<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


EXTAZUL MISTIC YOGHIN

de Răzvan Alexandru Petre

Comentând despre nivelurile de extaz yoghin (samadhi), Yogiraj SatGurunath Siddhanath, un maestru himalayan, foloseşte noţiuni yoghine introduse încă de Patanjali în "Yoga-sutras". În prima fază a meditaţiei, se elimină treptat vritti (gândurile superficiale curente), ceea ce linişteşte mintea. În finalul celei de-a doua etape, numită savikalpa samadhi, se elimină pratyaya, adică formele-gând intens mentalizate de-a lungul timpului, care sunt deci mai profunde (exemple: gândurile obsesive, repetitive sau forme folosite la concentrare mentală, cum sunt mantrele, yantrele, formulele şi simbolurile religioase etc). Abia în a treia fază, în nirvikalpa samadhi, se elimină samskara, amintirile condiţionante din vieţile anterioare (întipăririle mentale foarte profunde şi considerate dăunătoare spiritual). E nevoie de ani de zile de practică a nirvikalpa samadhi pentru a purifica toate samskaras acumulate în mii şi milioane de ani de evoluţie biologică. Abia atunci yoghinul poate spune că mintea sa a devenit limpede precum cristalul.

La nivelul cel mai înalt al lui savikalpa samadhi, se poate spune că yoghinul capătă conştiinţa Sinelui sau a Spiritului (numită în Kriya-yoga şi "conştiinţa cristică"). Aici încă mai păstrează ideea-forţă de "eu", un eu foarte expansionat, dar totuşi diferit de restul Creaţiei.

La nivelul lui nirvikalpa samadhi, se obţine "conştiinţa cosmică", universală, divină, în care nu mai există delimitări între Sine şi rest. Întreaga Creaţie este percepută ca fiind "eu", iar conştiinţa yoghinului se unifică cu cea a lui Dumnezeu.

Dar ieşind din extaz, yoghinul revine la conştiinţa obişnuită a ego-ului. Diferenţa este că mintea sa este acum purificată, eliberată de apăsările trecutului. Şi numai despre acea foarte rară fiinţă care atinge sahaja samadhi putem spune că ea nu mai revine la conştiinţa egotică nici măcar când iese din transa mistică. Această fiinţă se poate numi "mare maestru iluminat".

Desigur, în realitate există mai mult decât cele două categorii de extazuri menţionate mai sus. Există sute de stări diferite de conştiinţă, sute de niveluri de conştiinţă neidentice între ele, o variaţie nesfârşită de experienţe metafizice. Dar, pentru început, avem nevoie de o simplificare didactică.

Dacă poţi ajunge în savikalpa samadhi prin forţe proprii (mai bine zis, fiind ridicat prin graţia propriului Spirit), în schimb realizarea cosmică nu-ţi poate veni decât prin Graţie Divină. În nirvikalpa samadhi, însuşi Spiritul tău este uimit de experienţa pe care o primeşte (şi la care asişti şi tu). Extazul divin se dăruie simultan Spiritului şi Sufletului. În sprijinul acestei afirmaţii vin mărturiile maestrului Yogiraj Siddhanath:

«Ajunsesem în peştera Jhilmili Gufa şi m-am aşezat să mă odihnesc. Deodată m-au cuprins nişte fiori. De la degetele picioarelor urca un curent cald către cap, iar din creştetul capului cobora un curent rece către picioare. Mă întrebam ce se întâmplă, fiindcă pe atunci meditam 10-12 ore pe zi, mai ales noaptea, şi mă întrebam de ce se întâmpla asta, căci eu deja realizasem purificarea nadis-urilor. Dar asta se întâmpla ca să fiu pregătit pentru un scop mai înalt, pentru o mai mare izvorâre a puterii spirituale. Pe când adormeam, în starea dintre veghe şi somn, deodată au venit norii şi au acoperit soarele, lăsând să coboare liniştea în întuneric. Eram culcat, cu ochii închişi şi am zărit venind o lumină. Mi-am zis "Ah, iese soarele!". Dar, de fapt nu era soarele, norii nu se risipiseră. Era forma splendidă şi strălucirea acelei Fiinţe divine. Dar atunci încă nu ştiam asta. Fiind culcat pe spate, m-am întors pe burtă, m-am închinat şi am întrebat "Cine eşti?". Iar răspunsul a venit din mine şi de pretutindeni: "Cel care crezi tu că sunt, acela sunt! Sunt ce sunt!"

Atunci... amintirile din practica mea spirituală, din cea mai profundă parte a conştiinţei mele, au fost aduse la suprafaţă. Şi am spus "Oh, Doamne, Tu eşti cel fără de nume, care în Evul Mediu ai apărut sub numele de Shiva Goraksha Babaji". Vocea lui s-a auzit instantaneu în firmamentul cel mai adânc al conştiinţei mele: "Aşa să fie! Aşa să fie! Aşa să fie!".

Şi atunci esenţa a umplut cerul, soarele, copacii, stelele. Esenţa mea era pretutindeni. Devenisem vast şi puteam primi mesajele pe care mi le dădea această Fiinţă fără de nume. Pentru mine, această Fiinţă fără nume este fulgerul nemişcat. Acest Shiva Goraksha Babaji este capul, inima, spiritul şi sufletul acelei Cunoaşteri nemuritoare, împărtăşite din eternitate în eternitate.

Eoni de mesaje istorice, eoni de nesfârşite informaţii mi-au fost date într-o fracţiune de secundă. Au intrat în ananda-maya-kosha – corpul meu spiritual – ca fotoni de lumină. Fiecare mesaj era încapsulat într-un foton de lumină. În fracţiuni de secundă. Şi totul era integrat în conştiinţa mea supraconştientă. Pe măsură ce aceşti fotoni de lumină tot veneau, mă dilatam tot mai mult în afara trupului. Nu luam aceste informaţii din intelectul meu, nici din emoţiile mele, ci de dincolo de minte. Informaţiile îmi erau aduse în Conştiinţă, care e mintea supraconştientă. Informaţia era adusă şi lăsată acolo, ca să fie mai târziu filtrată în sacii memoriei. Conştiinţa era instrumentul de absorbire a acelor informaţii divine. Nu cu trupul fizic, ci prin corpul cauzal divin am putut să citesc înregistrările akashice ale vieţilor mele anterioare şi vieţilor mele din viitor...»

(Din documentarul artistic "Wings to Freedom", minutele 34 – 39.)

Mulţi alţi realizaţi spirituali mărturisesc experienţele lor mistice. Unul dintre ei este budistul Adyashanti, care, în cartea sa "Dansul neantului", recent tradusă în româneşte, descrie prima sa trezire spirituală în termeni similari. Mă refer la acel transfer de informaţii extrem de rapid dinspre Mintea cosmică către subconştientul omului (de fapt, către Spiritul său), informaţii pe care nu le poate înţelege. Aceasta ar putea fi şi dovada că extazul cosmic îl surprinde nu numai pe om, ci chiar şi pe Spirit, care primeşte informaţi spirituale de la Sursa Divină, făcând astfel un salt spectaculos în evoluţia sa.

«Astfel că într-o zi, când eram în camera mea şi a apărut acest val de intensitate, m-am gândit: trebuie să descopăr ce este adevărat şi trebuie să aflu asta chiar acum. Astfel că am mers în curtea din spate şi m-am aşezat în meditaţie, făcând un efort incredibil să-mi linştesc mintea şi să trec dincolo de unele bariere. Nici măcar nu am ştiut care ar fi acestea. Dar într-o clipă a fost ca şi cum aş fi luat tot efortul depus în ultimii cinci ani şi l-aş fi condesat într-un minut. Am realizat brusc că nu pot să fac asta. Nu o pot face. Iar imediat ce am spus "Nu pot face asta", în acelaşi timp, am simţit cum totul se relaxează. Apoi, când totul s-a relaxat - e singurul mod în care pot să-l descriu - a existat o explozie interioară. Ca şi cum cineva m-a băgat într-o priză (n.n. – să fi fost ridicarea energiei Kundalini?). A fost o explozie interioară imensă, iar inima a început să bată mai repede, respiraţia a devenit foarte dificilă, iar atunci m-am gândit că voi muri, deoarece inima mea bătea mai repede decât bătuse vreodată. Fiind atlet, cunoşteam foarte bine limita inimii la efort. Iar acum era mult, foarte mult, dincolo de această limită. Simţeam că-mi explodează inima. La un moment dat a apărut gândul că acea energie, aşa cum era, îmi va provoca moartea. M-am gândit că nu o s-o pot suporta prea mult. Iar următorul gând care a apărut a fost că, dacă acest lucru mă va face să descopăr adevărul, sunt dispus să mor chiar acum. Nu a fost un act de curaj sau o chestie macho, era pur şi simplu un fapt. A fost doar atât: sunt dispus să mor. Punct. Asta era. Iar imediat ce mi-am spus aceasta, şi am crezut-o total, energia s-a disipat brusc.

Dintr-odată, m-am pomenit în spaţiu... Am devenit pur şi simplu spaţiu. Tot ce era, era doar spaţiu. Doar spaţiu infinit. Iar în acel spaţiu am putut simţi ceva ca un transfer de intuiţii, dar se derula atât de rapid, încât nici măcar nu am ştiut ce erau. Parcă veneau cu o sutele pe secundă. Ca şi cum instalezi un program într-un calculator. Am simţit că ceva se transferă în mine atât de repede, încât nu reuşeam să înţeleg niciun fragment, ci doar simţeam străfulgerări de intuiţie. Deci am stat acolo fiind spaţiu şi având aceste percepţii care se descărcau în sistemul meu, iar totul a durat o vreme, nu ştiu exact cât... o vreme.

Iar apoi totul a încetat, iar la un moment dat a devenit evident faptul că trebuia să mă ridic de pe perna mea şi am făcut ceea ce făceam mereu: m-am ridicat, m-am uitat la chipul lui Buddha pe care îl aveam pe un mic altar şi m-am înclinat în faţa lui. Iar imediat ce am făcut aceasta, am izbucnit în râs. A fost cel mai vesel râs pe care l-am avut vreodată. Iar lucrul cel mai comic a fost că am gândit: "Tu, mic hoţoman ce eşti", referindu-mă la Buddha, "te caut de cinci ani". Iar în acel moment am ştiut ce era ceea ce căutam. Prinsesem ideea. Şi nu-mi venea să cred. Era ceva de genul: aha, am căutat ceva ce eram deja. Aşadar, am râs cu poftă şi am ieşit afară. Aceasta a fost prima trezire.

Marea surpriză a venit ieşind afară, când o voce uşoară, pe care m-am obişnuit să o tot aud de atunci, a şoptit în toiul acelei copleşitoare revelaţii de fericire, de exaltare şi de imensă uşurare: "Nu e ceea ce cauţi. Mergi mai departe!" M-a revoltat gândul că n-o să-mi găsesc un loc aici; nici măcar o clipă? Nici măcar pentru o clipă? Dar acea voce a spus: "Nu e aceasta. Mergi mai departe." Şi am ştiut că aşa era. Cumva, am ştiut că această voce ţinea cont de ceea ce se petrecea. Nu spunea: "Acest lucru nu are valoare, nu e real, nu e relevant." Vocea spunea: "Există mai mult decât atât. Nu ai văzut totul. Ai văzut o parte însemnată, dar mergi mai departe. Nu te opri aici."

Iar în acel moment, totul s-a schimbat. De atunci încolo, energia mea de căutător spiritual - acea goană disperată - a dispărut fără a mai reveni vreodată. Nu avea niciun sens să mă mai zbat să ajung la ceva ce aveam deja, încercând să devin ceea ce ştiam că sunt.»

(Adyashanti, "Dansul neantului", pag.223-224)

 

ILUMINAREA, DIN PERSPECTIVA NON-DUALISTĂ

Cu altă ocazie, într-un satsang, Adyashanti subliniază faptul că experienţa mistică diferă de iluminare! Toate experienţele sunt trecătoare, inclusiv minunata experienţă cosmică, mistică. Toate experienţele sunt diferite şi este foarte bine că sunt mereu altele, nelăsându-ne să ne plictisim. Dar numai iluminarea îţi oferă acel reper fix, acea stabilitate eternă, care nu se schimbă niciodată, suportul tuturor experienţelor. Dacă atingi acea pace lăuntrică (iluminarea) vei primi orice experienţă (plăcută sau neplăcută, ordinară sau extraordinară) cu acelaşi calm, luciditate şi bunăvoinţă. Aceasta ar fi deci starea spirituală supremă, de zi cu zi, pe care ar trebui să o urmărim în practica spirituală. Iar după primirea iluminării, începe practic o nouă viaţă, în care redescoperi viaţa precum un copil, apoi un adolescent, apoi un tânăr, într-o dezvoltare nesfârşită a clarităţii şi lucidităţii...

În acest videoclip, Adyashanti vorbeşte într-un mod foarte expresiv despre importanţa iubirii de adevăr, care stă la baza spiritualităţii autentice şi nu poate fi înlocuită cu nimic. Când nu eşti în opoziţie cu realitatea şi nu lupţi lăuntric cu ceea-ce-este, intri într-o stare eliberatoare, plină de fericire. Dimpotrivă, starea egotică obişnuită a omului îl face să simtă mereu opoziţie în jur şi nemulţumire în sine, ceea ce, bineînţeles, îi produce suferinţă. Ego-ul se consideră a fi separat de rest. De fapt, noi, oamenii suntem aparenţe temporare, manifestări minunate ale acelei Unităţi lipsite de formă care se exprimă pe Sine în fiecare dintre noi. Din punctul de vedere al valurilor, dispariţia unui val este tragică. Dar oceanul rămâne mereu acelaşi, indiferent câte valuri se ridică şi se sparg. Spiritualitatea este calea de a elimina suferinţa căutând cu încăpăţânare doar adevărul, oricare ar fi acela, începând cu cele mai banale adevăruri.

Iluminarea nu înseamnă să dobândeşti ceva, nu înseamnă ca ego-ul tău să realizeze o stare "supraomenească" etc. Iluminarea înseamnă să pierzi ceva. Să pierzi iluziile tale despre ceea ce părea a fi real. Iluminarea supremă nu va aduce niciun beneficiu situaţiei tale materiale, sociale etc (acestea sunt aparenţe care nu se hrănesc din adevărul transcendent şi nu-l agreează). Egoului îi vine foarte, foarte greu să renunţe la a lupta pentru sau contra ceva. Dacă îi spui că spiritualitatea înseamnă să mergi în pelerinaje, să faci exerciţii dificile, să faci donaţii etc, atunci ego-ul va putea să le facă, mândrindu-se cu o ideologie sau religie la care a aderat şi devenind astfel un ego spiritual. Dacă atârni la gâtul unui porc un colier de perle, el va continua totuşi să guiţe. Dar a fi cu adevărat spiritual în viaţă nu înseamnă să te comporţi după nişte norme standard ale egoului spiritual. Nimeni nu ştie mai bine decât Spiritul cum trebuie să se comporte. Fără comparaţii şi fără aşteptări.

Adyashanti, pe când era copil, era intrigat de certurile dintre adulţii din jurul său, până când a avut o revelaţie: "oamenii cred în ideile lor" *. Şi s-a liniştit brusc, înţelegând de ce nu se înţeleg unii cu alţii. Fiecare om ţine la propriul "adevăr", neverificându-l prin grila nemiloasă a Adevărului celui mai înalt.

Alte informaţii despre Adyashanti pe site-ul său oficial http://www.adyashanti.org/

* Un exerciţiu util pentru a ne obişnui să nu mai credem în gândurile noastre este meditaţia Vipassana.

Cele două forme fundamentale de meditaţie yoga sunt numite Samyama şi Vipassana. Ca tehnici spirituale, ele provin din observarea celor două tendinţe naturale ale minţii: concentrarea şi relaxarea.

SAMYAMA (conform raja-yoghinului Patanjali) – sau meditaţia concentrată, yang – are 3 nivele de realizare: 1) dharana (concentrarea asupra unui subiect, cu readucerea repetată a atenţiei asupra scopului meditaţiei); 2) dhyana (meditaţia propriu-zisă sau concentrarea netulburată asupra subiectului respectiv); 3) samadhi (identificarea totală a conştiinţei cu subiectul meditaţiei). Se referă la savikalpa samadhi (extazul cu obiect). Dacă subiectul concentrării a fost o idee sau o formă a Divinităţii, atunci, având parte şi de Graţia divină, ai putea trece în starea supremă de nirvikalpa samadhi (extazul fără obiect).

VIPASSANA (folosită mai ales în budism) se poate numi, prin antiteză cu samyama, meditaţia relaxată, yin. Închizi ochii şi permiţi diverselor gânduri să te asalteze, păstrând o atitudine neutră în faţa lor. Le observi că ţi-au intrat în câmpul atenţiei, nici nu le alungi şi nici nu le reţii, ci le dai imediat drumul să zboare mai departe, ca un stol de păsări libere pe cer.

Uneori, poţi avea impresia că aceste gânduri neinvitate sunt precum o haită de câini furioşi, care te atacă pe rând. Alteori, parcă sunt nişte maimuţe ce se leagănă atârnate de liane şi mâncând nişte banane gustoase. Un bun exerciţiu de început ar fi să găseşti şi alte comparaţii ale gândurilor ce nu-ţi dau pace atunci când vrei să te relaxezi mental.

Pentru utilizatorii de computer, aş mai putea compara un gând răzleţ cu o poză ce conţine şi un videoclip. Identifici gândul după fotografie, însă vei evita să vizionezi şi filmuleţul ataşat! Nu te agăţa de acel gând, ci după recunoaştere, lasă-l să plece, căci se va îndepărta singur dacă nu-l atragi cu atenţia ta!

Un fenomen nu foarte rar este ca, atunci când începi meditaţia Vipassana, să începi să primeşti inspiraţii creative din domeniul care te interesează de obicei. Pentru că îţi relaxezi şi îţi deschizi mintea către Cosmos, capeţi informaţiile pe care le ceruseşi anterior, conştient sau inconştient. E adevărat că poţi rata astfel programul de meditaţie, dar în acelaşi timp este un act de creaţie inspirată. Deci faci un lucru mai important decât un ritual meditativ, şi anume îţi descarci potenţialul creativ, mulţumindu-ţi astfel Spiritul, care te îndeamnă să-i manifeşti frumuseţea în lumea terestră!

Un reper practic, simplu şi corect, în practica meditativă este broşura aceasta, provenind din şcoala budistă Theravada.

 Răzvan Petre, 1 august 2012