<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


ESOTERIKA - blog 2019

selecţii de Răzvan Petre


Citate din alţi autori

 Don Beckett; Kelly McGonigal; Dalai Lama, Howard C. Cutler; Liviu Rebreanu; Osho; Zhi Gang Sha; Gaylon Ferguson; Taisen Dashimaru; Dwight Damon & Patricia Macisaac; Adyashanti; David R. Hawkins;

18.08.2019

Reiki - o energie a echilibrului

antologie de Mihai Albu

Don Beckett

CE SE ÎNTÂMPLĂ CU REIKI? CE ESTE ŞI CE NU ESTE REIKI?

Cu tot respectul cuvenit pentru entităţile nenumărate care sunt prezentate drept Reiki în zilele noastre, acest articol este destinat să ofere celor ce aspiră să studieze şi să practice Reiki elementele de bază despre ceea ce este şi ceea ce nu este Reiki.

În multe locuri şi pentru mulţi oameni, Reiki şi-a dobândit o reputaţie proastă. Ştiu profesori Reiki care au încetat să predea Reiki tocmai pentru că nu vor să fie asociaţi cu acest pseudo-Reiki, care devine din ce în ce mai răspândit. O prietenă - care ani de zile a predat Reiki lamaşilor budişti în Nepal - s-a oprit şi nu mai voia să aibă de a face cu Reiki, deoarece a auzit poveşti despre mai mulţi "Maeştrii Reiki" care au fost posedaţi şi au înnebunit! Am asigurat-o că, dacă aceste povestiri sunt adevărate, nu este pentru că oamenii au făcut Reiki, ci pentru că ei făceau ceva ce cu siguranţă NU este Reiki. I-am oferit o sesiune de Reiki... şi, după aceea, ea a spus: "Am uitat cât de bună şi curată este această Energie!" Energia i-a arătat imediat că nu conţine nimic demonic sau înnebunitor în ea!

Şi totuşi, se întâmplă într-adevăr ceva înnebunitor şi "demonic" (folosesc acest cuvânt din lipsa altuia mai potrivit) în lumea pseudo-Reiki. Mulţi oameni care cred că fac Reiki fac de fapt mai mult un fel de ritualuri de magie. Cumva simplitatea şi puritatea lui Mikao Usui, cu a lui "metodă de realizare a perfecţiunii personale" - care îşi propunea "conectarea cu Sinele ancestral" (şi predarea voinţei personale către "voinţa" Sinelui sau a Sursei) - a fost mixată cu tot felul de adaosuri care nu sunt necesare (în cel mai bun caz), sau a fost deformată în ceva complet de nerecunoscut (în cel mai rău caz).

Un lucru pe care l-am iubit mereu la Reiki este libertatea de a-l înţelege şi de a-l preda în felul meu. Şi, desigur, sunt dispus să permit oricui altcuiva aceeaşi libertate. De exemplu, profesorii care au preţuri mai mari atrag tocmai oameni care au nevoie să plătească mai mult pentru a acorda valoare unui lucru. Profesorii care predau 49 de sisteme diferite de Reiki (şi, probabil, fiecare sistem având 49 de simboluri diferite) atrag tocmai oamenii care tânjesc după o asemenea complexitate şi încărcătură...


25.07.2019

Puterea voinţei

cum funcţionează autocontrolul şi ce putem face pentru a-l îmbunătăţi

de Kelly McGonigal

DACĂ MĂNÂNCI PRĂJITURA ASTA, CÂŞTIGĂ TERORIŞTII

Ieri am făcut greşeala să mă uit la ştirile serii. Ştirea din deschidere era despre un complot terorist cu bombă eşuat, care avusese loc în Statele Unite, urmat de rapoarte despre atacurile cu rachete de peste ocean şi arestarea unui tânăr care îşi ucisese fosta iubită. Chiar înainte de pauză, reporterul coordonator a promis să ne spună mai multe despre "un lucru surprinzător pe care îl mâncaţi zi de zi, care ar putea să vă îmbolnăvească de cancer". Apoi emisiunea a fost întreruptă de reclame.

Eram nedumerită: de ce fac companiile reclamă în timpul unor programe atât de deprimante? Chiar vor ca privitorii să le asocieze produsele cu poveştile de groază care umplu ştirile de seară? Şi cine va mai fi interesat să afle despre promoţiile unui magazin după ce a auzit ştirea despre o crimă îngrozitoare sau despre ameninţarea unui atac terorist? Se pare însă că şi eu, şi voi am putea fi interesaţi să aflăm despre ele, mulţumită unui fenomen numit managementul terorii.

Potrivit teoriei managementului terorii, fiinţele umane sunt - în mod firesc - îngrozite când se gândesc la propria moarte. Este singura ameninţare pe care încercăm să o evităm, dar de care nu vom scăpa niciodată. Ori de câte ori ni se aminteşte că suntem muritori (adică la fiecare douăzeci şi nouă de secunde în cadrul ştirilor de noapte), acest fapt declanşează o reacţie de panică în creierul nostru. Nu suntem mereu conştienţi de ea - anxietatea poate să se afle ceva mai adânc în mintea noastră, ea creând un sentiment de disconfort aparent lipsit de motiv. Chiar şi atunci când nu ne dăm seama de ea în mod conştient, această teroare creează în noi o nevoie imediată de a face ceva pentru a contracara sentimentul de neputinţă. Vom întinde mâna după acele lucruri care ne dau un sentiment de siguranţă, putere sau alinare. (Barack Obama şi-a creat mari necazuri când a subliniat acest lucru în 2008; el a spus atunci mulţimii adunate în San Francisco că, în vremuri nesigure, oamenii "se agaţă de arme sau de religie"). Lăsând politica la o parte, teoria managementului terorii ne poate învăţa multe despre propriile noastre eşecuri în ceea ce priveşte voinţa. Nu ne agăţăm doar de arme şi de Dumnezeu atunci când ne e teamă; mulţi dintre noi se agaţă de carduri de credit, de prăjituri şi de ţigări. Studiile arată că dacă ni se aminteşte faptul că vom muri, suntem victime mai uşoare pentru tot felul de tentaţii, deoarece căutăm speranţă şi siguranţă în lucrurile care promit recompensă şi alinare.

De exemplu, un studiu efectuat în rândul cumpărătorilor de articole de băcănie a arătat că, atunci când oamenilor li se cerea să se gândească la propria moarte, ei făceau liste de cumpărături mai lungi, erau mai dispuşi să cheltuiască pe alimente reconfortante şi mâncau mai multă ciocolată şi prăjituri. (Parcă şi văd strategia din domeniul comerţului cu amănuntul: supermarketurile invită firmele de pompe funebre locale să împartă broşuri lângă cărucioarele de cumpărături.) Un alt studiu a arătat că relatările despre moarte în programele de ştiri determinau în rândul privitorilor un interes crescut faţă de reclamele pentru produse ce oglindesc statutul social, cum ar fi maşinile de lux şi ceasurile Rolex. Nu fiindcă am crede că un Rolex ne-ar proteja de un atac cu rachete, ci pentru că aceste produse ne întăresc imaginea de sine şi ne fac să ne simţim mai puternici. Pentru mulţi, cumpărarea unor lucruri reprezintă un mod imediat de a se simţi mai optimişti şi mai stăpâni pe situaţie. Acesta este cu siguranţă unul dintre motivele pentru care americanii au fost atât de receptivi la solicitarea preşedintelui George W. Bush, "Doamna Bush şi cu mine dorim să încurajăm americanii să meargă la cumpărături", după atacurile din 11 septembrie 2001.

Nu e nevoie de avioane care lovesc clădirile pentru a apăsa butonul nostru interior de panică. De fapt, nu e nevoie să moară oameni de-adevăratelea ca să ne punem pe cheltuit - dramele şi filmele de la televizor pot avea acelaşi efect. În cadrul unui studiu, urmărirea scenei morţii din emoţionantul film "Campionul", realizat în 1979, i-a făcut pe oameni să fie dispuşi să plătească de trei ori mai mult pentru un lucru de care nu aveau nevoie (şi pe care l-au regretat mai târziu). (pag. 172-173)

VĂ RUGĂM, NU FUMAŢI!

Sarah Bowen, cercetător la Centrul de Cercetare a Comportamentelor Dependente din cadrul Universităţii din Washington, se gândise cu foarte mare atenţie cum să-şi organizeze camera de tortură în cel mai eficient mod. A ales o sală standard de conferinţe, cu o masă lungă la care puteau sta douăsprezece persoane. A acoperit ferestrele şi a dat totul jos de pe pereţi, ca să nu existe nimic care să le distragă atenţia subiecţilor.

Aceştia au sosit unul câte unul. La cererea ei, fiecare venise cu un pachet neînceput de ţigări al mărcii preferate. Toţi voiau să renunţe la fumat, dar nu reuşiseră încă. Bowen le-a cerut fumătorilor să se abţină de la fumat cel puţin douăsprezece ore înainte de studiu, ca să fie sigură că fuseseră privaţi de nicotină. Ştia că toţi sunt nerăbdători să-şi aprindă ţigara şi să tragă un fum în piept, dar le-a cerut să aştepte până când ajungea toată lumea.

După ce s-au adunat toţi fumătorii, Bowen i-a aşezat în jurul mesei, fiecare scaun fiind îndreptat cu faţa spre pereţii exteriori, astfel încât fumătorii să nu se poată vedea unii pe alţii. Le-a spus să lase deoparte cărţi, telefoane, mâncare sau băutură şi i-a dat fiecăruia câte un creion şi o hârtie ca să răspundă la întrebări. Nu aveau voie să vorbească între ei, indiferent ce s-ar fi întâmplat. Apoi a început tortura.

"Scoateţi pachetul şi uitaţi-vă la el", le-a spus ea. "Acum bateţi-l", a continuat Bowen, referindu-se la obiceiul fumătorilor de a bate pachetul ca să se aşeze tabacul în fiecare ţigară. "Acum scoateţi celofanul", i-a instruit ea. "Deschideţi pachetul." A continuat să-i ghideze pe fumători pas cu pas, spunându-le să simtă mirosul din momentul deschiderii pachetului, să scoată o ţigară, s-o ţină în mână, s-o analizeze şi s-o miroasă. Să pună ţigara în gură. Să scoată bricheta. Să apropie bricheta de ţigară, fără să o aprindă. La fiecare pas, i-a silit pe participanţi să se oprească şi să aştepte câteva minute. "Oamenilor nu le făcea deloc plăcere", mi-a mărturisit Bowen. "Puteam să le citesc pe chipuri dorinţa. Făceau orice ca să-şi distragă atenţia: se jucau cu creioanele, se uitau în jurul lor, se foiau pe scaune. Bowen nu se distra pe seama agoniei fumătorilor, dar voia să fie sigură că sufereau de acel tip de poftă intensă care poate zădărnici încercările de a renunţa. Adevăratul ei scop era să afle dacă o stare de atenţie susţinută îi poate ajuta pe fumători să reziste poftelor.

Înaintea testului de tortură, jumătate dintre fumători trecuseră printr-un instructaj rapid privind o tehnică numită "studiind cu detaşare dorinţa". Ei au fost instruiţi să analizeze îndeaproape dorinţa de a fuma, fără să încerce să o schimbe sau să o alunge - o abordare despre care am văzut că poate fi foarte utilă în combaterea stărilor de îngrijorare şi a poftelor alimentare. În loc să-şi abată atenţia de la dorinţă sau să spere că dorinţa va dispărea de la sine, trebuie să o studieze cu atenţie. Ce gânduri le treceau prin minte? Ce senzaţie le trezea în corp dorinţa arzătoare? Resimţeau un fel de greaţă sau un gol în stomac? Simţeau tensiune în plămâni sau în gât? Bowen le-a explicat fumătorilor că poftele întotdeauna dispar în cele din urmă, indiferent dacă ei le dau curs sau nu. Când simt o dorinţă puternică, ar trebui să o vizualizeze ca pe un val în ocean. Acesta creşte treptat în intensitate, dar în cele din urmă se sparge şi dispare. Fumătorilor li s-a cerut să-şi imagineze că se lasă purtaţi de val, în loc să lupte împotriva lui, dar în acelaşi timp fără să-i cedeze. Bowen le-a cerut apoi fumătorilor să pună în practică această tehnică atunci când apărea pofta.

O oră şi jumătate mai târziu, după încheierea supliciului, toţi fumătorii au fost eliberaţi din camera de tortură. Bowen nu le-a cerut să reducă fumatul şi nici măcar nu i-a încurajat să aplice tehnica "studiind cu detaşare dorinţa" în viaţa cotidiană. Însă le-a dat o ultimă sarcină: să ţină o evidenţă a ţigărilor fumate în fiecare zi din săptămâna următoare, precum şi a stării de spirit zilnice şi a intensităţii impulsurilor de a fuma.

În primele douăzeci şi patru de ore, nu a fost nici o diferenţă în ceea ce priveşte numărul de ţigări fumate de cele două grupuri. Totuşi, începând cu a doua zi şi continuând apoi pe tot parcursul săptămânii, grupul căruia i s-a spus despre tehnica "studiind cu detaşare dorinţa" a fumat mai puţine ţigări. (pag. 280-281)


24.06.2019

Arta fericirii

manual de viaţă

de Dalai Lama, Howard C. Cutler

Vorbind cu Dalai Lama, mi-am dat seama destul de repede că trebuie să depăşim unele obstacole în efortul de a aduce la un numitor comun perspectivele noastre diferite: a lui, cea de călugăr budist, iar a mea, cea de psihiatru occidental. De exemplu, la începutul uneia dintre primele şedinţe, am adus în discuţie unele probleme cu care ne confruntăm frecvent, ilustrate cu câteva studii de caz stufoase. După ce i-am descris situaţia unei femei care continua să manifeste comportamente autodistructive, deşi aveau un impact negativ enorm asupra propriei vieţi, l-am întrebat dacă are vreo explicaţie pentru comportamentul acesta şi ce sfat i-ar putea oferi. Am rămas descumpănit când, după o pauză lungă de reflecţie, a spus pur şi simplu "Nu ştiu" şi a dat din umeri, râzând senin.

Observându-mi expresia surprinsă şi dezamăgirea că nu primisem un răspuns mai concret, Dalai Lama a spus:

- Uneori e foarte greu să explici de ce oamenii fac anumite lucruri... De multe ori, descoperi că nu există explicaţii simple. Dacă ar fi să intrăm în detaliile fiecărei vieţi, de vreme ce mintea omului e atât de complexă, ar fi foarte greu să înţelegem ce se întâmplă, ce anume se petrece acolo.

Mi s-a părut un răspuns evaziv.

- Dar, ca psihoterapeut, sarcina mea e tocmai să aflu de ce oamenii fac ceea ce fac...

Din nou, Dalai Lama a izbucnit în râsul acela care multora li se pare extraordinar - un râs plin de umor şi bunăvoinţă, neafectat, lipsit de stânjeneală, care începe cu o rezonanţă profundă şi urcă fără efort câteva octave, sfârşind cu un sunet ascuţit de încântare.

- Cred că ar fi extrem de greu să încerci să-ţi dai seama cum funcţionează minţile a cinci miliarde de oameni, a spus el râzând în continuare. Ar fi o sarcină imposibilă! Din punct de vedere budist, la fiecare eveniment sau situaţie contribuie o mulţime de factori... De fapt, pot fi implicaţi atât de mulţi factori, încât, în unele cazuri, nu vei ajunge niciodată la o explicaţie completă a situaţiei, cel puţin nu în termeni convenţionali.

Simţind că nu eram tocmai în largul meu, a adăugat:

- Se pare că, în încercarea de a determina sursa problemelor individului, abordarea occidentală diferă în unele privinţe de cea budistă. La baza tuturor modelelor de analiză occidentale se află o tendinţă raţionalistă foarte puternică - presupunerea că totul se poate explica. Pe lângă asta, există şi constrângeri create de anumite premise considerate incontestabile. De exemplu, recent m-am întâlnit cu nişte doctori de la o facultate de medicină. Discutau despre creier şi afirmau că gândurile şi sentimentele sunt rezultatul diverselor reacţii si modificări chimice din creier. Aşa că am pus întrebarea: "E posibil să concepem reacţia inversă, în care gândul dă naştere secvenţei de evenimente chimice din creier?" Dar partea care mi s-a părut cea mai interesantă a fost răspunsul unui om de ştiinţă. A spus: "Noi pornim de la premisa că toate gândurile sunt produse sau funcţii ale reacţiilor chimice din creier". Deci e vorba pur şi simplu de un fel de rigiditate, de hotărârea de a nu pune sub semnul întrebării propriul sistem de gândire.

A tăcut câteva clipe, apoi a continuat:

- Mi se pare că în societatea modernă occidentală exista o condiţionare culturală puternică, bazată pe ştiinţă. Dar, în unele situaţii, premisele şi parametrii fundamentali stabiliţi de ştiinţa occidentală îţi pot limita capacitatea de gândire... (pag. 38-39)

 

"Există pe lume o mulţime de oameni, dar interacţionăm cu un număr relativ mic, iar dintre aceştia şi mai puţini ne cauzează probleme. Aşadar, când întâlnim o astfel de ocazie de a practica răbdarea şi toleranţa, trebuie s-o tratăm cu recunoştinţă. E rară. Aşa cum ne-am bucura dacă am găsi pe neaşteptate o comoară în propria casă, trebuie să ne bucurăm si să le fim recunoscători duşmanilor pentru că ne oferă această ocazie preţioasă. Fiindcă, dacă reuşim să practicăm cu succes răbdarea şi toleranţa, factori esenţiali în contracararea emoţiilor negative, va fi mulţumită unei combinaţii între eforturile noastre si ocazia oferită de duşman.

Desigur, se poate să gândim că "De ce să-mi venerez duşmanul sau să-i recunosc contribuţia, când el nu a avut nicio intenţie de a-mi oferi ocazia aceasta preţioasă de a practica răbdarea şi nicio intenţie de a mă ajuta? Ba, pe lângă faptul că nu are de gând să mă ajute, are intenţia deliberată si răuvoitoare de a-mi face rău! Aşadar, e normal să-l urăsc - în niciun caz nu merită respect".

Dar, de fapt, tocmai prezenţa stării acesteia de spirit încărcate de ură, intenţia duşmanului de a răni, îi face acţiunile unice. Altfel, dacă ar fi vorba doar de actul de a ne produce durere în sine, am urî doctorii şi i-am considera duşmani, fiindcă uneori adoptă metode dureroase, cum ar fi intervenţiile chirurgicale. Dar actele lor nu le considerăm la fel de rele precum cele ale unui duşman, fiindcă doctorii au intenţia de a ne ajuta. Aşadar, tocmai intenţia aceasta conştientă de a ne face rău îl face pe duşman unic şi ne dă ocazia aceasta preţioasă de a practica răbdarea".

Sugestia lui Dalai Lama de a ne admira duşmanii pentru că ne oferă ocazii de a ne dezvolta poate fi cam greu de înghiţit la început. Dar situaţia se aseamănă cu aceea a unei persoane care vrea să-şi tonifice şi să-şi întărească organismul ridicând greutăţi. Bineînţeles, la început ridicările sunt neplăcute - efortul e greu. Ne face să ne forţăm, să transpirăm, să ne luptăm. Dar tocmai forţarea aceasta împotriva rezistenţei ne dă, în cele din urmă, putere. Apreciem un bun antrenament de forţă nu pentru plăcerea imediată pe care ne-o oferă, ci pentru beneficiile de care ajungem să ne bucurăm în cele din urmă.

Poate nici afirmaţiile lui Dalai Lama cum că Duşmanul e ceva "rar" şi "preţios" nu sunt simple explicaţii confortabile si fanteziste. Îmi dau seama de asta foarte clar când îmi aud pacienţii cum îşi descriu problemele cu cei din jur - la drept vorbind, majoritatea oamenilor nu se luptă cu o hoardă întreagă de duşmani şi oponenţi, cel puţin nu la nivel personal. De obicei, conflictul se limitează la câteva persoane. Eventual un şef sau un coleg de serviciu, o fostă soţie sau un fost soţ, o rudă. Din punctul acesta de vedere, Duşmanul e, într-adevăr, "rar" - nu îl întâlnim la tot pasul. Iar lupta, procesul de rezolvare a conflictului cu Duşmanul - prin învăţare, analiză, găsirea de căi alternative - duce, în cele din urmă, la o dezvoltare reală, la o mai mare înţelepciune şi la un rezultat psihoterapeutic pozitiv.

Să ne imaginăm cum ar fi să trecem prin viaţă fără să întâlnim nici măcar un singur duşman şi niciun fel de obstacol, dacă din faşă până în mormânt, toţi oamenii pe care i-am cunoaşte ne-ar răsfăţa, ne-ar îmbrăţişa, ne-ar pune mâncarea în gură (o mâncare moale şi fără gust, uşor de digerat), ne-ar amuza cu strâmbături şi chicoteli de bebeluş. Dacă am fi purtaţi de colo-colo, încă din copilărie, în coşuleţ (iar mai târziu, poate, într-o litieră), dacă n-am întâlni nici o provocare... (pag. 208-209)

Arta de a fi fericit într-o lume zbuciumată

de Dalai Lama, Howard C. Cutler

Nu era nevoie decât să faci un pas pe oricare stradă din Beijing ca să fii martorul glorificării colectivismului în acea societate. Era ceva tulburător, să te plimbi pe o stradă dintr-un oraş cu milioane de locuitori şi toţi cei pe care îi vezi, toţi, să fie îmbrăcaţi în acelaşi costum maoist albastru-închis - mă rog, cu excepţia rară a vreunui renegat care îndrăznea să-şi manifeste nonconformismul arborând un costum maoist cenuşiu-închis în loc de albastru-închis.

Amintindu-mi această vizită, m-am gândit la ghidul nostru chinez, un tânăr simpatic care abia terminase facultatea. Nu era ghid profesionist, primise misiunea să fie ghidul grupului nostru datorită faptului că stăpânea limbile engleză şi franceză, şi printre noi se numărau şi câţiva canadieni francofoni. Fiind convins că grupul nostru o să se ţină cu stricteţe de programul alcătuit cu grijă de autorităţi, nu se aştepta să aibă de-a face cu un grup format din indivizi cu propriile preferinţe în privinţa lucrurilor pe care voiau să le vadă sau să le facă. La puţin timp după sosire, grupul nostru avea în program petrecerea câtorva ore prin nişte grădini. După ce am căzut de acord să ne întâlnim la autobuz la o anumită oră, grupul s-a despărţit în unităţi mai mici, şi câteva perechi şi oameni singuri au pornit să colinde de capul lor prin grădini. Imediat ghidul a început să strige: "Vă rog să rămâneţi împreună! Vă rog să rămâneţi ÎMPREUNĂ!" Alerga de colo-colo, încercând să ne adune la un loc, dar, cum membrii grupului se îndepărtau în toate direcţiile, a început să se agite şi mai tare. Când şi-a dat seama că n-o să fie în stare să ne adune si să ne conducă în formaţie prin grădini, s-a prăbuşit de-a binelea. Împroşcând cu salivă şi fierbând de mânie şi exasperare, a zbierat: "HABAR N-AVEŢI DE ADEVĂRATUL SPIRIT AL COLECTIVITĂŢII!" - ca si cum ar fi fost cea mai urâtă, cea mai ruşinoasă insultă cu care putea să azvârle în noi.

Rezumând această viziune, Dalai Lama a conchis:

- Cred că e posibil ca o societate să încurajeze dezvoltarea individuală şi să recunoască drepturile individuale şi, în acelaşi timp, să acorde atenţie bunăstării şi binelui comunităţii sau societăţii în ansamblul ei. La urma urmei, pentru a aduce la nivelul maxim fericirea umană, trebuie să ne ocupăm de ambele niveluri - cel individual şi cel social. Acum, la nivel individual, de vreme ce fericirea este întotdeauna o stare de spirit subiectivă, ca să putem crea o societate mai fericită, trebuie să pornim de la nivelul minţii individului. La urma urmei, o societate fericită este alcătuită din indivizi fericiţi. Prin urmare, toate acestea sunt argumente puternice în favoarea atenţiei acordate bunăstării indivizilor. Totuşi, mai trebuie să examinăm şi nivelul societăţii ca întreg si să acordăm atenţie intereselor grupului pentru a crea condiţiile în care indivizii şi grupurile pot să prospere, în care există un sentiment general de siguranţă, grijă faţă de ajutorul social etc. Aşadar, avem nevoie de o perspectivă mai amplă, holistică, în care să existe ambele concepţii. Şi, în cele din urmă, este o chestiune de echilibru.

Pot să existe o mulţime de factori care afectează nivelul mediu al fericirii unei naţiuni, dar care tip de societate e mai fericit? Răspunsul la această întrebare ne aliniază perfect cu viziunea lui Dalai Lama! Cercetând trăsăturile celor mai fericite naţiuni de pe pământ, descoperim un tipar care pare să urmeze principiul-cheie al lui Dalai Lama: echilibrul. Găsim aici o concepţie echilibrată, care evită extremele independenţei şi interdependenţei, individualismul şi colectivismul, însă încorporează ambele perspective. De exemplu, în ţările scandinave, găsim o cultură industrializată occidentală, care este în mod tradiţional mai individualistă, cu tradiţia tipic occidentală a respectului faţă de drepturile individuale şi gândirea individuală. În acelaşi timp, găsim şi valori colective...  (pag. 62-63)

 

Pentru a înţelege în ce fel educaţia poate cu adevărat să învingă prejudecata, este de folos să ne mai aplecăm o dată asupra corespondenţelor neurologice dintre prejudecată şi ceea ce se petrece în creier atunci când aflăm mai multe despre un grup oprimat. Mai devreme, spuneam că prejudecata este rezultatul unor trasee neurale cu care este dotat genetic creierul uman - ca să zicem aşa, venim pe lume echipaţi deja cu predispoziţia la prejudecată. Aşa cum am discutat, aceasta este o trăsătură foarte veche a funcţionării creierului normal, care face apel la părţile mai vechi, mai primitive ale creierului - cum sunt sistemul limbic şi afurisitul de corp amigdalian, care poartă vina pentru producerea reacţiilor emoţionale negative faţă de out-group-uri.

Acesta poate să pară un fapt deprimant al existenţei umane, însă, din fericire, nu este decât jumătate din poveste. Creierul nostru vine pe lume deja echipat şi cu capacitatea de a învinge prejudecata. Acest lucru este posibil deoarece există trasee neurale între regiunile mai noi, mai avansate, ale creierului, cortexul prefrontal - sediul gândirii superioare - şi regiunile vechi, mai primitive, cum este corpul amigdalian. Aceste circuite neurale permit comunicarea dintre regiunile gândirii raţionale şi regiunile emoţiei din creier. Aşadar, dacă ne folosim capacitatea de raţionare, logică şi analiză critică pentru a ne combate credinţele false, viziunile distorsionate şi prejudecăţile, aceasta poate avea ca rezultat trimiterea de mesaje din cortexul prefrontal de-a lungul traseelor neurale către corpul amigdalian, inhibându-i activarea. Acesta este mecanismul care permite învăţării si educării să ne modifice reacţia negativă instinctivă la out-group-uri şi, astfel, să ne învingem prejudecăţile.

Cu cât contactul nostru cu membrii out-group-urilor este mai extins, cu atât vom culege mai multe informaţii despre ei. Cu cât avem mai multe informaţii, cu atât creşte probabilitatea să-i privim pe ceilalţi în moduri individualizate şi personalizate, ca persoane unice, nu ca pe un reprezentant unidimensional al grupului. Aceasta duce la următoarea metodă a lui Dalai Lama de învingere a prejudecăţilor: membrii out-group-ului stereotipat să fie priviţi ca indivizi.

PERCEPEREA INDIVIZILOR: METODA LEGUMELOR

Până nu demult, oamenii de ştiinţă credeau că reacţiile noastre negative sunt evocate în mod automat atunci când întâlnim un membru al unui out-group, însă această reacţie poate fi redusă prin învăţare, educaţie şi metode cum ar fi atacarea credinţelor noastre false despre acel grup. Dar se credea că nu se poate face nimic pentru a preveni însăşi producerea reacţiei negative - se petrece prea repede. Cu alte cuvinte, după ce au fost activate reacţia negativă sau credinţele stereotipe, există metode de dezactivare a reacţiei negative şi de prevenire a actelor de prejudecată sau discriminare făţişe. Dar nu se poate face nimic pentru prevenirea activării ei spontane.

De ce? Regiunile cerebrale primitive ale creierului care evocă emoţiile, cum este corpul amigdalian, au fost construite de natură ca să ne ajute să reacţionăm rapid şi eficient la ameninţări sau pericole. Aşadar, când întâlnim o persoană, analiza care se petrece în acele regiuni ale creierului este foarte rudimentară, având în vedere doar o trăsătură - prieten sau duşman, in-group sau out-group. Aceasta se întâmplă foarte repede, într-o fracţiune de secundă. Dacă este caracterizat ca "duşman", se dă alarma de pericol, evocând emoţii negative, ca teamă sau ostilitate. În schimb, regiunea "gândirii" din creier, neocortexul, regiunea care produce gândurile noastre conştiente, credinţele, ideile, raţionamentul etc, analizează persoana mai profund, evaluând nu una singură, ci mai multe trăsături şi atribute ale ei. (pag. 113-114)

 

Consensul, sprijinit de clinicieni din domeniile psihologiei şi psihiatriei, arată importanţa simplului fapt de a intra în contact cu ceilalţi şi de a le împărtăşi ceea ce ne frământă.

Cercetările au arătat că dezvăluirea propriilor probleme favorizează legăturile sociale, care, la rândul lor, reduc stresul şi, totodată, îi încurajează pe ceilalţi să facă la fel, iar aceasta se poate înrădăcina în societate, reducând tensiunea socială generală. Există un fond amplu de dovezi despre nenumăratele binefaceri aduse de legăturile sociale şi de sentimentul apropierii, de la binefacerile pentru sănătatea fizică până la efectele nemijlocite asupra creşterii sentimentului de bunăstare şi a nivelului fericirii. Studiile au confirmat un lucru pe care cei mai mulţi dintre noi îl putem vedea în vremurile de criză: oamenii îşi deschid în mod firesc inima în fata altora, iar hotarele sociale se topesc atunci când oamenii au conversaţii profunde nu doar cu familia şi prietenii, ci, adesea, şi cu persoane complet străine - la cozile din supermarket, în lift sau în staţia de autobuz. Rezultatul este un sentiment de solidaritate, care poate fi un antidot puternic al ameninţării colective. De fapt, studiile au arătat că simplul fapt de a fi împreună cu alţii şi de a crea un sentiment al unităţii poate să ne reducă teama, chiar şi atunci când nivelul ameninţării rămâne acelaşi.

Studiind efectele pozitive ale comentării evenimentelor traumatice, cercetătorii au examinat urmările unor evenimente cum sunt cutremurul din nordul Californiei, din 1989, Războiul din Golf sau bombele din Oklahoma City, şi au identificat câteva faze predictibile prin care trec comunităţile când se confruntă cu situaţii foarte stresante sau traumatice. Au descoperit că, la trei-patru săptămâni după eveniment, oamenii discutau liber despre el, vorbind deschis cu oricine despre ceea ce trăiseră, iar rezultatul era că, în general, toţi făceau faţă destul de bine. Însă, începând cam din a patra săptămână şi până într-a opta după evenimentele traumatice, oamenii simţeau adesea că ar fi trebuit să depăşească momentul şi să nu mai vorbească atât de mult despre evenimentul respectiv. Problema era că cei mai mulţi dintre ei încă se mai gândeau foarte mult la cele întâmplate şi mai voiau să vorbească despre ele, dar n-aveau chef să asculte poveştile celorlalţi. De exemplu, la câteva săptămâni după cutremurul din 1989, locuitorii din zona Palo Alto au început să poarte tricouri pe care scria: "Mulţumesc pentru că nu împărtăşeşti cele trăite la cutremur". Aşadar, acest conflict între nevoia de a vorbi despre dezastru şi refuzul de a-i asculta pe alţii vorbind despre el duce adesea la o creştere bruscă a stresului general, a problemelor de sănătate, iritabilităţii, certurilor şi, în unele cazuri, chiar a ratei atacurilor mai grave într-o comunitate. În cele din urmă apare, în general, o "fază de adaptare", la opt-douăsprezece săptămâni după eveniment, şi la sfârşitul acelei perioade, majoritatea celor afectaţi de traumă revin la normal - amintindu-ne din nou de imensa flexibilitate a omului.

În privinţa identificării beneficiilor pe care le aduce dezvăluirea propriilor temeri, un studiu efectuai la UCLA a identificat alt fenomen fascinant: simpla etichetare a sentimentului de teamă îi scade intensitatea. În studii care au folosit tehnologia IRMf, cercetătorii le-au arătat subiecţilor o serie de fotografii ale unor feţe care exprimau diferite emoţii şi li s-a cerut să identifice cu glas tare emoţia respectivă. Când subiecţii au spus "teamă", scanarea creierului a indicat activarea unei regiuni din cortexul prefrontal despre care se crede că are efect de amortizare sau de inhibare a corpului amigdalian (regiunea care generează teama), precum şi o reducere a activităţii corpului amigdalian!

De fapt, forţa dezvăluirii gândurilor şi sentimentelor noastre este atât de mare, încât chiar şi atunci când cineva nu are pe nimeni cu care să vorbească, simpla conştientizare, rostire şi etichetare a sentimentelor şi emoţiilor sale negative pare să aibă beneficii substanţiale, atât fizice, cât şi mintale. (pag. 216-217)

 

Alte cercetări din ultimul deceniu au arătat mecanisme neurale fascinante care leagă "sinele" cu "altul". Există un fond considerabil de cercetări demne de încredere şi dovezi experimentale care susţin o teorie despre "modelul percepţie-acţiune", despre care se crede că joacă un rol în empatie - şi, iarăşi, poate că reprezintă corelativul neural (cerebral) al suprapunerii parţiale dintre sine şi altul. Această teorie postulează că, atunci când o persoană priveşte altă persoană care trăieşte o emoţie, creierul celui care priveşte activează automat regiunile care răspund de producerea aceleiaşi emoţii. Se crede că acest sistem este răspunzător de faptul că privitorul recreează în sine starea persoanei pe care o priveşte, ajutându-l să "intre în rezonanţă" cu cealaltă persoană. Creierul privitorului activează regiuni asociate cu formarea intenţiei de a acţiona într-un anumit fel - ca şi cum privitorul s-ar pregăti să activeze aceleaşi mişcări şi procese fiziologice pe care le vede la cealaltă persoană - cu alte cuvinte, ca şi cum privitorul ar fi una cu persoana privită.

Studii care au monitorizat, cu ajutorul aparaturii IRMf, ceea ce se petrecea în creierul subiecţilor atunci când priveau o secvenţă în care cineva primea un stimul dureros, au arătat că simpla vizionare a cuiva care simte durere activează în creierul celui care priveşte câteva regiuni asociate cu trăirea nemijlocită a durerii; cu alte cuvinte, aceleaşi circuite neurale au prezentat activitate sporită atunci când cineva simţea durere, ca şi atunci când cineva privea altă persoană care simţea durere. Aceasta reprezintă un fel de "împărtăşire a experienţei" în mod direct la nivel neural, un fel de "unicitate" a sinelui cu altul - o suprapunere parţială dintre sine şi altul la nivel neural.

Din fericire, atunci când un subiect vede alte persoane care simt durere, această "suprapunere parţială" nu include stimularea regiunilor cerebrale implicate în codificarea aspectelor senzoriale ale durerii, adică partea creierului care ne spune că acea trăire produce durere fizică. Regiunile activate în mod obişnuit implică aspectele "motivaţional" şi "afectiv" ale durerii. Aceasta înseamnă că regiunile cerebrale implicate în pregătirea persoanei de a se îndepărta de sursa durerii (de exemplu, retragerea mâinii din foc) şi regiunile cerebrale implicate în producerea senzaţiei emoţionale neplăcute sunt activate atât la cel care priveşte, cât şi la cel care simte. Indiferent ce trăire privim, "suprapunerea" este parţială; dacă ar fi activate toate regiunile cerebrale similare, s-ar produce un fel de halucinaţie care ar recrea realitatea trăirii la care suntem martori.

Desigur, este limpede de ce există diferenţe între trăirea nemijlocită şi trăirea ca privitor - sau de ce există doar o suprapunere parţială a sistemelor neurale care produc durere, şi nu o suprapunere totală. Dacă toate sistemele neurale răspunzătoare de producerea unei trăiri ar fi activate atunci când privim comportamentul cuiva, am crede că trăim cu adevărat acel comportament; s-ar produce un fel de halucinaţie care recreează realitatea oricărei trăiri.

Cultivarea unui grad mai mare de empatie

Aşadar, am văzut că practicarea empatiei aduce beneficii imense - atât o soluţie specifică pentru învingerea problemelor societăţii, cât şi un antidot la nivelul vieţii de zi cu zi, care facilitează funcţionarea socială obişnuită. Chiar dacă fiecare om vine pe lume cu un anumit nivel firesc de empatie, există studii ştiinţifice serioase conform cărora capacitatea noastră de empatie (la fel ca multe alte aptitudini) poate fi sporită prin antrenament si efort deliberat.

Cea mai obişnuită modalitate de practicare şi întărire a empatiei, aşa cum am văzut, este prin practicarea deliberată a perspective taking, când ne imaginăm că suntem în poziţia celuilalt. Cultivarea empatiei prin perspective taking este eficientă, dar are câteva limitări naturale. (pag. 390-391)

 


23.05.2019

ADAM ŞI EVA (fragment)

de Liviu Rebreanu

Toma Novac îi dădu o zi şi o oră, mai mult în glumă. Era hotărît să nu meargă. N-avea vreme de pierdut cu discuţii zadarnice despre lucruri zadarnice. Totuşi, la data stabilită, bătu la uşa bătrînului, care-l întîmpină cu o bucurie zgomotoasă:

― Ştiam că ai să vii! Trebuia să vii! Ai vrut să mă ocoleşti, dar...

După vreun ceas de vorbărie, Toma Novac îl întrebă:

― Adică d-ta crezi că ai dezlegat taina cea mare?

Tudor Aleman răspunse repede, cu o convingere aproape ostentativă:

― Încă de-acum şapte ani! Şi de-atunci moartea nu mă mai spăimîntă, căci viaţa adevărată e una şi neîntreruptă, dincolo de viaţa şi moartea pămîntească. Viaţa e Dumnezeu!

― Un cuvînt explică alt cuvînt şi aşa mai departe ― glumi Novac. Ceea ce arată că filosofia n-a vrut să te părăsească, deşi d-ta ai părăsit-o!

Atunci batrînul întrebă scurt, aspru:

― D-ta ai văzut cum mor oamenii?

― Cum mor?... Da... cred că da... ― îngînă Toma, nesigur din pricina uimirii.

― Ei bine, eu am văzut murind sute, sute de oameni! zise Aleman cu o înflăcărare subită, în care fîlfîia credinţa pătimaşă. Şi în ochii multora am zărit străfulgerările ce luminează şi lămuresc misterul. În clipa morţii de-abia omul e dezlegat să explice ceea ce n-a putut înţelege pe pămînt: începutul şi sfîrşitul, între care se înşiră cele şapte vieţi ale sufletului. Cele mai cumplite chinuri ale morţii trupeşti nu sunt în stare să înăbuşe licărirea în care trăieşte, în afară de timp şi spaţiu, scînteia divină. Am şovăit mult, şi eu, pînă să înţeleg. Ştiinţele pozitive m-au obişnuit să-mi impun multiple verificări înainte de a crede.

― Un fel de metempsihoză împrospătată ― murmură profesorul, ridicînd din umeri.

― Poate că da... Fiindcă ţinem negreşit să tălmăcim prin vorbe o realitate pe care numai sufletul o poate pătrunde. O, Doamne, ce uşor e să iei în rîs chiar pe Dumnezeu! adăugă bătrînul cu imputare.

― Dar omul care gîndeşte nu se poate mulţumi cu realităţi sufleteşti nelămurite! D-ta zici că ai pătruns rostul vieţii şi al lumii, înţelegerea d-tale totuşi nu înseamnă nimic dacă nu e accesibilă tuturor.

Toma Novac dorea o explicaţie clară, rotundă, ca un sistem în care toate părţile se potrivesc între ele spre a alcătui împreună un întreg. Aleman însă parcă se ferea de o expunere, obiectînd în răstimpuri că legile sunt o născocire omenească şi deci incapabile să îmbrăţişeze esenţa lucrurilor. Se pierdea în amănunte şi digresiuni, iar cînd îşi dădea seama, revenea, începea altă idee.

― D-ta ai călătorit mult ― zise batrînul deodată vesel, ca şi cînd ar fi găsit ce căuta. Nu ţi s-a întîmplat să ai impresia că ai mai umblat prin unele ţinuturi, deşi ştiai bine că le vedeai întîia oară în viaţa asta? Sau n-ai întîlnit niciodată vreo persoană absolut necunoscută şi pe care totuşi să simţi precis că o cunoşti?

― Da... Exact! răspunse Toma înviorat. Chiar şi d-ta... Din clipa cînd te-am văzut la Brebenaru, mă bate mereu gîndul că te-am mai întîlnit şi mă întreb: unde?

― Aceeaşi siguranţă o am şi eu ― zîmbi Aleman. Parcă am fi fost buni prieteni, cîndva, demult, poate în altă viaţă.

― Dacă cumva n-o fi la mijloc vreo sugestie ― adăugă profesorul, gînditor.

― Nu, nu! Asta nu se lichidează cu o vorbă goală! se împotrivi batrînul. Sugestie! Iar o vorbă! Îndată ce lipseşte explicaţia, vine un cuvînt sec s-o înlocuiască.

Se plimba agitat de ici-colo, cu mîinile la spate, bufnind. Apoi, parcă supărarea i-ar fi rînduit gîndurile, urmă:

― Cine vrea să explice totul prin cuvinte, ajunge curînd să nu poată explica nimic! Eroarea începe din clipa cînd vrem să identificăm cuvîntul cu spiritul. Sufletul n-are nevoie de cuvinte pentru a înţelege. Sufletul comunică direct cu lumea spirituală, cu lumea lumilor. Şi doar spiritul e esenţa, spiritul etern, infinit, cuprinzător a toate, însăşi lumea materială nu poate fi decît o faţă a esenţei divine. Veşnica materie e implicată de esenţa ei. De altfel, materia şi toată lumea materială există numai în funcţie de percepţia omenească. Densitate, culoare, căldură, toate atributele materiei există numai pentru om. În fond, nu e nici o deosebire între eterul sideral şi corpurile cereşti: toate sunt, în ultima analiză, o formă de manifestare a spiritului. Modificările aparente alcătuiesc şi întreţin atributele fără număr. Precum materia se transformă neîncetat, dobîndind, prin aceasta, o existenţă efectivă, şi spiritul are să-şi asigure echilibrul atributelor printr-o perpetuă regenerare. Licăririle spirituale trebuie să se îmbine permanent cu schimbările din planul material. Regenerarea spiritului nu se poate săvîrşi decît prin identificarea cu materia. Transformările materiei sunt astfel înfăţişări diverse ale spiritului animator, începînd cu cele mecanice şi pînă la cele biologice. Deosebirea e numai de grade, încît gradul suprem ar fi omul în care spiritul se recunoaşte pe sine însuşi dincolo de scoarţa materială.

Dacă materia e aceeaşi în atomii ei, spiritul cuprinde virtual toată dumnezeirea, întreg şi parte sunt identice. Ca şi atomii materiali, miliardele de miliarde de atomi spirituali se află într-o mişcare eternă între lumea materială şi cea spirituală. Viaţa unui atom e însăşi viaţa universului. Unul e totul şi totul e unul.

Dacă atomul material e echilibrul dintre două energii, în atomul spiritual echilibrul îl formează două principii. Echilibrul principiilor e spiritualitatea. Cînd atomul se rupe în planul spiritual, echilibrul i se frînge, principiile se diferenţiază şi se prăbuşesc în planul material. Timpul şi spaţiul devin realităţi pentru părţile întregului, începe viaţa materială. Cele două principii însă rămîn esenţa spirituală şi în transformările pe care le îndură ca animatori materiali. Spiritul pur palpită în ele ca un ideal spre care rîvnesc necontenit, întoarcerea în planul spiritual totuşi e imposibilă pîna ce nu vor redobîndi, prin unire, echilibrul pierdut. Rîvna lor spre idealul spiritual se concretizează astfel în penibila încercare de a se regăsi şi de a se reuni.

În planul material, cele doua principii reprezintă infinitele forme ale pozitivului şi negativului, care, pe treptele mai de sus ale scării vieţii, se numesc masculin şi femenin. Cînd principiul îşi recunoaşte originea, apare sufletul şi omul! Iată acuma un atom spiritual pierzîndu-şi echilibrul. Cele două principii se diferenţiază îndată în două suflete, bărbat şi femeie, sortite de-acum vieţii materiale. Urmează căi diferite spre aceeaşi ţintă. Trebuie să treacă prin toate planurile existenţei pămînteşti, purtînd pretutindeni dorul lor de unire şi permanentă nostalgie după lumea spirituală; în clipa cînd sufletul gol se întrupează, începe viaţa omului. Pentru suflet e încercarea supremă, încătuşat complet în coaja materială, trebuie să-şi recucerească anevoie cunoştinţa de sine, să urmeze supus legile vieţii materiale. Mereu trează stăruie doar trebuinţa de-a găsi perechea lui de echilibru. Bărbatul şi femeia se caută în vălmăşagul imens al vieţii omeneşti. Un bărbat din milioanele de bărbaţi doreşte pe o singură femeie din milioanele de femei. Unul singur şi una singură! Adam şi Eva! Căutarea reciprocă, inconştientă şi irezistibilă, e însuşi rostul vieţii omului. Pentru a înlesni căutarea aceasta se fac, se refac şi se desfac toate legile şi convenţiile morale şi sociale, tot ceea ce se numeşte emfatic progresul omenirii. Instinctul iubirii e reminiscenţa originii divine. Prin iubire numai se poate uni sufletul bărbatului cu sufletul femeii pentru a redeveni parte din lumea spirituală. Iubirea aceasta e rodul divin al sufletului omenesc. Dumnezeu sub chipul iubirii trăieşte în om.

Iubire şi Dumnezeu, conştient sau inconştient, trebuie să alcătuiască suprema preocupare a sufletului omenesc. Fără de ele, omul nici n-ar putea exista!

O viaţă omenească nu ajunge însă pentru a prilejui întîlnirea bărbatului cu femeia. Spaţiul şi timpul sunt piedici de care sufletul strîns în obezile materiale numai treptat le poate învinge. Apoi chiar cînd le-a învins, intervin obstacolele convenţiilor sociale care, de multe ori, sunt mai puternice decît puterile oricărui om. Avîntul sufletului se sfarmă în clipa prăbuşirii trupeşti. Moartea materială descătuşează sufletul fără a-i înlesni posibilitatea de unire cu sufletul pereche. Unirea lor numai în viaţa materială poate fi mîntuitoare. Aşa sufletul slobozit după întîia incarnare va pluti în alte planuri ale lumii ca o sărmană conştiinţă pură, aşteptînd prilejul unei noi întrupări omeneşti. A doua viaţă pe pămînt începe, şi moartea o curmă iar, şi sufletul tot nu şi-a dobîndit perechea adevărată. Apoi urmează a treia viaţă, secerată de a treia moarte. Apoi alta şi iar alta. Poate că, în timpul unei reîncarnări, celălalt suflet a rămas în vreo sferă îndepărtată; atunci omul simte cumplit zădărnicia vieţii pămînteşti şi a tuturor zbuciumărilor sale, încercînd să se apropie de Dumnezeu prin singurătate şi meditaţie.

Cîte vieţi terestre alcătuiesc o viaţă adevărată?... Şapte!... De ce tocmai şapte? O, Doamne, Doamne, de ce şapte? Dar pentru că şapte e numărul sfînt! A fost sfînt totdeauna, în toate sufletele!

Fiecare moarte materială pecetluieşte regretul zădărniciei. În ochii muribundului, în lumina ultimei clipe, tremură durerea neputincioasă a sufletului. A trăit în zadar.

A şaptea viaţă aduce de-abia fericirea unirii cu celalalt suflet. De aceea, a şaptea moarte cuprinde revelaţia. Fiindcă moartea a şaptea înseamnă sfîrşitul existenţei materiale şi începutul întoarcerii în lumea spirituală, sufletul retrăieşte într-o străfulgerare toate vieţile anterioare pentru a se putea bucura mai deplin de strălucirea vieţii noi, eterne, ce-l aşteaptă. De-acuma nu va mai rătăci în sferele lumii materiale, ci, transformat în principiu pur, echilibrat iarăşi în atom spiritual cu celălalt suflet, redevenit de asemenea principiu, îşi va relua existenţa divină în planul spiritual.

Şi iată cercul închis! Spiritul regenerat prin materie, materia animată prin spirit! Unitatea desăvîrşită prin dualitate. Aleman se oprise de mult în faţa lui Toma, care asculta cu ochii în pămînt. Glasul bătrînului avea inflexiuni ciudate. Cînd tăcu Aleman, Toma tresări, parcă tăcerea l-ar fi deşteptat dintr-un vis. Ridică fruntea. Aleman îşi mîngîia barbişonul cu amîndouă mîinile pe rînd, zîmbea plin de încredere.

― Pe d-ta te mulţumeşte aievea sistemul? întrebă Novac cu o sfială neobişnuită.

― Care sistem? se minună Aleman. Nu, nu! Nici un sistem! Sistem înseamnă o compoziţie savantă, pe cînd eu ţi-am povestit doar o evoluţie sufletească!

― Dar evoluţia d-tale, trebuie să recunoşti, e o simpla combinaţie metafizică, domnule Aleman! zise Toma iar, puţin ironic. Pe de o parte dispreţuieşti filosofia ca pe o creaţie hibridă a minţii, de altă parte însă clădeşti pe o revelaţie îndoielnică un adevărat labirint arbitrar.

Bătrînul se posomorî şi întrerupse cu o ameninţare:

― Ai să te convingi totuşi odată că vorbele sufletului merită mai multă încredere!

― Încrederea nu vine decît prin verificarea directă!

― Verificarea directă e rezervată pentru clipa supremă! reluă Aleman mai patetic. Atunci ai să-ţi aduci aminte! Eu sunt mai înţelept ca d-ta; am priceput din moartea altora şi am învăţat. Cei mulţi nu se cuminţesc decît prin moartea lor.

― În orice caz, verificarea în clipa supremă e cam tardivă, aşa că...

― Bine... bine... bine ― repetă bătrînul, mohorît, drept încheiere. Nu mai stăruim!... Bine... bine... bine...

Totuşi se împrieteniră. Se întîlneau des. Vorbeau mereu despre aceleaşi lucruri. Aleman găsea veşnic amănunte noi care credea că lămuresc mai bine ceea ce nu se poate pătrunde dintr-o singură ochire. Pe Toma însă îl interesa mai mult omul decît construcţiile lui. Uneori, gîndindu-se la el, se tulbura şi-i bătea inima, roasă parcă de o teamă. Atunci îndoiala îi şoptea: „Dar dacă?"... O alunga îndată. Se ruşina că el, profesor de filosofie, poate fi zdruncinat de închipuirile unui bătrîn exaltat...

NOTĂ: Spiritul se reîncarnează de sute de ori, nu doar de şapte ori. Totuşi, am redat acest fragment pentru frumuseţea şi înălţimea scriiturii acestui maestru al literaturii române, la nivelul de cunoaştere metafizică al epocii, mai limitat decât al nostru, cei de astăzi. (R.P.)


11.05.2019

Cum să-ţi linişteşti zbuciumul minţii

legătura dintre meditaţie şi starea de spirit

de Osho

Există metode similare de paralizie a minţii. Poţi să posteşti. Mintea spune că trupului i-e foame, dar tu nu-l alimentezi, nu asculţi de minte. La un moment dat, mintea se plictiseşte. Corpul continuă să simtă foamea, dar mintea nu raportează nimic. Ce rost ar avea? Nu e nimeni să asculte, nu e nimeni să răspundă. Apoi are loc o anumită paralizie a minţii. Mulţi oameni care ţin posturi lungi cred că au atins starea de meditaţie. Nu e meditaţie, e doar un nivel scăzut de energie, paralizie, insensibilitate. Se mişcă asemenea unor cadavre. Nu sunt vii. Nu uita că meditaţia îţi va aduce şi mai multă inteligenţă, o inteligenţă infinită, o inteligenţă care radiază. Meditaţia te va face mai plin de viaţă şi mai sensibil; îţi va îmbogăţi viaţa.

De exemplu, asceţii: viaţa lor a devenit ca şi cum n-ar fi viaţă. Aceşti oameni nu meditează. Poate că sunt masochişti, torturându-se singuri şi plăcându-le această tortură... mintea e foarte vicleană, face lucruri şi le raţionalizează. În mod obişnuit, eşti violent faţă de ceilalţi, dar mintea e foarte vicleană - poate învăţa non-violenţa, poate predica non-violenţa. Apoi violenţa e îndreptată către sine. Iar violenţa pe care o ai faţă de propria persoană e respectată de oameni, pentru că trăiesc cu ideea că a fi ascet înseamnă a fi cucernic. Ăsta e pur nonsens.

Dumnezeu nu e ascet, altfel n-ar exista flori, n-ar exista pomi înverziţi, ci doar deşert. Dumnezeu nu e ascet, altfel n-ar exista cântec, nici dans - doar cimitire şi iar cimitire. Dumnezeu nu e ascet; lui Dumnezeu îi place viaţa. Dumnezeu e mai epicurian decât îţi închipui. Când te gândeşti la Dumnezeu, fă-o în termenii lui Epicur. Dumnezeu e o căutare constantă a unei fericiri, a unei bucurii, a unei beatitudini cât mai mari. Nu uita asta!

Dar mintea e foarte vicleană. Ea poate raţionaliza paralizia ca meditaţie; poate raţionaliza plictiseala ca transcendenţă; poate raţionaliza mortăciunea ca renunţare. Ai grijă! Nu uita niciodată că dacă te deplasezi în direcţia potrivită, vei continua să înfloreşti. Vei răspândi tot mai mult parfum şi vei fi creativ. Şi vei fi sensibil la viaţă, la iubire şi la orice îţi pune la dispoziţie existenţa.

Să ai în minte un ochi pătrunzător - vezi care sunt motivaţiile acesteia. Când faci ceva, caută imediat motivaţia, pentru că, dacă îţi scapă motivaţia, mintea se apucă şi te prosteşte, spunându-ţi că alta era motivaţia. De exemplu: vii acasă nervos şi îţi iei copilul la bătaie. Mintea va spune: "E doar pentru binele lui, ca să fie cuminte". Asta e o raţionalizare. Caută mai adânc... Erai nervos şi voiai pe cineva pe care să te răzbuni. Nu poţi să fii nervos pe şeful tău de la birou, el e prea puternic pentru asta. Şi e riscant şi periculos din punct de vedere financiar. Nu, aveai nevoie de cineva neajutorat. Copilul e perfect neajutorat, el depinde de tine; nu poate să reacţioneze, nu poate să facă nimic, nu-ţi poate plăti cu aceeaşi monedă. Nu poţi găsi o victimă mai bună. Ia, vezi. Eşti nervos pe copil? Dacă da, atunci mintea te prosteşte.

Mintea te prosteşte 24 de ore din 24, iar tu cooperezi la asta. Şi, în cele din urmă, te trezeşti nefericit... (pag. 43-44)

 

Mintea are logoree

Mintea nu e decât un computer bio. La naştere, copilul nu are minte; în el nu are loc niciun fel de monolog. Durează undeva între trei şi patru ani pentru ca acest mecanism să înceapă să funcţioneze. Vei vedea că fetele încep să vorbească mai repede decât băieţii; ele sunt mai logoreice, au un computer bio mai bun!

Acesta are nevoie de informaţie; de aceea, dacă încerci să-ţi aminteşti viaţa ta de la coadă la cap, te vei bloca undeva la vârsta de patru ani dacă eşti bărbat sau la vârsta de trei ani dacă eşti femeie. Mai departe de asta e blank. Erai prezent; probabil că s-au întâmplat o grămadă de lucruri, au avut loc tot felul de întâmplări, dar se pare că nu s-a întipărit nimic în memoria ta, aşa că nu-ţi poţi aminti. Dar după vârsta de trei sau patru ani îţi aminteşti foarte clar.

Mintea îşi adună datele de la părinţi, de la şcoală, de la alţi copii, vecini, rude, societate, biserică... sursele sunt peste tot. Probabil că ai văzut copii mici care, atunci când încep să vorbească, repetă acelaşi cuvânt de mai multe ori. Ce bucurie! - un nou mecanism a început să funcţioneze în ei.

Când sunt în stare să alcătuiască propoziţii, o fac atât de bucuroşi, iar şi iar. Când ajung să poată pune întrebări, atunci te întreabă despre orice. Nu uita că pe ei nu-i interesează răspunsurile. Uită-te la un copil când pune o întrebare; nu-l interesează răspunsul tău, aşa că te rog să nu-i dai unul din Encyclopedia Britannica. Pe copil nu-l interesează răspunsul tău; el se bucură, pur şi simplu, de faptul că poate să pună întrebări. În el a luat fiinţă o nouă aptitudine.

Şi uite aşa, continuă să adune; apoi va începe să citească... şi mai multe cuvinte. Iar în societatea noastră, tăcerea nu se plăteşte; cuvintele se plătesc şi, cu cât eşti mai articulat, cu atât vei fi mai bine plătit. Cine sunt liderii tăi? Cine sunt politicienii tăi? Cine sunt profesorii tăi? Cine sunt preoţii, teologii, filosofii tăi? Reduşi la un singur lucru, sunt foarte bine articulaţi. Ei ştiu să se folosească de cuvinte cu sens, cu semnificaţie, coerent, pentru a-i putea impresiona pe oameni.

Rareori se observă că întreaga noastră societate e dominată de persoane articulate verbal. Se poate ca acestea să nu ştie nimic; se poate să nu fie înţelepte; se poate chiar să nu fie nici inteligente. Dar un lucru e sigur: ştiu cum să se joace cu cuvintele. E un joc, iar ei l-au învăţat bine. Le aduce recunoaştere, bani, putere - orice - aşa că toată lumea încearcă, iar mintea se umple cu multe cuvinte, cu multe gânduri.

Orice calculator poate fi pornit şi oprit - însă mintea nu o poţi opri. Nu are întrerupător. Nicăieri nu e menţionat, nu e nicio referinţă care să spună că, atunci când Dumnezeu a făcut lumea, când a făcut omul, a făcut şi un întrerupător pentru minte, ca să o poţi porni şi opri. Nu există întrerupător, aşa că ea e activată de la naştere până la moarte. (pag. 83-84)

 

Când eşti în funcţie, eşti pe prima pagină a fiecărui ziar. Nu tu eşti important - funcţia e importantă.

Astfel, cei care sunt săraci pe dinăuntru sunt mereu în căutarea unei funcţii, în căutarea voturilor, a părerilor celorlalţi. Doar aşa ajung să aibă un suflet - un fals suflet, desigur.

Psihologii au ajuns la miezul problemei. Ei afirmă că oamenii care încearcă să ajungă superiori suferă de un complex de inferioritate, iar cei care sunt cu adevărat superiori - nu-şi bat capul. Sunt superiori într-atât, încât nici măcar nu-şi dau seama că sunt superiori. Numai cineva inferior se poate gândi că e superior - şi e un subiect foarte sensibil pentru el. Dacă-i dai fie şi numai un indiciu că "nu eşti chiar atât de grozav pe cât te crezi", se va enerva. Doar un om superior poate să rămână în urmă ca ultimul om. Toţi inferiorii se grăbesc să iasă în faţă, căci dacă rămân în urmă, sunt nişte nimeni. Trebuie să stea în faţă. Trebuie să fie importanţi. Trebuie să aibă mulţi bani. Trebuie să umble într-o maşină mare. Trebuie să fie aşa şi pe dincolo. Oamenii inferiori încearcă mereu să-şi dovedească superioritatea prin posesiunile lor.

Dă-mi voie să rezum: cei care nu au o fiinţă proprie încearcă să obţină una prin deţinerea de bunuri - funcţii, nume, faimă.

Uneori se întâmplă şi aşa: un american a ucis şapte oameni. Nu cunoştea pe niciunul dintre ei. La tribunal a fost întrebat de ce. El a spus:

- Nu aveam cum să devin faimos, aşa că m-am gândit să devin măcar cunoscut. Trebuia să fiu cineva. Mă bucur că poza mea e pe prima pagină ca ucigaş. Acum puteţi să faceţi cu mine ce vreţi. Simt acum că sunt cineva. Tribunalul se preocupa de mine, guvernul se preocupă de mine, oamenii se preocupă de mine, iar ziarele vorbesc despre mine - îmi imaginez cum vorbesc oamenii despre mine în fiecare hotel, restaurant, peste tot. Am devenit şi eu faimos, măcar pentru o zi.

Toţi oamenii politici sunt criminali. Nu-ţi dai seama, pentru că în adâncul tău şi tu eşti om politic. Toţi oamenii politici sunt criminali, pentru că nu le pasă de tine. Le pasă de ce simt ei: că trebuie să fie cineva. Crima dacă le dă acest sentiment, atunci, foarte bine. Violenţa dacă le dă acest sentiment, atunci, foarte bine.

Am citit o carte despre Lenin. Cineva l-a invitat să asculte simfoniile lui Beethoven. El a refuzat şi a făcut-o foarte emfatic. De fapt, a devenit chiar agresiv în refuzul său. Celui care-l invitase nu-i venea să creadă - de ce era aşa de mânios?

Îl întrebă: - Dar de ce? Simfoniile lui Beethoven sunt printre cele mai frumoase creaţii ale lumii.

Lenin răspunse: - Poate, dar toată muzica bună e împotriva revoluţiei, pentru că îţi oferă o mulţumire atât de profundă, te linişteşte. Eu sunt împotriva oricărei muzici. Dacă muzica bună se răspândeşte în lume, revoluţiile vor dispărea.

Această logică spune ceva! Lenin spune ceva valabil pentru toţi politicienii. Acestora nu le va plăcea muzica bună a lumii, acestora nu le va plăcea marea poezie a lumii, acestora nu le vor plăcea mari maeştri ai meditaţiei din lume, acestora nu le vor plăcea oamenii în extaz, în euforie, nu - căci atunci ce se va întâmpla cu revoluţiile? Ce se va întâmpla cu războaiele? Ce se va întâmpla cu toate felurile de prostii care se petrec în lume? (pag. 119-120)

 

Se poate să fii absorbit în ceva cu intensitate - de exemplu, în efectuarea tehnicilor dv. de meditaţie dinamică - şi în acelaşi timp să rămâi în afară, ca martor?

Tu crezi că un martor e ceva în afară, separat. Nu este. Intensitatea ta, integritatea ta este acel martor. Aşa că, atunci când eşti martor şi faci ceva, nu eşti doi - cel care face e cel care observă.

Să spunem, de exemplu, că dansezi. Dansezi - dansatorul şi observatorul nu sunt doi, nu există separaţie. Separaţia e doar în limbaj. Dansatorul e observatorul. Iar dacă dansatorul nu este şi observatorul, atunci nu eşti total implicat în dans, căci observatorul are nevoie de nişte energie şi vei fi nevoit să te împarţi. O parte va rămâne martor, iar restul se va implica în dans. Nu poate fi total, va fi împărţit. Şi nu acesta e scopul, căci asta e de fapt starea unui schizofrenic - împărţit, disociat. E patologic. Dacă eşti doi, eşti bolnav.

Trebuie să rămâi unul. Trebuie să te implici total în dans, iar totalitatea ta va deveni martoră. Nu va fi ceva separat, integritatea ta e conştientă. Aşa stau lucrurile.

Aşa că nu încerca să devii separat în două. Când dansezi, să devii dansul. Rămâi vigilent: nu adormi, nu fi inconştient. Nu eşti sub influenţa vreunul drog, eşti treaz, pe deplin treaz. Dar această vigilenţă nu e ceva ce stă la distanţă; este totalitatea ta, întreaga ta fiinţă.

Doar în limbaj apari ca doi, dansatorul şi martorul, dar în sinea ta eşti unul. Dansatorul e întru totul treaz. Şi atunci vei fi cuprins doar de pace, echilibru, linişte. Dacă eşti separat, va fi tensiune, iar acea tensiune nu-ţi va da voie sa fii întru totul aici şi acum, să te uneşti cu existenţa.

Aşa că, reţine: nu încerca să te împărţi în două. Fii dansator şi fii conştient. Aşa stau lucrurile. Îţi spun asta din experienţa mea. Îţi spun asta din experienţa multora care au lucrat cu mine. Aşa va fi şi cu tine. Aşa cum a fost şi cu mulţi alţii înaintea ta. Însă reţine asta: nu te disocia. Rămâi unul şi, totuşi, conştient.

Se pare că înainte reuşeam să meditez - aşa cred. De undeva venea o stare frumoasă, liniştitoare, transparentă; am presupus că era meditaţie. Acum nu mai vine decât o minte care goneşte. Ce s-a întâmplat?

Întotdeauna aproape se întâmplă aşa. Zilele în care simţeai că intri într-un fel de meditaţie erau zilele în care nu o căutai - apărea singură. Acum încerci să o faci să apară, iar asta face toată diferenţa. Toate lucrurile cu adevărat valoroase în viaţă apar de la sine; nu le poţi face să apară, nu le poţi produce tu. Poate să fie meditaţie, poate să fie iubire, poate să fie beatitudine, poate să fie linişte... Orice e dincolo de mintea ta, e dincolo de capacitatea ta de a produce; poţi produce doar acele lucruri care intră pe teritoriul minţii. (pag. 178-179)

 

Calea spre eliberare

de Osho

Nu există doar cinci corpuri, există multe corpuri, pentru că între două corpuri există un al treilea care le uneşte şi aşa mai departe. Sunteţi ca nişte cepe, straturi peste straturi, dar acestea cinci sunt suficiente. Acestea sunt corpurile principale, cele importante. Nu vă faceţi prea multe griji în privinţa asta - pentru că budiştii spun că există şapte corpuri şi jainiştii spun că există nouă corpuri. Nu este nimic greşit nicăieri şi nu există nicio contradicţie, pentru că acestea sunt doar hărţi. Dacă studiaţi harta întregii lumi, atunci până şi oraşele mari dispar, până şi râurile mari dispar. Dacă studiaţi harta unei naţiuni, atunci apar multe lucruri noi care nu erau pe harta lumii. Şi dacă studiaţi harta unei provincii, atunci apar multe alte lucruri.

Jainiştii spun nouă. Buddha spune şapte. Patanjali spune cinci. Există şcoli care spun doar trei. Şi toţi spun adevărul, pentru că nu dezbat nimic, doar vă oferă câteva instrumente cu care să lucraţi.

Şi eu cred că, dacă e vorba de cinci, e aproape perfect, pentru că mai multe corpuri sunt prea multe, mai puţine corpuri sunt prea puţine. Cinci pare să fie un număr aproape perfect şi Patanjali gândeşte foarte echilibrat. (pag. 14-15)
   

Dacă trăiţi clipă de clipă toate provocările oferite de viaţă şi dacă folosiţi toate oportunităţile pe care vi le aduce viaţa şi dacă îndrăzniţi să vă avântaţi în necunoscut - acea viaţă vă cheamă şi vă invită -, atunci bătrâneţea este o maturitate. Altfel, bătrâneţea este o boală.

Din nefericire, mulţi oameni doar îmbătrânesc, ajung bătrâni fără să se maturizeze în mod corespunzător. Atunci bătrâneţea este o povară. Aţi îmbătrânit fizic, dar conştiinţa voastră a rămas imatură. Aţi îmbătrânit fizic, dar nu v-aţi maturizat în viaţa interioară. Lumina interioară lipseşte şi moartea se apropie în fiecare zi; normal că veţi tremura şi că vă va fi teamă şi veţi simţi o mare angoasă.

Cei care au trăit corect, ei acceptă bătrâneţea cu o mare deschidere, pentru că bătrâneţea spune doar că acum încep să înflorească, ajung la împlinire, acum vor putea să împărtăşească tot ceea ce au reuşit.

În mod normal, bătrâneţea este urâtă, pentru că este, pur şi simplu, o boală. Organismul vostru nu s-a maturizat, a devenit doar din ce în ce mai bolnav, mai slăbit, mai impotent. Altfel, bătrâneţea este cea mai frumoasă perioadă a vieţii. Toată prostia copilăriei a dispărut, toată febra şi pasiunea tinereţii au dispărut... apare o seninătate, o tăcere, o meditaţie, un samadhi.

Bătrâneţea este foarte frumoasă şi aşa şi trebuie să fie, pentru că întreaga viaţă merge spre ea. Ar trebui să fie vârful.

Cum poate vârful să fie la început? Cum poate vârful să fie la mijloc? Dar dacă voi credeţi că, de fapt, copilăria este vârful vostru, aşa cum cred mulţi, atunci normal că întreaga viaţă va fi o suferinţă, pentru că deja v-aţi atins vârful - acum totul va fi un declin, o coborâre. Dacă voi credeţi că tinereţea este vârful, aşa cum cred mulţi oameni, atunci normal că după treizeci şi cinci de ani deveniţi trişti, deprimaţi, pentru că în fiecare zi veţi pierde, şi veţi pierde, şi veţi pierde, şi nu veţi câştiga nimic. Energia se va pierde, veţi deveni mai slabi, bolile vă vor pătrunde şi moartea va începe să vă bată la uşă. Căminul va dispărea şi va apărea spitalul. Cum puteţi fi fericiţi? Nu, dar în Orient nu am crezut niciodată că tinereţea sau copilăria sunt vârful. Vârful aşteaptă să vină finalul.

Şi dacă viaţa curge cum trebuie, atunci pas cu pas ajungeţi pe vârfuri din ce în ce mai înalte. Moartea este ultimul vârf atins de viaţă, crescendoul.

Dar de ce ne ratăm viaţa? De ce îmbătrânim si nu ne maturizăm? Undeva, ceva n-a mers cum trebuie, undeva, aţi pornit într-o direcţie greşită - undeva, aţi fost de acord să mergeţi în direcţia greşită. Acel acord trebuie să dispară; acel contract trebuie ars. Asta numesc eu sannyas: o înţelegere a faptului că, până acum, aţi trăit într-un mod greşit; aţi făcut compromisuri, nu aţi trăit cu adevărat.

Când eraţi copii mici, aţi făcut compromisuri. V-aţi vândut fiinţa. Pe nimic - ceea ce aţi obţinut este, pur şi simplu, nimic, sunt doar gunoaie. Pentru nişte lucruri mărunte, v-aţi pierdut sufletul. Aţi fost de acord să fiţi altcineva decât voi înşivă; acolo v-aţi ratat calea. Mama a vrut ca voi să deveniţi cineva, tatăl a vrut ca voi să deveniţi cineva, societatea a vrut ca voi să deveniţi cineva; şi voi aţi fost de acord. Şi pas cu pas, aţi decis să nu fiţi voi înşivă. De atunci încoace, aţi tot pretins că sunteţi altcineva.

Nu vă puteţi maturiza, pentru că acel altcineva nu se poate maturiza. Este fals. Dacă eu port o mască, masca nu se poate maturiza. Este moartă. Faţa mea se poate maturiza, dar nu masca mea. Şi masca voastră doar îmbătrâneşte. În spatele măştii, ascunşi, nu creşteţi. Puteţi creşte doar dacă vă acceptaţi; doar dacă sunteţi voi înşivă şi nimeni altcineva. (pag. 93-94)

 

Tot ceea ce este frumos, profund şi măreţ trebuie trăit.

Încrederea este unul dintre cele mai măreţe lucruri din viaţă. Este mai mare decât iubirea, pentru că iubirea ştie de ură. Încrederea nu ştie nimic despre ură. Iubirea este încă o dualitate. Partea cu ura rămâne ascunsă; nu a renunţat la ea. Voi puteţi să urâţi persoana iubită într-o secundă. Poate să se întâmple orice lucru din cauza căruia partea cu ura să se ridice şi partea cu iubirea să coboare. În iubire se află doar jumătatea căreia îi spuneţi iubire; exact sub suprafaţă, ura aşteaptă să sară deasupra şi să vă posede. Şi vă posedă. Iubiţii continuă să se certe: un conflict continuu. Cineva a scris o carte despre iubire. Titlul este frumos: Duşmanul intim. Iubiţii sunt şi duşmani.

Dar încrederea este superioară iubirii; este non-duală. Nu cunoaşte ura. Nu cunoaşte polaritatea, opusul. Este pur şi simplu una. Este cea mai pură iubire - iubirea purificată de ură, iubirea care a renunţat complet la latura de ură, iubirea care nu se poate transforma într-o experienţă amară, dureroasă; iubirea care a devenit aproape nepământească, spirituală.

Deci, doar cei care iubesc pot avea încredere. Dacă vreţi să evitaţi iubirea şi să aveţi încredere, încrederea voastră va avea un statut foarte scăzut, pentru că va continua să aibă latura de ură. Trebuie să vă duceţi energia întâi prin iubire ca să puteţi deveni conştienţi de dualitatea iubirii şi a urii. Atunci apare frustrarea care vine din zona urii, apoi înţelegerea prin experienţă, apoi renunţaţi la latura urii. Atunci supravieţuieşte iubirea pură, chiar esenţa. Nici măcar floarea nu există acolo, doar parfumul; atunci vă ridicaţi în încredere.

Bineînţeles că acestea nu au nimic de-a face cu înţelegerea raţională. De fapt, cu cât dispare mai mult înţelegerea raţională, cu atât mai mult creşte încrederea. Într-un anumit sens, încrederea este oarbă; într-un fel, încrederea este singura claritate a viziunii care există. Dacă vă gândiţi prin raţiune, încrederea va părea oarbă. Raţionaliştii vor spune întotdeauna că încrederea este oarbă. Dacă voi priviţi prin experienţa încrederii, veţi râde; veţi spune: "Am ochi pentru prima oară." Atunci încrederea este singura claritate care există. Viziunea este atât de clară, fără niciun nor de furie şi de ură, atât de transparentă. (pag. 159-160)

 

Deci care este diferenţa dintre un bărbat şi o femeie? Diferenţa este doar... acolo sunt două monede, ambele sunt exact la fel, dar o monedă este cu capul în sus, cealaltă este cu banul în sus: ambele sunt exact la fel. Diferenţa este unde se pune accentul. Diferenţa nu este de calitate, diferenţa nu este de energie, diferenţa este doar de accent. Un bărbat este conştient bărbat, inconştient femeie; o femeie este în mod conştient femeie, în mod inconştient bărbat.

După ce ştiţi cum să jucaţi jocul cu femeia exterioară - şi asta insist eu, că trebuie să învăţaţi întâi jocul exterior - puteţi să începeţi să jucaţi jocul cu femeia interioară subtilă sau cu bărbatul interior subtil. Întâi trebuie să seduceţi bărbatul sau femeia din exterior şi să jucaţi jocul acolo, pentru că este foarte grosier - poate fi învăţat uşor. Este doar o pregătire pentru un joc mai mare. Apoi pătrundeţi în interior. Atunci începeţi să-l căutaţi pe celălalt, care se ascunde undeva în fiinţa voastră, îl găsiţi şi atunci are loc un orgasm profund în voi.

Acel orgasm devine din ce în ce mai înalt, din ce în ce mai mare. Şi orgasmul suprem are loc în sahasrara, în coroană, în ultimul centru al fiinţei voastre - unde conştienţa ultimă se întâlneşte cu natura ultimă, unde două supreme se întâlnesc si se amestecă una cu cealaltă, unde conştiinţa se întâlneşte cu materia, purusha se întâlneşte cu prakriti, unde vizibilul se întâlneşte cu invizibilul si are loc extazul ultim.

Acesta este un joc. Trebuie să continuaţi să-l jucaţi, pe cât de frumos posibil. Şi trebuie să învăţaţi arta lui.

Aşa că, dacă reprimaţi, trebuie să reprimaţi în continuu. Dacă reprimaţi, trebuie să fiţi constant în alertă şi nu vă puteţi relaxa. Relaxarea este posibilă doar când nu aveţi niciun duşman interior; doar atunci vă puteţi relaxa. Cum vă puteţi relaxa altfel? Relaxarea este o stare mentală fără reprimări, fără nicio urmă de reprimare.

Un copil mic se relaxează. Cu cât îmbătrâniţi mai mult, cu atât mai dificil devine cum să vă daţi drumul... Copilul mic se relaxează atât de profund. Uitaţi-vă doar. Un copil mic poate să adoarmă când mănâncă, fix pe masa din bucătărie. El poate adormi în timp ce se joacă cu jucăriile lui. Poate adormi oriunde. Şi adulţilor le este din ce în ce mai greu - cum să doarmă, cum să se relaxeze, cum să iubească, cum să se unească. Atât de multe reprimări. Şi voi toţi duceţi povara; sunteţi foarte împovăraţi.

Şi această povară este şi foarte complexă; nu este simplă. Dacă reprimaţi sexul - încercaţi să înţelegeţi - va trebui să reprimaţi multe alte lucruri împreună cu el, pentru că totul este interconectat. În interior, lucrurile sunt foarte complicate. Dacă reprimaţi sexul, va trebui să reprimaţi şi respiraţia. Nu puteţi respira bine, profund, pentru că respiraţia profundă vă masează centrul interior al sexului. Dacă respiraţi cu adevărat bine, vă veţi simţi sexuali. Va trebui să vă reprimaţi respiraţia; nu puteţi respira profund. Dacă reprimaţi sexul, va trebui să reprimaţi multe lucruri din mâncarea voastră, pentru că sunt câteva mâncăruri care vă oferă mai multă energie sexuală decât altele. Atunci va trebui să vă schimbaţi mâncărurile. Dacă reprimaţi sexul, nu puteţi dormi bine, pentru că dacă dormiţi bine şi vă relaxaţi perfect, veţi avea vise sexuale. Puteţi să ejaculaţi în somn. Teama va fi acolo. Nu veţi putea dormi bine. Acum întreaga voastră viaţă va deveni un lucru încâlcit, o complexitate, un nod.

Puteţi reprima sexul, dar va trebui să deveniţi foarte, foarte tensionaţi, aproape înnebunitor de tensionaţi. (pag. 285-286)

 

Libertatea - curajul de a fi tu însuţi

de Osho

Rebeliune, nu revoluţie

Omul nu a ajuns la punctul în care guvernul să poată fi dizolvat. Anarhişti precum Kropotkin au luptat împotriva guvernului, a legii. El a vrut să le dizolve. Şi eu sunt un anarhist, dar în opoziţie totală cu Kropotkin.

Vreau să înalţ conştiinţa omului la punctul în care guvernul devine inutil, tribunalele rămân goale, nimeni nu este omorât, nimeni nu este violat, nimeni nu este torturat sau hărţuit. Vezi diferenţa? Kropotkin voia să dizolve guvernul. Eu vreau să înalţ conştiinţa omului până la punctul în care guvernul devine, din propria-i dorinţă, inutil; la punctul în care tribunalele încep să se închidă, poliţia începe să dispară, deoarece nu este treabă pentru ea, judecătorilor li se cere să îşi găsească altă slujbă. Eu sunt un anarhist de cu totul altă dimensiune. Mai întâi, oamenii trebuie să fie pregătiţi, şi guvernul va dispărea de unul singur. Nu sunt în favoarea distrugerii guvernului; el răspunde unei anumite nevoi. Omul este aşa de barbar, aşa de urât, încât, dacă nu este împiedicat cu forţa, toată societatea va deveni haos.

Nu sunt în favoarea haosului. Vreau ca societatea umană să devină un întreg armonios, o comună vastă peste tot în lume: oameni care meditează, oameni fără vină, oameni de o mare seninătate, linişte; oameni fericiţi, dansând, cântând; oameni ce nu au nicio dorinţă să se întreacă cu nimeni; oameni ce au renunţat la ideea că sunt speciali şi trebuie să o demonstreze devenind preşedintele Americii; oameni ce nu mai suferă de niciun complex de inferioritate, deci nimeni nu vrea să fie superior, nimeni nu se laudă cu măreţia lui. (pag. 113-114)

 

Întreaga lume poate fi plină de lumină, dar în adâncul fiinţei tale, trăieşti în întuneric. La ce îţi foloseşte lumea plină de lumină dacă tu nu ai în tine nici măcar o flăcăruie, încercând, uşor-uşor, să înţelegi că orice ţi-a fost adăugat după naştere nu este adevărata ta realitate?!

Şi, pe măsură ce fragmentele din ego dispar, începi să devii conştient de un cer enorm, la fel de întins precum cerul de afară... deoarece Firea este mereu în echilibru. Exteriorul şi interiorul sunt în armonie şi în echilibru. Sinele tău nu este acela care îţi este întemniţat de trup; adevăratul tău suflet este acela care nu va arde, chiar dacă trupul îţi este ars.

Krishna are dreptate când spune: "Nicio armă nu mă poate măcar atinge şi nici focul nu mă poate mistui". Nu vorbeşte despre corp, despre creier, despre ego - toate acestea vor fi distruse -, dar există ceva în tine care este indestructibil, nemuritor, veşnic. A fost cu tine dinainte de naşterea ta şi va fi cu tine după naşterea ta, deoarece eşti tu, esenţa fiinţei tale.

A şti înseamnă a fi liber, liber de toate închisorile: ale trupului, ale minţii, cele care există în afara ta.

Pur şi simplu, trăieşte-ţi viaţa ca pe o enormă bucurie şi sărbătoare, ca pe un dar al Firii. Dansează cu copacii în soare, în ploaie, în vânt. Nici copacii nu au vreo scriptură, nici animalele nu au vreo scriptură; nici stelele nu au vreo scriptură, şi nu au nici sfinţi. Cu excepţia omului, nimeni nu este obsedat de morţi. Această obsesie o consider una dintre cele mai mari greşeli comise de-a lungul mileniilor. A sosit momentul să se termine complet cu ea.

Pentru fiecare nouă generaţie, lasă spaţiul deschis ca să caute, să afle adevărul, căci aflarea adevărului este cu mult mai puţin fericită decât căutarea lui. Pelerinajul este adevărat, nu mersul la templu. Ajută-ţi copiii să fie mândri, nu supuşi, nu sclavi. Ajută-i să fie liberi. Învaţă-i că nu există valoare mai înaltă decât libertatea de a trăi şi libertatea de exprimare. Fă-i capabili... în caz de nevoie, este mai bine să moară decât să accepte orice fel de sclavie.

Dar nu asta se face. Şi dacă nu se face, nu poţi salva lumea de un Adolf Hitler, de un Iosif Stalin, de un Mao Zedong, de un Ronald Reagan - nu poţi salva omenirea de tirani, de dictatori. De fapt, în adâncul fiinţei tale, ţi-i doreşti. În adâncul fiinţei tale, vrei să îţi dicteze cineva termenii şi stilul în care să trăieşti. Te temi atât de mult să comiţi greşeli... pentru că, dacă eşti liber, fireşte că vei comite multe greşeli. Dar ţine minte, aşa e viaţa.

De multe ori vei cădea. Nu e niciun rău în asta. Ridică-te iar şi învaţă să nu cazi. Fii mai vigilent. Vei comite greşeli, dar nu repeta aceeaşi greşeală.

Astfel devine omul înţelept. Astfel devine omul individ, mândru precum cedrul ce se întinde spre cer, spre stele.

Nu fi pigmeu. Încearcă să atingi cea mai mare înălţime de care eşti capabil. (pag. 200-201)

 


15.04.2019

Medicina sufletului, minţii şi a trupului

un sistem complet de vindecare a sufletului pentru atingerea unei stări optime de sănătate şi de vitalitate

de Zhi Gang Sha

IUBIREA DIZOLVĂ ORICE BLOCAJ

Toate religiile şi toţi maeştri spirituali recomandă iubirea. Aceasta este principala cheie a oricărui demers spiritual.  Mai mult,  ea este însăşi cheia vieţii şi a universului.

Principalul exemplu de iubire necondiţionată este cel al mamei pentru copilul ei. Învăţăturile religioase vorbesc adeseori despre iubirea necondiţionată, dând numeroase exemple de sfinţi sau de Buddha-şi care o aplică. Toţi aceştia se consideră slujitori ai universului. Mulţi oameni se închină de pildă cu veneraţie în faţa lui Guan Shi Yin Buddha (Kuan Yin), zeiţa compasiunii. Guan înseamnă "a observa", Shi înseamnă "lume", Yin înseamnă "acţiune sau voce". Aşadar, Guan Shi Yin înseamnă literal: "Observă acţiunile lumii şi ascultă vocea ei".

Guan Yin, zeiţa sau principiul care îşi oferă iubirea necondiţionată lumii întregi, este venerată de milioane de adepţi. De-a lungul istoriei, foarte mulţi oameni au invocat-o pe zeiţă atunci când s-au aflat în pericol, bucurându-se de binecuvântarea ei. Deşi Guan Yin face parte din panteonul budist, nu trebuie să aderi neapărat la acest sistem de convingeri pentru a o putea invoca cu succes. Indiferent cărei religii îi aparţii, dacă o vei invoca, te vei bucura automat de iubirea ei maternă, necondiţionată, şi de ajutorul ei.

Orice religie şi orice sistem de convingeri are în centru o ipostază a Divinităţii sau un panteon de zei, dar în realitate nu există decât un singur Dumnezeu sau creator al universului. Puntea de legătură care uneşte toate religiile şi toate învăţăturile spirituale este iubirea necondiţionată. Atunci când îţi oferi iubirea necondiţionată, toţi Buddha-şii, toţi sfinţii taoişti, toţi profeţii evrei, toţi îngerii vindecători, Iisus şi Maria - toţi te vor ajuta. Altfel spus, nenumărate fiinţe spirituale vor fi imediat dispuse să te ajute.

Milioane de oameni îl adoră pe Iisus Christos. Acesta obişnuia să spună: "Păcatele tale sunt iertate. Fii vindecat", după care se petreceau adevărate miracole. Ce tehnică de vindecare folosea Iisus? El nu făcea altceva decât să îşi reverse iubirea sa necondiţionată şi puterea iertării sale. În acest fel, revărsa asupra oamenilor puterea divină, făcând miracol după miracol.

Mama, Guan Yin şi Iisus Christos - toate sunt exemple ale puterii născute din iubire şi îndeosebi din iubirea necondiţionată. Contemplând aceste exemple, putem înţelege cu uşurinţă imensa putere de vindecare şi de binecuvântare, deopotrivă fizică şi spirituală, a iubirii. De aceea, oferă-ţi întotdeauna iubirea necondiţionată! (pag. 72-73)

 

 Atunci când te lupţi să îţi opreşti mintea, tu încalci o lege universală foarte importantă, aceea de "a urma cursul naturii". Dacă mintea ta doreşte să se gândească, las-o să se gândească. La urma urmelor, gândirea este tot ce ştie ea să facă.

Doresc să-ţi împărtăşesc un aspect unic al Meditaţiei Universale, care îţi va schimba complet viziunea asupra gândirii în timpul meditaţiei. Atunci când practici, foloseşte-ţi mintea pentru a crea tot felul de imagini şi plasează-le în regiunea abdomenului. În timpul acestui proces, multe alte gânduri îţi vor trece prin minte, legate sau nu de obiectul meditaţiei tale. Nu-ţi face griji. Gândeşte-te că toate sunt gânduri bune.

Dacă prin minte îţi trece un gând "rău" (negativ), transformă instantaneu negativitatea lui. Foloseşte-ţi mintea logică pentru a corecta pe loc gândul: "Îmi pare rău. Îmi cer scuze. Acest gând este incorect. Te rog, iartă-mă". În continuare, plasează plin de iubire gândul în regiunea abdomenului. Repetă acest proces cu toate gândurile care îţi trec prin minte. Tratează-le pe fiecare cu iubire, cu bucurie şi cu apreciere, apoi plasează-le la nivelul abdomenului. Spre exemplu, dacă eşti supărat pe cineva, spune-ţi în sinea ta: "Îmi pare rău. Te iert". Nu lăsa mânia să te tulbure. În mod similar, dacă eşti trist dintr-un motiv oarecare, spune-ţi: "Îmi pare rău". Lasă apoi gândul să treacă. Transformă pe loc orice gând negativ.

Dacă ai dificultăţi în a-ţi transforma gândurile negative, "salută" şi invocă pe loc Lumina Divină, sau roagă-te Buddha-şilor, sfinţilor şi îngerilor vindecători să te ajute. Oricare ar fi rezultatul obţinut, nu fii frustrat sau supărat pe tine însuţi. Gândurile negative au uneori nevoie de timp pentru a se transforma. Continuă să practici cu multă răbdare. În timp, gândurile negative îşi vor reduce frecvenţa. Atunci când vei obţine o minte pozitivă, plină de pace şi de bucurie interioară, te vei afla într-o stare cu totul specială.

Vei descoperi atunci că această tehnică reprezintă un instrument extrem de eficace pentru antrenarea şi calmarea minţii. Dacă vei continua să plasezi imaginea fiecărui gând la nivelul abdomenului, tot mai puţine astfel de gânduri vor pătrunde în mintea ta. Cu cât vei reuşi să elimini mai bine gândurile negative şi să eviţi gândurile logice, cu atât mai profundă va deveni starea ta de relaxare şi de calm interior. Vei putea pătrunde astfel în starea de vid interior, de linişte meditativă.

Vidul este un punct de tranziţie care poate debloca toate secretele Puterii Minţii şi Puterii Sufletului. Abia după ce vei trece de această poartă va putea puterea ta interioară să prindă aripi. Mintea ta subconştientă şi sufletul tău vor începe să opereze la unison, iar cel de-al treilea ochi şi celelalte canale spirituale vor începe să se deschidă. Cu cât te vei bucura mai mult de starea de vid, cu atât mai mari vor fi beneficiile care se vor revărsa asupra ta şi cu atât mai rapid ţi se vor dezvolta puterile spirituale.

Acesta este marele secret al meditaţiei: închide-ţi mintea logică şi savurează starea de vid interior. Cu cât vei practica mai mult Meditaţia Universală, cu atât mai uşor şi mai rapid vei dobândi această stare. (pag. 126-127)

 

CERE-ŢI IERTARE

Principala cheie a arderii karma-ei este iertarea plină de iubire. Cele două aspecte ale acestei înţelepciuni secrete constau în a fi iertat şi în a-i ierta pe ceilalţi. Începe prin a-ţi cere iertare de la cei faţă de care ai greşit.

Atunci când faci acest lucru, fii sincer şi umil. Începe prin a vizualiza toate sufletele pe care le-ai rănit vreodată, în mod conştient sau inconştient. Invocă aceste suflete şi plasează-le în interiorul abdomenului tău: "Dragă suflet, minte şi corp al oricărui om şi al oricărui obiect faţă de care am greşit vreodată, pe care l-am rănit sau de care m-am folosit în avantajul meu egoist, în această viaţă sau într-o viaţă anterioară, te rog să vii în abdomenul meu. Te iubesc. Te rog cu toată sinceritatea să mă ierţi pentru toate greşelile mele din toate vieţile pe care le-am trăit până acum. Te rog, iartă-mă. Îmi pare rău".

Roagă lumina divină să coboare în abdomenul tău şi să binecuvânteze acest act de iertare. Repetă încontinuu: "Lumina lui Dumnezeu, lumina lui Dumnezeu, lumina lui Dumnezeu, lumina lui Dumnezeu, sau lumină universală, lumină universală, lumină universală, lumină universală". Roagă lumina să te binecuvânteze pe tine şi pe toţi cei pe care i-ai rănit vreodată. Repetă acest proces timp de cel puţin un minut. După ce ai terminat, mulţumeşte-le luminii şi sufletelor pentru iubirea şi binecuvântările lor. În final, adresează-te plin de respect sufletelor, lăsându-le să plece de unde au venit: " Vă mulţumesc. Vă mulţumesc. Vă mulţumesc. Gong song. Gong song. Gong song".

În funcţie de sinceritatea şi onestitatea ta, multe din sufletele pe care le-ai invocat în abdomen te vor ierta. Dacă vei primi iertarea lor, vei fi binecuvântat. Cu cât sufletele care te iată sunt mai numeroase, cu atât mai puternice şi mai rapide vor fi rezultatele terapeutice pe care le vei obţine. Chiar dacă unele suflete nu te vor ierta pe loc, asta nu înseamnă că ele nu o vor face niciodată. Important este să practici mai mult. Poate că trebuie să le ceri din nou iertare. Poate că trebuie să oferi mai multe servicii pentru a-ţi plăti o parte mai mare din datoria karma-ică pe care o ai.

Dacă ai făcut o greşeală foarte mare, provocând o durere teribilă sau chiar omorând pe cineva, este posibil ca simpla solicitare a iertării să nu fie de ajuns. În astfel de cazuri, este necesar să îi dăruieşti sufletului rănit o parte din virtutea ta pozitivă, respectiv din înregistrarea faptelor tale bune (karma ta pozitivă). (pag. 179-180)

 

   Starea de pace interioară reprezintă cheia construirii unui sistem imunitar puternic, a dinamizării energiei şi a amplificării vitalităţii. Păstrează întotdeauna această înţelepciune în mintea ta şi proiectează starea de pace interioară asupra tuturor aspectelor vieţii tale. Nimeni nu poate realiza acest lucru fără practică şi fără antrenament. Ori de câte ori te trezeşti agitat sau iritat, calmează-te pe loc şi repetă în sinea ta: "Iubire, pace şi armonie". Repetă aceste patru cuvinte până când simţi că te cuprinde din nou starea de pace interioară. Această practică este foarte simplă, dar este fundamentală.

 

PURIFICAREA

Cu toţii trebuie să ne purificăm sufletul, mintea şi corpul. Mulţi oameni încearcă să îşi purifice corpul prin diete alimentare, cu ajutorul plantelor, al exerciţiilor fizice şi al diferitor tratamente. Fiecare dintre aceste remedii are importanţa sa. Nu sunt puţini nici cei care meditează ca să-şi purifice mintea. Şi acest lucru este important. Câţi oameni încearcă însă să îşi purifice sufletele? Câţi dintre ei sunt măcar conştienţi de importanţa acestui proces?

Aşa cum am afirmat de atâtea ori pe parcursul acestei lucrări, purificarea sufletului este absolut vitală. Ea echivalează cu arderea karma-ei, respectiv a greşelilor comise în actuala viaţă şi în vieţile anterioare. Secretul arderii karma-ei constă în aplicarea iertării. În capitolul 5, intitulat "Meditaţia Universală", ţi-am dăruit o anumită înţelepciune şi anumite practici de oferire a iertării personale. Aceasta este cheia de aur a purificării, vindecării şi călătoriei spirituale a sufletului. Oferă iubirea universală, iertarea, pacea, vindecarea, binecuvântarea, armonia şi iluminarea, fără a cere nimic în schimb.

Actul de dăruire reprezintă întotdeauna o onoare. Atunci când îţi oferi serviciile umanităţii, este posibil să nu primeşti pe loc o răsplată materială sau alte beneficii fizice, dar te vei bucura de o răsplată spirituală uriaşă, pe care nu o vei conştientiza pe loc. Aceasta te-ar putea salva de la un accident grav, de o boală majoră, de eşecul într-o relaţie sau de un faliment financiar. Fişele Akasha-ice înregistrează toate activităţile, comportamentele şi gândurile tale. Cerul este de o corectitudine absolută. Atât timp cât vei continua să-ţi oferi serviciile, vei avea garanţia că vei primi de la Dumnezeu cele mai mari binecuvântări. Străvechea zicală: "A dărui înseamnă a primi" reprezintă una dintre cele mai importante legi spirituale. De aceea, purifică-ţi sufletul oferindu-ţi serviciile universale necondiţionate.

 

IUBIREA Şl IERTAREA

Iubeşte-te pe tine însuţi. Iubeşte-i pe ceilalţi. Iartă-te pe tine însuţi. Iartă-i pe ceilalţi. Acestea sunt cheile de aur ale vindecării. Aplică legea iubirii şi a iertării din toată inima. (pag. 429-430)

 

Înţelepciunea sufletului

comori ale sufletului şi sfaturi practice care îţi pot transforma viaţa

de Zhi Gang Sha

   Instrumentul preferat de comunicare în Lumea Sufletelor este Limbajul Sufletului. Această comparaţie te poate ajuta să înţelegi mai uşor răspunsul sumar dat la întrebarea: "Ce este Limbajul Sufletului?"

În plus, Limbajul Sufletului reprezintă o mantra. O mantra este un sunet special, care include un anumit mesaj spiritual. Atunci când spunem "mesaj spiritual", acest lucru înseamnă că ea conţine ceva mai mult decât nişte simple informaţii. În cazul de faţă, cuvântul mesaj poate fi schimbat cu conceptul de spirit sau de suflet. Altfel spus, Limbajul Sufletului reprezintă un suflet special. El are aşadar un suflet al lui, care face legătura între toate sufletele ce folosesc acest limbaj. Acest aspect al Limbajului Sufletului este foarte important şi nu trebuie uitat.

Acest rol al Limbajului Sufletului şi abilitatea lui de a face legătura între toate sufletele care există şi care doresc să comunice unele cu altele este unul foarte special. Este o calitate unică a Limbajului Sufletului, care ne poate ajuta să înţelegem mai bine puterea şi capacitatea ieşite din comun ale acestui instrument de comunicare. Sunetele exprimate în Limbajul Sufletului nu se conectează doar între ele, ci asigură în acest fel şi conexiunea între suflete, întrucât ele chiar sunt expresii ale acestor suflete. Altfel spus, între sufletele care utilizează acest instrument de comunicare se naşte o unitate şi o armonie specifică, extrem de pură şi extrem de autentică.

Printre altele, Limbajul Sufletului promovează această unitate şi această armonie şi datorită faptului că suprapunerile şi confuziile specifice limbajului convenţional nu sunt prezente în cazul lui. Acest limbaj este extrem de pur, fiind complet eliberat de atitudinile şi de convingerile asociate subiectiv cu anumite cuvinte, expresii şi forme particulare de vorbire specifice limbajului convenţional. Aceste atitudini şi convingeri limitatoare sunt complet evitate în cazul Limbajului Sufletului. Aceasta este o altă caracteristică importantă şi absolut specială a Limbajului Sufletului, care nu trebuie uitată. De altfel, voi mai insista asupra ei în diferite secţiuni ale acestei cărţi, pentru a o asocia şi cu alte aspecte ale Limbajului Sufletului. Pe măsură ce o vei aprofunda, înţelegerea ta legată de semnificaţia profundă a Limbajului Sufletului se va amplifica. Vei înţelege astfel această caracteristică şi din alte perspective, mai înalte, aflate pe alte frecvenţe de vibraţie. Acesta este unul din marile beneficii ale citirii acestei cărţi, pe care le voi detalia mai târziu în acest capitol.

Ar fi bine să reciteşti de mai multe ori această secţiune din carte, referitoare la faptul că Limbajul Sufletului reprezintă o mantră, care reprezintă ceva mai mult decât un simplu sunet special. O mantră reprezintă inclusiv un mesaj special. Pentru mulţi oameni, ideea că o mantră reprezintă inclusiv un suflet special reprezintă o noutate absolută. Mantrele au capacităţi cu totul ieşite din comun, datorate faptului că reprezintă simultan şi sufletele speciale, înzestrate cu facultăţi ce depăşesc cu mult simplele caracteristici ale sunetelor în sine. Cunoaşterea faptului că Limbajul Sufletului reprezintă inclusiv o mantră specială te poate ajuta să înţelegi mai bine cât de important şi de puternic este acest dar. (pag. 61-62)

 

Simplul act de oferire a unui dar reprezintă un serviciu foarte important. Dacă vei ajunge să întruchipezi prin prezenţa ta învăţătura potrivit căreia: "Tu ai puterea de a te vindeca singur", tu vei oferi acest dar celor din jurul tău, chiar şi fără cuvinte. Dacă un număr din ce în ce mai mare de oameni le vor oferi celor din jurul lor acest dar, lumina şi vindecarea asociate cu el se vor înmulţi. Va veni astfel o zi când oamenilor nu li se va mai părea nimic neobişnuit să manifeste prin viaţa lor adevărul acestei învăţături.

Tot ce am afirmat mai sus în legătură cu vindecarea sufletului este valabil şi pentru vindecarea minţii. Odată cu vindecarea sufletului, vechile tipare mentale, atitudini şi convingeri vor începe să se transforme de la sine. Treptat, tu vei începe să renunţi la tiparele mentale şi la limitările pe care le-ai manifestat până recent în actuala ta viaţă. Această eliberare va genera beneficii pe toate nivelele fiinţei tale. Experienţele şi senzaţiile pe care le vei trăi vor fi uluitoare. Cei din jurul tău vor sesiza rapid această nouă flexibilitate mentală de care dai dovadă, aşa că vei deveni un model pentru ei. Acesta este un alt serviciu pe care li-l oferi. În plus, virtuţile pe care le vei primi în urma acestui proces vor fi desăvârşite.

Doresc să fac însă o menţiune: atunci când acţionezi cu scopul deliberat de a acumula virtuţi, acestea refuză să vină la tine. Dacă motivele care stau la baza acţiunilor tale nu sunt pur altruiste, tu creezi automat bariere şi blocaje, întrucât nu acţionezi necondiţionat. Marile virtuţi nu vin decât la cei care îşi oferă serviciile necondiţionat.

Unii oameni nu reuşesc să facă diferenţa între conştientizarea unei virtuţi care le este oferită şi intenţia lor de a dobândi această virtute. Acest lucru se datorează gândirii lor logice. Dacă încerci să înţelegi lucrurile din această perspectivă, nu vei ajunge prea departe. Dacă te afli în această situaţie, sfatul meu este să te conectezi cu sufletul confuziei tale. Îţi propun să facem împreună acest lucru, chiar acum!

 "Dragă suflet al confuziei mele, te iubesc.
   Dragă suflet al minţii mele, te iubesc.
   Ştiu că voi aveţi puterea de a vă vindeca singure.
   Dragă Sferă de Lumină Divină Aurie şi drag Izvor Auriu ale Limbajului Sufletului Divin; de asemenea, dragul meu Limbaj al Sufletului, vă iubesc.
   Vă rog, binecuvântaţi mintea mea şi ajutaţi-o să se elibereze de tiparele mentale, atitudinile şi convingerile care nu îmi sunt benefice mie, vindecării mele şi călătoriei sufletului meu.
   Vă sunt profund recunoscător.
   Vă mulţumesc."

În continuare, vorbeşte în Limbajul Sufletului (sau repetă foarte rapid suita numerică 3396815) timp de câteva minute. Când vei termina, vei experimenta probabil o stare de pace şi de linişte interioară. Starea ta de confuzie va fi astfel transformată. Desigur, ea nu va dispărea pentru totdeauna, căci confuzia reprezintă întotdeauna un semnal că trebuie să te eliberezi de alte tipare mentale, atitudini şi convingeri.

Marele dar al confuziei este tocmai conştientizarea faptului că trebuie să te eliberezi de aceste tipare. Din fericire, tu ai la dispoziţie un instrument simplu şi practic, care îţi poate uşura mult procesul de eliberare. (pag. 152-153)

 

   Aceste rezonanţe extrem de profunde continuă să dăinuiască mult timp după ce evenimentul s-a încheiat, întrucât sunt integrate chiar în vibraţia personală a celui care a trăit experienţa. Atunci când devine manifestă prin intermediul Cântecului Sufletului, această vibraţie influenţează fiinţa pe toate nivelele, până la ADN-ul şi la ARN-ul celular. Altfel spus, ADN-ul şi ARN-ul celulelor încep să vibreze pe frecvenţa bucuriei.

În acest fel, bucuria este integrată pe toate palierele fiinţei, până în profunzime. De aceea, acest dar este absolut nepreţuit, îndeosebi pentru cei care suferă de depresie, de anxietate, de griji, durere, teamă sau mânie. Rezonanţele Cântecului Sufletului pot schimba cu totul cursul călătoriei sufletului şi pot vindeca mintea, emoţiile şi trupul fizic. Mai mult, această calitate a bucuriei care emană din întreaga ta fiinţă reprezintă un mare serviciu.

Dacă suferi de depresie sau de alte stări psihomentale negative, îţi recomand cu tărie să faci tot ce îţi stă în puteri pentru a-ţi revela Cântecul Sufletului. Mai mult, te sfătuiesc să cânţi cât mai des acest cântec de-a lungul fiecărei zile. Încă şi mai util ar fi să faci acest lucru cu voce tare. În acest fel, bucuria şi desfătarea divină se vor manifesta din plin în viaţa ta, accelerând astfel transformarea depresiei tale. Este uimitor cât de profunde pot fi transformările produse de un lucru atât de simplu cum este cântecul. De bună seamă, nu vorbim aici de un cântec obişnuit, ci de o expresie a sufletului tău. Toate aceste manifestări ale Divinului sunt extrem de puternice. Cei care le experimentează, nu le emană doar în imediata lor apropiere, ci în întregul univers. Acest mecanism reprezintă o altă manifestare a generozităţii divine, întrucât aceste calităţi (vibraţii) emanate reprezintă în acelaşi timp servicii de înaltă ţinută. Orice serviciu reprezintă prin excelenţă o manifestare şi o expresie primordială a Divinului. De fapt, una din cele mai bune modalităţi de a descrie Divinul constă în a-L defini pe acesta ca un slujitor universal necondiţionat. De aceea, ori de câte ori te manifeşti ca un slujitor universal necondiţionat, tu întruchipezi astfel unul din principalele aspecte ale Divinului. Cu alte cuvinte, Divinul devine prezent în toate acţiunile tale care pot fi definite ca servicii. Acest privilegiu depăşeşte capacitatea de înţelegere a minţii limitate.

Unii cititori au rămas probabil surprinşi să audă această definiţie a Divinului: de slujitor universal necondiţionat. Acest concept este inedit, dar numai din perspectiva învăţăturilor noastre anterioare. Gândirea logică nu îl poate înţelege cu uşurinţă. Diferitele tradiţii şi învăţături religioase au oferit cele mai variate descrieri ale Divinului, dar niciuna nu îl prezintă pe acesta ca un slujitor universal necondiţionat. De aceea, acest concept poate zdruncina multe prejudecăţi.

Dacă te afli în această situaţie, ai acum oportunitatea perfectă de a te elibera de vechile tipare mentale, de atitudinile şi de convingerile care ţi-au fost inoculate de mic. Cu cât vei accepta şi vei integra mai plenar în viaţa ta adevărul acestei descrieri a lui Dumnezeu, cu atât mai mare va fi şansa de a te afla în prezenţa Divinului devenind tu însuţi un slujitor universal necondiţionat. Dacă vei ajunge pe acest nivel de conştiinţă, tu vei ajunge să percepi toate activităţile din viaţa ta ca pe o formă de serviciu. (pag. 245-246)

 

Tot ce trebuie să înţelegem noi este că Dansul Sufletului reprezintă o modalitate prin care ne putem manifesta devoţiunea faţă de Divin.

Manifestarea devoţiunii prin intermediul Dansului Sufletului adaugă o dimensiune nouă şi un aspect calitativ aparte acestui dans. În plus, ea elimină anumite bariere şi anumite limitări asociate cu manifestarea devoţiunii faţă de Dumnezeu. Unii oameni au idei preconcepute legate de maniera în care ar trebui să îşi manifeste această devoţiune, pe care o consideră un act extrem de solemn. Dacă vor practica Dansul Sufletului, ei vor putea elimina multe tipare, atitudini şi convingeri mentale preconcepute.

Atunci când Dansul Sufletului este practicat cu scopul de a te închina în faţa Divinului, mişcările şi ritmurile sale exprimă un mare respect, o mare apreciere şi foarte multă recunoştinţă. De aceea, nu ar trebui să îţi faci griji, întrebându-te dacă este normal sau nu să practici Dansul Sufletului cu această intenţie. Dacă îţi propui să consacri Dansul Sufletului tău slăvirii lui Dumnezeu, dansul tău va exprima exact acest lucru, întrucât el dispune de propria sa înţelepciune. De fapt, atunci când practici Dansul Sufletului, nu trebuie să te întrebi niciodată dacă acesta corespunde sau nu intenţiei tale, oricare ar fi aceasta. Dansul Sufletului ştie cel mai bine ce se cuvine şi ce nu. El ştie perfect cum să exprime recunoştinţa şi devoţiunea faţă de tot ceea ce este sacru. Îţi reamintesc în această direcţie că el reprezintă o punte de legătură cu Divinul.

Atunci când practici Dansul Sufletului cu scopul de a-l slăvi pe Dumnezeu, tu te conectezi automat cu lumile celeste şi cu cei mai mari sfinţi. În dansul tău intră foarte multe aspecte ale creaţiei. De aceea, amploarea acestui tip de dans depăşeşte orice imaginaţie. Este un mare dar să îl poţi slăvi pe Dumnezeu în acest fel. Faţă de alte aspecte ale devoţiunii, Dansul Sufletului aduce în plus o calitate a umorului, a bucuriei şi a desfătării, care este extrem de importantă. Mulţi oameni îşi manifestă cu respect devoţiunea faţă de Dumnezeu, dar puţini ştiu să integreze în ea bucuria şi desfătarea, deşi aceste calităţi nu contravin cu nimic conceptului de devoţiune. Atunci când practici Dansul Sufletului cu scopul de a te închina lui Dumnezeu, tu manifeşti automat aceste calităţi. De aceea, actul tău devoţional se dovedeşte mult mai complet şi mai echilibrat decât alte forme de devoţiune.

Între altele, această metodă de exprimare a devoţiunii faţă de Divin reprezintă şi un exemplu pentru ceilalţi oameni, pe care îi îndeamnă să facă la fel. Atunci când te închini lui Dumnezeu în această manieră, schimbarea tiparelor, atitudinilor şi convingerilor tale mentale se repercutează inclusiv asupra celorlalţi oameni, care încă se mai luptă cu prejudecăţile. Cu cât vei slăvi mai mult Divinul în acest fel, cu atât mai mult îi vei ajuta pe cei care refuză încă să accepte această nouă învăţătură.

Atunci când practici Dansul Sufletului pentru a-l slăvi pe Dumnezeu, tu stabileşti o punte de legătură cu totul specială cu Divinitatea. Practic, tu intri în comuniune cu ea. Frecvenţa vibraţiei tale urcă la o cotă foarte înaltă, apropiindu-se din ce în ce mai mult de armonia şi de vibraţia divină. (pag. 438-439)

 

Miracole vindecătoare ale sufletului

învăţături ale înţelepciunii şi cunoaşterii sacre antice şi recente, plus tehnici practice pentru vindecarea corpului spiritual, a celui mental, a celui emoţional şi a celui fizic

de Zhi Gang Sha

Corpul este alcătuit din jing qi shen. Un sistem fiziologic este alcătuit din jing qi shen. Un organ este alcătuit din jing qi shen. O celulă este alcătuită din jing qi shen. ADN-ul şi ARN-ul sunt alcătuite din jing qi shen.

Medicina convenţională se focalizează asupra materiei. Testele de sânge măsoară schimbările biochimice din interiorul celulelor. Scanările CT şi MRI detectează tumorile din interiorul corpului. Chirurgia elimină anumite părţi din corp, cum ar fi tumorile, chisturile, pietrele etc. Medicamentele modifică materia corpului.

Medicina chineză tradiţională se focalizează asupra qi-ului. Qi-ul este energia sau forţa vitală a corpului. Tratatul Intern Clasic al Împăratului Galben, una dintre cele mai importante cărţi de medicină chineză tradiţională, afirmă că: "Dacă qi-ul curge, omul este sănătos. Dacă qi-ul este blocat, omul este bolnav." Această teorie a stat la baza medicinei chineze tradiţionale timp de 5.000 de ani. Eliminarea blocajelor energetice în scopul vindecării a adus mari beneficii multor milioane de oameni de-a lungul istoriei. Medicina chineză tradiţională foloseşte plante, acupunctura şi masajul chinezesc pentru a stimula fluxul de qi în vederea vindecării.

Cu mai mulţi ani în urmă, Divinul m-a călăuzit să creez Medicina Sufletului, Minţii şi Corpului, şi vindecarea sufletului. După mai bine de 40 de ani de studiu al energiei şi spiritului, la care s-au adăugat masteratul meu în medicina occidentală şi doctoratul în medicina chineză tradiţională, am înţeles că sufletul, mintea şi corpul pot colabora. Medicina convenţională şi medicina chineză tradiţională pot colabora la rândul lor.

Medicina convenţională se focalizează asupra materiei din interiorul celulelor. Medicina chineză tradiţională şi multe alte metode de vindecare se focalizează asupra energiei care impregnează celulele. Aşa cum le spune şi numele, tehnicile de vindecare a sufletului se focalizează asupra sufletului.

Un suflet este o fiinţă de lumină aurie. El este un spirit, un mesaj şi esenţa vieţii. Sufletul este cel care guvernează fiinţa umană.

Înţelepciunea şi practica ce stau la baza vindecării sufletului pot fi sintetizate într-o singură frază: Vindecă-ţi mai întâi de toate sufletul, iar acesta va avea grijă să îţi vindece mintea şi corpul.

 

Doresc să îţi împărtăşesc un alt secret extrem de profund exprimat într-o singură frază, pe care foarte puţini oameni îl înţeleg:

Când cineva se îmbolnăveşte, cel care se îmbolnăveşte primul este sufletul lui, după care urmează îmbolnăvirea minţii şi a corpului său.

Spre exemplu, înainte de apariţia unui chist, a unei tumori sau a unui cancer la nivelul corpului fizic, putem spune că sufletul organului sau părţii corporale afectate a suferit un blocaj. Sufletul este un mesaj. Mesajul tumorii există pe un nivel invizibil. Dacă el nu este eliminat, în corpul fizic apare o tumoare.

Dat fiind că sufletul este cel care guvernează mintea şi corpul, boala apare întotdeauna mai întâi la nivelul sufletului. Abia apoi se transferă ea minţii şi corpului. Vindecarea începe la rândul ei la nivelul sufletului, şi abia mai târziu se produce la nivelul minţii şi corpului. De aceea, Divinul m-a călăuzit să creez Medicina Sufletului, Minţii şi Corpului. Milioane de oameni vorbesc despre corp, minte şi spirit. Medicina Sufletului, Minţii şi Corpului afirmă cu tărie că cel care guvernează mintea şi corpul este sufletul.

Orice om are un suflet, o minte şi un corp. Toate trei sunt alcătuite din jing qi shen. Shen include sufletul şi mintea. Corpul include qi (energia) şi jing (materia). Un sistem fiziologic, cum ar fi cel cardiovascular sau cel digestiv, are un suflet, o minte şi un corp. Fiecare celulă şi fiecare ADN şi ARN au un suflet, o minte şi un corp, respectiv jing qi shen. Tot ceea ce există are un suflet, o minte şi un corp, respectiv jing qi shen.

Vindecarea sufletului afirmă că orice boală se datorează unui blocaj la nivelul sufletului, minţii şi corpului. Blocajele mentale includ gândurile, atitudinile şi convingerile negative, precum şi egoul şi ataşamentele sale. Blocajele corporale sunt blocaje energetice şi ale materiei. (pag. 16-17)

 

   Vindecarea Sufletului, Minţii şi Corpului cu ajutorul Divinului şi al lui Tao şi Sistemul de Transmisie a Sufletelor Divine şi ale lui Tao

Am început să ofer comori divine umanităţii în anul 2003. În 2008 am primit onoarea şi autoritatea de la Tao de a oferi inclusiv comori ale acestuia.

Ce înseamnă Vindecarea Sufletului, Minţii şi Corpului cu ajutorul Divinului şi al lui Tao şi Sistemul de Transmisie a Sufletelor şi a lui Tao? Am explicat acest sistem extraordinar de vindecare şi beneficiile sale în cartea mea din seria "Puterea sufletului": Vindecarea Sufletului, Minţii şi Corpului cu ajutorul Divinului şi Sistemul de Transmisie a Sufletelor Divine: Calea divină de a te vindeca pe tine, umanitatea, pe Mama Pământ şi toate universurile.

În cartea de faţă îţi voi explica din nou acest sistem, dar pe scurt.

În cei peste 20 de ani de predare a înţelepciunii, cunoaşterii şi tehnicilor practice ale sufletului, am afirmat adeseori că tot ceea ce există este alcătuit dintr-un suflet, o minte şi un corp. În vremurile de demult exista o afirmaţie foarte renumită, care spunea:

Wan wu jie you ling

"Wan" înseamnă zece mii, o expresie metaforică chineză ce se referă la totalitate sau la tot ceea ce există. "Wu" înseamnă lucru. "Jie" înseamnă toate. "You" înseamnă are. "Ling" înseamnă suflet. Aşadar, Wan wu jie you ling (se pronunţă wan uu jie iou ling) înseamnă tot ceea ce există are un suflet.

Fiinţele vii au un suflet. Spre exemplu, oamenii, animalele, insectele, bacteriile, viruşii, copacii şi florile au suflete. Wan wu jie you ling insistă însă că şi obiectele neanimate au un suflet.

Spre exemplu, un munte, un râu, un copac, o casă, o stradă, numele unei afaceri, o relaţie, planetele, stelele, galaxiile, universurile şi această carte - toate au suflete.

O fiinţă umană este alcătuită dintr-un suflet, o minte şi un corp. Un animal este alcătuit dintr-un suflet, o minte şi un corp. Un copac este alcătuit dintr-un suflet, o minte şi un corp. Un ocean este alcătuit dintr-un suflet, o minte şi un corp. Mama Pământ şi toate celelalte planete, stele, galaxii şi universuri sunt alcătuite dintr-un suflet, o minte şi un corp.

Sufletul este spirit. Mintea este conştiinţă. Corpul include energia şi materia. Ce este în aceste condiţii Vindecarea Sufletului, Minţii şi Corpului cu ajutorul Divinului şi al lui Tao şi Sistemul de Transmisie a Sufletelor şi a lui Tao? Acest sistem vindecător al sufletului divin include Transplanturile Sufletului, Minţii şi Corpului. Un Transplant al Sufletului, Minţii şi Corpului presupune crearea unei noi fiinţe de lumină de către Divin sau de către Tao. Această fiinţă de lumină este un nou suflet divin sau al lui Tao care înlocuieşte sufletul original al unuia din organele tale, al unui sistem fiziologic, al unei părţi corporale, al unui centru energetic, al unei Case a Sufletului, al unui spaţiu precum Wai Jiao, al unei celule, al ADN-ului, ARN-ului, materiei infime şi spaţiilor dintre celulele unui organ, unui sistem fiziologic, unei părţi corporale, unui centru energetic, unei Case a Sufletului, unui spaţiu precum Wai Jiao etc, pentru a vindeca şi transforma aceste suflete. Vindecă şi transformă mai întâi sufletul, iar vindecarea şi transformarea minţii şi corpului vor urma de la sine.

Vindecarea Sufletului, Minţii şi Corpului cu ajutorul Divinului şi al lui Tao şi Sistemul de Transmisie a Sufletelor şi a lui Tao sunt oferite adeseori pentru diferite boli. Divinul şi Tao oferă astfel un Transplant al Sufletului necesar pentru recuperarea stării de sănătate.

Voi explica mai târziu în această carte Transplanturile Minţii şi Corpului.

Înainte de a oferi Transplanturi ale Sufletului, Minţii şi Corpului pentru un organ, un sistem fiziologic, o parte corporală sau o boală, Divinul şi Tao oferă o purificare a karmei care a condus la boală. Karma care a condus la boală este o karma negativă rămasă dintr-o altă viaţă şi care stă la baza actualei boli. Prin purificarea karmei care a condus la boală, Divinul şi Tao ard această karma. Greşelile comise în trecut de persoana bolnavă sunt iertate de Divin şi de Tao, fapt care reprezintă o binecuvântare uriaşă. (pag. 80-81)


19.03.2019

Deplina conştienţă

dezvăluirea înţelepciunii înnăscute a fiinţei

de Gaylon Ferguson

DE CE NU STĂ LOCULUI MINTEA MEA?

Întrebare: reuşesc să-mi focalizez atenţia asupra procesului de respiraţie al corpului, dar ea nu rămâne locului, cel puţin nu pentru multă vreme. Nu pare să conteze dacă stau în picioare sau aşezat - câteva momente de vigilenţă şi de prezenţă şi apoi o ia iar la goană. Lucrul acesta e frustrant pentru mine; dacă mintea e, prin natura ei, stabilă, limpede şi puternică, atunci de ce nu stă locului? Aşa cum spune Sakyong Mipham în "Turning the Mind into an Ally" (în traducere: Transformând mintea într-un aliat): "Mintea omenească e, prin natura ei, plină de bucurie, calmă şi foarte limpede." Bun, atunci de ce hoinăreşte aşa? Dacă e atât de firesc calmă şi toate cele, de ce nu rămâne de la sine focalizată pe respiraţia corpului?"

Răspuns: Natura, în contextul practic al instruirii noastre, reprezintă adevăratul teren de încercare al adevărului învăţăturilor. Sakyong Mipham comentează: "Din perspectivă budistă, fiinţele umane nu sunt în mod intrinsec agresive; noi suntem în mod inerent paşnici. Lucrul acesta este, uneori, greu de crezut." La fel de incredibilă este şi învăţătura care spune că mintea noastră are o stabilitate inerentă, incredibilă, mai ales atunci când o aşezăm pe o temelie solidă şi vedem că face orice altceva în afară de a sta locului. Se mişcă, sare, aleargă încolo şi-ncoace. Uneori, ne întrebăm dacă învăţăturile legate de meditaţie nu fac cumva referire la stabilitatea minţii oricui altcuiva în afară de a noastră.

Mintea hoinăreşte din cauză că asta a fost ea educată să facă. În perioada în care am trăit în sânul populaţiei Yoruba din Africa de Vest, am observat accentul pe care îl puneau oamenii aceia pe "educaţia de acasă", în special în cazul familiilor tradiţionale. Un copil care se purta urât când era în vizită la altcineva acasă - care nu saluta oamenii cum trebuie sau nu le arăta celorlalţi respect şi amabilitate - era imediat etichetat ca fiind produsul "proastei educaţii de acasă". Bătrânii dădeau dezaprobator din cap şi repetau domol: "Proasta educaţie de acasă, lipsa educaţiei". La fel e şi cu mintea. Atunci când o trimitem de-acasă să facă diverse lucruri, ea îşi va dezvălui această instruire timpurie pe care i-am dat-o, de fi în altă parte, de a căuta neîncetat plăceri de moment, una după alta. Din moment ce ne-am instruit atât de viguros şi vreme atât de îndelungată (cine ştie cât de îndelungată) să ne abatem atenţia de la prezent, de ce-ar trebui să ne aşteptăm ca, la fel ca în cazul proverbialului bulgăre de zăpadă care se rostogoleşte la vale, mintea să schimbe brusc direcţia şi să o ia înapoi, în sus?

Aşadar aceasta este vestea proastă: instruirea în direcţia abaterii atenţiei şi neastâmpărului durează de mai multă vreme decât ne putem noi aminti, iar rezultatul acelei întregi instruiri anterioare, în agitaţie mentală, e cât se poate de evident, zi de zi. De ce stau lucrurile astfel? Aşa cum spune o veche zicală: "După faptă, şi răsplată". Ne-am lăsat mintea să hoinărească încolo şi-ncoace obligând-o să acorde numai atâta atenţie câtă era necesară ca să ducem o treabă la capăt - să conducem o maşină sau să trecem de la un website la altul sau să ascultăm un anunţ important.

Vestea bună este că, din moment ce mintea a fost instruită să plece, ea poate fi instruită să stea. Învăţăturile fundamentale ale tradiţiei meditaţiei spun că instruirea noastră în direcţia stabilităţii va fi încununată fără îndoială de succes, în parte, fiindcă disciplina meditaţiei e în acord cu natura fundamental stabilă a minţii. Instruirea noastră merge pe firul naturii noastre interioare, chiar dacă natura aceasta nu e prea vizibilă la început, din cauza multor straturi de praf... (pag. 87-88)

 

Dakpo sugerează să ne privim gândurile ca pe nişte aliaţi ai practicii noastre, tovarăşi pe cale. De fapt, nu putem practica vigilenţa faţă de activitatea minţii dacă gândurile nu sunt prezente; ele sunt precum un combustibil pentru focul vigilenţei, fie că folosim ulei, benzină sau lemn: cum vom aprinde flacăra vigilenţei dacă nu avem ceva de pus pe foc?

Exerciţiu: vigilenţa faţă de minte

1. Luaţi postura aşezată, pentru meditaţie. Mai întâi, aduceţi atenţia în corp, simţind tălpile pe covor, picioarele, fundul turtit pe scaun sau pe perna de meditaţie, trunchiul, umerii, braţele, mâinile, gâtul, capul şi faţa. Acordaţi-vă timpul necesar pentru a relaxa orice tensiune pe care o descoperiţi. Apoi, simţiţi întreg corpul în acelaşi timp, aplicând vigilenţa faţă de corpul aşezat. Apoi, ca o prelungire directă a acelei vigilenţe faţă de corp, includeţi senzaţiile respiraţiei, corpul inspirând şi expirând. Menţineţi atenţia relaxată asupra ritmului blând, liniştitor, de du-te-vino, al respiraţiei.

Dacă atenţia se abate de la respiraţie la sunetul claxoanelor maşinilor şi al traficului de afară sau la imaginea unui trandafir galben din glastră, constataţi această abatere şi apoi readuceţi blând atenţia la corpul care respiră. Meditaţia vigilenţei e uneori denumită practica aducerii aminte. Denumirea aceasta a practicii ne reaminteşte: rezidă o forţă reală în faptul de a ne aminti să rămânem cu respiraţia şi să ne întoarcem la ea.

2. Apoi, stând astfel aşezaţi, respirând şi fiind atenţi la respiraţie, observaţi-vă în mod deliberat şi gândurile. Includeţi în vigilenţa voastră şi o anumită conştientizare a gândurilor. Sunt prezente numai câteva gânduri, ţâşnind când ici, când colo? Sau, dimpotrivă, sunt prezente atât de multe gânduri, care se înmulţesc atât de repede, încât ar fi imposibil să le numeri, asemenea puzderiei de stele de pe cerul nopţii? Observaţi.

Fiţi atenţi în special la mişcarea gândurilor - e rapidă, de viteză medie sau înceată? O imagine tradiţională e aceea că mintea poate fi plină de gânduri care năvălesc ca o cascadă iute de munte. O altă imagine e aceea că gândurile pot pluti lent, asemenea unui râu lin, domol. Nu se pune problema că una dintre acestea e mai bună decât cealaltă; esenţialul, în vigilenţa faţă de minte, constă din a observa mişcarea activităţii mentale, oricum ar fi ea - rapidă, înceată sau alternând între cele două. Recomandarea principală este aceea de a deştepta o conştientizare alertă a minţii în mişcare, în acelaşi fel în care am menţinut iniţial vigilenţa focalizată asupra gustului unei portocale, acum aducem atenţia goală asupra gândirii discursive.

Continuaţi cu practica meditaţiei, timp de câteva minute, incluzând orice senzaţii şi gânduri care apar, în acelaşi timp continuând să asiguraţi vigilenţei o stabilitate, menţinând focalizarea ei relaxată asupra respiraţiei. Atenţia la respiraţie este ca un fir sclipitor de argint, care străbate întregul labirint. Pura plictiseală sau lucruri uimitoare pot apărea, tot soiul de stări plăcute şi neplăcute pot apărea, dar noi includem tot ceea ce se iveşte în platforma fermă, vastă, a atenţiei bine înrădăcinate la corpul care respiră. (pag. 147-148)

 

 Începem de-acolo de unde suntem, după cum spune o faimoasă călugăriţă budistă americană, şi ne împrietenim cu noi, aşa cum suntem, ca punct de pornire pentru extinderea bunătăţii către ceilalţi.

Practica contemplativă ţine în faţa noastră o oglindă clară, luminoasă, care reflectă cu precizie starea noastră mentală şi sufletească. Ne-am putea simţi demoralizaţi să vedem cât de adânc înrădăcinate în realitate sunt tendinţele noastre egoiste. Aşa cum spune Sakyong Mipham: mulţi dintre noi sunt sclavii minţii. Propria noastră minte e cel mai mare duşman al nostru. Încercăm să ne concentrăm, iar mintea începe să hoinărească, încercăm să ţinem stresul în frâu, dar neliniştea ne ţine treji în noapte. Încercăm să fim buni cu oamenii pe care îi iubim, dar apoi uităm şi ne punem pe noi mai presus de ei. Egoismul acesta "amnezic" nu e tocmai întâmplător; descoperim obiceiuri ale inimii adânc înrădăcinate. Recunoaşterea forţei elanului generat de ego reprezintă un prim pas către înlocuirea acestor tendinţe cu obiceiuri armonioase, mai aliniate cu natura noastră plină de compasiune.

 

PRACTICA CU ADEVĂRAT AVANSATĂ A VIEŢII COTIDIENE

Practica de zi cu zi constă, pur şi simplu, din a dezvolta o acceptare şi o deschidere totală faţă de toate situaţiile şi emoţiile. - Trungpa Rinpoche

După trezirea unei minţi şi a unei inimi cărora le pasă de ceilalţi, trecem la păstrarea în viaţa de zi cu zi a acestei motivaţii, a acestei dorinţe puternice de a le fi de ajutor celorlalţi. În cele din urmă, curentul acesta ne poartă către acţiune, ca şi cum am fi luaţi pe sus de un râu năvalnic: să oferim încurajare şi sprijin material, să fim răbdători, să ne expansionăm pentru a uşura povara cuiva - şi apoi să ne expansionăm din nou. Pentru cei mai mulţi dintre noi, nu se întrevede vreo criză a oportunităţilor de a lucra cu suferinţa, durerea şi disperarea din jurul nostru. Abordarea iscusită constă din a folosi provocările de zi cu zi din cadrul relaţiilor de familie sau de serviciu ca pe modalităţi de trezire a inimii, ca primi paşi pe calea compasiunii. De la cea mai mică iritare de acasă ("Fir-ar să fie, cine a lăsat iar uşa frigiderului deschisă?"), până la intensificarea agresivităţii în spaţiile publice (furia şoferilor blocaţi în trafic), toate interacţiunile noastre cu ceilalţi presupun comunicare. În felul în care facem naveta dimineaţa, în felul în care vorbim, în felul în care înmânăm cuiva un dosar - exprimăm fie neatenţie, nepăsare şi viteză, fie atenţie şi respect faţă de ceilalţi.

Fiinţele umane sunt sensibile la purtarea celor din jurul lor. În unele locuri de muncă abundă muşcatul pe la spate şi remarcile meschine, resentimentele şi gelozia, ascunse cu greu. Ne e groază să ne întoarcem într-un astfel de mediu, nu din cauza volumului de muncă (care într-un astfel de mediu ne pare adesea ameninţător, mai mare decât este în realitate), ci din cauză că urâm atmosfera aceea, care radiază descurajare şi disperare mută.

A merge pe calea trezirii inimii înseamnă a păşi, în orice mediu, cu motivaţia puternică de a ne păsa de ceilalţi şi a le arăta apreciere. Dacă avem contact cu inima noastră, felul nostru de a fi e de natură să le aducă încurajare firească celorlalţi, să le sprijine bravura şi sinceritatea. Cuvântul franţuzesc coeur înseamnă "inimă". El stă la originea cuvântului englezesc "curaj". Se spune că învăţătorul tibetan Patrul Rinpoche îi saluta pe oameni nu cu "Ce mai faci?", ci cu "Bună îţi este inima?" O contemplare, ce merită făcută la sfârşitul fiecărei zile, constă din a reflecta la faptele din ziua respectivă şi a vedea dacă ceea ce am făcut sau spus a fost descurajant sau încurajator pentru cei din jurul nostru. (pag. 198-199)


06.03.2019

Zen adevărat

introducere în Shobogenzo

de Taisen Deshimaru

6. ZAZENUL ESTE ÎNŢELEGEREA ADEVĂRATULUI NOSTRU EU

Zazenul nu înseamnă nimic altceva decât a te aşeza în tăcere şi de a te observa pe tine în mod obiectiv. Ce este "eul"? Maestrul meu, Kodo Sawaki spunea: "Trebuie să ne cunoaştem adevăratul şi purul nostru eu. Trebuie să devenim intimi cu noi înşine."

Putem oare spune că cel care priveşte este eul subiectiv şi cel care este privit este eul obiectiv? Chiar dacă această relaţie de "privitor" şi "privit" e împinsă foarte departe, este imposibil să se găsească, să se descopere în ea eul adevărat, cel care nu este nici obiectiv şi nici subiectiv. Acest veritabil eu poartă numele de "subiectul pur". El guvernează totul; iar acesta nu este subiectul aşa cum îl înţelegem noi în general, ci un "suprasubiect" individual. El se află într-un raport strâns cu întreg universul. Aceasta este, aşa cum spunem noi, "mintea de Buddha". Zazenul înseamnă, cu alte cuvinte, a privi în mod obiectiv manifestarea subiectivă.

De exemplu: avem nevoie de o oglindă pentru a ne cunoaşte propriul chip. Astfel, privind cu atenţie ceea ce este subiectiv, putem vedea în el ceea ce este obiectiv, pentru că în noi obiectivitatea este subiectivă şi invers, subiectivitatea este obiectivă. Dacă practica acestei examinări este împinsă şi mai departe, vom putea în cele din urmă să descoperim acel "subiect pur".

În viaţa noastră cotidiană noi suntem separaţi de acesta din urmă, din cauza faptului că suntem orbiţi de dorinţele noastre, numite "voinţă". Însă, datorită zazenului, atunci când suntem aşezaţi în tăcere, ne putem descoperi adevărata noastră natură, eul nostru superior şi pur, păzindu-ne totuşi de a face acest lucru în mod conştient - adică, îl vom putea găsi doar dacă nu ne vom gândi la acest lucru, oprind orice activitate mentală ce este dirijată către acest soi de căutare. Este posibil ca unele fantezii spontane sau gânduri care ne preocupă să treacă prin faţa noastră; nu trebuie să încercăm să le alungăm. Ele sunt ca nişte bule de aer ce urcă la suprafaţa apei şi care dispar, în timp ce fundul apei rămâne liniştit.

În ocupaţiile noastre zilnice noi nu suntem prea sensibili la diferitele aspecte care ne impresionează simţurile - impresii care doar apar şi dispar, însă în zazen acestea sunt percepute foarte puternic.

De aceea, în zazen noi ne putem observa mintea în mod obiectiv. Aflându-ne în intimitatea ei, noi îi putem percepe mişcările, o putem observa în libertate, putem accede la propriul nostru eu, liber şi deschis. Atunci când toate dorinţele din viaţa noastră activă, obişnuită încetează, corpul şi mintea noastră originare apar şi suntem puşi într-o legătură directă cu adevărul absolut. Însă acest lucru se realizează nu prin intermediul conştientizării percepţiilor noastre, ci doar prin antrenamentul corpului şi minţii, care este zazenul.

Când suntem aşezaţi în zazen, din punct de vedere obiectiv, tot ceea ce reprezintă lumea înconjurătoare, dincolo de timp şi de spaţiu, există şi nu există. În mintea din zazen totul devine unitate. Acest lucru nu este altceva decât activitatea minţii noastre obiective şi superioare. Iar acesta reprezintă apogeul filozofiei Zen aplicate în viaţa noastră.

Din timpurile cele mai vechi, morala occidentală şi cea orientală au avut o multitudine de puncte de contrast. Atitudinea orientală este foarte calmă, fără o activitate exterioară, fiind lipsită de agresivitate; ea este negativă şi pasivă. Fiind în căutarea liniştii interioare, idealul omului oriental nu este acela de a deveni un erou vestit, ci mai degrabă de a fi un sfânt împăcat. Orientalului îi place mai mult să devină un Buddha decât un Hercule. Idealul oriental nu este puterea, ci armonia, nu este împlinirea dorinţelor, ci absenţa dorinţei, aşa cum se subliniază în Zen: "Fără dorinţă; nimic." Orientalul aspiră la încetarea oricărei lupte, la armistiţiul de pe câmpul de bătaie. (pag. 134-135)

 

Maestrul Dogen a scris: "A studia Calea lui Buddha înseamnă a se studia pe sine. A se studia pe sine înseamnă a se uita pe sine. A se uita pe sine înseamnă a fi certificat de toate existenţele cosmosului."

Satori este aidoma lunii ce se odihneşte pe apă - luna nu este udată de apă, iar apa nu se tulbură la contactul cu luna. Lumina lunii este vastă şi profundă, însă ea se poate oglindi în apa unui iaz, într-o picătură de apă, pe firul ierbii ude...

În buddhism există trei puncte de vedere, trei moduri de a vedea lucrurile, de a le concepe:

1. Dacă privim în jurul nostru, vedem că totul există în univers: fiecare lucru există, iluziile, formele, satori, practica, viaţa, moartea, oamenii.

2. Nimic nu există, totul este ku (sunyata, vacuitate), totul este doar "vizibil" în acest moment, totul este iluzie. Acesta este punctul de vedere general din buddhism.

3. Adevăratul buddhism merge dincolo de aceste două concepţii, merge dincolo de "existenţă şi de non-existenţă", dincolo de fenomene. De exemplu, "Viaţa şi moartea există, însă moartea nu există, deoarece ea este inclusă în viaţă".

Aceasta este concepţia cea mai înaltă.

"Chiar dacă iubim florile, florile mor, chiar dacă nu iubim buruienile, acestea cresc."

Primul punct de vedere este un punct de vedere analitic, este cel al filozofiei relativităţii. El nu este doar punctul de vedere ştiinţific, ci este şi cel al sensului comun. Toate lucrurile există.În buddhism, de asemenea. Este punctul de vedere raţionalist şi realist.

Cel de-al doilea punct de vedere este cel idealist, cel care face apel la sensul absolut, însă şi el este un punct de vedere dualist, arătând un aspect negativ. Totul este vid, totul este "unul şi acelaşi lucru". Este o cale filozofică, însă ea nu reprezintă întregul adevăr.

Cel de-al treilea punct de vedere merge dincolo de toate acestea, făcându-ne să recunoaştem în fiecare fenomen cele două concepţii precedente. El include toate lucrurile: binele şi răul, adevăr şi iluzie, activitate şi pasivitate, formal şi informal, viaţă şi moarte, umbră şi lumină...

Noi trebuie să unificăm contrariile, să unim eternul cu efemerul.

Pentru adevăratul buddhism, toate fenomenele constituie adevărul lui Buddha. (pag. 164-165)

 

IV. SHOBOGENZO SHOJI

CAPITOLUL 92 - Viaţă şi moarte

Acest capitol a fost ţinut secret pentru foarte multă vreme. Numai discipolilor adevăraţi le era permis accesul la el, în camera maestrului. Nu este un capitol foarte lung, dar este unul foarte important. El a fost scris cu scopul de a descrie atitudinea minţii din timpul zazenului.

Paragrafului care urmează trebuie să i se acorde o atenţie deosebită:

"Când, pentru a intra în casa lui Buddha, uităm totul şi abandonăm totul, şi corp, şi minte, în mod automat şi natural putem abandona viaţa şi moartea şi putem, în mod inconştient, să devenim Buddha, fără să fie nevoie să acţionăm noi înşine prin mintea noastră. Eu sper ca nimeni să nu rămână fixat în mintea proprie. Dacă vrem să devenim Buddha, atunci noi vom găsi calea: aceasta este cea de a nu face rău, de a nu fi ataşat de viaţă şi de moarte, de a iubi toată omenirea, de a-i respecta pe cei superiori nouă, de a avea compasiune pentru cei inferiori, de a nu face rău niciunei existenţe, de a nu dori, de a nu gândi, de a nu fi anxioşi.

"A fi astfel înseamnă a fi Buddha. Nu există un Buddha de căutat în altă parte, şi aceasta este Shobogenzo shoji."

Maestrul Kassan şi Maestrul Josan spun:

"Dacă Buddha ar fi în viaţă şi în moarte, atunci noi nu am fi putut avea idee despre sfârşitul acestora. Dacă Buddha nu ar fi în viaţă şi în moarte, atunci viaţa şi moartea nu ar constitui pentru noi o enigmă."

"Dacă dorim să părăsim ciclul vieţii şi al morţii, atunci trebuie să înţelegem aceste fraze în profunzime. Să nu-l găsim pe Buddha în viaţă şi în moarte este la fel de imposibil cu a face să meargă o barcă spre sud atunci când este întoarsă către nord, sau a vedea Steaua Polară privind către sud. Noi trebuie să înţelegem că viaţa şi moartea sunt Nirvana, şi că nu trebuie să dorim să evadăm din viaţă sau din moarte, sau să dorim Nirvana. Şi, dacă vom face aşa, atunci vom înceta să ne mai frământăm din această cauză."

"Este o greşeală să credem că viaţa provine din moarte şi că moartea vine de la viaţă."

"O existenţă durează puţin, însă ea a existat şi va exista. De aceea, în buddhism se spune că viaţa nu este viaţa; şi se mai spune că ceea ce este muritor a fost aşa şi va fi aşa, şi că ceea ce este muritor este nemuritor. Aceasta înseamnă că, atâta vreme cât suntem vii, trebuie să servim viaţa, să ne concentrăm asupra vieţii şi că, atunci când suntem morţi, trebuie să servim moartea, să ne concentrăm asupra morţii."

"Nu serveşte la nimic să vrem să trăim sau să detestăm moartea, vrând să fugim de ea."

(Notă: acest lucru înseamnă că trebuie să trăim în momentul prezent: atunci când trăim, trăim; atunci când murim, murim.)

"Această viaţă şi această moarte reprezintă adevărata viaţă a unui Buddha. Dacă le detestăm sau dacă vrem să fugim de ele înseamnă că pierdem de fapt adevărata viaţă de Buddha. Dar şi a rămâne fixaţi sau a ne ataşa de acestea înseamnă pierderea adevăratei vieţi de Buddha."

"Noi trebuie doar să "urmăm" adevărata viaţă de Buddha. Dacă nu îl detestăm sau dacă nu suntem prea ataşaţi de Buddha, atunci putem pătrunde adevărata sa minte. Nu trebuie să acţionăm prin mintea noastră, nu trebuie să vorbim prin gura noastră." (pag. 250-251)

< sus >


08.02.2019

Motivarea prin hipnoză

succesul este o călătorie, nu o destinaţie

de Dwight F. Damon, Patricia Macisaac

 Mintea subconştientă îţi absoarbe convingerile şi credinţele. Îţi direcţionează acţiunile şi motivele fără ca tu să fii măcar conştient de acest lucru. De aceea, încredinţarea şi încrederea în sine pe care le plantezi în mintea ta subconştientă vor deveni cândva o realitate fizică în călătoria ta spre succes. Gândeşte-te la succes - acţionează cu succes - şi vei fi o persoană de succes. Călătoreşte la clasa întâi! Nu îţi sugerez să cumperi cea mai scumpă maşină, dar când cumperi pantofi, ia-ţi pantofi buni, care strălucesc a succes. Pantofii vechi, ponosiţi, uzaţi, care îşi plâng singuri de milă, nu te vor ajuta să păşeşti cu hotărâre, aşa cum face o persoană pozitivă, de succes.

Dacă nu crezi în tine însuţi, te poţi aştepta ca alţii să aibă încredere şi să creadă în tine? Te vor considera o persoană bună, dar plictisitoare. O modalitate de a emana altora o imagine pozitivă, de succes, este să te aştepţi să se întâmple lucruri bune, mereu. Ca furnizor de servicii, pregăteşte-te pentru următorul client. Ca furnizor de servicii, eşti pregătit şi capabil să stabileşti o legătură şi deţii cunoştinţele necesare pentru a o pune în practică, spre beneficiul bunei stări a clientului tău. Când afişezi un aer de încredere, poţi face un pas înainte şi în viaţa ta personală: te poţi aştepta la lucruri neaşteptate şi acolo. Anticipează veşti bune chiar şi atunci când ghinionul te scufundă într-un catalog lugubru al îngrijorării. Când te simţi trist, adu-ţi aminte că, dacă te aştepţi la lucruri neaşteptate, situaţia se va îmbunătăţi. Nu sunt doar iluzii. Este vorba de gândire şi credinţă, sprijinită de acţiune. Trebuie să faci loc lucrurilor bune alungând gândurile despre eşec din mintea ta şi înlocuindu-le cu idei pozitive care se pot traduce într-o acţiune, apoi o realitate fericită şi pozitivă.

Tu îţi alegi sentimentele. De aceea trebuie să îţi dezvolţi gustul pentru atitudini de succes. Folosind regula GAF - Gândeşte, Acţionează şi Fii! Îţi creezi un mediu personal pentru a face acest lucru. Îţi întipăreşti în subconştient lucrul pe care vrei să îl realizezi. Îl consolidezi prin felul în care acţionezi. Şi acesta va deveni realitate. Dacă vrei să fii fericit, trebuie să gândeşti şi să acţionezi fericit... şi apoi vei fi fericit. Încearcă şi vei vedea. E imposibil să fii nefericit când zâmbeşti, când îţi ţii umerii drepţi, pieptul în afară şi ai ceva bun de spus oricui îţi iese în cale.

Nu te deprima că ai de plătit facturi. Simte-te generos! Aşa ajuţi economia şi faci pe cineva fericit când plăteşti pentru serviciile furnizate. De asemenea, elimini un factor negativ din viaţa ta, indiferent de suma facturii.

Eşti nefericit acasă sau la serviciu pentru că cineva este invidios? "Comportă-te de parcă" totul este în regulă. Această tehnică simplă va transforma un dezastru în succes în nouă din zece cazuri. Aplică acest principiu cu sinceritate şi fără să încerci să o enervezi şi mai tare pe cealaltă persoană implicată. Este foarte dificil ca cineva să rămână supărat pe tine când tu "te porţi de parcă" totul ar fi normal.

Întocmeşte o listă cu lucruri mărunte pe care să le faci pentru a deveni o persoană de succes în ochii altora. S-ar putea să fie vorba de unul sau mai multe lucruri fizice pe care trebuie să le schimbi. Îmbrăcămintea, felul tău de a vorbi, felul tău de a scrie - verifică-le şi vezi dacă funcţionează spre binele sau împotriva ta. Poate că anturajul tău este un grup negativ care te trage în spate. De fapt, dacă le-ai spune toate aceste lucruri, poate că ar râde şi şi-ar bate joc de eforturile pe care le depui pentru a deveni mai bun, pentru că "celor nefericiţi le place să aibă tovărăşie". Persoanele negative au nevoie de alte persoane negative de care să se agate şi care să le ajute în ceea ce le place cel mai mult: să fie nefericite.

Încearcă să încorporezi mai multe "trucuri" mărunte care să te ajute să consolidezi regula GAF. Nu analiza această tehnică pentru a afla de ce nu va funcţiona. Aplic-o doar şi vei şti că funcţionează! Multe principii pentru succes se bazează pe reguli metafizice vechi de când lumea şi Pământul, care trebuie acceptate prin credinţă şi aplicate cu hotărâre.
   Lucrurile în care crezi îţi afectează viaţa mai mult decât îţi dai seama. Nu există nimic mai real decât credinţa. Dacă îţi schimbi credinţa, ţi se vor schimba şi acţiunile. (pag. 17-18)

 

PENTRU A DOBÂNDI ÎNCREDERE ÎN NOI ÎNŞINE

Ştim că trebuie să eliminăm anumite lucruri din personalitatea noastră, nu doar să adăugăm lucruri, pentru a face o schimbare. Nu există un plan, o metodă sau un sistem prin intermediul căruia să poţi trăi o viaţă de succes dacă tu crezi că nu o poţi face.

Din moment ce teama este o lipsă de încredere şi o emoţie iraţională, trebuie să învăţăm să ne controlăm această reacţie la situaţii necunoscute. Nimeni nu va fi un ratat doar pentru că uneori se teme, ci pentru că nu face nimic în privinţa temerilor. S-a spus despre curaj că este o stare sufletească, iar că încrederea este o stare existenţială; prin urmare, încrederea în sine devine un proces de condiţionare mai degrabă decât unul de învăţare. Trebuie să comunici şi să fii entuziasmat şi încântat, dar pentru a deveni încrezător trebuie să experimentezi fiorul pe care ţi-l dă un lucru realizat.

Să trecem de la nivelul la care ne gândim că putem realiza ceva la nivelul la care ştim că o putem face! Ne-am născut fără frică şi, la început, aveam o credinţă inerentă în necunoscut. Credinţa înseamnă absenţa fricii, dar am dezvoltat temeri pe măsură ce am crescut, bazându-ne pe reacţia noastră conştientă la situaţiile vieţii, nu pe cea subconştientă.

William James, un psiholog ilustru, a propus teoria despre faptul că experienţa emoţională este percepţia schimbărilor corporale. El a afirmat că dacă nu adopţi postura tipică unei anumite emoţii, nu poţi experimenta emoţia respectivă. Implicit, dacă adopţi constant postura tipică unei emoţii, vei experimenta emoţia respectivă.

Am spus că teama este o lipsă de încredere şi acest lucru se vede mereu din postura celor cărora le lipseşte încrederea în sine. Să încercăm un experiment: Ridică-te... scoate pieptul în afară... relaxează-ţi umerii... stai drept... nu te întinde... stai pur şi simplu natural... bărbia sus... nu te pleoşti... şi acum, când păşeşti... fă-o uşor... de parcă ai aluneca... şi zâmbeşte plăcut... cu o sclipire în ochi. Dacă faci toate acestea în faţa unei oglinzi, ce vei vedea? O imagine a încrederii în sine! Ai adoptat dintr-odată postura emoţiei pe care vrei să o exprimi şi îţi va fi mai uşor să gândeşti şi să acţionezi cu încredere.

Continuă să gândeşti că lucrurile "merg bine", adăugând constant mici sentimente de fericire, pozitivitate şi optimism. Construieşti un reflex condiţionat care te va face să reacţionezi în mod automat la viaţă cu încredere în sine.

Lumea din jurul nostru se extinde şi avansează încontinuu şi trebuie să ţinem pasul cu ea, umplându-ne locul curent din viaţă şi apoi înaintând spre un alt platou. Adevăratul succes constă în călătorie, nu în destinaţie; în luptă, nu neapărat în rezultatul final.

Avem oare nevoie de vreo invenţie? lată cum defineşte dicţionarul Webster acest termen: "invenţie - Un dispozitiv sau o schemă ingenioasă folosit pentru a atinge un scop, de obicei conceput cu pricepere". Există oare vreun dispozitiv sau vreo schemă care să te facă cu adevărat să te simţi încrezător? Pentru unii, ar fi "ambalajul"... garderobă, coafură, inel cu diamant, maşină prestigioasă, diplomat de clasa întâi, geantă, sau alte articole. Să ştii că eşti îmbrăcat corespunzător şi că arăţi foarte bine îţi ridică incredibil de mult încrederea în tine însuţi. Nu trebuie să te îmbraci prea exagerat sau prea scump dacă eşti îmbrăcat corespunzător, cu haine care îţi vin şi care se asortează.

Cea mai grozavă invenţie din lume este cunoaşterea principiilor pentru succes, dacă vei face pasul practic şi le vei aplica. O persoană din douăzeci va avea o viaţă de succes, iar tu i-ai depăşit deja pe ceilalţi nouăsprezece. Stabilirea de obiective, realizarea obiectivelor şi un entuziasm plin de încântare sunt doar trei din factorii eficienţi care zidesc încrederea în sine pe care îi deţii deja. (pag. 76-77)

< sus >


19.01.2019

Dansul neantului

de Adyashanti

Există în zen un aforism: "Atunci când realizarea spirituală este profundă, întreaga ta fiinţă dansează". Pentru ca realizarea să fie completă, ea trebuie să atingă trei nivele: capul, inima şi zona abdominală. Poţi avea o minte clară şi luminată, dar fiinţa ta nu dansează. Abia când inima începe să se deschidă la rândul ei, fiinţa începe să danseze. Întreaga realitate pare să învie atunci. Când se deschide şi zona abdominală, apare o stabilitate uluitor de profundă, pe fundalul căreia prima deschidere, care este revelaţia Eului profund, moare şi se transformă într-o transparenţă totală. În locul Eului nu mai rămâne decât Neantul – care dansează. (Adyashanti)

 

   Astfel că atunci începi să te desprinzi şi chiar mai mult, să fii dezarmat de angajarea în jocul mai subtil al gândirii că eşti un actor în spatele unui rol. Începi să vezi că aceasta nu este decât o altă povestire. Dacă priveşti cu adevărat, ai atunci minunata şansă de a deveni complet dezarmat, pentru că nu vei mai găsi un actor, şi nici pe altcineva.

Când se petrece această dezarmare, permiţi experienţei fără de cuvinte să vină de la sine. Aceasta este experienţa fără de cuvinte a fiinţării pe care o poţi avea tu însuţi. Vei realiza că nu este nici scenariu sau rol, nu are un plan şi nu pretinde nimic de la acest moment. De asemenea, nu este nici actorul. Ceea ce eşti, este anterior ideii despre tine.

Ceea ce tu eşti, fără rolul tău, este adesea presupus a fi ascuns undeva. Astfel că, atunci când renunţi la rolul tău, când treci dincolo de aşa-numitul personaj „eu”, în căutarea adevărului fiinţei tale, ai putea crede că se află cineva acolo, ascuns pe undeva. Dacă se întâmplă aceasta, când ajungi la această stare de deschidere, ai putea gândi: „Nu e nimeni aici, dar voi căuta oricum, voi căuta Sinele, Adevărul, eul iluminat.” Căutarea sinelui iluminat este tot un rol, tot un scenariu. Face parte din scenariul căutătorului spiritual. Dacă renunţi la acest scenariu – ce eşti tu acum?

Bineînţeles, motivul pentru care te invit să cercetezi natura a ceea ce eşti este faptul că, în acest moment, tu trăieşti realmente răspunsul. Nimic din ce aş putea să-ţi spun nu poate înlocui acea trăire vie, trăirea răspunsului. De aceea s-a spus de multe ori că doar cei care nu ştiu cine sunt sunt cei sunt treziţi. Toţi ceilalţi ştiu cine sunt, un el sau o ea. Ei se identifică cu propriul scenariu, oricare ar fi acesta, chiar şi acela că „eu nu sunt treaz”. Trezirea înseamnă a nu avea niciun scenariu, înseamnă a şti că, în ultimă instanţă, un scenariu e doar un scenariu, iar o poveste nu-i decât o poveste.

Există o stare în care mintea spune „N-am idee cine sunt”, pentru că nu găseşte scenariul potrivit. Trezirea este acea realizare care se petrece după ce mintea spune: „Renunţ. N-am nicio idee cine sunt.” Când începi să înţelegi aceasta, realizezi că, dacă laşi deoparte scenariul de a fi cineva care ascultă, dacă renunţi la scenariul tău de a fi cineva care spune ceva, dacă renunţi pur şi simplu la aceste roluri pentru o clipă, atunci nu mai eşti acela care credeai că eşti. Venirea la un satsang (în compania înţelepţilor) este ceva foarte revoluţionar pentru această noţiune de „eu”, pentru că acest „eu” crede că îşi va dobândi fericirea prin schimbarea scenariului, rolului, a identităţii sale – chiar dacă această identitate este să nu aibă niciuna. Egoul va face tot ce e necesar pentru a lăsa această bilă numită „eu” să se învârtă mai departe.

Cultura noastră spirituală a devenit foarte complicată. Avem din ce în ce mai multe concepte spirituale subtile de care să ne folosim în discuţiile noastre. Mulţi oameni au înlocuit vechile noţiuni de Dumnezeu şi de păcat, prea încărcate, cu nişte cuvinte precum conştiinţă şi condiţionare, care sună ceva mai bine. Persoana spirituală modernă are aceste concepte extrem de abstracte. Cu cât e mai abstract conceptul, cu atât e mai transparent. E greu să-ţi faci o imagine a conştiinţei şi să ţi-o pui pe altar. Altarul va rămâne mereu gol. Dacă vrei să vezi Adevărul, nu mai pune nimic acolo. Cel mai bun altar dintre toate n-ar avea nimic pe el.

Chiar şi conceptele abstracte, dacă te identifici cu ele, te pot prinde şi pot împiedica mintea să fie dezarmată. Chiar şi atunci când trăieşti o neaşteptată experienţă de trezire, minţii îi este foarte uşor să intervină în acest spirit viu al treziei, să pună ştampila pe el şi să facă ceva din asta: „Aceasta este trezirea, luciditatea, conştiinţa sau Sinele.” Mintea îi va găsi un nume, atât cât să nu rămână dezarmată. Vedem aşadar că până şi cel mai sacru concept, dacă nu este folosit cu grijă, poate deveni o apărare subtilă împotriva acestei stări de fiinţă care nu poate fi închisă într-un concept.

Dacă întrebăm „Cine sunt eu fără conceptul eu? Ce sunt eu fără eu?”, îndată se poate dezvălui ceva de necuprins în cuvinte; se poate dezvălui ceea ce este de neconceput. Permite acestei experienţe să fie, pentru că ea este răspunsul viu la întrebările: „Ce sunt eu? Cine sunt eu?” (pag. 35-36)

 

   Această dependenţă de concepte îţi anulează accesul la mister. E ca şi cum ai o bijuterie în buzunar, dar nu poţi băga mâna în buzunar să o scoţi. Atunci când, în adâncul tău, ştii că eşti misterul ce se trăieşte pe sine, îţi dai seama că în realitate este singurul lucru care se petrece mereu şi mereu. Fie că numeşti o experienţă ca fiind un eu sau un tu, o zi bună sau una rea, frumuseţea sau urâtul, compasiunea sau cruzimea, ea este încă acelaşi mister ce se trăieşte pe sine, se expansionează pe sine în timp şi formă. Aceasta este tot ceea ce se petrece.

Dacă această înţelegere se petrece doar în capul tău, se poate să ştii despre mister, dar nu şi să fii acesta. Capul îţi spune: „Ah, ştiu, sunt misterul”, şi totuşi corpul tău acţionează ca şi cum nu a preluat mesajul. El va spune: „Încă sunt cineva şi am toate aceste gânduri temătoare, dorinţe şi nevoi.” Când trăieşti cunoaşterea, întreaga fiinţă primeşte mesajul. Iar atunci când tot trupul primeşte mesajul, e ca şi cum se desumflă un balon. Atunci când orice contradicţie, zbucium şi căutare după un lucru sau altul, sunt scoase afară, apare experienţa faptului că acest corp este o expresie a misterului. Atunci el poate fi purtat cu uşurinţă de către mister, de către spiritul pur.

Imaginează-ţi că tu, misterul, păşeşti într-un corp diferit de acesta pe care-l ai acum, poate într-unul care are o mulţime de conflicte interioare, multe nevoi, dorinţe şi ataşamente în opoziţie unele cu altele, ce se bat mereu între ele. Pe măsură ce simţi acest „alt” corp, îţi dai seama că acele concepte pe care le poartă nu sunt reale. Imaginează-ţi că, pe măsură ce te instalezi în acest corp nou, acesta nu ştie că este misterul şi atunci ţine mult la identitatea sa ca trup. Acum tu, misterul, doreşti să însufleţeşti şi să mişti acest corp. Dar de vreme ce corpul crede că el este la comandă, se luptă cu tine la fiecare pas. De fiecare dată când încerci să mişti braţul, există tensiune; de fiecare dată când deschizi gura, e o bâlbâială de cuvinte; de fiecare dată când tu, ca mister, doreşti să experimentezi fascinaţia, trebuie să treci de toate acele contradicţii şi rezistenţe ale trupului. Chiar dacă ai avea cele mai bune intenţii din lume, iar acea energie ar curge prin tine şi prin corp, singurul mod în care trupul ar trata acea iubire, ar fi să o transforme într-o contradicţie. Va deveni atât de rigid în răspuns la energia misterului, că de-abia se va mai putea mişca, merge, vorbi sau gândi.

Imaginează-ţi acum că sari din acel corp şi intri în altul care, la nivel celular, ştie sigur că este misterul. Arată ca un corp, şi face tot ceea ce face orice corp, dar nu e cu adevărat un corp; ştie că, de fapt, el este doar misterul într-o formă. Astfel că, atunci când misterul păşeşte înăuntru, e ca şi cum untul se amestecă cu un alt unt. „Ahh. Buun. Acum mă pot mişca.” Şi poţi simţi cam cum este să fii într-un asemenea corp, unul care ştie că este misterul.

Pentru ca un asemenea corp să se abandoneze total adevăratei sale naturi, trebuie ca el să înţeleagă total şi profund că el este misterul, iar orice imagine de sine să fie lăsată să dispară. Dacă ar mai avea orice remanenţe ale vreunei imagini de sine, ar începe să înţepenească. Imediat ce ar avea vreo judecată sau ar vedea ceva ca fiind diferit de el însuşi, ar apărea rigiditatea, ca şi cum încheieturile ar fi ruginit. Dacă s-ar îngrijora pentru ziua de mâine, s-ar rigidiza. Deci, ca acel corp să trăiască total cunoaşterea misterului, ar trebui ca interesele lui personale să se dizolve complet.

Sistemul corp-minte nu poate dizolva această schemă personală de funcţionare, deoarece crede că este o idee bună, dar se poate petrece natural, pe măsură ce fiinţa vede din ce în ce mai mult că, la modul total, singurul lucru care există este ea însăşi. Este un lucru profund. Poţi să îl simţi? Nu e nimic de păstrat. Niciun punct de vedere de păstrat. Nicio separare.

De aceea s-a spus mereu că adevărul te eliberează. Dar întreaga fiinţă trebuie să realizeze adevărul. Trebuie să fie adevărul, trăit conştient. (pag. 61-62)

 

Mulţi oameni mi-au împărtăşit presupunerea că, dacă există toate aceste lucruri, trebuie să existe şi un ţap ispăşitor, cineva sau ceva în ei înşişi, pe care să dea vina. Aceasta este înţelegerea comună despre ego. Dar aceasta nu este ego. Uneori, lucrurile sunt tot atât de simple pe cât par. Uneori, un gând este doar un gând, o emoţie doar o emoţie, o acţiune doar o acţiune, fără niciun ego în ele. Acum, egoul care există, dacă ar fi vreunul, este gândul că egoul este acolo. Dar nu există nicio dovadă, de niciun fel, despre existenţa egoului. Totul se iveşte spontan, iar dacă ar exista vreun ego, este de fapt doar această mişcare specifică a minţii, care spune: „Este al meu.”

Acum, acest gând „Este al meu”, urmează de regulă ivirii unui gând sau unei emoţii. Cum ar fi: „Simt confuzie – e a mea”, sau „Simt gelozie – e a mea”, sau vine ca răspuns la orice experienţă prin care trece: „Asta îmi aparţine.” Te gândeşti că egoul era prezent şi că el a cauzat acest gând, sau emoţia, sau confuzia. Şi totuşi, de fiecare dată când ne uităm în urmă să-l găsim, constatăm că el nu a fost acolo anterior vreunui gând, ci a venit după aceea. Este interpretarea unui fenomen, a unui anumit gând, sau a unei emoţii. Este presupunerea, de după faptul consumat, că „este al meu”. Egoul este de asemenea şi interpretarea ulterioară, care spune „Nu este al meu”, adică respingerea unui gând sau sentiment. Este uşor de văzut că o asemenea poziţie presupune că acolo există cineva căruia nu-i aparţine ceva. Aceasta este lumea dualităţii. Este gândul meu, confuzia mea, sau orice ar fi, sau nu este gândul meu, nici confuzia mea, adică nu îmi aparţine. Ambele sunt mişcări sau interpretări la ceea ce este. Egoul este doar această interpretare, această mişcare a minţii şi de aceea nimeni nu-l poate găsi. E ca o fantomă. Este doar o mişcare specific condiţionată a minţii.

Din copilărie, noi primim mesaje ca: „Eşti simpatic”, „Eşti deştept”, „Ai obţinut o notă mare, deci eşti bun”, sau „Nu ai luat note mari, deci nu eşti bun”. Imediat, copilul începe să creadă aceste lucruri, să le simtă, să-şi însuşească acea esenţă emoţională drept „eu”. În acelaşi fel, cineva poate avea un gând, şi foarte curând el sau ea va începe să simtă acel gând. Dacă se gândeşte la o zi frumoasă, însorită, cât de curând, corpul va începe să intre in rezonanţă cu acel gând, simţind ceva ce nu există. Bineînţeles, acest lucru devine şi mai dificil atunci când i se spune cuiva să scape de ego, deoarece cine va fi acela care să scape de ego? Ce anume încearcă să scape de ego? Aşa se menţine egoul pe sine, gândind că trebuie să facă ceva cu el însuşi.

Egoul este o mişcare. Este un verb. Nu e ceva static. Este mişcarea minţii de după fapt, în continuă devenire. Cu alte cuvinte, egourile sunt mereu pe o cale. Sunt pe calea psihologiei, pe calea spirituală, pe calea de a câştiga mai mulţi bani sau o maşină mai bună. Acel simţ al „eului” este în continuă devenire, în continuă mişcare, în continuă dobândire. Sau altfel face invers – bate în retragere, respinge, neagă. Deci, pentru ca acest verb să existe mai departe, trebuie să existe mişcare. Trebuie să mergem înainte sau înapoi, spre ceva sau să ne îndepărtăm de ceva. Trebuie să avem pe cineva pe care să dăm vina, de obicei pe noi înşine. Trebuie să ajungem undeva, altfel nu devenim. Astfel că verbul – hai să-l numim „a egoi” – nu funcţionează dacă nu este devenire. Imediat ce verbul se opreşte, nu mai e verb deloc. Imediat ce te opreşti din alergare, nu mai există asemenea lucru numit alergare – s-a terminat; nu se mai întâmplă nimic. Simţul egoului trebuie să se mişte continuu, deoarece, îndată ce se opreşte, acesta dispare, întocmai ca atunci când ne oprim picioarele şi alergarea dispare.

Atunci când renunţăm la această idee şi începem să vedem că nu există ego, ci doar „a egoi”, atunci începem să vedem ceea ce este de fapt egoul. Aceasta produce încetarea firească din a urmări ceva sau din a ne îndepărta de ceva. (pag. 104-105)

 

Dar la modul esenţial, totul este numai experienţă, interioară şi exterioară; este acelaşi lucru. Nu a mea şi nici a altuia.

Prezenţa liniştii deschide corpul şi pătrunde în tine ca într-un burete, dacă eşti permeabil. Survine o înţelegere tăcută, nu prin cuvinte, ci prin trăirea directă a ceea ce este. Permite-ţi darul extraordinar de a nu mai căuta experienţe alternative. Aşadar, fără a rămâne pe gânduri, fără mişcarea unui singur gând, ce anume este acela care are experienţa aceasta? Ce anume face experienţe?

Recunoaşte că nu există nimic care experimentează acest moment, dar acest nimic este cunoscut şi trăit. Există ceva misterios care ştie, ceva misterios care trăieşte experienţa acestui moment, dar tu nu poţi spune ce anume este, deoarece, dacă îl numeşti, nu este real. Este ceva cu mult mai aproape. Imediat ce te gândeşti la el, vezi că nu e acel gând. Este dinainte de gând. Nu e necesară nicio descriere, prin urmare rămâi pur şi simplu pe culme, pe marginea abisului, în experienţa directă, simţind direct faptul că nu exişti şi totuşi ştii că exişti.

Şi un singur gând despre acest mister stabileşte raiul şi iadul. Gândul împarte această unitate în bucăţele care să fie analizate de minte. Dar tăcerea le unifică. Experienţa acestui moment este prezentă, dar de necuprins, este cunoscută, dar de nedefinit. Acesta care este treaz este de neprins. Îl poţi sacrifica în van încercând să îl defineşti şi să îl cuprinzi, dar mai bine renunţă la aceasta. Poate că tu nu eşti tu la urma urmei. Poate că tu eşti ceea ce este treaz în chiar această clipă a experienţei. Găseşte cumva aspiraţia de a fi aceasta, mai degrabă decât a cunoaşte asta. Pe măsură ce corpul se deschide, sunetele curg încă prin tăcere. Ce anume din tine însuţi se cunoaşte ca fiind tăcere? Este imposibil de definit. Dacă simţi că te îndepărtezi de cale, ascultă din nou sunetele. Ele îţi vor indica drumul înapoi către tăcere, care te va conduce către cel care cunoaşte atât tăcerea, cât şi sunetul. Nu te pierde în gânduri sau îţi vei rata viaţa. Relaxează-te pur şi simplu, relaxează-te, relaxează-te... Este cel mai simplu act de credinţă şi încredere.

Această stare de trezire care se trezeşte în tine se cunoaşte pe sine. Mintea nu o cunoaşte, corpul nu o cunoaşte, emoţiile nu o cunosc. Numai această trezie se cunoaşte pe sine ca atare. Acest adevăr e simplu, dincolo de orice înţelegere. Este imediat, înaintea oricărei căutări. Este veşnic prezent, înfăţişându-se sub fiecare faţetă în parte a acestei experienţe, chiar acum.

Întotdeauna ai două alegeri. O alegere este cea bine cunoscută: să sacrifici această trezie misterioasă pentru altceva. A doua alegere este să nu sacrifici ceea ce este treaz şi prezent, oriunde s-ar întâmpla să fii. Poţi alege să nu sacrifici aceasta pentru următoarea promisiune a unui moment mai bun, sau a unui eveniment mai bun, sau a unei experienţe mai bune. Aceasta este alegerea ta – să fii devotat adevărului sau nu. Iar acesta este Focul Adevărului. Acesta care este treaz acum, ca fiind tu, în tine, revelează absoluta lipsă de relevanţă, oricare ar fi acesta. Cel care e treaz în sine face ca tot ceea ce nu este adevărat să fie irelevant. Această tăcere arde tendinţa de a te agăţa de orice altceva şi eliberează viaţa pe care o întruchipezi, pentru a se trăi pe sine fără nicio negociere. Simte invitaţia viscerală şi imediată a celui care este trezit, de a lăsa orice altceva deoparte. Această invitaţie te roagă să încetezi negocierea cu viaţa, cu clipa, cu tine, cu profesorul tău, cu prietenul tău, cu colegul tău. Încetează pur şi simplu. Acest foc este nevăzut şi necunoscut, şi totuşi el arde orice, dar nu se arde pe sine. Această trezie care există acum în centrul acestei întregi experienţe a fiinţei, ea este!

Fiecare are posibilitatea de a alege pentru ce îşi dedică viaţa. Poate că această alegere nu a fost conştientizată până acum sau poate că această opţiune nu a fost cunoscută. Acum este. Ce este important pentru tine? Cui îi vinzi sufletul? Mie nu-mi pasă de alegerea ta şi nici lui Dumnezeu. Dar ţie îţi pasă, iar tu eşti singurul care contează. (pag. 166-167)

 

Astfel că, într-o zi, când eram în camera mea şi a apărut acest val de intensitate, m-am gândit: trebuie să descopăr ce este adevărat şi trebuie să aflu asta chiar acum. Astfel că am mers în curtea din spate şi m-am aşezat în meditaţie, făcând un efort incredibil să-mi linştesc mintea şi să trec dincolo de unele bariere. Nici măcar nu am ştiut care ar fi acestea. Dar, într-o clipă, a fost ca şi cum aş fi luat tot efortul depus în ultimii cinci ani şi l-aş fi condesat într-un minut. Am realizat brusc că nu pot să fac asta. Nu o pot face. Iar imediat ce am spus „Nu pot face asta”, în acelasi timp, am simţit cum totul se relaxează. Apoi, când totul s-a relaxat – e singurul mod în care pot să-l descriu – a existat o explozie interioară. Ca şi cum cineva m-a băgat într-o priză. A fost o explozie interioară imensă, iar inima a început să bată mai repede, respiraţia a devenit foarte dificilă, iar atunci m-am gândit că voi muri, deoarece inima mea bătea mai repede decât bătuse vreodată. Fiind atlet, cunoşteam foarte bine limita inimii la efort. Iar acum era mult, foarte mult, dincolo de această limită. Simţeam că-mi explodează inima. La un moment dat, a apărut gândul că acea energie, aşa cum era, îmi va provoca moartea. M-am gândit că nu o s-o pot suporta prea mult. Iar următorul gând care a apărut a fost că, dacă acest lucru mă va face să descopăr adevărul, sunt dispus să mor chiar acum. Nu a fost un act de curaj sau o chestie macho, era pur şi simplu un fapt. A fost doar atât: sunt dispus să mor. Punct. Asta era. Iar imediat ce mi-am spus aceasta, şi am crezut-o total, energia s-a disipat brusc. Dintr-odată, m-am pomenit în spaţiu... Am devenit pur şi simplu spaţiu. Tot ce era, era doar spaţiu. Doar spaţiu infinit. Iar în acel spaţiu am putut simţi ceva ca un transfer de intuiţii, dar se derula atât de rapid, încât nici măcar nu am ştiut ce erau. Parcă veneau cu o sutele pe secundă. Ca şi cum instalezi un program într-un calculator. Am simţit că ceva se transferă în mine atât de repede, încât nu reuşeam să înţeleg niciun fragment, ci doar simţeam străfulgerări de intuiţie. Deci am stat acolo fiind spaţiu şi având aceste percepţii care se descărcau în sistemul meu, iar totul a durat o vreme, nu ştiu exact cât... o vreme. Iar apoi totul a încetat, iar la un moment dat, a devenit evident faptul că trebuia să mă ridic de pe perna mea şi am făcut ceea ce făceam mereu: m-am ridicat, m-am uitat la chipul lui Buddha pe care îl aveam pe un mic altar şi m-am înclinat în faţa lui. Iar imediat ce am făcut aceasta, am izbucnit în râs. A fost cel mai vesel râs pe care l-am avut vreodată. Iar lucrul cel mai comic a fost că am gândit: „Tu, mic hoţoman ce eşti”, referindu-mă la Buddha, „te caut de cinci ani”. Iar în acel moment am ştiut ce era ceea ce căutam. Prinsesem ideea. Şi nu-mi venea să cred. Era ceva de genul: aha, am căutat ceva ce eram deja. Aşadar am râs cu poftă şi am ieşit afară. Aceasta a fost prima trezire.

Marea surpriză a venit ieşind afară, când o voce uşoară, pe care m-am obişnuit să o tot aud de atunci, a şoptit în toiul acelei copleşitoare revelaţii de fericire, de exaltare şi de imensă uşurare: „Nu e ceea ce cauţi. Mergi mai departe.” M-a revoltat gândul că n-o să-mi găsesc un loc aici; nici măcar o clipă? Nici măcar pentru o clipă? Dar acea voce a spus: „Nu e aceasta. Mergi mai departe.” Şi am ştiut că aşa era. Cumva, am ştiut că această voce ţinea cont de ceea ce se petrecea. Nu spunea: „Acest lucru nu are valoare, nu e real, nu e relevant.” Vocea spunea: „Există mai mult decât atât. Nu ai văzut totul. Ai văzut o parte însemnată, dar mergi mai departe. Nu te opri aici.”

Iar în acel moment, totul s-a schimbat. De atunci încolo, energia mea de căutător spiritual – acea goană disperată – a dispărut fără a mai reveni vreodată. Nu avea niciun sens să mă mai zbat să ajung la ceva ce aveam deja, încercând să devin ceea ce ştiam că sunt. (pag. 223-224)

< sus >


08.01.2019

Calea renunţării: Letting Go

de David R. Hawkins

"Mecanismul renunţării este doar un instrument. îl puteţi folosi pentru a îndepărta obstacolele din calea realizării unui milion de dolari sau îl puteţi folosi pentru a elimina blocajele din calea dezvoltării conştiinţei spirituale. Cei mai mulţi oameni care renunţă conştient declară că au descoperit ceva înăuntrul lor asemănător cu iubirea, care este independent de corp, emoţii, gânduri şi de evenimentele lumii. Aţi auzit pe cineva care să fie nemulţumit de o asemenea descoperire?" (David R. Hawkins)

 

Marele avantaj în a şti cum să renunţaţi este acela că se poate renunţa la orice sentiment şi la toate sentimentele într-o clipită, în orice moment sau loc, şi că acest lucru se poate realiza în continuu şi fără efort.

Ce înseamnă starea de renunţare? Înseamnă să fiţi eliberaţi de sentimente negative, astfel încât creativitatea şi spontaneitatea să se poată manifesta fără opoziţia sau interferenţa conflictelor interioare. A fi liberi de conflicte interioare şi de orice aşteptări înseamnă a le dărui persoanelor din viaţa noastră libertatea cea mai mare. Acest lucru ne permite să experimentăm structura de bază a universului, care, aşa cum urmează a se descoperi, înseamnă manifestarea binelui cel mai înalt cu putinţă în orice situaţie dată. Poate că sună mai filozofic, însă când acest lucru se întâmplă, este faptic adevărat, el fiind confirmat inclusiv prin experienţa personală.

Sentimente şi mecanisme mentale

Noi abordăm sentimentele în trei modalităţi principale: suprimare, exprimare şi evadare. Le vom discuta pe rând.

1. Suprimare şi reprimare. Acestea sunt modalităţile cele mai frecvente prin care ne îngropăm sentimentele şi le dăm deoparte. În reprimare, acest proces este inconştient; în suprimare, procesul are loc conştient. Nu vrem să fim deranjaţi de sentimente şi nici nu ştim ce altceva să facem cu ele. Cumva, ne lăsăm cuprinşi de suferinţă şi încercăm să funcţionăm, totuşi, cum putem mai bine. Sentimentele pe care decidem să le suprimăm sau să le reprimăm sunt în acord cu programele conştiente şi inconştiente pe care le purtăm în interiorul nostru ca urmare a convenienţelor sociale şi a educaţiei primite în familie. Presiunea sentimentelor suprimate se traduce mai apoi ca iritabilitate, schimbări bruşte de dispoziţie, tensiuni în muşchii gâtului şi spatelui, dureri de cap, crampe, tulburări ale ciclului menstrual, colită, indigestie, insomnie, hipertensiune, alergii şi alte tulburări somatice.

Când reprimăm un sentiment, o facem pentru că poartă atât de multă vinovăţie şi teamă în el, încât acestea nici nu se mai resimt în mod conştient. De fiecare dată când sentimentul respectiv ameninţă să iasă la suprafaţă, el este aruncat din nou în inconştient. Sentimentul reprimat este apoi prelucrat în diverse moduri pentru a ne asigura că va rămâne reprimat şi în afara conştiinţei. Dintre mecanismele utilizate de minte pentru a păstra un sentiment reprimat, negarea şi proiecţia sunt, poate, cele mai cunoscute, pentru că au tendinţa să se manifeste împreună şi să se consolideze reciproc. Negarea are ca efect blocaje emoţionale şi de maturizare majore. Este, de obicei, însoţită de mecanismul proiecţiei. Din cauza vinovăţiei şi a fricii pe care le resimţim, ne reprimăm impulsul sau sentimentul şi negăm prezenţa acestora în interiorul nostru. În loc să le simţim, le proiectăm in lumea exterioară şi asupra persoanelor din jurul nostru. (pag. 36-37)

 

Alegerea pozitivului

Un efect surprinzător al acceptării de a renunţa la negativitatea interioară este descoperirea existenţei opusului sentimentelor negative. Există, în noi, o realitate interioară pe care am putea-o defini ca "măreţie interioară" sau "Sine Superior". Acest Sine are o putere mult mai mare decât negativitatea interioară. În schimbul renunţării la recompensele pe care le primeam ca urmare a situării noastre în sfera negativităţii, acum suntem surprinşi de recompensele pozitive care izvorăsc din puterea sentimentelor noastre pozitive. Când renunţăm la învinuire, de exemplu, experimentăm iertarea.

Sinele nostru Superior, despre care putem afirma că este sinteza sentimentelor noastre cele mai înalte, dispune de capacităţi aproape infinite. El poate crea cadrul necesar apariţiei oportunităţilor de angajare. Poate crea situaţii care să ducă la vindecarea relaţiilor interpersonale. Deţine puterea de a crea condiţii favorabile manifestării unor frumoase relaţii sentimentale, oportunităţi financiare sau vindecări în planul fizic. Pe măsură ce nu mai investim cu autoritate şi energie toate programele negative care izvorăsc din propria noastră gândire, încetăm să lăsăm propria putere la dispoziţia altora şi începem să o revendicăm pentru noi. Aceasta are ca efect îmbunătăţirea stimei de sine, revenirea creativităţii şi manifestarea unei viziuni pozitive despre viitor, care înlocuieşte teama dinainte. (pag. 106-107)

 

Posesivitatea şi ataşamentul apar ca urmare a orgoliului. De aceea, ataşamentul este o cauză potenţială a suferinţei, pentru că dă naştere la teama de pierdere, iar odată cu suferirea unei pierderi, revenim la nivelul apatiei, al depresiei şi al suferinţei. Dacă suntem mândri de o maşină şi cineva ne-o fură, vom simţi nelinişte, durere şi suferinţă. Dacă, însă, deţinem maşina în mod degajat (sub aspect emoţional), dacă ne bucurăm de frumuseţea şi de impecabilitatea ei, simţindu-ne recunoscători pentru că este a noastră, pierderea ei se va solda doar cu o uşoară dezamăgire.

Recunoştinţa este unul dintre antidoturile mândriei. Dacă se întâmplă să ne fi născut cu un IQ mai mare, putem fi recunoscători pentru acest lucru, în loc să ne mândrim cu el. Aceasta nu este o realizare personală; aşa ne-am născut. Dacă suntem recunoscători pentru ce am primit şi pentru ce am realizat datorită talentelor pe care ni le-a dăruit Dumnezeu şi prin încercările la care am fost supuşi, atunci ne vom simţi liniştiţi şi vom fi invulnerabili la durere.

Conştiinţa umană urmăreşte cu o curiozitate amuzată cum mândria se ataşează de orice este considerat "al meu". Putem simţi o mândrie absurdă faţă de o mulţime de lucruri neînsemnate, însă în momentul în care ne dăm seama de acest lucru, nu este prea greu să renunţăm la acea mândrie.

Ironia face ca unele persoane să fie vulnerabile la reversul snobismului. Acestea se mândresc cu "chilipirurile" descoperite şi cu articolele cumpărate din magazinele cu produse second-hand. În opinia lor, cei care plătesc preţuri exorbitante pentru diverse lucruri sunt nişte oi numai bune de tuns şi pentru aceştia s-a inventat zicala: "Un om prost rămâne repede fără bani". În snobismul celor care frecventează magazinele de mâna a doua, simbolul statutului superior îl constituie chilipirul care întrece orice închipuire. De fapt, aceşti oameni se află adesea în competiţie unii cu alţii pentru a vedea cine găseşte chilipirurile cele mai bune. Este amuzant să observi cum un articol de îmbrăcăminte care atârnă pe un umeraş într-un magazin de second-hand este considerat a nu fi bun de nimic până în clipa în care devine "al meu". Din acel moment, el devine brusc foarte valoros.

Partea delicată a utilizării pronumelui "al meu" o constituie mândria care se asociază sentimentului de proprietate. Acesta din urmă ne face să ne simţim obligaţi să sărim în apărarea a tot ceea ce numim "al meu". Putem diminua această vulnerabilitate renunţând la dorinţa de a poseda; în loc să spunem "al meu", putem folosi "un/o". Astfel, nu vom mai spune "cămaşa mea" ci "o" cămaşă. Dacă vom considera că unul dintre gândurile noastre reprezintă "o opinie" în loc de "opinia mea", tonul sentimentului va înregistra o schimbare. De ce sunt unii atât de înverşunaţi când vine vorba despre opiniile lor? Exact din cauza acestui sentiment de "al meu". (pag. 218-219)

 < sus >

Arhiva ESOTERIKA 2018  > >