absolut - Ormuzd şi Ahriman din religia zoroastriană sau în faţa dualismului manihean dintre Spirit şi Materie; după cum am văzut, ea se simte chiar faţă de "dualismul" monoteist dintre Creator şi creatură, o creatură ivită ex nihilo.

Pe de altă parte, raţiunea şi simţul etic sunt revoltate de panteismul monist care este nevoit să reducă toate lucrurile la uniformitatea cea mai plată, afirmând că până şi cele mai diabolice lucruri sunt negreşit Dumnezeu şi nimicind astfel toate sistemele de valori.

Nicio soluţie de compromis şi nicio cale de mijloc nu va putea împăca aceste antinomii, deoarece experienţa mistică ni le dezvăluie în cea mai extremă şi contrastantă manieră. Un eventual compromis le-ar nimici vitalitatea, răpindu-le puterea pe care o deţin asupra vieţii umane. Pe de altă parte, nici nu putem separa aceste elemente, precum oile de capre, spunând că unele aparţin misticismului "autentic" iar altele sunt "false", căci asta ar fi o simplificare de-a dreptul ridicolă. (pag.170-171)

 

Prin urmare, trebuie să repetăm că viaţa mistică este necesară, nu ca o vocaţie specială destinată unor aleşi, nu ca un stil de viaţă ce poate fi urmat doar de indivizii care, la nivel exterior, se pot detaşa de lume într-o anumită măsură, ci ca tipul de viaţă obişnuit şi fundamental pentru întreaga Biserică. Trebuie să înţelegem că, fără a-l conştientiza pe Dumnezeu în suflet şi fără a conştientiza sufletul în Dumnezeu, creştinismul epocii noastre, creştinismul ce se adresează omului modern nu poate fi decât o imitaţie superficială a spiritualităţii, a virtuţilor şi a realizărilor din trecut.

Înţeleasă cum se cuvine, Întruparea ne demonstrează că această conştientizare nu este rezervată sfinţilor sau unor privilegiaţi; apoi, realizarea ei nu necesită nici practicarea îndelungată a unei gimnastici spirituale, accesibilă doar celor care au timpul şi şansa de a o face. În semnificaţia ei cea mai profundă, vestea bună a Evangheliei este că unirea cu Dumnezeu este un dar gratuit accesibil tuturor şi că ni se oferă şansa de a-l conştientiza în Eternul Acum: pe scurt, că dragostea lui Dumnezeu este de o generozitate ce depăşeşte înţelegerea. A refuza această dragoste este o dovadă extremă de orgoliu şi de ingratitudine, chiar şi în momentul în care ele se ascund sub motive aparent respectabile, precum teama de infatuare.

Când devenim conştienţi că dragostea lui Dumnezeu pentru lume este literalmente infinită, chestiunile care preocupă Biserica, împiedicând-o să contemple şi să propovăduiască dragostea Lui, par din cale afară de minore şi banale. Nu este surprinzător că ele preocupă relativ puţini oameni, dintre care cei mai mulţi au o perspectivă pe cât de îngustă, pe atât de superficială. Printre aceştia, unii sunt sincer nedumeriţi de propria neputinţă, străduindu-se asiduu, dar bezmetic să recomande religia creştină omului modern. Alţii, în schimb, se mulţumesc să se felicite pentru faptul că deţin un adevăr pe care lumea trebuie să-l accepte sau, altfel, să fie osândită pe veci. Acest gen de religie nu este deloc atrăgătoare pentru elita intelectuală a timpurilor noastre, care crede sincer că, în forma sa instituţionalizată, creştinismul nu este decât o baltă cu apă stătută, iar mulţimile le urmează exemplul.

Este posibil ca o înţelegere matură a creştinismului să nu fie imediat la îndemâna unui număr foarte mare de oameni, dar ea nu este câtuşi de puţin inaccesibilă elitelor intelectuale şi spirituale din lumea modernă. Dacă ea este valoroasă în ochii acestor elite, mulţimile vor prinde curaj şi, cu timpul, vor asimila unele dintre noţiunile ei de bază. (310-311)

< sus >


08.07.2017

Arta de a găsi dreapta măsură

cum să te bucuri de viaţă

de Anselm Grün

Pentru călugări, akedia este demonul tipic al amiezii, care îi vizitează pe călugări la prânz, în momentul în care le e somn şi nu mai au chef de nimic. Demonul amiezii vine astăzi la noi sub forma crizei tipice a echilibrului din viaţa noastră, tocmai atunci când ni se pare că am reuşit să ne facem ordine în viaţă, că am pus totul la punct, că ne-am acomodat foarte bine în viaţa noastră. Cine este atins de demonul akedia vrea să iasă din propria-i piele. Nu se mai simte bine în pielea lui. Vrea să fie întotdeauna altundeva, nu acolo unde se află. Iar vinovaţi sunt întotdeauna ceilalţi, care nu-l înţeleg. Totul îl deranjează: vremea de afară şi oamenii deopotrivă. Fie are prea mulţi în jurul lui, fie nu, aşa că nu se mai poate bucura cu nimeni. Până la urmă, este vorba despre o incapacitate de a trăi. Călugării vorbesc despre pericolele care ne pândesc odată cu acest demon: ne destramă, ne răpeşte echilibrul.

Oamenii care suferă de akedia sunt întotdeauna destrămaţi, împrăştiaţi. Sunt lipsiţi de echilibru. Nu trăiesc la propriu şi nici în prezent. Când muncesc, sunt nemulţumiţi că trebuie să depună un efort. Pentru ei totul este prea mult. Atunci când se roagă sunt distraţi, nu ştiu pentru ce trebuie să se roage. Iar atunci când nu fac nimic sunt plictisiţi. Când sunt la muncă aceşti oameni visează la sfârşitul de săptămână. Apoi, când în sfârşit vin zilele libere, nu ştiu cu ce să înceapă. Pleacă în vacanţă. Dar nici acolo nu se pot bucura de ceva. De fapt, nu se pot bucura de nimic cu adevărat, nici măcar de clipele de leneveală. (pag. 77-78)

< sus >


20.06.2017

Sincrodestinul

cum să exploatezi puterea infinită a coincidenţelor

de Deepak Chopra

Acest concept poate fi dificil de înţeles la început. Cum se poate ca unde invizibile de informaţie şi de energie să fie percepute ca obiecte solide? Răspunsul ar fi că evenimentele din domeniul cuantic se petrec cu viteza luminii, iar la acea viteză simţurile noastre pur şi simplu nu pot procesa tot ceea ce contribuie la experienţa noastră perceptivă. Noi percepem obiectele ca fiind diferite unul de celălalt pentru că undele de energie conţin tipuri diferite de informaţie, tipuri de informaţie care sunt determinate de frecvenţa sau de vibraţia acestor unde de energie. Este ca şi cum ai asculta un radio. Un radio care emite pe o frecvenţă, să spunem 101,9 FM, s-ar putea să nu difuzeze decât muzică clasică. Dacă schimbi pe o frecvenţă uşor diferită a undelor radio, s-ar putea să auzi numai rock-and-roll. Energia este codată pentru informaţii diferite, în funcţie de modul în care vibrează.

Aşa că lumea fizică, lumea obiectelor şi a materiei, nu este compusă din nimic altceva decât din informaţie conţinută în energia care vibrează la frecvenţe diferite. Motivul pentru care nu vedem lumea ca pe o uriaşă reţea de energie este acela că ea vibrează mult prea repede. Simţurile noastre, pentru că funcţionează aşa de încet, nu sunt capabile să înregistreze decât fragmente din această energie şi activitate. Iar aceste comasări, clustere de informaţie devin "scaunul", "corpul meu", "apa" şi toate celelalte obiecte fizice din universul vizibil.

Acest lucru este similar cu ceea ce se întâmplă atunci când urmărim un film. Precum ştii, un film este compus din fotografii individuale, cu momente de pauză între imagini. Dacă te-ai uita la film pe cilindrul din camera proiectorului, ai vedea imaginile individuale şi pauzele. Dar, atunci când privim filmul în sine, imaginile sunt adunate una în cealaltă şi redate atât de rapid, că simţurile noastre nu mai percep frame-urile ca fiind discontinue; în loc de asta, noi percepem un şuvoi constant de informaţie.

La nivel cuantic, diversele bucăţi de câmpuri energetice care vibrează la energii diferite şi pe care noi le percepem ca obiecte solide sunt porţiuni ale unui câmp de energie colectiv. Dacă am fi capabili să receptăm tot ceea ce se întâmplă la nivel cuantic, am vedea că suntem cu toţii parte a unei mari "supe energetice" şi că totul - fiecare dintre noi şi toate obiectele din domeniul fizic - reprezintă doar clustere de energie în această supă energetică. În orice moment dat, câmpul tău energetic vine în contact şi afectează câmpul energetic al tuturor celorlalţi; fiecare dintre noi răspunde, într-un fel sau altul, la această experienţă. Suntem cu toţii expresii ale acestei energii şi informaţii comune. Uneori putem chiar să simţim interconectarea. Această senzaţie este de regulă foarte subtilă, dar există momente când ea devine mai tangibilă. Cei mai mulţi dintre noi am trăit experienţa de a intra într-o cameră şi de a observa "o tensiune atât de compactă că ai fi putut să o tai cu cuţitul" sau de a fi în biserică ori în moschee şi de a simţi cum suntem îmbrăţişaţi, cuprinşi, de o senzaţie de pace. Aceasta este energia colectivă a mediului, care se îmbină cu propria noastră energie şi pe care o înregistrăm la un nivel oarecare.

În domeniul fizic, de asemenea, facem continuu schimb de energie şi informaţie. Imaginează-ţi că eşti pe stradă şi simţi miros de fum de ţigară de la cineva care merge la distanţă de un bloc. Asta însemnă că inhalezi respiraţia acelei persoane aflate la circa o sută de metri depărtare. Mirosul este doar un marker care te face să îţi dai seama că inhalezi respiraţia unei alte persoane. Dacă nu ar exista acest element de identificare, dacă persoana care merge nu ar fuma, tot ai inhala respiraţia ei; însă pur şi simplu nu ai şti dacă nu ar fi fumul de ţigară care să te anunţe. Şi ce este respiraţia? Ea reprezintă oxigenul şi dioxidul de carbon care vin din metabolismul fiecărei celule a corpului acelui străin. Asta inhalezi tu, exact la fel cum alte persoane inhalează respiraţia ta. Aşa că noi facem, în permanenţă, schimb de fragmente din noi înşine - schimb de molecule fizice, măsurabile, din trupurile noastre.

La nivel mai profund, nu există, de fapt, graniţe între noi înşine şi tot ceea ce se află în lume. (pag. pag. 24-25)

 

SĂ TRĂIM SINCRODESTINUL

Mi-ar plăcea să mă întorc la întrebarea pe care am pus-o la începutul cărţii: "Dacă ai şti că miracolele sunt posibile, ce miracole ţi-ai dori?"

Majoritatea oamenilor visează mai întâi să aibă suficienţi bani. A avea un miliard de dolari în bancă ar însemna, cu siguranţă, mai puţină anxietate financiară. Avem tendinţa să credem că, odată ce ne simţim asiguraţi în această privinţă, putem fi liberi să alegem viaţa care ne va face absolut fericiţi, care ne va împlini nevoile interioare, care va face ca şederea noastră pe Pământ să devină, într-un fel sau altul, un lucru de valoare. Dacă ştii că poţi avea orice şi poţi face orice doreşti, ce ai alege să ai şi ce ai hotărî să faci?

Sincronizarea destinului îţi permite să ajuţi aceste miracole să apară. Fără limite, fără sfârşit. Iar acest lucru devine posibil sărind, uşor şi progresiv, din domeniul local în cel non-local (cuantic). Când staţionăm numai în domeniul local, ne simţim secătuiţi. Conturile noastre bancare de natură spirituală sunt goale. În domeniul local, unde cei mai mulţi dintre noi ne aflăm cam tot timpul, nu poţi fi niciodată sigur de ceea ce urmează să se întâmple în continuare. Vei reuşi să treci cu bine de această zi, de această săptămână, de această lună? Aici, acţiunile tale poartă în ele povara anxietăţii. Gândurile tale sunt înceţoşate de îndoială, iar intenţiile tale sunt blocate de preocupările egoiste.

Dar folosirea sincronizării destinului pentru a intra în legătură cu domeniul nonlocal (cuantic) îţi permite să accesezi un tărâm al creativităţii infinite şi al corelaţiilor infinite. Pe acest tărâm, ai securitate interioară, eşti nesupus anxietăţii şi poţi fi persoana care ţi s-a menit să devii. Deţii echivalentul spiritual al unui miliard de dolari în bancă. În domeniul nonlocal ai o rezervă nelimitată de cunoaştere, de inspiraţie, de creativitate, de potenţial. Ai acces la o rezervă infinită a tot ceea ce are de oferit universul. Orice altceva s-ar întâmpla în viaţa ta, eşti calm, sigur pe tine, binecuvântat şi fericit.

Principiile sincronizării destinului îţi oferă o cale directă spre dezvoltarea legăturilor tale cu domeniul nonlocal. Practică meditaţia, parcurge sutrele zilnice şi, în timp, vei descoperi că eşti conectat cu spiritul într-un mod care face nu doar ca miracolele să fie posibile, ci şi să devină o parte naturală a vieţii de zi cu zi.

Ca orice altă cale pe care merită să o urmezi, trăirea în ritmul sincrodestinului va necesita nişte sacrificii. Trebuie să-ţi sacrifici ideile greşite conform cărora lumea operează ca o maşinărie bine unsă, dar fără cunoaştere. Trebuie să sacrifici ideea că eşti singur în lume. Trebuie să sacrifici prejudecata că o viaţă magică nu este posibilă. Unii oameni trăiesc vieţi magice în permanenţă. Ei au învăţat cum să reintre în legătură cu energia fără limite care se află în centrul universului. Au învăţat să urmărească indicii ale intenţiei nonlocale exprimate prin coincidenţe şi să înţeleagă sensul acestor coincidenţe, aşa că ştiu ce acţiuni sunt necesare pentru a creşte probabilitatea de a se întâmpla lucruri minunate. (pag. 167-168)

 

Recrearea trupului, reînvierea sufletului

cum să devii alt om

de Deepak Chopra

Frica te slăbeşte fizic, iar când se transformă în teroare, te paralizează. Ea este înregistrată prin dureri de stomac, crampe, frison, o senzaţie că îţi clocoteşte sângele în cap, ameţeală, stare de slăbiciune şi o gheară care te ţine în piept. Furia e înregistrată prin căldură şi roşeaţa pielii, muşchi încordaţi, maxilar încleştat, respiraţie rapidă, neregulată sau şuierătoare, accelerarea pulsului inimii şi un vâjâit în urechi.

Aceste semne sunt inconfundabile, dar mintea poate oricum să le ignore. Observă cât de des spune o persoană: "E-n regulă, nu am nimic", când corpul o contrazice cu tărie. Trebuie să ai încredere în semnele pe care ţi le trimite corpul chiar şi când mintea spune contrariul. Încrederea începe prin recunoaşterea caracteristicilor fiecărui sentiment. Fiecare e un semn că opui rezistenţă. O întâmplare generează stres, iar asta se întâmplă fiindcă în loc să curgă prin tine, acea întâmplare a întâlnit o piedică. Poate tu nu vezi ce se întâmplă, dar corpul tău simte. Faptul că trupul simte e un prim pas spre demolarea barierelor şi apropierea momentului în care nu mai ai nevoie de ele.

În acest caz e bine să urmărim mai multe din aceste semne fizice. Când două sentimente sunt apropiate, precum furia şi ostilitatea sau mâhnirea şi depresia, am explicat mai bine pe cel dintâi.

Umilinţa se aseamănă cu frica prin aceea că trupul se simte slăbit, dar în acest caz nu apare frisonul. Obrajii se înroşesc şi se încălzeşte pielea. Te faci mic. Frica extremă te face să vrei să fugi; umilinţa te face să vrei să dispari. Umilinţa rămâne în corp mult timp şi poate fi reîmprospătată de cea mai mică amintire din trecut. Cineva care a fost umilit profund, mai ales în copilărie, va fi apatic, placid şi retras; corpul va simţi o senzaţie cronică de slăbiciune şi neajutorare.

Ruşinea e o formă mai uşoară de umilinţă. Are aceleaşi semne fizice, dar trece mai repede.

Frustrarea seamănă cu furia, dar e mai reţinută. Se simte ca şi cum corpul ar vrea să fie furios, dar nu găseşte impulsul. Mişcările devin rigide, un alt semn că ieşirea e blocată. Frustrarea poate fi şi furie combinată cu negare, caz în care vei simţi şi semne ale negării - privire goală, îndepărtată, vorbire accelerată, expeditivă, nepăsare, muşchii maxilarului încordaţi, respiraţie îngreunată. Cu alte cuvinte, sentimentele adevărate ale acelei persoane sunt reţinute. Unii oameni dau semne subtile de enervare, precum acela că sunt prea agitaţi să stea pe scaun. Nu orice frustrare e legată de furie, dar chiar şi când cineva se plânge că e frustrat sexual, de exemplu, rar se întâmplă să nu fie iritat sau furios.

Sentimentul de vinovăţie creează o stare de agitaţie, ca şi cum ai fi închis şi vrei cu disperare să ieşi. Te simţi sufocat; poţi simţi că ţi-e greu să respiri. Ai senzaţia că te ţine ceva în piept şi că vrei să explodeze vina refulată ca şi cum fizic ar fi închisă. Spunem că vina te roade, iar trupul simte asta ca pe o apăsare pe inimă.

Ruşinea e un alt sentiment cald, care face să ţi se înroşească obrajii şi să-ţi ardă pielea. Dar poţi simţi în interior şi o senzaţie de amorţeală, care poate să fie rece şi goală. La fel ca umilinţa, ruşinea te face să te simţi mic; te faci mic şi vrei să dispari. Ruşinea e legată de vină, dar o simţi mai degrabă ca pe o corvoadă copleşitoare, în timp ce vina e o fiară ce vrea să fie eliberată.

Neliniştea e o frică cronică; e un sentiment care slăbeşte corpul. Cele mai acute semne de frică pot să lipsească, pentru că te-ai obişnuit cu ele; corpul tău s-a adaptat. Dar corpul nu se poate adapta complet, aşa că frica răzbate prin semne precum iritabilitatea, dezarmonizarea, amorţeala şi senzaţia de somnolenţă. Corpul poate fi sau apatic, sau neliniştit, ceea ce reprezintă două stări opuse. Dar când neliniştea persistă săptămâni sau luni întregi, simptomele au timp să se schimbe şi să se adapteze la circumstanţele fiecărui om. În orice caz, dacă stai nemişcat şi te retragi în tine, vei găsi furia foarte aproape de suprafaţă.

Depresia e rece şi grea, letargică şi lipsită de energie. Există multe forme de depresie, pentru că, la fel ca neliniştea cronică, această stare poate dura săptămâni, luni sau chiar ani. Corpul are timp să-şi construiască propria apărare unică. Spre exemplu, cineva care suferă de depresie, în general, se simte obosit, dar asta nu e întotdeauna adevărat. (pag. 174-175)

 

Transformarea eului

Înainte să fie atinsă de har, natura umană e decăzută, coruptă, păcătoasă, ignorantă, vinovată şi oarbă - aşa se exprimă creştinismul iudaic. Dacă iei pe cineva şi îl obligi să trăiască într-adevăr limitat - să spunem într-o temniţă -, poate trece prin toate stările, de la paranoia la iluzie. Dar toate acestea nu se întâmplă din cauză că prizonierul e slab din punct de vedere moral. Ele apar din cauză că a fost limitat. Diferenţa dintre noi şi un prizonier captiv într-o celulă e că noi am ales de bunăvoie să trăim îngrădiţi de limite. Ego-ul a hotărât asta pentru noi.

Ego-ul e eul tău familiar, "eul" care cutreieră lumea şi participă la viaţa de zi cu zi. Atâta timp cât acest eu se simte mulţumit, nu ai motive importante să cauţi sufletul. Dar viaţa te lasă să fii mulţumit? Toţi marii mentori spirituali pornesc de la prezumţia că nu. Iisus şi Buddha s-au confruntat cu o lume în care oamenii obişnuiţi au fost copleşiţi de boli şi sărăcie. Simpla supravieţuire la naştere şi apoi existenţa până la treizeci de ani era o provocare majoră. Nu a fost greu să convingi un astfel de public că viaţa de zi cu zi era plină de suferinţă. Problema aceasta continuă şi astăzi, chiar şi în societăţile moderne care au făcut progrese substanţiale în privinţa bolii, sărăciei şi foametei.

Buddha şi Iisus nu s-au preocupat de cauzele materiale ale suferinţei. Ei au urmat cauza până la rădăcină, "eul" care conduce viaţa de zi cu zi. Acest "eu" e o identitate falsă, au spus. Maschează adevăratul eu, care poate fi găsit doar la nivelul sufletului. Dar acest diagnostic nu a condus la un leac rapid. Eul nu e ca o maşină pe care poţi să o desfaci şi apoi să o refaci mai bine. "Eul" are o setare. Crede că ştie să conducă viaţa de zi cu zi şi, când e ameninţat cu evacuarea, se luptă - la urma urmei, în joc e însăşi supravieţuirea lui. Din acest motiv, ego-ul a devenit un mare duşman al schimbării (în Est, mai mult decât în Vest, acest rol a fost preluat de rău şi de păcat, din motive morale). (pag. 202)

 

Cele şapte legi spirituale pentru părinţi

îndrumă-ţi copii pe calea succesului şi a împlinirii

de Deepak Chopra

Dumnezeu sau spiritul răsplăteşte virtutea; nimic nu rămâne nerăsplătit, în sensul că nicio acţiune nu are loc într-un vacuum. Karma este un sistem de calculator care ne dă înapoi ceea ce am introdus în el, adăugând însă în plus un strop de graţie. Dacă am deţine o viziune atotcuprinzătoare la toate nivelele, aşa cum are Dumnezeu, am accepta cu siguranţă orice rezultat aşa-numit negativ, pentru că am vedea că nu poate să rezulte altceva mai bun.

Faptul că fiecare acţiune conduce la cel mai bun rezultat posibil este o lege cunoscută drept graţie. Graţia este organizarea din iubire a timpului şi a spaţiului pe care o înfăptuieşte Dumnezeu. Ea ne permite ca, folosindu-ne de liberul arbitru, să facem absolut orice ne dorim, iar rezultatele faptelor noastre, fie ele plăcute sau neplăcute, se întorc înapoi asupra noastră la momentul potrivit, pentru a învăţa din alegerea noastră. Cu alte cuvinte, orice ni se întâmplă reflectă o veghe încărcată de iubire pentru starea noastră de bine. (pag. 77)

 

Cele mai multe dorinţe se îndeplinesc după ce parcurg, pe rând, mai multe etape mai mici; acest lucru este valabil îndeosebi pentru seminţele care, odată plantate, cresc ani şi ani la rând. Fiecare treaptă de împlinire vine la vremea ei, la momentul potrivit. Aşadar, fiind atenţi la fiecare clipă, vom primi roadele dorinţelor noastre. Un exemplu simplu este fericirea. Fiecare îşi doreşte să fie fericit, dar cei mai mulţi oameni aşteaptă un soi de epifanie sau o izbucnire bruscă de bucurie care să dureze o veşnicie. Adevărata fericire nu este aceasta; este o stare de bine la care trebuie să fii atent să nu o ratezi. Altfel, momentul va trece fără să fie băgat de seamă sau mascat de lucruri din afara voastră, care vă dau impresia că sunteţi fericit (sau nefericit). Astfel, când rămânem atenţi la clipa de faţă, totul se întâmplă în sinea noastră; dacă vom continua să privim în afara noastră ca dorinţele să se îndeplinească, nu vom înţelege cum trebuie într-adevăr să ne concentrăm pentru a atinge împlinirea. (pag. 103)

 

Inocenţa înseamnă să înţelegi că iubirea este mai profundă decât întâmplările din exteriorul nostru. În exterior, călătoria unui copil este plină de surprize şi dificilă. Noi toţi vrem să-i învăţăm pe copiii noştri acele lecţii care nouă ni s-au părut cel mai greu de învăţat; vrem să-i protejăm de o suferinţă inutilă. Dar dacă vom înţelege ce înseamnă inocenţa, ne vom da seama că viaţa, aşa cum se desfăşoară ea în aparenţă, este o distanţare de călătoria adevărată pe care orice om ar trebui să o experimenteze. Aceasta este călătoria de iniţiere a sufletului. Iniţierea sufletului se petrece sub privirea atentă a spiritului. Ne putem ajuta copiii să înţeleagă importanţa fundamentală a sufletelor lor, dar nu noi suntem responsabili pentru această călătorie. Ea este o înţelegere unică pe care o încheie fiecare persoană cu Sinele său superior.

Dacă ar fi să adun toate aceste idei şi să formulez cu ajutorul lor o singură frază, ea ar suna în felul următor: Inocenţa înseamnă să înţelegi că vlăstarul tău este copilul tău şi totuşi nu e al tău. Fiecare dintre noi este până la urmă un copil al spiritului. Fiecare am crescut într-o familie şi i-am aparţinut, însă acesta este un fals gen de apartenenţă. În cea mai mare parte, ne aparţinem nouă înşine, cu alte cuvinte, spiritului nostru sau sufletului nostru sau esenţei noastre.

Astfel, să priveşti un copil cu iubire adevărată înseamnă să vezi această scânteie de divinitate. Este uşor să afirmi că fiecare copil este unic şi valoros, însă ceea ce face să fie adevărată afirmaţia este inocenţa. Să poţi să priveşti un copil de parcă ar fi un suflet ce a pornit în călătoria iniţierii sufletului. Aceasta înseamnă să renunţi la tipare adânc înrădăcinate în felul nostru de a ne educa vlăstarele.

Părinţii sunt obişnuiţi să fie întruchiparea autorităţii. În această postură, ne situăm mai presus şi dincolo de copiii noştri - mai înţelepţi, mai puternici, mai experimentaţi, dispunând de bani şi proprietăţi. Din această poziţie a autorităţii, părinţii au fost capabili să emită judecăţi, să aplice pedepse, să stabilească reguli pentru ce este bine şi ce este greşit şi să procedeze astfel cu un sentiment bine definit al datoriei şi menirii lor.

Cartea de faţă a descris un alt gen de datorie şi menire. În această nouă viziune, un părinte nu reprezintă o autoritate. Şi copilul, şi dumneavoastră sunteţi amândoi suflete; amândoi aţi pornit în călătoria de iniţiere a sufletului. Singura diferenţă constă în rolurile pe care le-aţi ales. Toate sufletele sunt nemuritoare; ele nu pot fi create sau distruse. Însă noi ne alegem pentru scurt timp rolurile pe care să le jucăm.

Cel mai bun lucru pe care îl puteţi face pentru propria persoană din punct de vedere spiritual este să vă jucaţi rolul de părinte cu o iubire profundă, convingere şi sentimentul menirii. (pag. 134-135)

< sus >


02.06.2017

NĂDEJDEA - manuscris olograf

de Vergiliu Neculau, zis "Moşu" (1901 - 1983)

înţelept din Bacău, profesor, autodidact, cunoscător al limbii sanscrite, a mai multor forme de Yoga şi prieten cu Mircea Eliade

Domnul m-a învăţat din tinereţea mea ca să nădăjduiesc în Providenţă; dacă m-aş naşte încă o dată, m-aş lăsa de mai înainte să fiu condus (chiar şi în lucrurile cele mai mici şi neînsemnate) de această Providenţă Dumnezeiască – cu simplicitatea unui copil şi cu dispreţuirea ştiinţelor omeneşti.

Este o plăcere pentru sufletul meu, dăruit cu totul Domnului, de a păşi cu ochii închişi acolo unde Providenţa Domnului vrea să mă conducă.

Intenţiile Providenţei sunt de necercetat (de către mintea omenească), dar sunt întotdeauna minunate pentru acei care cred în Ea... Să lăsăm deci sufletul nostru a călători în corabia Providenţei; ea ne va conduce într-un liman bun. Dumnezeu nu numai că POATE să ne dea cele bune, dar chiar vrea VREA să le dea, ca un tată bun; binecuvântat cel care speră în El! Nefericiţi însă sunt acei care cred în cele omeneşti: ele făgăduiesc multe, dar dau puţin – şi pe puţinul acela îl fac scump plătit.

De-am putea noi înţelege Providenţa Domnului, în toată minunăţia Sa, atunci inima noastră ar trebui să se înveselească de iubire şi de mulţumire. Ce mare este iubirea Domnului faţă de oameni! Cum ne apără şi ne conduce aşa de milostiv! El vrea ca noi să aparţinem – cu totul – Lui! Aşadar, să nu încercăm să căutăm un alt braţ pe care să ne bizuim, decât al Lui; nimic să nu avem în minte şi în faţa ochilor decât pe El singur; să unim Voinţa noastră aşa de strâns cu a Lui, încât nimic să nu poată sminti unirea asta.

Să avem mulţumire şi bucurie, să vrem în toate tocmai ceea ce vrea Sfânta Providenţă! Să ne lăsăm conduşi de El! Să nu ne gândim aşa de mult la noi înşine! Să trăim în Providenţa Domnului! Noi o să fim bine păziţi dacă nu avem alt adăpost decât al Lui!

Treburile noastre au să meargă şi mai bine dacă Domnul este cu noi. Oare poate să se prăbuşească un copil care este dus de braţele tatălui său iubitor?! Domnul iubeşte cu o gingăşie de nespus pe toţi cei care cu totul se lasă duşi în grija Lui şi se predau orânduielilor Sale, deoarece ei nu se uită la schimbarea dulcelui şi amarului cu care Providenţa îi probează – dar se ţin în toate de aceasta, convinşi că „Domnul toate le face spre binele acelora care Îl iubesc”... Aşa vorbesc ei cu Jesus: „Îţi dăruiesc Ţie sufletul, corpul, împreună cu toate cele ce am; să dispui de ele după plăcerea Ta. Eu mă învoiesc cu cele ce dispui, eu Te vreau pe Tine în mine şi să dispui pentru mine cum Îţi place; Îţi las în seama Ta toată grija mea pentru mine...”

Aşadar, trebuie să avem în frământările acestei vieţi o permanentă şi neclintibilă nepăsare a vieţii – şi dacă totul se schimbă în preajma noastră, să avem privirea liniştită, aţintită la Domnul. Să se întâmple în jurul nostru, ba chiar în noi, şi cele mai mari tulburări; de-ar fi sufletul nostru plin de bucurie sau de tristeţe, de-ar fi dulce sau amar, în pace sau furtună, în mângâiere sau scârbă, de ne-ar arde soarele sau ne-ar răcori roua... sufletul nostru să privească întotdeauna plăcerea Domnului; în asta constă adevărata noastră avere.

Fiindcă eu (fie mai curând, fie mai târziu) numai în bunătatea şi milostivirea Domnului pot să-mi găsesc mântuirea – vreau de azi înainte să mă arunc în braţele Lui. Soarta mea este pusă în mâna Tatălui Ceresc: să mi se întâmple după voinţa Lui. („Fie că trăim, fie că murim, noi tot ai Domnului suntem!” zice Sfântul Apostol Paul)

< sus >


30.04.2017

A patra cale - vol. 2

de P.D. Ouspensky

Despre suferinţă   

R: Nu poţi opri impresiile, dar, aşa cum am spus, le poţi ţine la distanţă şi să atragi un alt tip de impresii, deoarece trebuie să înţelegem faptul că anumite impresii nu trebuie să le admitem. Există multe impresii care îţi pot distruge viaţa dacă le accepţi suficient de mult timp, ori dacă ai obiceiul de a căuta impresii rele. De exemplu, cei care stau pe stradă şi privesc la un accident, apoi încep să vorbească despre el. Aceştia nu fac altceva decât să acumuleze impresii greşite. Oamenii care acumulează scandaluri sau cei care văd răul în orice lucru - aceştia colecţionează impresii greşite. Nu trebuie să te gândeşti prea mult cum să alegi impresiile corecte, ci cum să te izolezi de cele rele. Doar astfel vei reuşi să obţii un anumit control. Dacă încerci să colectezi impresii bune, nu vei face altceva decât să te amăgeşti. Deci, deşi nu poţi aduce spre tine impresiile bune, poţi, chiar de la început, să înveţi să le controlezi, izolându-te de impresiile rele.

Trebuie să ţii minte că, pentru a controla impresiile într-o anumită măsură, trebuie să fii treaz. Când eşti adormit, nu poţi controla nimic. Pentru a controla lucruri simple trebuie să te trezeşti şi să practici, pentru că dacă eşti obişnuit cu anumite impresii care pentru tine sunt greşite, atunci îţi va lua ceva timp. Un "eu" va şti că este necesar să te izolezi, dar poate că altor zece "eu-ri" le vor place acele impresii. (pag. 19)

 

Î: Cum poţi explica marea suferinţă care există în lume?

R: Este o întrebare foarte interesantă. Din punct de vedere al muncii (spirituale - n.n.), este posibil să găseşti cel puţin un răspuns logic pentru soluţia acestei probleme. În viaţa organică, omul trebuie privit ca un experiment în Marele Laborator. În acest laborator sunt efectuate toate experimentele posibile şi ele trebuie realizate prin intermediul suferinţei, ca o cauză ce produce fermentaţia. Suferinţa este necesară; toate celulele acestui experiment trebuie să sufere şi din acest motiv tendinţa lor este să fugă de ea sau să aibă cât mai puţină. Dacă unele dintre aceste celule îşi distrug această tendinţă şi acceptă suferinţa în mod voluntar, atunci vor scăpa de ea şi vor deveni libere. Suferinţa voluntară poate deveni o muncă a şcolii (spirituale - n.n.). Nu există nimic mai dificil, dar totodată nimic altceva nu poate crea atât de multă forţă ca suferinţa voluntară. Ideea de dezvoltare este aceea de a crea o forţă interioară, dar cum se poate omul testa fără să existe suferinţă? Dintr-un anumit punct de vedere, întreaga viaţă organică există pentru scopuri planetare. Dintr-un alt punct de vedere, există doar pentru cei care doresc să evadeze. Deci nu există doar pentru a hrăni Luna. Această suferinţă este produsul principal, iar celelalte sunt doar rezultate ale acestuia.

Suntem departe de a înţelege ideea de suferinţă, dar dacă realizăm faptul că acele lucruri minore pot fi atinse printr-o suferinţă minoră, iar cele mari printr-o suferinţă mare, atunci vom putea înţelege că totul este proporţional. Însă trebuie să ne amintim un lucru - nu avem niciun drept să inventăm suferinţa, cum este în cazul masochiştilor. De asemenea, fiecare are dreptul să îşi accepte propria suferinţă, dar nu are niciun drept de a o accepta pentru alţi oameni. Conform viziunii oamenilor, fiecare trebuie să îşi ajute aproapele, dar trebuie ţinut minte că acest ajutor nu va diminua suferinţa, el nu va putea schimba ordinea lucrurilor.

Î: Nu ar trebui să muncim pentru eliminarea suferinţei?

R: Cât de mult se poate, dar există suferinţă care nu poate fi eliminată, deoarece depinde de cauze mai mari. Cei care dorm, adică nu vor să muncească pentru a se trezi, trebuie să sufere; poate că există un scop cosmic în această suferinţă, deoarece este posibil ca doar ea să îi poată trezi. Dacă îşi aranjează viaţa într-o aşa măsură încât să fie mulţumiţi că dorm, atunci nu se vor trezi niciodată. Dar toate acestea sunt doar nişte cuvinte, oricum nu se poate schimba nimic prin ele.

î: Există o suferinţă în faptul de a fi născut în această lume?

R: Probabil pentru scopul unei posibile evoluţii fiecare trebuie să fie înconjurat de posibilităţi enorme de suferinţă. Evoluţia depinde de atitudinea omului; dacă acceptă suferinţa şi încearcă să nu se identifice cu ea. Este posibil ca această lege să fie creată pentru ca omul să devină mai puternic, deoarece puterea se poate crea doar prin suferinţă. (pag. 209-210)

< sus >


04.04.2017

Cuvintele maestrului nostru

aforismele pline de înţelepciune ale lui Satguru Shiva Yoga Swami

 

   - Chiar si meditaţia este o muncă. Practică rămânând de neclintit în meditaţia ta, timp de minim zece minute în fiecare zi.

    - Aşa cum închizi ferestrele şi uşile unei camere, tot aşa trebuie să-ţi controlezi cele cinci simţuri şi să intri în starea de meditaţie.

   - Dacă sticla lămpii este înnegrită de fum, cum i-ai putea vedea lumina? Dacă mintea este plină de impurităţi, cum ar putea străluci sufletul?

  - Totul se termină cu bine atunci când mintea nu este agitată.

   - Când ai un loc de muncă modest, îţi doreşti unul important. Când ai un loc de muncă important, îţi doreşti un salariu mare. Când ai salariu mare, te îngrijorezi de bunăstarea copiilor. Dacă toate continuă aşa, unde şi cum se vor sfârşi? (pag. 16-17)

 

  - Îl vei cunoaşte pe DUMNEZEU doar dacă rămâi tăcut. Toată suferinţa şi boala ta sunt spre binele tău. Trebuie să transpiri şi să te îmbolnăveşti. Nu căuta să zbori doar pentru că alţii o fac. Munceşte şi fii prietenos. Observă şi vei înţelege. Iubirea este DUMNEZEU. Adevărul este DUMNEZEU. Nu-L poţi vedea pe DUMNEZEU cu ochii, poţi doar să-L simţi, să-L experimentezi. DUMNEZEU este tot ceea ce este. DUMNEZEU este peste tot.

- Apa curgătoare va fi mai rapidă dacă înlături obstacolele ce există pe alocuri. Nu trebuie să faci mai mult de atât.

- Trăieşte cu convingerea de nezdruncinat că tot ceea ce vezi cu ochii este tranzitoriu. În fapt, nu există nicio schimbare sau modificare în cadrul existenţei. Nu te gândi că unul ar fi mare, iar altul ar fi mic.

- Adevărul Ultim nu poate fi cuprins nici în cărţi şi nici în învăţături. Trebuie să te cunoşti pe tine prin tine însuţi. Nu mai există nimic altceva de cunoscut. Unde eşti tu, acolo sunt şi eu.

   - Niciun atom nu poate fi separat de El. Noi nu ştim nimic. Nu toţi realizează Adevărul Ultim, sunt foarte puţini cei care o fac. Totul este lucrarea Lui, iar El este pretutindeni. Îl susţine chiar şi pe tâlhar, dacă acesta vrea să facă ceva bun. Nu este nimic straniu în aceasta, căci ceea ce există sus eşti tu, iar ceea ce există jos, eşti tot tu. (pag. 58-59)

< sus >


23.04.2017

Meditaţie asupra percepţiei

vindecare prin mindfulness

de Bhante Henepola Gunaratana

 

Percepţia şi agregatele

Aşa cum am menţionat, percepţia este unul dintre cele cinci aspecte constitutive de bază ale corpului şi minţii, aşa cum au fost descrise de Buddha: formă, senzaţie, percepţie, gândire şi conştiinţă. Aceste elemente constitutive, numite în general cele "cinci agregate", cuprind toate aspectele posibile ale realităţii. Forma se referă la orice lucru material pe care simţurile noastre îl pot percepe, inclusiv diferitele părţi ale corpului nostru.

Celelalte patru agregate includ toate experienţele minţii. Senzaţiile, aşa cum am văzut, pot fi plăcute, neplăcute sau neutre. Gândurile, amintirile, imaginaţia rătăcitoare şi visele pot apărea în funcţie senzaţiile pe care le simţim. Când ne vom bucura de o cină delicioasă, ne vom reaminti de ea şi poate că ne vom mai gândi la ea. Atunci când avem senzaţii sau sentimente neplăcute, gândurile şi amintirile noastre despre ele tind, de asemenea, să fie neplăcute. Aşa cum am mai spus, senzaţia apare în minte datorită contactului dintre simţuri, un obiect al simţurilor sau o imagine mentală, şi conştiinţă. Aşa cum am spus de asemenea, ansamblul percepţiei apare în minte ca urmare a combinării simţurilor, un obiect al simţurilor exterior sau interior, contactul, conştiinţa, atenţia şi senzaţia.

Agregatul gândire include orice fel de activitate mentală, inclusiv idei, fantezii, temeri şi răspunsuri emoţionale. Este foarte uşor de înţeles acest agregat dacă avem în vedere că gândurile sunt pur şi simplu "obiecte mentale" pe care le percepem în interiorul nostru. Este, de asemenea, foarte important să recunoaştem că unele gânduri sunt pozitive şi utile, cum ar fi iubirea, bunăvoinţa şi credinţa (de exemplu, în Buddha şi în învăţăturile lui), iar altele sunt nesănătoase şi vătămătoare, cum ar fi mânia şi îndoiala sceptică - de exemplu, îndoiala că învăţăturile lui Buddha au puterea să ne schimbe şi să ne transforme vieţile.

Al cincilea agregat, conştiinţa, este, probabil, cel mai dificil de înţeles. Conştiinţa este conştientizarea elementară sau cunoaşterea. Uneori folosim cuvântul "minte" pentru a descrie această funcţie. Potrivit lui Buddha, conştiinţa sau mintea este luminoasă, ceea ce înseamnă că aruncă lumină asupra lucrurilor, inclusiv asupra percepţiilor noastre. De fapt, nu există vreun lucru care să fie minte sau conştiinţă. Deducem existenţa minţii sau a conştiinţei bazându-ne exclusiv pe conţinutul ei. Astfel, putem spune că conştiinţa este întotdeauna asociată cu o percepţie, cu un gând, cu o emoţie, sau cu orice alt obiect mental. (pag. 36-37)

 

Meditaţie: elementele cheie ale eliberării

Există trei lucruri pe care trebuie să le cunoaştem, experimentându-le în mod direct şi absolut, până în măduva oaselor noastre. Ele sunt: caracterul impermanent al lucrurilor, existenţa suferinţei şi lipsa unui sine individual şi etern. Acestea sunt elementele cheie care conduc la eliberarea noastră. Caracterul tranzitoriu al lucrurilor constituie punctul fundamental, baza construcţiei, pe care celelalte două se sprijină şi de care depind. Dacă vom analiza în profunzime, impermanenţa, suferinţa şi lipsa unui sine constituie rezultatele directe, imposibil de evitat.

- Atunci când practicăm meditaţia de tipul mindfulness, vedem că lucrurile se află într-o permanentă schimbare. Vedem caracterul tranzitoriu în cele mai adânci profunzimi ale sale, până la nivelul cel mai rapid al schimbării, de la o fracţiune de secundă la alta.

- Apoi îl vom vedea la un nivel mai general. Vom percepe caracterul tranzitoriu în tot ceea ce vedem şi în tot ceea ce am putut vedea vreodată.

- Atunci când devenim profund conştienţi de efemeritatea tuturor experienţelor noastre, mintea devine obosită din cauza acestei schimbări necontenite. Aceasta este suferinţa pe care o experimentăm datorită impermanenţei. Buddha a descoperit acest adevăr şi ni l-a explicat prin următoarele cuvinte: "Tot ceea ce este nepermanent are natura suferinţei".

"Tot ceea ce este nepermanent are natura suferinţei" este o figură de stil, la fel cum este expresia "un sat adormit". Nu este ca şi cum satul în sine doarme, ci fiinţele care trăiesc în el: adică oamenii şi animalele. În acelaşi mod, nu lucrurile impermanente sunt cele care suferă. Dacă tot ceea ce este impermanent suferă, apoi copacii, mesele, pietrele şi alte obiecte ar trebui să sufere, deoarece sunt nepermanente. De asemenea, în cazul în care impermanenţa este cea care face o fiinţă să sufere, atunci chiar şi Buddha şi acele fiinţe care au atins iluminarea ar trebui să sufere, deoarece şi aceste fiinţe experimentează impermanenţa. Motivul pentru care aceste fiinţe nu suferă, este acela că ele nu se ataşază de lucrurile nepermanente. Acelaşi lucru este valabil şi pentru noi. Atât timp cât suntem ataşaţi de lucrurile nepermanente, experimentăm suferinţa. Pentru a pune capăt suferinţei, trebuie să renunţăm la ataşamentul faţă de lucrurile care se schimbă în mod constant.

- Printre aceste lucruri impermanente se află şi agregatele propriului nostru corp-minte. Când percepem suferinţa în toate agregatele experienţei noastre, devenim detaşaţi de aceste agregate. (pag. 154-155)

< sus >


14.03.2017

Magia şi Reiki

de Christopher Penczak

ÎNTÂLNIREA DINTRE REIKI ŞI MAGIE

Cei mai mulţi oameni cred că magia şi Reiki au foarte puţine în comun. Magia este asociată mai ales cu ocultismul şi cu diverse culturi ale misterelor din Occident. Cuvântul ocult înseamnă "ascuns" şi vine de la ocular, care se referă la ochi. Obiectele oculte sunt cele pe care nu le poate vedea şi nu le poate studia oricine. Sunt obscure şi, de obicei, ascunse în mister şi simbolism. Reiki s-a răspândit în lume venind din Japonia, având rădăcinile în culturile şi filozofiile orientale. Aparent, pare să existe o deosebire foarte mare între cunoştinţele orientale şi occidentale şi, sincer, chiar există multe diferenţe. Dar, în esenţă, ele pot fi privite ca două căi diferite care urcă pe acelaşi munte.

Magia este puternic asociată cu folosirea unor simboluri şi caractere magice. Chiar şi noţiunea de vrajă denotă puterea cuvântului scris, când intenţiile sunt rostite în litere si cuvinte. Caracterele magice, simbol al puterii şi al creaţiei, se găsesc în multe culturi. De la hieroglifele egiptene la ebraica şi la greaca veche, la runele scandinave, la ogham, la codurile alchimiştilor, simbolurile nu au doar o anumită semnificaţie, ci şi o putere inerentă, în numele şi forma lor.

În Reiki, dacă se trece la al doilea nivel al pregătirii tradiţionale, elevul este învăţat trei simboluri folosite pentru a intensifica şi pentru a uşura vindecarea. Chiar dacă se spune că Reiki este ghidat de o inteligenţă superioară, iar noi nu avem control asupra rezultatului, avem voinţă atunci când folosim un simbol, din moment ce îl alegem, intuitiv sau logic, bazându-ne pe scopul care stă în spatele lui. Primul simbol este folosit pentru a spori puterea, al doilea simbol este utilizat pentru vindecarea la nivel mental şi emoţional, iar la al treilea simbol se apelează pentru vindecarea la distanţă. Când folosiţi simboluri Reiki (pentru tămăduire), fie prin vizualizarea lor, fie prin invocarea numelor lor, este ca şi cum aţi folosi simboluri sau expresii magice.

Cultura Reiki este transmisă nu doar pe cale orală sau prin materiale scrise, ci, cel mai important, prin ceea ce se cheamă deprindere. Iniţiere este un alt cuvânt potrivit. Maestrul sau învăţătorul Reiki creează o legătură energetică cu elevul, prin voinţă şi simbol, pentru a-i transmite abilitatea de a pătrunde uşor şi sigur în forţa universală a vieţii. Efectele secundare ale iniţierii pot fi purificarea şi curăţarea fizică, mentală, emoţională şi spirituală, trezirea unor abilităţi intuitive sau de medium, o mai mare cuprindere a spiritualităţii, precum şi apelul la o forţă superioară. În acest fel se creează o familie spirituală sau o descendenţă de învăţători şi de elevi care sunt conectaţi şi care, în cele din urmă, pot ajunge până la fondatorul modern al Reiki, dr. Usui. (pag. 14-15)

 

NOI SIMBOLURI REIKI

"Noile" simboluri Reiki provin din diverse surse, printre care tradiţiile Reiki moderne descrise în capitolul 6. Mulţi pretind că aceste simboluri sunt, de fapt, vechi. Totuşi, cu câteva excepţii, nu există înregistrări vechi ale lor. Cele mai multe sunt inspirate dintr-o înţelepciune superioară, printr-un proces pe care multă lume îl numeşte contactul cu ghizii spirituali. Acolo unde a fost posibil, am menţionat de unde provine simbolul şi în ce tradiţie se foloseşte, dar, din cauză că informaţia a fost transmisă pe cale orală, astfel de date nu sunt complete. În cele din urmă, toate au aceeaşi origine - Divinul.

De obicei, terapeuţii Reiki primesc simbolurile în timpul iniţierilor sau al şedinţelor. Mie, procesul geometriei sacre mi se pare inerent în diverse forme de energie folosite în vindecare şi în magie. Înainte să mă implic în Reiki, credeam că simbolurile sunt forme foarte puternice de vindecare şi de vrajă. Foloseam rune, ogham şi alte imagini stilizate, pentru a crea echilibru şi schimbare, astfel că simbolurile Reiki au fost pentru mine o extensie naturală. Nimeni nu mi-a spus, de fapt, despre posibilitatea de a primi simboluri în timpul iniţierilor, astfel că iniţierea mea în Reiki doi a fost surprinzătoare.

Mulţi terapeuţi se tem să folosească noile simboluri. Personal, cred că este vorba de frica de putere. Reiki a fost transmis într-un mod foarte tradiţional, cu simboluri dovedite a fi bune. Ideea era următoarea: dacă ceva nu e defect, nu încerca să-l repari. Nu adăuga nimic. Nu schimba nimic. Pot să înţeleg asta, dar ceva care nu se dezvoltă si nu evoluează, în cele din urmă se va ofili şi va muri, pentru că nu se va mai potrivi nevoilor şi caracteristicilor celor pe care îi serveşte. A trecut vremea dogmelor stricte, adepte ale ideii că ceva nu trebuie schimbat pentru simplul fapt că aşa a fost dat.

Tradiţionaliştii cred că simbolurile nu sunt cu adevărat simboluri Reiki şi nu au încorporată siguranţa necesară. Moderniştii cred că simbolurile sunt pline cu energie Reiki atunci când sunt folosite pentru Reiki şi au acelaşi efect şi aceeaşi siguranţă ca simbolurile tradiţionale.

Indiferent de credinţă, răspunsul meu e acelaşi: folosiţi-vă intuiţia. Dacă simţiţi nevoia să utilizaţi un simbol şi vi se pare intuitiv corect acest lucru, folosiţi-l. Dacă nu, nu. Iar dacă nu simţiţi nevoia să folosiţi simboluri în vindecare şi în magie, nu o faceţi. Dacă simţiţi nevoia să utilizaţi toate simbolurile, folosiţi-le.

Când aveţi îndoieli, declaraţi-vă doar intenţia de a vă conecta cu imaginea voastră despre divin. Cereţi îndrumare. Dacă vreţi să folosiţi un simbol nou, cereţi să fie pus sub îndrumarea şi protecţia unui ghid spiritual, ale unui maestru înălţat, ale unei zeităţi, ale unui înger sau sfânt, astfel încât să poată fi utilizat în acord cu energia şi cu principiile Reiki, să nu facă rău şi să ofere doar vindecare, echilibru şi energie sănătoasă. (pag. 143-144)

< sus >


21.02.2017

Pacea poate fi întâlnită la fiecare pas

calea lucidităţii practicată în viaţa de zi cu zi

de Thich Nhat Hanh

Conştientizarea mâniei

Mânia este un sentiment foarte neplăcut. Ea este ca un foc ce ne arde autocontrolul şi ne determină să spunem şi să facem lucruri pe care le regretăm mai târziu. Când cineva este furios, este uşor să ne dăm seama că se află în iad. Mânia şi ura sunt vibraţiile din care este făcut iadul. O minte calmă este echilibrată şi armonioasă. Absenţa mâniei este fundamentul adevăratei fericiri, temelia iubirii şi compasiunii.

Atunci când analizăm mânia în lumina lucidităţii, ea îşi pierde pe loc o parte din natura ei distructivă. Noi ne putem spune: "Inspir; ştiu că sunt furios. Expir; ştiu că sunt una cu mânia mea." Dacă ne urmărim îndeaproape mânia prin identificarea şi observarea ei atentă, aceasta nu ne mai poate monopoliza conştiinţa.

Luciditatea poate fi invocată şi poate deveni tovarăşa mâniei. Conştientizarea mâniei noastre nu o suprimă pe aceasta din urmă, dar o poate controla şi canaliza. Acest principiu este foarte important. Luciditatea nu este un judecător. Ea este mai degrabă o soră mai mare care are grijă cu afecţiune de sora ei mai mică. Pentru a ne menţine această stare de luciditate şi pentru a ne cunoaşte mai bine, noi ne putem concentra asupra respiraţiei noastre.

Atunci când suntem furioşi, noi nu avem tendinţa să ne gândim la noi înşine, căci ne gândim tot timpul la persoana care ne-a enervat, la impoliteţea ei, la lipsa de onestitate, la cruzimea sau răutatea ei şi aşa mai departe. Cu cât ne gândim mai mult la ea, cu cât o ascultăm sau o privim mai atenţi, cu atât mai intens devine focul mâniei noastre. Lipsa de onestitate sau răutatea persoanei pot fi autentice, imaginare sau exagerate, dar adevărata rădăcină a problemei este mânia însăşi. De aceea, noi trebuie să ne orientăm din nou atenţia asupra noastră, interiorizându-ne. În astfel de cazuri este de preferat să nu mai ascultăm sau să nu ne mai uităm la persoana care ne scoate din minţi. La fel ca în cazul unui pompier, noi trebuie să începem prin a stinge focul, nu prin a investiga cine a stârnit incendiul. "Inspir şi ştiu că sunt furios. Expir şi îmi focalizez întreaga energie asupra mâniei mele, sub forma iubirii." În acest fel, evităm să ne mai gândim la persoana care ne-a iritat şi nu spunem nimic atât timp cât mânia noastră persistă. Dacă ne focalizăm întreaga atenţie asupra observării mâniei noastre, noi nu apucăm să facem lucruri pe care să le regretăm mai târziu.

Atunci când suntem furioşi, mânia noastră devine însăşi identitatea noastră. De aceea, suprimarea sau alungarea ei nu este o soluţie, căci acest lucru ar însemna să ne suprimăm sau să ne alungăm pe noi înşine. Atunci când suntem bucuroşi, noi suntem una cu bucuria. Atunci când suntem furioşi, suntem una cu mânia. Dacă suntem foarte atenţi, noi ne putem da seama încă de la începutul stării de iritare că aceasta reprezintă o energie ce se naşte în noi şi o putem accepta, propunându-ne să o transformăm într-un alt tip de energie. Prin analogie, un container cu compost urât mirositor, plin cu materiale organice aflate în descompunere se poate transforma în cele mai frumoase flori din grădina noastră. La început, compostul şi florile par realităţi complet opuse, dar dacă privim cu atenţie, ne dăm seama că florile există deja în compost, iar compostul există deja în flori. Descompunerea unei flori nu durează mai mult de două săptămâni. Un grădinar care o vede descompusă în compostul său nu se simte trist sau dezgustat, ci preţuieşte materialul aflat în descompunere, conştient că din acesta vor creşte alte flori în doar câteva luni. În mod similar, noi avem nevoie de această perspectivă non-duală în privinţa mâniei noastre. Nu trebuie să ne temem de ea sau să o respingem, ci trebuie să fim conştienţi că la fel ca în cazul compostului, din energia mâniei noastre se poate naşte ceva minunat de frumos. Cu alte cuvinte, noi avem nevoie de mânie la fel cum grădinarul are nevoie de compost. (pag. 48-49)

 

Reconcilierea

Ce putem face când am rănit pe cineva, iar acesta ne consideră duşmanul său? Poate fi vorba de cineva din familia noastră, din comunitatea în care trăim sau dintr-o altă ţară. Noi putem face mai multe lucruri. În primul rând, trebuie să îi spunem: "Îmi pare rău. Te-am rănit din ignoranţă, din inconştienţă, din prostie. De acum înainte, voi încerca din răsputeri să mă schimb. Asta e tot ce îţi pot spune." Uneori, noi nu avem intenţia de a răni pe cineva, dar din cauza inconştienţei sau lipsei de tact, o facem totuşi. Practicarea lucidităţii în viaţa de zi cu zi este foarte importantă, căci ne ajută să vorbim cu blândeţe şi să ne alegem cuvintele astfel încât să nu rănim pe nimeni.

Al doilea lucru pe care îl putem face este să încercăm să scoatem la suprafaţă partea frumoasă a fiinţei noastre, floarea noastră interioară; cu alte cuvinte, să ne transformăm. Aceasta este singura modalitate prin care îi putem demonstra părţii rănite că ne-am schimbat într-adevăr. Dacă atitudinea noastră devine blândă şi reconciliantă, persoana pe care am rănit-o va remarca cu siguranţă. Dacă te prezinţi în faţa ei la fel ca o floare, ea va remarca imediat că nu mai eşti acelaşi om. Nici măcar nu trebuie să îi spui ceva. Văzând noua ta atitudine, ea te va accepta şi te va ierta. Asta înseamnă "să vorbeşti prin însăşi viaţa ta, nu doar prin cuvinte".

Începutul transformării de sine este momentul în care înţelegi că inamicul tău suferă. Când simţi nevoia de a pune capăt acestei suferinţe, acesta este un semn al iubirii reale. Fii însă atent, căci sunt momente în care te consideri mai puternic decât eşti în realitate. Pentru a-ţi testa puterea, ascultă şi discută cu persoana care te irită; vei constata astfel imediat în ce măsură este reală compasiunea ta. Dacă nu faci decât să meditezi la un concept abstract precum înţelegerea sau iubirea, este posibil ca starea pe care o atingi să se nască din imaginaţia ta şi să nu aibă nimic de-a face cu adevărata iubire sau înţelegere. Reconcilierea nu înseamnă să semnezi o înţelegere cu duplicitate sau cu cruzime. Ea nu ţine niciodată partea cuiva şi refuză orice ambiţie. Atunci când au de-a face cu un conflict, majoritatea oamenilor iau partea cuiva. Ei separă binele de rău ţinând cont de dovezi parţiale sau de zvonuri. (pag.101)

 

Eu Sunt

practica magică a prezenței

de Thich Nhat Hanh

Fericirea şi pacea sunt posibile

Fiecare zi de douăzeci şi patru de ore reprezintă un dar extraordinar oferit nouă. De aceea ar trebui să învăţăm cu toţii să trăim în aşa fel încât bucuria şi fericirea să devină posibile. Şi putem trăi astfel. Eu îmi încep ziua aducând o ofrandă de tămâie, iar în timpul acesta îmi urmăresc respiraţia, îmi spun în gând că ziua care începe e o zi ce trebuie trăită din plin şi fac legământul că voi trăi fiecare moment al ei într-un mod frumos, solid şi liber. Lucrul acesta nu-mi ia decât trei-patru minute, dar îmi creează o stare foarte plăcută. Poţi proceda la fel atunci când te trezeşti. Inspiră şi spune-ţi că ţi-a fost oferită o nouă zi şi că trebuie să fii aici ca s-o trăieşti.

Calea prin care îţi poţi menţine prezenţa în aici şi acum o reprezintă atenţia îndreptată spre respiraţie. Nu e nevoie să intervii asupra ei. Respiraţia e un lucru natural, la fel ca aerul, ca lumina; trebuie s-o lăsăm aşa cum e şi să nu intervenim în modul ei de desfăşurare. Tot ce facem noi este să aprindem, pur şi simplu, lampa conştientei pentru a ne ilumina respiraţia. Generăm energia atenţiei pentru a ilumina tot ceea ce se întâmplă în momentul prezent.

în timp ce inspiri, poţi să-ţi spui: "Inspirând, ştiu că inspir." Când faci acest lucru, energia atenţiei îţi îmbrăţişează inspiraţia, aşa cum lumina soarelui mângâie frunzele şi ramurile unui arbore. Lumina atenţiei e fericită cu simplul fapt de a fi acolo şi a îmbrăţişa respiraţia, fără s-o forţeze în niciun fel, fără să intervină în mod direct asupra ei. În timp ce expiri, poţi spune cu blândeţe: "Expirând, ştiu că expir."

Practica budistă e întemeiată pe nonviolenţă şi pe nondualism. Nu trebuie să lupţi cu respiraţia ta. Nu trebuie să te lupţi cu corpul tău sau cu ura sau cu furia ta. Poartă-te cu tandreţe, fără violenţă cu inspiraţia şi cu expiraţia, aşa cum te-ai purta cu o floare. Ulterior vei fi capabil să faci acelaşi lucru cu corpul tău fizic, purtându-te cu el cu blândeţe, cu respect, cu nonviolenţă şi cu tandreţe.

Atunci când ai de-a face cu o durere, cu un moment de iritare sau cu o criză de furie, poţi învăţa să te porţi cu ele în acelaşi mod. Nu lupta împotriva durerii; nu lupta împotriva iritării sau geloziei. Îmbrăţişează-le cu multă tandreţe, ca şi cum ai îmbrăţişa un bebeluş. Tu eşti furia ta şi n-ar trebui să fii violent cu ea. Acelaşi lucru e valabil în cazul tuturor emoţiilor tale.

Aşadar începem cu respiraţia. Fii lipsit de violenţă faţă de respiraţie. Fii tandru cu ea. Respect-o şi las-o să fie aşa cum e. Inspiri - e o inspiraţie, atâta tot. Dacă e scurtă, las-o să fie scurtă. Dacă e lungă, las-o să fie lungă. Nu interveni, nu-ţi forţa nici inspiraţia, nici expiraţia. E ca şi cum te-ai uita la o floare: o laşi să fie aşa cum e, atent la faptul că se află acolo, ca un fel de miracol. Vezi floarea aşa cum e. Vezi respiraţia aşa cum e. Noi lăsăm o floare să fie aşa cum e şi ar trebui să nu ne forţăm nici respiraţia în niciun fel. (pag. 15-16)

 

Îngrijindu-te de durerea ta

Ţi-ai scris vreodată o scrisoare? Ai stat vreodată de vorbă cu tine? Ai vorbit cu fetiţa sau cu băieţelul ce încă trăieşte în tine? Fetiţa aceasta sau băieţelul acesta suferă şi poartă cu sine răni multe. A venit acum timpul să te întorci şi să îl iei sau să o iei în braţe. Acordă-ţi un timp pentru a te întoarce la fetiţa sau la băieţelul din tine şi a-i spune: "Draga mea/dragul meu, sunt aici pentru tine. Simt că ai răni. Îmi pare rău pentru că te-am abandonat atât timp. Mulţumită atenţiei la respiraţie, m-am întors." Practica aceasta este una indispensabilă. A scrie o astfel de scrisoare dă naştere unei transformări adevărate.

"Sunt aici pentru tine." "Pentru tine" înseamnă în primul rând pentru noi înşine. Avem în noi durere şi suferinţă şi am încercat să îi întoarcem spatele. N-am practicat adevărata prezenţă care ne permite să alinăm suferinţa din noi. Aprindem televizorul, luăm un roman, dăm un telefon, ca să putem scăpa de noi înşine. Facem lucrul acesta în fiecare zi. Trebuie să schimbăm acest obicei. Trebuie să ne întoarcem la noi înşine, ca să ne putem îngriji de situaţie.

"Sunt aici pentru tine" înseamnă, în realitate: "Sunt aici pentru mine însumi. Sunt aici pentru suferinţa mea, pentru durerea mea." Ar trebui să-ţi priveşti durerea ca şi cum ar fi un prunc părăsit. Ar trebui să te întorci la tine ca să poţi avea grijă de pruncul acesta aflat în suferinţă. Frica ta, depresia ta, disperarea ta - iată pruncul din tine. Iată-te pe tine.

"Draga mea/dragul meu, m-am întors. Sunt aici pentru tine." Inspiră ca să generezi energia atenţiei. Cu energia respectivă, leagănă-ţi pruncul în braţe. "Suferinţa şi durerea mea, sunt aici pentru tine." În asta constă practica.

Manifestarea prezenţei autentice are două scopuri. Primul este acela de a intra în contact cu tot ce e frumos, revigorant şi tămăduitor. Avem nevoie de aşa ceva - avem nevoie să ne hrănim cu un apus splendid, cu zâmbetul unui copil, cu cântecul unei păsări, cu tovărăşia unui prieten. Toate aceste lucruri sunt de mare preţ şi ar trebui să fim acolo ca să le atingem. Acesta este primul lucru pe care atenţia îl face posibil pentru noi.

Cel de-al doilea lucru pe care îl face atenţia este acela că ne permite să revenim la noi înşine şi să ne cuprindem în braţe durerea. Majoritatea oamenilor se tem să revină la ei, fiindcă aceasta ar însemna să stea faţă în faţă cu durerea din ei. Prin practica atenţiei, situaţia se schimbă. Ne întoarcem la durerea noastră, dar acum suntem bine echipaţi cu energia atenţiei ce a fost generată de respiraţia efectuată atent şi de meditaţie. Folosim sursa aceea de energie ca să ne recunoaştem durerea şi să o luăm în braţe.

Lucrul acesta este foarte important. Dacă nu eşti capabil să ai grijă de tine, cum să poţi avea grijă de altcineva? Cum să poţi avea grijă de persoana iubită? Când eşti aici pentru tine, când ai restabilit în tine o ordine şi o pace elementară, atunci poţi avea grijă de persoana pe care o iubeşti, fie că e vorba despre fiul tău, despre fiica ta, despre persoana cu care eşti în relaţie sau despre un prieten. Însă dacă nu ai capacitatea de a fi aici pentru tine, nu va fi cu putinţă să fii aici pentru ceilalţi. De aceea trebuie să te întorci la tine însuţi.

Există şi un al treilea lucru pe care îl face atenţia, unul care priveşte mediul înconjurător şi societatea. Dacă eşti un activist pentru pace sau un ecolog, munca ta va fi mult mai semnificativă din momentul în care ajungi în tine la o pace, la o soliditate şi la o libertate. Atunci vei sluji mult mai eficient societatea şi mediul înconjurător. (pag. 60-61)

 

Devenind cu adevărat vii

Ce-ai face dacă doctorul ţi-ar spune că nu mai ai de trăit decât trei luni? Ţi-ai irosi acest timp văitându-te de soarta crudă? Te-ai lăsa pradă durerii şi disperării? Sau te-ai hotărî să trăieşti fiecare moment din acele trei luni într-un mod profund? Dacă faci asta, atunci trei luni de viaţă înseamnă foarte mult.

În urmă cu vreo douăzeci de ani, a venit la mine un tânăr şi mi-a spus exact asta - că mai avea doar trei luni de trăit, l-am spus să se aşeze împreună cu mine ca să bem o ceaşcă de ceai. "Prietene", i-am zis, "trebuie să bei acest ceai în aşa fel încât viaţa să fie posibilă. Trebuie să trăim într-un mod profund acest moment pe care îl avem împreună."

O zi înseamnă mult. Un picnic durează numai o jumătate de zi, însă îl poţi trăi în mod plenar, cu multă fericire. Şi-atunci de ce nu trei luni? Viaţa ta e un fel de picnic şi ar trebui s-o ordonezi într-un mod inteligent.

Un cunoscut de-al meu i-a zis odată învăţătorului său budist: "Maestre, aş vrea să merg la un picnic împreună cu tine." învăţătorul era foarte ocupat, aşa că i-a răspuns: "Sigur, sigur, o să mergem la un picnic într-una din zilele astea." A trecut timpul, iar cinci ani mai târziu ei încă nu fuseseră la picnic.

Într-o zi, maestrul şi discipolul au plecat cu maşina să rezolve nişte treburi împreună şi s-au trezit într-un blocaj în trafic. Erau atâţia oameni pe stradă încât maestrul l-a întrebat pe discipol: "Ce fac toţi oamenii ăştia?" Discipolul a văzut că era un cortegiu funerar. S-a întors spre maestru şi i-a spus: "Au ieşit la picnic."

Nu aştepta pentru a începe să trăieşti. Trăieşte acum! Viaţa ta ar trebui să fie reală în chiar acest moment. Dacă trăieşti în felul acesta, trei luni înseamnă foarte mult! Poţi să trăieşti profund fiecare moment al fiecărei zile, intrând în legătură cu minunile vieţii. Apoi vei învăţa să trăieşti şi, în acelaşi timp, vei învăţa să mori. Un om care nu ştie să moară, nu ştie nici să trăiască şi invers. Ar trebui să înveţi să mori - să mori numaidecât. Aceasta este o practică.

Eşti tu gata să mori acum? Eşti tu gata să-ţi aranjezi programul în aşa fel încât să poţi muri în pace la noapte? Poate că aşa ceva reprezintă o adevărată provocare, însă în asta constă practica. Dacă n-o faci, vei fi întotdeauna chinuit de regret. Dacă nu vrei să suferi, dacă nu vrei să fii chinuit de regret, singura soluţie e să trăieşti într-un mod profund fiecare minut care-ţi este dat. Asta e tot ce ai de făcut. Singura cale de a te descurca cu nesiguranţa, teama şi suferinţa e să trăieşti momentul prezent într-un mod profund. Dacă vei proceda aşa, nu vei avea regrete.

E ceea ce a ales să facă tânărul căruia i s-a spus că mai avea de trăit trei luni. A luat hotărârea să-şi trăiască fiecare moment al vieţii într-un mod foarte profund. Când a început să facă asta, a simţit că îl părăseşte disperarea. (pag. 105-106)

< sus >


05.02.2017

Înainte de Eu Sunt

recunoaşterea directă a Adevărului

de Mooji

   Nimic nu există fără un observator

   Când privesc natura, sunt uluit de splendoarea și măreția ei și mă întreb, de unde vin toate?

   De la Dumnezeu. Dumnezeu le creează pe toate. Tatăl meu; doar El creează și menține universul.

   Dar creația omului?

   Dumnezeu creează omenirea, prin urmare, creația omului este și creația lui Dumnezeu. Totul este Dumnezeu, totul este în Dumnezeu și Dumnezeu este în toate.

   De ce vorbești despre Dumnezeu cu "el" și "tatăl"?

   Așa este educația mea, nimic mai mult. Dumnezeu nu este nici "el", nici "ea", nici tată, nici mamă, pentru că Dumnezeu nu are formă.

   Trebuie să credem în Dumnezeu pentru a obține eliberarea?

   Nu, credința în Dumnezeu nu este necesară pentru eliberare. Există un mare hadith în Islam: "Cel ce se caută pe sine, îl găsește pe Dumnezeu. Cel ce îl caută pe Dumnezeu, se găsește pe sine." Așadar, încearcă să îți cunoști propriul Sine. Tu exiști dinaintea cunoașterii credinței și chiar și dinaintea experienței, pentru că poți fi conștient de ele. Sinele tău este primul. Toate formele, ideile și senzațiile apar ulterior; tu ești primul și cel dintâi, căci fără tine, cum ar mai putea fi percepută existența? Sinele tău este anterior formei, însă pentru cunoașterea Sinelui este nevoie de un corp. Nimic nu există fără un observator. Nicio formă nu poate fi martora propriei existențe. Conștiința este sigura care poate percepe și experimenta. Tu ești această conștiință și dincolo de ea, pentru că până și conștiința poate fi percepută. Ar trebui să reflectezi profund la aceste lucruri.

   Și religiile? Par să fie responsabile pentru foarte multă suferință și războaie în lume. Cum poate cineva care pornește un război să îl cunoască pe Dumnezeu?

   Uită de toate astea. Aceste preocupări nu te vor ajuta să îți realizezi Sinele. Mintea vrea să știe toate aceste lucruri. Tu nu ești în război acum, ești aici, într-un loc minunat. Bucură-te de ce ai în jur; folosește această șansă să îți descoperi adevărata natură. Dacă este ceva de învățat din război, este că agresiunea izvorăște din necunoașterea Sinelui real. Când mintea descoperă realitatea ultimă, toate ostilitățile interioare și exterioare iau sfârșit. Înțeleptul este singurul exemplu perfect a ceea ce poate deveni omenirea. Căutătorul Adevărului ar trebui să calce pe urmele înțeleptului. (pag. 171-172)

 

   Orice poți să gândești sau să creezi cu mintea - orice nu este permanent - este trecător, nu este Adevărul. Nu urma ceea ce e trecător. Orice produce mintea este doar temporar. Ceasul arată acum ora cinci. Dimineață la ora cinci, la ce te gândeai? Ce experiență aveai? Ieri la ora cinci, ce emoții simțeai? Acum zece minute, ce gânduri îți treceau prin minte? Nu îți poți aminti niciunul dintre aceste gânduri. Aceasta este natura tuturor lucrurilor trecătoare.

   Lasă totul de-o parte pentru o clipă, chiar dacă ți se pare că ar fi cel mai iresponsabil lucru pe care l-ai putea face. Chiar și nevoia de control, las-o pur și simplu deoparte pentru o clipă. Nu te asocia, nu te amesteca cu absolut nimic, așa încât să poți doar să fii, atât. Și să fii nu este o acțiune pe care o faci, ea există acolo încă dinainte ca ideea de "a fi" să apară. Tu ești deja. Acum poți să cercetezi și să vezi. Imaginează-ți că ai venit pentru un consult general - corp, minte și spirit - care se face cu un aparat suficient de sofisticat cât să poată măsura toate aceste lucruri.

   Hai să începem cu corpul. În clipa asta o să te cântărim. Trebuie să scoți de pe tine tot ce nu ține de corp. Așa că trebuie să îți scoți inelul din nas, plombele, lentilele de contact - da, și ele au o greutate! Și extensiile de păr, și pe ele trebuie să le scoți! Tot ce nu îți este originar, chiar și mizeria de sub unghii, trebuie dat la o parte pentru ca nu aparținea inițial corpului tău. De abia acum putem să te suim pe cântar și să îți vedem greutatea corectă. Această parte a exercițiului s-a încheiat.

   Acum, să trecem la următoarea etapă a controlului: mintea și spiritul. Hai să dăm la o parte pentru o clipă tot ce nu îți aparține, orice gând care nu a fost al tău la origine.
   Să începem cu toate conceptele tale, ce ai studiat, ce crezi, ce îți imaginezi, toate imaginile adunate în minte.
   Toate amintirile, au apărut după ființa ta, nu odată cu ea. Trebuie să îți cântărim ființa originară, care a început la zero. Prin urmare, orice a fost obținut, trebuie dat la o parte. Pentru moment, o să îți scoatem toate aceste lucruri, ca să te putem cântări exact așa cum ești, fără ceva adăugat. Trebuie să îți luăm și toate proiecțiile, cele mai frumoase visuri și amintiri. Haide, scoate tot de pe tine, absolut tot!
   Și în sfârșit identitatea ta, acest neprețuit "eu" care, de asemenea, nu îți este originar! Haide să îl includem și pe el. Dă-l la o parte. Acum ești exact așa cum ai fost la început, fără nimic în plus. În clipa asta, conștiința îți este curată. Mulțumesc foarte mult...pufff! Foarte bine. Ne-am întors la punctul zero - ești gol!

   Hai să trecem la spirit, unde este? Ce ar putea fi dat la o parte? Ce ar putea fi curățat? Toate conceptele ți-au fost eliminate deja. Toate ideile ți-au fost date la o parte. Ești curat! Mai ai ceva de spus din acest loc? Vreo reclamație? Mai păstrezi ceva ce ar fi trebuit să predai? Cine ești tu în lipsa oricărei noțiuni? Simte-ți ființa. Simte ceea ce rămâne așa cum este, așa cum a fost dintotdeauna. Ești golit de toate, nimic nu te ține legat. A fost puțin mai greu cu identitatea, dar acum a dispărut și ea, fără urmă. Acum vezi că nu ai de ce să reprimi simțurile; ele funcționează în mod natural, pentru că au aparținut corpului de la bun început. Toate sunetele, senzația vântului, totul se desfășoară, dar nu mai există nicio poveste, niciun "al meu", nicio dorință. Totul este proaspăt, toate percepțiile tale sunt proaspete. Este ca și cum ai scrie pe apă - peste un minut nu mai poți citi nimic. Nu ai pagini de dat - atât de proaspăt! Doare? Ești dezamăgit? (pag. 222-223)

 

Suflarea Absolutului

manifestarea şi nemanifestarea sunt Una

de Mooji

   AMĂGIREA CONŞTIINŢEI

   Controlul este o obsesie a Conştiinţei atunci când aceasta se identifică cu ceva. Identificarea cu corpul face Conştiinţa să se simtă vulnerabilă. Ştie că acest corp este trecător, că poate fi rănit şi că este supus durerii, bolii şi îmbătrânirii. Prin urmare, în identificarea sa cu corpul, Conştiinţa consideră că şi ea poate fi rănită sau poate muri. În plus, atunci când Conştiinţa se identifică cu mintea, are loc un aparent transfer de responsabilitate. Ce este în grija Conştiinţei - bunăstarea corpului, confortul, acţiunile şi situaţiile - acum par să fie în sarcina minţii limitate. Acesta este modul în care Conştiinţa ajunge să se confrunte cu vinovăţia, ruşinea, remuşcările şi anxietatea. Ea se teme să nu facă ceva greşit, îi e frică să nu facă o alegere "greşită", sau să nu piardă ceva ce îi linişteşte această permanentă şi fundamentală teamă de vulnerabilitate, sau visează la lucruri care să-i atenueze această frică. Percepţia minţii despre viaţă se ţese în jurul luptei cu aceşti factori corporali şi, cât timp există identificare, Conştiinţa este aparent prinsă în această luptă.

   Tu, Conştiinţa, ai nevoie de acest corp pentru a continua să guşti şi să experimentezi, dar nu este necesar să te identifici cu el. Fără identificare, corpul va fi în continuare acolo, iar această obsesie a controlului va dispărea.
   Corpul este complet nevinovat în toate acestea. El este acolo prin decret divin şi îşi face treaba lui. Corpul nu ştie că el eşti tu. Ceva din interior consideră corpul ca fiind "eu" şi îi dă un nume.
   Mintea trebuie să aibă ceva cu care să te ameninţe pentru a te ţine ostatic. Trebuie să existe ceva ce vrei sau ce nu vrei pentru ca mintea să te convingă să-i asculţi avertismentele false, cum ar fi: "Dacă nu faci asta, se va întâmpla ceva neplăcut." De multe ori există frica de schimbare, pentru că mintea îşi imaginează că ceea ce nu ştie sau ce nu a programat, ar fi negativ. Ar fi un fel de pierdere, o involuţie sau un pas înapoi. Şi toate acestea ar putea duce la anihilare, adică exact ceea ce mintea încearcă să evite în permanenţă.

   Fii îndrăzneţ cu viaţa, spune: "Bine, fă-mă cerşetor pe stradă dacă asta doreşti, dar voi fi un cerşetor liber." Şi atunci vei vedea de unde vine frica. Poţi s-o faci? Alţii au făcut-o şi au descoperit că o frică pe care ai înfruntat-o este ca o fantomă care dispare în lumina curajului şi dorinţei lor de a vedea cu adevărat.
   Frica este întotdeauna mai mare decât realitatea. Ea apare din cauza lipsei de încredere. Tu crezi că poţi avea grijă de tine mai bine decât Dumnezeu. Te temi că ceea ce Dumnezeu a planificat pentru tine nu este ceea ce vrei. Acest lucru este probabil adevărat, pentru că visele pe care le avem sunt limitate la ceea ce ştim despre viaţă şi despre noi înşine, ceea ce este infim pe lângă vastitatea Existenţei. Când lăsăm la o parte ceea ce credem că ne va face fericiţi, lăsăm Graţia să respire şi creăm spaţiul pentru ca lucruri mai măreţe şi mai frumoase decât ne-am imaginat noi vreodată, să se întâmple.
   Însă această nevoie aparentă de a controla, teama de a pierde controlul şi presupusa detaşare de el sunt, şi ele, tot jocul Conştiinţei, deoarece nu există niciun individ în afara acestei Conştiinţe care să decidă sau să acţioneze contrar dorinţei permisive ale Conştiinţei. Totul este Conştiinţă. Fiinţele umane şi activitatea lor sunt un efect, nu o cauză a Conştiinţei. Reflectaţi la asta. Pot personajele din primul capitol al unei cărţi să determine ce se va întâmpla în al doilea capitol?  (pag. 67-68)

 

   ORIUNDE MĂ AFLU, SUNT LINIŞTE

   Nu am un răspuns standard la întrebări. Nu există niciun răspuns standard. Nu este vorba doar despre a răspunde la întrebare, ci şi de a-i răspunde celui care întreabă, şi în asta constă marea diferenţă.
   Poţi crede în Dumnezeu, dar nu poţi "crede" în Sine; poţi doar "să fii" Sinele. Fiinţa este perfect tăcută. Nu e preocupată de concepte şi probleme. Doar mintea este preocupată, nu Inima. Dacă rămâi pe tărâmul minţii, niciodată nu vei coborî cu totul în tărâmul Fiinţei.
   Aceasta este principala descoperire: Oriunde aş merge, eu nu sunt niciodată în afara Sinelui.
   Nimic din ceea ce fac sau nu fac nu poate afecta Conştiinţa de Sine. Iar eu sunt Aceasta. (pag. 127)

 

   ULTIMA MEA ÎNTREBARE

   Poţi tu, Cel care Percepe, să fii văzut? Dacă aş avea o singură întrebare, aceasta ar fi, şi voi continua să îţi pun această întrebare. Este atât de puternică această întrebare, încât vei uita orice altceva ai auzit sau ai studiat, şi ea te va conduce Acasă.
   Dacă existenţa ta se reduce doar la satisfacerea propriilor proiecţii, la a obţine confort şi obiecte, la a dobândi puteri supranaturale, la a găsi relaţia "perfectă" sau la a avea succes în lumea materială, atunci această întrebare nu ţi se adresează şi te sfătuiesc să cauţi în altă parte.
   Dar dacă există în tine dorinţa arzătoare de a-ţi descoperi natura de Buddha, Conştiinţa Christică sau Conştiinţa de Krishna, adică propriul tău Sine, atunci nu poţi evita această întrebare. Totul este conţinut în ea. Restul este secundar.

   Nu este nevoie să încerci să te simţi "una" cu toată lumea, să experimentezi lumea ca pe tine însuţi, să îi iubeşti pe toţi. Acestea se pot revela spontan, dar nu te strădui să le obţii. A suprapune lumii un concept mental al "unităţii", poate în cele din urmă doar să hrănească senzaţia de separare. Sub veşmântul falsei umilinţe se poate cultiva aroganţa. Pentru a-l cunoaşte cu adevărat pe Acela ce stă la baza întregii Creaţii, este nevoie doar de atât: află cine eşti, chiar acum! De ce să pierzi timp, amânând cea mai de preţ revelaţie dintre toate?

   Poţi tu să fii ideea pe care o ai despre tine, poţi fi educaţia, sexul sau naţionalitatea ta? Acela ce este afectat de astre, poţi tu să fii asta? Ai posibilitatea să faci această descoperire chiar în această clipă. Din nou te întreb, poţi tu, Cel care Percepe, să fii văzut? Doar la auzul acestei întrebări, ea îşi va face treaba şi, fără ajutorul minţii, va avea loc o realiniere a percepţiei.

   Mă întrebi dacă există bucurie pentru cel care este liber? Bineînţeles că există bucurie. Bucuria nu este monopolul minţii sau al egoului. Întreaga ta fiinţă este sinonimă cu bucuria.
   La nivelurile inferioare ale conştiinţei, ai nevoie de un obiect, o relaţie, un ţel, un concept, ceva diferit de tine de care să te bucuri; şi asta e în regulă, deoarece şi acesta este un fel de bucurie, chiar dacă este limitată şi trecătoare. Dar în cel mai adevărat şi mai înalt spaţiu, Sinele se bucură de el însuşi. Se bucură de întreaga manifestare fără să se ataşeze de vreun obiect sau obiectiv. Această bucurie care nu este legată de ceva anume, este bucuria celui Liber. Şi nu poate fi comparată, exprimată sau imaginată. Poate fi doar trăită.

   De fapt, toate expresiile diferite ale bucuriei pe care le cunoşti şi după care alergi îşi au rădăcina în bucuria unică a Fiinţării pure, inclusiv bucuria "devenirii" pe care o trăieşti acum. Cum ar putea orice bucurie să fie separată, când bucuria este însăşi natura Existenţei? Diferenţa dintre bucuria celor Liberi şi cea pe care o experimentezi când eşti înlănţuit, este aceea că cel Liber nu urmăreşte vreun obiect sau vreo senzaţie, nici nu urmăreşte percepţia "celuilalt", pentru că "celălalt" este cunoscut în mod direct ca sine însuşi. Aşadar, unde ai putea să te duci? După ce ai putea să alergi? Această bucurie intrinsecă a celui Liber nu dispare niciodată.
   Am învăţat o mulţime de concepte care nu sunt în slujba Adevărului care suntem. Asta este tot. Este o simplă neînţelegere. Odată constatată, care va fi rezultatul acestei recunoaşteri? Linişte şi calm netulburat. Bucurie fără sfârşit. O asemenea bucurie încât şi tristeţea poate apărea în ea fără să o eclipseze... (pag. 199-200)

< sus >


14.01.2017

Intimitatea

încrederea în sine şi în celălalt

de Osho

Porneşte de unde te afli

Viaţa este o căutare - o căutare permanentă, o căutare disperată, o căutare fără speranţă, o căutare a ceva ce nimeni nu ştie. Simţi o dorinţă intensă de a căuta, dar nu ştii ce cauţi. Şi există o anumită stare de spirit în care, indiferent ce obţii, nu simţi nici o satisfacţie. Frustrarea pare să fie destinul omenirii, pentru că orice obţii devine fără sens chiar în clipa în care îl ai. Începi iar să cauţi. Căutarea continuă indiferent dacă obţii ceva sau nu. Pare irelevant ce ai, ce nu ai, căutarea continuă oricum. Săracii caută, bogaţii caută, bolnavii caută, sănătoşii caută, puternicii caută, neputincioşii caută, proştii caută, înţelepţii caută - nimeni nu ştie ce anume.

Această căutare - ce este ea şi de ce există - trebuie înţeleasă. Se pare că în om, în mintea omului există un gol. Se pare că în însăşi conştiinţa umană există o gaură, o gaură neagră. Tot arunci lucruri în ea, iar ele dispar întruna. Nimic nu pare să o umple, nimic nu pare să ajute împlinirea. E o căutare febrilă. Cauţi în lumea asta, cauţi în lumea cealaltă. Uneori cauţi acel ceva neştiut în bani, în putere, în prestigiu, şi alteori îl cauţi în Dumnezeu, în iubire, în meditaţie, în rugăciune - dar căutarea continuă. Se pare că omul e bolnav de căutare.

Căutarea nu te lasă să fii aici şi acum, deoarece căutarea te duce întotdeauna altundeva. Căutarea este o proiecţie, căutarea e o dorinţă, o idee că lucrul de care ai nevoie e în altă parte - că există, dar există în altă parte, nu aici unde te afli. Există pe urmă, acolo, niciodată aici şi acum. (pag.20)

 

Călătoria interioară

ghid esenţial pentru transformarea totală a vieţii

de Osho

Nu aveţi idee cât de delicat, de fragil şi de subtil e creierul. Creierul omenesc e cea mai delicată maşină din lume. Atât de multă presiune e pusă asupra acestei maşini, încât e de mirare că nu cedează complet şi nu înnebuneşte! Toată povara vieţii e suportată de creier, iar noi nici nu avem idee ce lucru delicat e acesta. Abia dacă avem o idee vagă despre cât de fini şi de delicaţi sunt nervii din cap, care trebuie să ducă toată povara, toată anxietatea, toată suferinţa, toate cunoştinţele, toată educaţia... toată greutatea vieţii.

În acest cap mic e un mecanism atât de subtil, atât de delicat. În ultimii cinci mii de ani, toată presiunea vieţii a fost pusă numai şi numai pe acest creier delicat. Rezultatul a fost inevitabil. Rezultatul e acela că nervii au început să cedeze, au început să-şi piardă sănătatea, echilibrul.

Povara gândurilor nu poate duce omul altundeva decât la nebunie. Toată energia noastră vitală a început să se învârtă în jurul creierului.

Cel care meditează va trebui să aducă această energie vitală mai în adâncime, mai în jos, mai către centru; trebuie să o întoarcă din drum. (pag. 8-9)

 

NICI CREDINŢĂ, NICI NECREDINŢĂ

Conflictul interior dintre gândurile diferite din mintea voastră vă duce la pierzanie. Toate gândurile voastre sunt irelevante şi contradictorii, în opoziţie unele cu altele. Toţi boii gândurilor voastre trag de minte în direcţii diferite, iar voi sunteţi nefericiţi şi suferiţi în mijlocul tuturor acestora. Nu aveţi idee cum a ajuns să existe în voi lupta asta, conflictul ăsta.

Mii de astfel de gânduri există în voi şi vă trag în direcţii diferite în acelaşi timp. Aţi ajuns foarte tulburaţi, e cât se poate de evident lucrul acesta. De aceea omul pare că e absolut nebun. Cum altfel ar putea fi? Nebunia e o consecinţă evidentă. Un număr infinit de gânduri contradictorii venite din mii si mii de ani s-au adunat în mintea unui singur om. Mii de generaţii, mii de secole trăiesc concomitent într-un singur om. Un gând vechi de cinci mii de ani şi un gând ultramodern din timpul prezent există simultan în el şi nu poate exista comparaţie sau vreo urmă de armonie între aceste două gânduri. (pag. 138-139)

 

SĂ CUNOAŞTEM MINTEA

Omului îi e frică de singurătate. I se face frică de singurătate din cauză că în singurătate va găsi o reflecţie a adevăratei sale stări, va întâlni reflecţia feţei sale. Şi va fi foarte înfricoşător, foarte înspăimântător. Aşa că, din momentul în care se trezeşte dimineaţa şi până se duce noaptea la culcare, el foloseşte tot felul de metode ca să fugă de sine şi astfel să nu fie nevoit să stea faţă în faţă cu el însuşi. Îi e frică ca nu cumva să se vadă pe sine.

Omul a inventat mii de moduri de a fugi de sine. Şi cu cât s-a înrăutăţit mai mult starea lui mentală, cu atât s-au înmulţit noile sale invenţii menite să-l ajute să fugă de sine. Dacă ne uităm la ultimii cincizeci de ani, vom constata că omul a creat mai multe tipuri de distracţie prin care să fugă de sine decât oricând până atunci în istorie. Cinematografele, radioul, televiziunea, toate sunt modalităţi de a fugi de sine. Omul e pradă unui mare neastâmpăr. Toată lumea caută divertisment; faceţi tot felul de lucruri ca să uitaţi o vreme de voi înşivă, fiindcă situaţia voastră interioară se înrăutăţeşte pe zi ce trece.

În toată lumea, odată cu dezvoltarea civilizaţiei a crescut consumul de droguri. Recent au fost descoperite droguri noi care devin foarte răspândite în Europa şi în America. Sunt droguri ca LSD, mescalina, marijuana. În toate oraşele cu un grad ridicat de cultură din Europa şi din America, efortul de a descoperi droguri noi a atins noi culmi în rândul tuturor oamenilor educaţi. Căutarea în vederea descoperirii de mijloace temeinice prin care omul să uite de sine continuă - fiindcă în caz contrar, omul se va trezi într-o situaţie foarte dificilă. (pag. 89-90)

 

IUBIREA NU CUNOAŞTE EUL

Niciun om nu poate să caute divinul, fiindcă nu are capacitatea de a efectua o asemenea căutare. Dar când cineva e pregătit să dispară, e gata să fie un nimeni, e gata să devină un spaţiu gol, atunci divinul îl va găsi cu siguranţă. Numai divinul poate să-l caute pe om, omul nu poate niciodată să caute divinul, fiindcă chiar şi în căutare e prezent egoul: "eu caut, eu trebuie să ajung la Dumnezeu; am bogăţii, am o poziţie în parlament; am o casă mare" - acum rămâne ultimul ţel - "vreau să ajung şi la divin. Cum pot eu să las să-mi scape prestigiul ajungerii la Dumnezeu? Aceea va fi victoria mea de pe urmă. Trebuie să obţin victoria asta. Trebuie să ajung şi la divin." Aceasta este o proclamare, o insistenţă şi o căutare întreprinsă de însuşi egoul.

Aşadar, o persoană religioasă nu e una care porneşte în căutarea divinului: o persoană religioasă e una care porneşte în căutarea eu-lui său - şi cu cât merge mai departe cu căutarea, cu atât va descoperi că eu-l său nu există câtuşi de puţin. Iar în ziua în care eu-l nu mai rămâne, în ziua aceea, uşa care ascunde iubirea se va deschide pentru el.

Aşadar, cel mai important lucru este: căutaţi-vă sinele, nu căutaţi divinul.

Voi nu ştiţi absolut nimic despre fiinţa ultimă. Nu porniţi în căutarea divinului, fiindcă nu aveţi nici măcar cea mai vagă idee în legătură cu divinul. Cum veţi căuta ceva despre care nu aveţi absolut nicio idee? Unde veţi căuta pe cineva a cărui adresă n-o aveţi? Unde veţi căuta pe cineva despre care nu aveţi nicio informaţie? Unde veţi căuta pe cineva care n-are început şi n-are sfârşit, cineva despre care nu aveţi idee în ce loc se află? Veţi înnebuni! Nu veţi şti încotro să căutaţi.

Dar un lucru îl ştiţi: ştiţi acest eu al vostru. Aşadar, mai întâi de toate, trebuie să căutaţi acest eu - aflaţi ce e el, unde e şi cine e. Şi pe măsură ce-l căutaţi, veţi fi surprinşi să descoperiţi că acest eu nu există, el a fost o noţiune absolut falsă. A fost o închipuire a voastră că există un eu, a fost o iluzie pe care o alimentaţi. (pag. 202-203)

Conştientizarea

cheia pentru a trăi în armonie

de Osho

Rădăcinile suferinţei

Atunci începi să devii conştient de gândurile tale - acelaşi lucru trebuie făcut şi cu gândurile. Ele sunt mai subtile decât corpul şi, fireşte, şi mai periculoase. Iar atunci când devii conştient de gânduri, vei fi surprins de ceea ce se petrece în interiorul tău. Dacă notezi ce se petrece în orice moment, te aşteaptă o mare surpriză. N-o să-ţi vină să crezi. "Asta se petrece înlăuntrul meu?" Continuă să scrii timp de zece minute. Închide uşile şi ferestrele, încuie uşile ca să nu poată intra nimeni, căci aşa poţi să fii absolut sincer, şi aprinde focul, ca să poţi arunca în foc ce ai scris - astfel nimeni nu va şti, în afară de tine, ce e în capul tău. Apoi fii absolut cinstit; scrie tot ce se petrece în mintea ta. Nu interpreta, nu schimba nimic, nu edita. Aşterne pe hârtie adevărul aşa cum este el, gol-goluţ. Şi după zece minute, citeşte - vei vedea ce minte nebună ai! Noi nu suntem conştienţi că această întreagă nebunie curge ca un curent subteran. Ea afectează tot ce este important în viaţa noastră. Afectează tot ce facem, afectează tot ce nu facem, afectează totul. Iar rezultatul este viaţa noastră!

Lucrul ăsta trebuie schimbat. Iar miracolul conştientizării este că nu trebuie să faci nimic în afară de a deveni atent la tot ce se întâmplă. Însuşi fenomenul de a urmări cu atenţie schimbă nebunia. Încetul cu încetul, nebunia dispare. Încetul cu încetul, gândurile încep să se încadreze într-un anumit şablon. Haosul lor nu mai există, devin mai mult un cosmos. Şi atunci, iarăşi, se instalează o pace adâncă.

Iar atunci când corpul tău şi mintea ta sunt cuprinse de pace, vei vedea că ele se armonizează, că există o punte între ele. Nu mai aleargă fiecare în altă direcţie, nu mai călăresc pe cai diferiţi. Pentru prima dată, există armonizare, iar acea armonizare te ajută enorm să lucrezi la desăvârşirea celui de al treilea pas, adică să devii conştient de sentimentele tale, de emoţii, de stările de spirit. Acesta este stratul cel mai subtil şi mai dificil, dar dacă poţi să fii atent la gânduri, atunci mai e doar un pas. E nevoie de o conştientizare puţin mai intensă atunci când începi să reflectezi asupra stărilor de spirit, a emoţiilor şi a sentimentelor tale.

Odată ce eşti conştient de toate trei, ele se unesc într-un singur fenomen. Iar atunci când toate trei sunt una, funcţionând perfect împreună, fredonând împreună, ele devin o orchestră şi, automat, faci al patrulea pas. Nu e un pas pe care îl faci în mod conştient, el se întâmplă de la sine, este un dar făcut de întreg. Este o răsplată, pentru că ai făcut aceşti trei paşi.

Iar al patrulea pas este conştienţa supremă care te trezeşte. Devii conştient de conştienţa ta. Asta face din tine un buddha, cel deşteptat. Şi numai în acea trezire ajungi să ştii ce este extazul. Corpul cunoaşte plăcerea, mintea cunoaşte fericirea, inima cunoaşte bucuria, sufletul cunoaşte extazul. Extazul este scopul, iar conştientizarea este drumul spre el. (pag. 35-36)

 

Încordarea şi relaxarea

Dacă depui un efort mare să eviţi ceva, rezultatul este exact invers - eşti o victimă sigură a acelui lucru.

Fii relaxat. Nu te strădui din greu, fii relaxat, căci numai fiind relaxat te poţi feri, poţi să fii vigilent. Atunci când eşti relaxat, eşti conştient. Fii calm, liniştit.

Cui se datorează încordarea ta? Faptului că te identifici cu tot felul de gânduri, de temeri - teama de moarte, de faliment, de boală, tot soiul de temeri, încordarea îţi afectează şi corpul, nu numai mintea. Corpul şi mintea alcătuiesc un singur sistem, aşa că atunci când mintea e încordată, şi corpul e încordat.

Poţi să începi cu conştientizarea; conştientizarea te face să nu te mai identifici cu mintea, cu temerile din ea. Se relaxează şi corpul, fireşte.

Poţi să începi şi de la celălalt capăt. Relaxează-te, lasă încordarea să dispară, şi pe măsură ce te relaxezi tot mai mult vei constata că în tine apare o anumită conştienţă. Relaxarea şi conştienţa sunt inseparabile. Însă este mai uşor să începi de la conştientizare, pentru că efortul de a te relaxa creează o anumită tensiune.

În America a apărut o carte, iar dacă vrei să găseşti tot felul de cărţi tâmpite, America e locul. Nu mi-a venit să cred când am văzut titlul cărţii respective. Titlul este Trebuie să te relaxezi. Păi, dacă trebuie, cum să te relaxezi? Acel "trebuie" te face să fii încordat, însuşi cuvântul creează imediat încordare. "Trebuie" vine ca o poruncă de la Dumnezeu. Probabil că acela care a scris cartea nu ştie nimic despre relaxare şi despre complexitatea relaxării.

În Orient, noi n-am început niciodată meditaţia de la relaxare; am început meditaţia de la conştientizare.

Apoi relaxarea vine de la sine, nu trebuie să o aduci. Dacă încerci să o aduci, va apărea o anumită încordare. Ea trebuie să vină de la sine, numai atunci va fi relaxare pură. (pag. 106-107)

< sus >

Arhiva ESOTERIKA 2016  > >