<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


ESOTERIKA - blog 2020

selecţii de Răzvan Petre

Citate din alţi autori

Robert Bruce; Dalai Lama; David R. Hawkins;

08-03-2020

Dinamica planului astral

un manual complet pentru călătorii în afara trupului

de Robert Bruce

robert bruce

Zona timpului real

Eu am numit zona timpului real nivelul dimensional subtil cel mai apropiat de planul fizic. (Zona timpului real ar putea foarte bine să fie denumită şi dimensiunea eterică, însă acest termen nu este descriptiv.) Aceasta este dimensiunea în care se regăsesc majoritatea celor care se proiectează în afara corpului fizic pentru prima dată. Zona timpului real ar putea fi privită ca o zonă intermediară care delimitează în mod adecvat universul fizic de dimensiunea astrală (o reflexie directă şi obiectivă în timp real a realităţii), precum şi unele caracteristici ale dimensiunii astrale (un mediu subtil fluid).

Zona timpului real este cel mai bine considerată a fi un nivel dimensional separat. Aceasta elimină riscul de confuzie între un singur set de factori legaţi de proiecţiile astrale şi aspectele legate de nivelurile dimensionale multiple.

Fluctuaţiile realităţii cauzează cea mai mare parte din confuzia care apare în zona timpului real. Acestea sunt atât de intense, încât ele reprezintă un factor constant în cadrul experienţelor extracorporale cotidiene. Eu consider zona timpului real ca fiind puţin stabilă şi predictibilă prin însăşi definiţia ei. Majoritatea fluctuaţiilor iau naştere din interacţiunile dintre mediul real sensibil şi percepţiile, în general instabile, ale dublului proiectat în zona timpului real.

Deoarece zona timpului real este atât de apropiată de dimensiunea fizică, putem considera că ea se află în partea de jos a planului astral. Tradiţional, se consideră că planurile joase reprezintă nişte medii neplăcute şi nefavorabile. Totuşi, zona timpului real nu este ea însăşi un mediu astral grosier, ci o reflexie dimensională a universului fizic. O putem considera o zonă neutră - o zonă tampon - care desparte universul fizic de planurile astrale.

Omul obişnuit care realizează proiecţii astrale consideră zona timpului real ca fiind slab luminată şi sumbră. Această idee provine de la persoanele care realizează proiecţii mai ales noaptea târziu; în timpul nopţii, lumea apare ca fiind întunecoasă şi sumbră. Dacă realizaţi proiecţii în timpul zilei, zona timpului real este la fel de strălucitoare şi de luminoasă ca şi ziua. Zona timpului real cuprinde şi se întrepătrunde cu universul fizic şi conţine, în acelaşi timp, o reflexie perfectă a realităţii în cadrul ei. Totul se petrece în timp real - exact aşa cum se petrec de fapt toate lucrurile în realitate. Cei care se proiectează şi călătoresc în zona timpului real se percep pe ei înşişi ca urmând contururile spaţiale ale lumii reale. Ei există într-o reflexie subtilă directă a realităţii - pe măsură ce realitatea se petrece.

Am petrecut mult timp explorând zona timpului real. În timpul acelor experienţe m-am simţit precum o fantomă în lumea reală. Legile lumii fizice nu se aplică aici, deşi există totuşi provocări cărora trebuie să le faci faţă, cum ar fi gravitaţia. Cei care se proiectează acolo pot călători la voinţă oriunde în universul fizic şi la orice viteză; pot zbura, pot trece prin materia fizică, chiar dacă percep o oarecare textură şi rezistenţă atunci când fac aceasta. (pag. 20-21)

 

Atingerea unei stări modificate de conştiinţă

O stare de transă este o stare de conştiinţă modificată în mod natural. Este cu adevărat o stare de a fi minunată, confortabilă, lipsită de stres şi revigorantă. Pătrundeţi în această stare de fiecare dată când corpul vostru fizic adoarme. Toată lumea trăieşte această stare, chiar dacă şi numai pentru câteva minute, chiar înainte de a adormi. Undele cerebrale experimentate în timpul acestei stări pot fi măsurate. S-a descoperit că ele se află în strânsă legătură cu diferitele niveluri de somn.

Atingerea stărilor modificate de conştiinţă în timpul stării de veghe - "în starea de minte trează şi corp adormit" - îmbunătăţeşte calitatea gândurilor, oferă o mai bună claritate mentală şi o mai mare profunzime la acest nivel. Multe lucruri devin posibile în timpul stărilor modificate de conştiinţă, deoarece mintea, împreună cu simţurile sale, sunt expansionate.

În timp ce adormiţi, veţi descoperi, dacă veţi privi cu atenţie, că, la un anumit moment, începeţi să vă pierdeţi printre jumătăţi de gânduri şi de impresii. Corpul vostru începe să se simtă greu şi cald, iar gândurile încep să nu mai fie omogene şi să nu mai aibă sens. Acest lucru se petrece la graniţa dintre starea de veghe şi starea de somn, chiar înainte de a vă pierde coerenţa şi de a adormi. Această stare de căldură şi de greutate plăcută este semnalul că aţi intrat într-o stare de transă.

Odată ce corpul fizic adoarme, centrul conştiinţei lucide se transferă către corpul energetic expansionat, exact cum am menţionat anterior. Acest fenomen poate fi privit ca o proiecţie interioară. Valul de greutate care semnalează intrarea în starea de transă indică faptul că centrul conştiinţei lucide s-a mutat din corpul fizic/mintea fizică în primul din corpurile sale subtile generate, adică în corpul energetic expansionat. (pag. 156-157)

 

Visele lucide şi experienţele extracorporale

Visarea lucidă ar trebui să facă parte din agenda fiecărei persoane care se proiectează. Acest lucru este fascinant, vă oferă o experienţă reală şi vă menţine interesul treaz. Un vis lucid este o experienţă extracorporală autentică, deşi este vorba despre un alt gen de experienţă extracorporală şi la un alt nivel. Visele lucide pot să fie adeseori transformate în experienţe extracorporale.

Toată lumea visează în timp ce doarme şi majoritatea oamenilor îşi amintesc măcar o parte din vise. Pentru majoritatea oamenilor, visele sunt singura lor legătură cu o realitate mai elevată şi cu originile lor spirituale. Visarea este considerată un fapt obişnuit, însă acest lucru ascunde mai multe aspecte uimitoare decât s-ar zice la prima vedere. În timp ce corpul fizic/mintea fizică adorm, o copie a conştiinţei se reflectă în corpul energetic expansionat, iar de acolo în dublul proiectabil, iar apoi în afara corpului fizic. În timp ce acest lucru se petrece, are loc şi activarea minţii din vis. Visarea reprezintă un proces firesc în cadrul căruia mintea procesează evenimente din viaţa reală şi rezolvă probleme şi conflicte. Mintea pune în scenă situaţii şi evenimente în cadrul acelui mediu de vis care îi oferă siguranţă. Acest proces ajută mintea să se liniştească şi să îşi găsească echilibrul.

Un vis lucid este cu totul altceva. Într-un vis lucid, se produce la un moment dat apariţia conştiinţei lucide. Voi deveniţi dintr-o dată conştienţi - vă treziţi în interiorul lumii de vis. Iar din acel moment puteţi prelua controlul scenariului din visul respectiv.

Visele lucide sunt diferite de experienţele extracorporale, în sensul că par mult mai reale. Un vis lucid foarte intens nu poate fi diferenţiat de realitate, chiar dacă acesta a început direct din starea de veghe. O persoană care are vise lucide este mult mai conştientă decât o persoană care se proiectează în zona timpului real, în apropierea corpului său fizic. Cei care visează lucid experimentează adeseori senzaţii fizice cum ar fi gravitaţia, textura lucrurilor, temperatura, gustul, plăcerea şi durerea. Cu cât este mai intens visul lucid respectiv, cu atât mai reale devin aceste senzaţii.

Visele lucide, experienţele extracorporale în timp real şi proiecţiile astrale au multe lucruri în comun. Centrul conştiinţei celui care visează fluctuează adeseori între toate aceste stări pe parcursul unei singure experienţe. Adeseori percepeţi sau vă amintiţi mai multe experienţe care s-au petrecut în simultaneitate. Acest lucru se datorează unor fragmente diferite ale minţii, care interferează unul cu celălalt în timpul eventualei descărcări a amintirilor din umbră de la finalul experienţei respective. Acest lucru duce la apariţia unor amintiri amestecate: o parte vise obişnuite, o parte vise lucide, o parte experienţe extracorporale în zona timpului real, o parte proiecţii astrale.

Ce sunt visele lucide? Am reflectat timp de mai mulţi ani asupra diferenţei dintre experienţele extracorporale şi visele lucide şi am descoperit abia de curând, în momentul în care am scris această ediţie aniversară în anul 2009, o explicaţie plauzibilă. Eu sunt de părere că visele lucide sunt de fapt proiecţii ale minţii cognitive, ale corpului mental - o proiecţie a minţii în dimensiunea mentală. Acesta este singurul lucru care ar avea sens.

Corpul mental este un corp subtil mult mai rafinat decât corpul astral al timpului real. Dublul proiectat în zona timpului real are mai mult legătură cu substanţa corpului fizic şi se poate spune că este o proiecţie a corpului fizic şi a creierului. (pag. 236-237)

 < sus >


27-01-2020

dalai lama

Dalai Lama XIV

Calea budismului tibetan - sfârşitul suferinţei şi descoperirea fericirii

de Dalai Lama

Atunci când oamenii vorbesc despre dezarmare la nivel planetar, ei trebuie să ştie că este necesară şi o "dezarmare interioară". Problema este dacă putem sau nu minimaliza gândurile negative, amplificând, în schimb, atitudinile pozitive. Putem examina existenţa noastră cotidiană pentru a vedea dacă mânia care ne cuprinde uneori are vreo valoare şi, de asemenea, ne putem gândi la efectele pozitive sau negative ale compasiunii şi iubirii. De exemplu, cum fiinţele umane sunt animale sociale, ele au prieteni buni şi prieteni răi. Oamenii care sunt întotdeauna furioşi nu cunosc, în majoritatea cazurilor, pacea sufletească, dar cei liniştiţi au mai multă pace şi mai mulţi prieteni adevăraţi - prieteni care le vor fi alături şi la bine, şi la rău. Asemenea prieteni nu se obţin prin furie, gelozie sau lăcomie, ci prin iubire curată, compasiune, deschidere şi sinceritate. Astfel, este foarte clar că gândurile negative distrug fericirea, în vreme ce gândurile pozitive o creează.  

Deşi furia poate părea uneori prielnică pentru om, în realitate, ea ne distruge liniştea şi fericirea şi chiar abilitatea de a reuşi. Succesul şi eşecul depind de înţelepciunea şi inteligenţa omului, care nu pot funcţiona cum trebuie sub influenţa mâniei. Când ne aflăm sub imperiul furiei şi al urii, puterea de judecată ne este diminuată. Ca atare, urmărim ţeluri greşite sau aplicăm metode greşite, care ne vor duce la eşec. De ce apare furia? Fiindcă, undeva, în adâncul sufletului nostru, domneşte teama, ceea ce înseamnă că teama este cauza eşecului.  

Cele mai eficiente şi mai puternice metode de a elimina furia sunt toleranţa şi răbdarea. Adesea, oamenii au impresia că toleranţa şi răbdarea sunt sentimente neutre, dar nu este aşa: ele sunt mai profunde şi mai eficiente decât simpla indiferenţă. Unii oameni simt că toleranţa şi răbdarea ar fi semne de slăbiciune. Dimpotrivă: mânia, ura şi frustrarea sunt astfel de semne. Mânia vine din teamă şi teama vine din slăbiciune sau dintr-un sentiment de inferioritate. Dacă ai curaj şi hotărâre, vei simţi mai puţin teama şi, inerent, vei fi mai puţin frustrat şi furios.  

Practica metodelor de a reduce furia şi a spori toleranţa este adaptabilă la fiecare sistem religios şi de ea pot beneficia chiar şi cei care nu au convingeri religioase, căci, atâta vreme cât eşti o fiinţă umană, vei avea întotdeauna nevoie de toleranţă şi curaj. Din punct de vedere budist, există nouă situaţii care dau naştere furiei: situaţii în care am fost rănit, sunt rănit sau voi fi rănit; în mod similar, situaţii în care cei dragi au fost răniţi, sunt răniţi sau vor fi răniţi; şi situaţii în care duşmanii mei au fost fericiţi, sunt fericiţi sau vor fi fericiţi. Dintre acestea, poate cea mai importantă este situaţia în care eu sunt rănit. În asemenea momente, o modalitate de a contracara furia este să investigăm natura obiectului care ne răneşte, examinând dacă el acţionează asupra noastră direct sau indirect. Să presupunem că suntem loviţi cu un băţ; ceea ce afectează direct este băţul. Cauza primordială care ne răneşte indirect nu este însă persoana care mânuieşte băţul, ci furia care o motivează să lovească, prin urmare nu pe persoana propriu-zisă ar trebui să fim supăraţi.  

O altă metodă, care poate fi eficientă în anumite circumstanţe când cineva ne răneşte, este să ne reamintim în acel moment că ne-am putea confrunta cu dificultăţi şi mai mari şi am avea de suportat suferinţe şi mai grele. (pag. 20-21)

 

Mintea este o entitate având claritate şi capacitate de cunoaştere. Formarea corpului fizic al omului începe odată cu fuziunea dintre spermatozoidul tatălui şi ovulul mamei. Pe măsură ce corpul se dezvoltă, intervine conştiinţa. Dar adevărata substanţă a minţii nu este corpul fizic, ci o minte anterioară. Sentimentele de fericire sau de suferinţă pe care le experimentăm ar trebui legate nu doar de corpul fizic, ci şi de această minte subtilă. Prin urmare, în învăţăturile tantrice, găsim explicaţia minţii subtile, numită mintea primordială a luminii clare. Când vorbim despre continuitatea vieţii, aceasta este explicată în termenii continuităţii minţii luminii clare.  

Avem experienţe diferite prin prisma comportamentului nostru, iar comportamentul nostru diferit apare ca urmare a atitudinilor mentale diferite. În esenţă, suntem la fel, pentru că toţi ne dorim fericirea, şi nu suferinţa. Dacă întrebi până şi oameni care par să fie cruzi şi belicoşi dacă vor, într-adevăr, să poarte războaie, răspunsul va fi negativ. Şi ei îşi doresc fericire şi nu vor să sufere. Ne angajăm în lucrări deşarte fiindcă suntem dominaţi de ignoranţă. Ignoranţa este atât de puternică, încât, deşi noi ne dorim altceva, ea ne obligă să ne implicăm în activităţi distructive. Vedem în toată lumea asemenea activităţi, care demonstrează imensul potenţial al minţii umane de a controla totul.  

Sentimentele de fericire sau de suferinţă depind foarte mult de comportamentul nostru, care este, la rândul său, legat de mentalitatea noastră. Acele atitudini mentale care sunt negative şi nedemne ar trebui reduse şi eliminate. Ar trebui să identificăm tipare constructive de gândire, să le promovăm şi să le dezvoltăm; această metodă de transformare a minţii este ceea ce noi numim Dharma, sau practica spirituală. Iată de ce învăţăturile lui Buddha spun că trebuie să ne abţinem de la fapte rele. Ar trebui să săvârşim fapte bune fiindcă dorim fericirea, nu suferinţa. Iar fericirea vine din fapte bune, după cum suferinţa rezultă din săvârşirea faptelor rele.  

Cum mintea este ca un izvor, sursa fluxului nostru de experienţe, este important să controlăm această sursă de experienţe - cu alte cuvinte, să ne transformăm mintea. Politicienii încearcă, şi ei, să controleze minţile oamenilor prin programe de tipul luptei de clasă şi altele, dar fiindcă acestea se bazează nu pe transformarea minţii, ci, mai curând, pe obţinerea unor victorii politice personale şi pe înfrângerea rivalilor, ele nu sunt întotdeauna încununate de succes. Metoda pentru transformarea minţii este să înţelegem că, dacă vrem să facem ceva, iar rezultatul va fi negativ, acel lucru nu trebuie făcut. Dacă însă vedem că, realizând un anumit lucru, vom genera fericire şi pace, atunci trebuie să facem cu bucurie acel lucru.  

Când Buddha a propovăduit Cele Patru Nobile Adevăruri şi a vorbit despre adevărata suferinţă, el n-a făcut-o ca să ne întristeze. Dacă n-ar exista mijloace de eliminare a suferinţei, atunci nici n-ar fi nevoie să discutăm despre asta. Dar Buddha nu a vorbit doar despre adevărata suferinţă, ci şi despre cauzele suferinţei şi posibilitatea eliminării ei, despre calea ce duce la încetarea tuturor suferinţelor. Sentimentele perturbatoare, gândurile şi faptele rele sunt efemere, dar au o anumită forţă. Dacă ne familiarizăm minţile cu antidotul la aceste gânduri negative, le putem învinge. (pag. 182-183)

 

Generarea mintii iluminării  

NE PREŢUIM PE NOI ÎNŞINE foarte mult, aşa cum fac toate fiinţele simţitoare. Eu mă preţuiesc foarte mult, dar nu pentru că vreau să fiu bun cu mine, ci pentru că am o consideraţie naturală şi spontană pentru propria mea valoare. Fiindcă toate fiinţele simţitoare se consideră preţioase, fiecare dintre ele este îndreptăţită să-şi risipească suferinţa şi să acţioneze pentru fericirea viitoare. Toţi avem dreptul egal de a evita suferinţa şi de a trudi pentru dobândirea fericirii, pentru că trăim în interdependenţă unii faţă de alţii.  

Lăsând deoparte problema atingerii stării de Buddha, chiar şi în evenimentele mărunte, petrecute în viaţa de fiecare zi, fericirea noastră depinde de alţii. De pildă, facilităţile de care dispunem la o întrunire unde ne aflăm alături pentru a deprinde şi asculta învăţăturile depind, în primul rând, de cei care au cumpărat terenul, l-au nivelat şi au construit clădirile de pe el. Finalizarea acestor facilităţi reprezintă rodul muncii tuturor acestor oameni.  

În ceea ce mă priveşte, am fost capabil să trăiesc graţie bunătăţii altora, nu doar prin propriile mele calităţi sau fiindcă îmi sunt mie însumi suficient. Am depins de alţii în ceea ce priveşte mâncarea, băutura, hainele şi adăpostul. Toate aceste lucruri s-au datorat bunătăţii altor fiinţe simţitoare; n-am primit nimic prin vreo capacitate supraomenească pe care aş fi putut-o poseda. Dacă aş fi avut vreo astfel de capacitate, aş fi putut trăi şi într-o vale pustie şi izolată. Dar, de fapt, n-aş putea supravieţui într-un astfel de loc. Trebuie să trăiesc acolo unde sunt şi alţi oameni.  

Aceasta denotă că oamenii trebuie să trăiască în dependenţă cu semenii lor. Şi este greşit să arăţi rea-voinţă faţă de cei de care trebuie să depinzi. Ne purtăm astfel din cauza ignoranţei noastre. Este o greşeală prostească să avem o asemenea conduită. În viaţa noastră, ne bazăm pe sprijinul tuturor fiinţelor simţitoare bune. În mod similar, cultivarea calităţilor spirituale, precum compasiunea şi iubirea, care sunt rădăcinile religiei, este posibilă doar cu referire la un obiect anume. Din acest punct de vedere, putem vedea cum fiinţele simţitoare sunt bune cu fiecare dintre noi, oferindu-ne o oportunitate la îndemână de a genera iubire şi compasiune.  

Dacă nu aţi generat deja compasiune, o puteţi face. Dacă aţi generat-o, o puteţi spori. În final, calea de a obţine starea unui cuceritor atotştiutor derivă din practicarea iubirii şi compasiunii. Dar, dacă n-ar exista fiinţe simţitoare, nici noi n-am fi capabili să generăm iubire şi compasiune. Dacă n-ar exista fiinţe simţitoare, n-am avea curajul şi determinarea de a genera această minte. (pag. 249-250)

 < sus >


11.01.2020

David Hawkins
David Hawkins

Vindecare şi recuperare

de David R. Hawkins

Toţi suntem asaltaţi de crize majore ale vieţii într-un moment sau altul, dar câţi dintre noi ştiu cum să se descurce cu moartea, divorţul, separarea, desfigurarea, rănirea, accidentul, cataclismul şi toate aceste evenimente grave ce au ca rezultat o tulburare emoţionala? Ce tehnici pot fi utilizate pentru a ne descurca cu aceste experienţe?

Este surprinzător că singurul lucru care trebuie gestionat în cadrul acestor evenimente catastrofale este energia emoţiilor. Dacă studiem experienţa, observăm că nu evenimentul care s-a petrecut sau despre care credem ca s-a petrecut în lume este problema, ci felul în care ne simţim noi faţă de el. Cui îi pasă de fapte? Ele nu înseamnă nimic în şi prin sine. Ceea ce contează este reacţia emoţională la acestea. Faptul, evenimentul în sine este doar un fapt, un "nimic". Felul în care "simţim" despre acel fapt este singurul lucru pe care trebuie să-I rezolvăm în toate evenimentele de viaţă.

Sunt oameni care au fost implicaţi în cercetare spirituală şi în cercuri metafizice mulţi ani şi totuşi, nimic nu s-a schimbat în vieţile lor. Au aceleaşi boli şi probleme, viaţa lor personală este la fel. Nu au avut niciuna din experienţele adevărului interior despre care aud vorbindu-se. Oare de ce? Când viaţa le aduce aurul în faţă, această şansă extraordinară, atunci este momentul să transforme cunoaşterea spirituală în realitate. Este timpul transformării, momentul în care pot face un salt în conştiinţă. Acestea sunt momente de aur.

Punctul critic în toate lucrările spirituale este capacitatea de a dori să spui adevărul. Deseori acel adevăr este "nu ştiu" şi din acest "nu ştiu" vine dorinţa de a te preda lui Dumnezeu. Adevărul apare din actul predării, al capitulării. Adevărul nu "cauzează" durerea şi este greşit să venerăm durerea gândind că ea este calea regală către iluminare. Prin înţelegerea faptului că suferinţa în sine nu se datorează adevărului, ci lipsei de voinţă şi dorinţă de a renunţa la fals, astfel ajungem acolo – ajungem la revelarea adevărului prin capitularea, predarea în mâinile lui Dumnezeu. (citate introductive)

 

O persoană tristă care merge pe stradă trăieşte literalmente percepţia tristeţii. Când deschide ziarul vede numai lucruri triste care se petrec in lume, vede condiţia tristă a omului. Vede gunoiul de pe stradă. Priveşte oamenii bătrâni şi gândeşte cât de tristă este bătrâneţea. Îi pare rău pentru copii şi se gândeşte în ce lume tristă urmează să crească aceştia. Cunoaşte durerea vieţii. Ţine în ea atâta durere încât apare mila – cât de trist pentru aceşti copii.

Persoanele care se află în câmpul energetic al Fricii văd, experimentează şi îşi creează în lumea lor situaţii care trezesc frica. Citesc în ziare despre cât de înspăimântătoare este lumea - omoruri, crime, furturi, războaie şi bombe. Merg pe stradă si văd totul ca fiind înspăimântător. Văd şanse de a se întâmpla tot felul de accidente şi cum este posibil ca oamenii să-şi scrântească gleznele. Ei cred că ar trebui să existe indicatoare peste tot. Oamenii care văd o lume înspăimântătoare pun lacăte duble şi închid de două ori maşina, aflată în garajul închis de două ori, aflat în curtea lor dintr-un cartier în care nu s-a întâmplat niciodată o spargere.

Frica vine dinăuntrul nostru şi proiectează în afară o înfăţişare înspăimântătoare a lumii. Dacă avem nişte ochelari coloraţi în culoarea fricii, totul arată a frică şi, dacă îl căutăm pe Dumnezeu, vom găsi un Dumnezeu de care să ne temem. Un Dumnezeu al lumii înspăimântătoare nu poate fi decât unul de care trebuie să te temi.

Cineva se poate muta în câmpul superior al dorinţelor care apar datorită educaţiei sociale. Oamenii de la baza Hărţii care se aliniază cu lipsa de speranţă, cum sunt cei din ţările Lumii a Treia ori segmente ale grupurilor socioeconomice din societatea noastră, încep să vadă ce au alţi oameni prin intermediul televiziunii atunci când dobândesc acces la televiziune. Aceasta creează dorinţa care este percepută în câmpul emoţiilor drept lipsă şi poftă şi este, de asemenea, exprimată complet în adicţii. Procesul care se petrece în conştiinţă este acela al prinderii, al capturării. Deoarece cineva doreşte sau începe să-şi dorească ceva, lumea devine una a frustrării. Stresul pe care îl trăieşte este cel al unei frustrări fără de sfârşit.

Într-o persoană care nu este niciodată mulţumită se manifestă lipsa, şi, indiferent de ce primeşte, întotdeauna va voi ceva mai mult. Dacă nu experimentează îndeplinirea dorinţelor lor, aceasta va da naştere şi mai multor dorinţe şi va rezulta o dorinţă de a controla. Văd o lume foarte frustrantă, iar când merg pe stradă, văd toate lucrurile pe care şi le doresc, maşinile, accesoriile şi casele pe care şi le visează. Când deschid ziarul, văd şi mai multe lucruri de dorit. Ei vor să schimbe lumea, vor să "aibă", să "obţină". Această nesfârşită dependenţă de a avea creează un stres nesfârşit care apare din sinele însuşi. Problema este o nesfârşită dorinţă de ceva.

Când oamenii, din propria frustrare, se mută la nivelul Furiei, încep să experimenteze o lume furioasă. Sunt plini de resentimente şi fierb de ură, vinovăţie şi nedreptate. Dintr-o persoană de acest fel, energia suprimată a furiei este acum gata să se reverse în orice eveniment. Ei văd lumea ca pe o competiţie. Datorită ochelarilor furiei pe care îi poartă aceşti oameni, atunci când deschid un ziar, stomacul lor se umple de mânie, indignare şi furie faţă de evenimentele care se petrec.

Dacă merg pe stradă, văd multe lucruri pentru care se înfurie - starea indicatoarelor stradale, a străzii însăşi, inclusiv ziarele aruncate peste tot pe stradă. Uitându-se la copii şi la bătrâni se gândesc la propria lor situaţie şi asta îi enervează. Trăiesc într-o lume a injustiţiei, nedreptăţii, indignării şi competiţiei. (pag. 64-65)

 

Ajungem, până la urmă, la nivelul "experimentării experienţei". Devenim conştienţa bucuriei şi a gratitudinii pentru existenţa noastră şi pentru existenţa conştiinţei noastre. Corpul este apoi inclus în câmpul conştiinţei însăşi. Ajungem din nou la surprinzătorul gând că corpul este în interiorul minţii. Cei mai mulţi oameni cu un sistem de credinţe limitate cred că mintea este undeva "aici sus" în capul lor. De fapt, atunci când este experimentată, se descoperă că mintea este peste tot. Când un gând este experimentat, este experimentat peste tot. Gândul care pare că răsare "înăuntru" este un sistem de credinţe în sine, aşa cum este, de fapt, experimentat peste tot. Este un gând despre un gând. Experienţa interioară ne va spune că experienţa gândului şi experienţa corpului se petrec non-local, peste tot. Gândurile se petrec în conştiinţa însăşi. Înţelegem că trupul stă în scaun, dar acea înţelegere nu este experimentată într-un loc anume. Se petrece în interiorul conştiinţei noastre. Adresându-ne noi înşine sănătăţii, înseamnă să ne adresăm naturii conştiinţei şi să apreciem propria-ne existenţă şi viaţă în sine.

În acest capitol anumite lucruri au fost repetate de mai multe ori datorită rezistenţei pe care o opune mintea adevărului. Învăţarea cu emisfera dreaptă înseamnă a ne familiariza şi a ne re-expune constant aceluiaşi punct de vedere până când devine ceva natural. Este dificil atunci când avem de-a face cu vindecarea şi cu sănătatea, pentru că noi chiar ne inversăm credinţa în cauzalitate. Spunem că fizicalitatea este expresia mentalului şi nu vice-versa. Lumea ar vrea să ne spună că este invers, "cauza" este înăuntrul lumii, înăuntrul virusului sau înăuntrul bacteriei. Chiar şi medicamentele au efect datorită credinţei noastre extrem de puternice că acestea vor avea efect. Este credinţa în puterea medicamentelor. Este fără dubiu dovedit prin cercetarea ştiinţifică asupra naturii fenomenului placebo. În general, placebo vindecă 35% din oamenii cu orice fel de boală. Doar sugestia că "o pastilă va vindeca o boală în 35% din cazuri" şi este suficient pentru a se realiza vindecarea. Înţelegerea faptului că noi facem marea schimbare în conştiinţa noastră ne ajută să preţuim cunoaşterea noastră despre boală şi să o folosim ca pe un izvor pentru creşterea şi dezvoltarea noastră spirituală.

Ca în toată lucrarea spirituală, este dezvăluit faptul că mintea se opune renunţării la programele negative, indiferent de suferinţa pe care o cauzează. Sursa rezistenţei sale este răsplata secretă pe care ego-ul o primeşte din negativitate. Egoul derivă din plăcerea resentimentelor "justificate", din vinovăţie, autocompătimire şi tot restul. Astfel, la ceea ce trebuie să renunţăm este gratificarea minţii, gratificare pe care aceasta o primeşte din negativitate. Pentru a desface dependenţa de răsplată, este necesar doar să ne întrebăm dacă suferinţa rezultată în urma bolii merită să ne agăţăm de plăcerea unei atitudini negative. În mod secret, oamenii chiar "iubesc" să urască, să învinovăţească, să se răzbune, precum şi să aibă dreptate ori să fie superiori. Costul, preţul pentru a rămâne destinat bolii, precum şi opunerii rezistenţei la recuperare vine din stimularea revendicărilor, a doleanţelor. Sinceritatea faţă de sine este cheia pentru a progresa şi pentru o stare de bine din ce în ce mai bună.

În pofida tuturor celor de mai sus, este important să înţelegem că a fi om înseamnă a avea intrinsec nişte limitări şi vulnerabilităţi ale protoplasmei, astfel că zilele fiecăruia sunt limitate. "Din ţărână s-a născut, în ţărână se va întoarce" semnifică valoarea smereniei şi a acceptării limitărilor omenescului însuşi. Cum a spus Buddha: "A fi născut om este un mare dar pentru că omul are opţiunea de a câştiga merite karmice şi de a-şi repara karma negativă." (pag. 102-103 )

 

Vă vom dezvălui, în cele ce urmează, o tehnică potrivită pentru o gamă variată de afecţiuni, ca şi pentru vindecarea durerilor acute sau cronice.

La început, când suferim un accident, survine un şoc, ca atunci când ne opărim mâna cu apă clocotită sau ne ardem la atingerea de plita fierbinte. Tehnica ce va face minuni în acest caz este renunţarea la a mai opune rezistenţă. Să comparăm, în continuare, avantajul renunţării cu modul în care procedează mintea de obicei. Mintea se opune, de regulă, unei experienţe, fiindcă se află în expectativa suferinţei. În ea se desfăşoară deja programul: "Durerea înseamnă suferinţă, deci mă voi opune acesteia." Ne imaginăm, în mod greşit, că dacă îi opunem rezistenţă, durerea va dispărea.

Primul lucru pe care trebuie să-l ştim este că durerea şi suferinţa sunt alinate rapid dacă facem stânga împrejur, capitulăm şi renunţăm să ne mai opunem lor. Cum aplicăm acest lucru în viaţa de fiecare zi? Vom oferi câteva exemple clinice de vindecare rapidă preluate din tehnici complet diferite de cele pe care le utilizează mintea, de obicei, în situaţii obişnuite.

A renunţa să mai opunem rezistenţă înseamnă să trăim profund evenimentul şi să ne abandonăm cu totul senzaţiei pe care o simţim. Înseamnă să nu luăm în seamă gândurile legate de ceea ce ni se întâmplă. În loc de asta, să trecem la trăirea nemijlocită a senzaţiei şi să renunţăm complet la a-i opune rezistenţă. Dacă, de exemplu, ne ardem din greşeală şi nu mai opunem rezistenţă senzaţiei de arsură, la început ne vom simţi copleşiţi. Deschidem uşile pe care năvăleşte durerea şi ne abandonăm în faţa ei, încetând să-i mai opunem rezistenţă. Spunem "Mai mult, mai mult, mai mult." Ca să ni se pară mai acceptabil un astfel de gând, trebuie să ştim că, indiferent de natura experienţei, cantitatea de durere pe care o putem simţi este limitată. Îi deschidem larg uşa şi ea dispare apoi rapid. Spunem: "Renunţ să mai opun rezistenţă acestei experienţe. Renunţ să o mai resping. Ignor gândurile legate de ea pentru că nu-mi vor folosi la nimic. Aleg, în schimb, să mă abandonez cu totul în faţa experienţei şi să-mi îngădui să o simt în întregime." Este ca şi când s-ar deschide o uşă, s-ar face curent, iar întreaga cantitate de durere ar fi resimţită rapid şi dintr-odată, epuizându-se în doar câteva minute.

Mi-aduc aminte că mi-am scrântit o dată glezna când eram în San Francisco. Era o entorsă gravă care ar fi necesitat, de regulă, intervenţia unui ortoped, un pansament compresiv sau chiar o cizmă ghipsată pentru vreo şase săptămâni. Eu m-am aşezat doar pe o bancă din parc, am închis ochii şi m-am lăsat în voia durerii; simţeam valuri peste valuri de durere sfâşietoare. Dacă m-aş fi opus, aş fi sfârşit cu glezna în ghips. Cu alte cuvinte, dacă se opune rezistenţă durerii, o senzaţie de durere acută se poate transforma într-o afecţiune cronică. Eu am stat pe banca aceea şi am lăsat-o să mă inunde. M-am abandonat valurilor de durere care mă asaltau. Cu toate acestea, în mod curios, pentru că alesesem să trăiesc experienţa, nu sufeream. Procedând astfel, devenisem stăpân pe situaţie, nu mai eram o victimă. Declaram: "Am ales de bunăvoie să trec prin asta; vreau să simt încă şi mai multă durere." Drept consecinţă, cantitatea de suferinţă implicată a fost de-a dreptul neînsemnată. Alinarea durerii s-a produs repede şi peste trei-patru minute eram din nou în picioare, capabil să merg. Durerea scăzuse până la un nivel minim şi mi-am continuat plimbarea tot fără să-i opun rezistenţă.

Ceva mai târziu, când mi-am rupt piciorul drept, am procedat în acelaşi fel. Tăiam lemne şi un buştean imens de stejar mi-a căzut pe laba piciorului drept, zdrobindu-mi toate oasele din zona aceea. De Crăciun, eram deja înapoi pe ringul de dans. Piciorul meu n-a stat niciun moment imobilizat în ghips; tot ce am făcut a fost să renunţ, în mod conştient, la a opune rezistenţă experienţei respective.

După un timp, am suferit o leziune care a trebuit să se soldeze cu o amputare. Am avut un nou şoc, după care am ştiut cum să procedez şi în acest caz: să nu opun rezistenţă, să nu mă opun senzaţiilor de durere. Comportându-mă astfel, chiar în faţa ochilor mei s-a întâmplat ceva ce lumea ar numi un miracol. Primul lucru pe care l-am făcut după ce mi-am tăiat din greşeală degetul mare de la mână cu ferăstrăul circular, a fost să încetez imediat să mă opun acestei experienţe. (pag. 236-237)

 

Au existat şi câteva clipe de teamă când eul se stingea, dar după aceea absolutul Prezenţei mi-a inspirat o străfulgerare de veneraţie. Această realizare a fost spectaculoasă, mai intensă decât tot ce resimţisem anterior. Nu avea niciun corespondent în experienţa obişnuită. Şocul de proporţii a fost atenuat de iubirea care însoţea Prezenţa. În lipsa sprijinului şi a protecţiei acelei iubiri, individul ar fi anihilat.

A urmat un moment de teroare, când egoul se agăţa de propria existenţă, temându-se că se va transforma în nimic. În schimb, pe măsură ce se stingea, el era înlocuit de Sine ca Totalitate, acel Tot în care totul este cunoscut şi evident în expresia desăvârşită a propriei sale esenţe. Odată cu nonlocalizarea a venit şi conştientizarea că individul este Tot ce a fost vreodată sau ar putea fi cândva. Omul este întreg şi desăvârşit, dincolo de orice identitate, dincolo de gen, dincolo chiar şi de caracterul uman însuşi. Şi nu mai trebuie să se teamă niciodată, din nou, de suferinţă şi moarte.

Ce se petrece cu trupul din acest moment încolo este nesemnificativ. La anumite niveluri ale conştientizării spirituale, afecţiunile corpului se vindecă sau dispar spontan. În starea de absolut, însă, consideraţiile de această natură sunt irelevante. Corpul îşi va urma traiectoria prevăzută, la sfârşitul căreia se va întoarce de unde a venit. Este un fapt lipsit de importanţă; individul nu este afectat. Corpul apare ca un "ceva" mai degrabă decât ca un "eu", ca un alt obiect oarecare, ca o piesă de mobilier dintr-o încăpere. Poate părea amuzant că oamenii i se adresează încă trupului tău ca şi când acesta ar fi un "tu" individual, dar nu există niciun mod de a explica această stare de conştientizare cuiva aflat în necunoştinţă de cauză. Cel mai bine este să-ţi vezi de treburile obişnuite şi să-i permiţi Providenţei să se ocupe de netezirea relaţiilor sociale. Totuşi, atunci când individul ajunge la beatitudine, este extrem de greu de ascuns această stare de extaz intens. Lumea poate fi uluită, iar oamenii pot veni de peste mări şi ţări ca să se afle în preajma aurei corespunzătoare acestei stări. Aspiranţii la spiritualitate şi cei a căror curiozitate este trezită de spiritualitate se pot simţi atraşi, la fel ca şi cei foarte bolnavi şi aflaţi în căutarea unor miracole; individul poate deveni un punct de atracţie magnetică şi un izvor de bucurie pentru aceştia. De obicei, în acest stadiu apare dorinţa de a împărtăşi această stare şi altora şi de a o folosi spre binele tuturor.

Extazul care însoţeşte această condiţie nu este cu desăvârşire stabil; apar şi clipe de cumplită suferinţă. Cele mai intense sunt acelea în care starea fluctuează şi încetează brusc, aparent fără niciun motiv. Momentele acestea aduc cu ele perioade de intensă disperare şi teama că individul ar putea să fi fost părăsit de Prezenţă. Căderile acestea fac calea să fie anevoioasă, iar surmontarea acestor răsturnări de situaţie necesită multă voinţă, În final, devine limpede că individul trebuie să depăşească nivelul acesta, ori să îndure în mod constant chinuitoare "căderi în dizgraţie". Când se pătrunde pe calea anevoioasă a transcenderii dualităţii, trebuie deci renunţat la gloria extazului până când individul ajunge dincolo de toate contrariile şi de impulsurile lor opuse. Dar, deşi este una să renunţi bucuros la lanţurile de fier ale egoului, este cu totul altceva să abandonezi lanţurile de aur ale fericirii extatice. Individul are, parcă, impresia, că renunţă la Dumnezeu şi apare un nou fel de teamă, niciodată anticipată până atunci. Aceasta este groaza ultimă de singurătatea absolută.

Pentru ego, teama de non-existenţă a părut îngrozitoare şi s-a retras din faţa ei în mod repetat atunci când aceasta părea că se apropie. Atunci s-a dezvăluit şi rostul stărilor de agonie şi al nopţilor întunecate ale sufletului. Acestea sunt atât de insuportabile, încât durerea cumplită pe care o produc îl impulsionează pe individ spre săvârşirea efortului extrem necesar pentru surmontarea lor. Când oscilarea între rai şi iad devine de nesuportat, trebuie renunţat până şi la dorinţa de a exista. Odată reuşit acest lucru, individul poate, în sfârşit, să treacă dincolo de dualitatea Totului versus nimic, dincolo de existenţă sau de non-existenţă. Culminarea aceasta a lucrării interioare reprezintă etapa cea mai dificilă, cea din urmă cumpănă, cea în care individul este categoric conştient că iluzia existenţei odată depăşită aici, este irevocabil depăşită. Din acest punct nu există întoarcere, iar spectrul acesta al ireversibilităţii face ca acest ultim obstacol să pară alegerea cea mai teribilă dintre toate. (pag. 410-411 )

 < sus >

Arhiva ESOTERIKA 2019  > >