<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


FĂPTUITORUL FICTIV

de Răzvan-Alexandru Petre

De ce a fost creat ego-ul? icon Ego-ul este Dumnezeul psihologiei icon Fericirea lui Nimeni icon Shiva Nataraja icon Virusul mistic e mai puternic decât vaccinul logicii icon Farsa cosmică


Evoluţia spirituală nu este acţiunea eroică a iluzoriei persoane, ci a Naturii sau a lui Dumnezeu sau a Spiritului. Adevărul este că SE acţionează asupra corpului-minte (prin meditaţii şi alte metode sau tehnici spirituale sau chiar fără o practică formală, prin întâmplări de viaţă etc.), ceea ce îl transformă şi îl curăţă de zaţul egotic. Dar ego-ul crede că, fără voinţa lui, nimic nu s-ar fi întâmplat... Adevărul este că ce s-a întâmplat s-a întâmplat pentru că trebuia să se întâmple, nu pentru că aşa a aprobat sau dispus ego-ul! Dar ego-ul nu are cum vedea asta, căci este orb din naştere. (Orb ca o cârtiţă – ego-ul este un veşnic cârtitor, critic şi nemulţumit cam de orice.)

Spre finalul evoluţiei terestre, începe să-ţi dispară senzaţia că tu ai fi „făptuitorul”, fapt ce anunţă zorii trezirii spirituale. Îţi dai seama că nu ai fi putut acţiona altfel în trecut, că există o forţă inteligentă care îţi conduce lecţiile de viaţă, că este mai bine să nu ştii ce te aşteaptă (dar dacă primeşti prevestiri, e foarte bine şi aşa), că nu poţi explica cum se întâmplă lucrurile şi cum îţi vin ideile sau deciziile. Desigur, poţi inventa ulterior o poveste despre toate acestea, dar adevărul este că nu ştii nimic, ci trăieşti totul spontan. Abia mai târziu încerci să raţionalizezi de ce ai făcut ceea ce ai făcut. Gândirea are mereu nevoie de ceva timp ca să tragă o concluzie, măcar câteva secunde, timp în care prezentul analizat s-a scurs deja.

Chiar şi atunci când stai în dubiu o zi întreagă pentru a face o alegere grea, deşi ai impresia că „deliberezi”, de fapt, decizia îţi vine de undeva. De unde? Păi, asta n-ai de unde ştii. Ai fi putut alege acelaşi lucru de la bun început, dacă te încredeai în intuiţie. Prin asta îşi face viaţa mult mai uşoară iluminatul – se bazează numai pe intuiţie.

Chiar şi la o minimă analiză, când dai vina pe cineva pentru ceva, dacă chiar vrei să găseşti sursa problemei şi cauţi explicaţiile psihologice, vei înţelege că persoana a acţionat aşa, fiindcă avea condiţiile pregătite deja în inconştient, care şi acelea au provenit din ADN, din karmă, din experienţele de viaţă etc, toate fiind în afara conştientului persoanei. Omul nu acţionează, ci este acţionat. Dacă nu de inconştient, atunci de Spirit, decidentul major. Omul e o marionetă divină.

Trezirea spirituală este atunci când tot acest adevăr se revelează complet şi în forţă şi nu mai există nimeni care să-l conteste. Iluminarea se întâmplă, dar nu este nimeni acolo care s-o remarce, fiindcă ego-ul deja nu mai există.

< Sus >

De ce a fost creat ego-ul?

Care este rolul natural al ego-ului?

Răspunsul cel mai cinstit: este un mister. La fel ca tot ce există. Nimic nu se poate explica coerent până la capăt, ci adevărul se opreşte undeva, pe la mijlocul raţionamentului. De aceea, toate învăţăturile spirituale dualiste au lipsuri, carenţe, blocaje logice şi nici nu poate fi altfel. Raţiunea omenească nu bate până la Adevăr, ci doar se apropie oarecum ca să-i justifice existenţa în faţa minţii.

Când scapi de ego, vezi totul ca pe un mister. Percepi fiecare clipă ca pe o surpriză a naturii, proaspătă şi miraculoasă. Nici nu-ţi vine să te mai gândeşti la ceva sau să cauţi explicaţii, decât să percepi minunăţia clipei prezente, care se preschimbă imediat în altă minunăţie. Este un extaz permanent, dar suficient de senin ca să-l poţi suporta în timp ce-ţi trăieşti existenţa curentă.

Repet, care este rolul natural al ego-ului?

A doua variantă de răspuns se adresează minţii curioase:

Ego-ul este o invenţie divină prin care Dumnezeu creează o nouă lume fictivă, acest univers format din gândurile şi emoţiile egotice. Ego-ul este un comentator al realităţii, de unde i se mai spune şi vocea din cap. Este un chibiţ, un observator care se crede făptuitor. Când SE ia o decizie, rolul ego-ului este să justifice raţional de ce „a luat el” acea decizie. Dintr-un bazin de idei, le alege pe cele potrivite să raţionalizeze acea faptă – faptă care nu-i aparţine, dar el aşa are impresia. Şi nici măcar acele idei nu-i aparţin, ci vin „de undeva”.

Dumnezeu este un Creator foarte fecund. A creat nenumărate planuri de vibraţie (dimensiuni), a creat nenumărate universuri fizice, iar în fiecare univers fizic a creat nenumărate corpuri cereşti cu nenumărate forme de viaţă. Pe lângă toate aceste infinităţi, avid de expansiune, El mai creează nenumărate universuri mentale, generate de fiecare ego uman. Ego-ul este baza unui nou univers mental, care oferă o nouă formă de experienţă interesantă pentru Divinitate. Unii i-au spus VIS, omul fiind un SOMNAMBUL.

Să folosim altă analogie. Imaginează-ţi că te afli într-o sală de aşteptare, iar pe perete este deschis un televizor. Pe ecran apar imagini luate cu o cameră de supraveghere chiar din sala de aşteptare unde te afli. Te vezi şi pe tine pe monitor, în timp real. La un moment dat, cineva de la pupitrul de comandă începe să se joace cu imaginea: modifică luminozitatea, contrastul, culorile, măreşte sau micşorează ecranul, deschide mai multe ferestre cu diverse aplicaţii, ba chiar suprapune diverse obiecte virtuale peste filmarea în timp real, îţi desenează mustăţi sau şterge persoane din cadru. Toate astea îţi dau o impresie suprarealistă, desprinsă de realitatea pe care o vezi în sala de aşteptare. Cam aşa este şi cu ego-ul: nu-l mulţumeşte niciodată imaginea brută, ci o modifică tot timpul... Ego-ul trăieşte în monitor, nu în concret. Este un suprarealist, deşi se consideră foarte cu picioarele pe pământ.

(Din păcate, noile generaţii trăiesc mai mult în realitatea virtuală a telefoanelor inteligente. Stau la aceeaşi masă, dar schimbă impresii prin chat, nu prin viu grai. Obişnuiţi să privească apusuri de soare pe internet, nu mai sesizează frumuseţea vie şi spontană din jurul lor...)

< Sus >

Ego-ul este Dumnezeul psihologiei

Şi totuşi, trăirile noastre personale nu modifică realitatea?

Fundamentul psihologiei umane este că trăirile noastre se transpun în acţiuni, că gândurile şi emoţiile noastre sunt forţe motrice esenţiale. Ego-ul este Dumnezeul psihologiei. Pe aceeaşi prezumţie se bazează şi învăţăturile spirituale dualiste.

Dar ce se întâmplă când dispare ego-ul, aşa cum afirmă nondualiştii şi misticii? Asta nu-i o teorie, ci descrierea unui fapt care pune la îndoială însuşi fundamentul psihologic al fiinţei umane. Şi ce rămâne în loc? Nimic.

Baza noii realităţi revelate este nimicul. Iar ideea asta chiar că nu poate fi înţeleasă. De aceea, ideile nondualiste, care răstoarnă totul, literalmente, nu sunt pentru oricine. Ele nu pot fi înţelese, ci doar intuite. Dacă tu, cititorule, ai ajuns cu lectura până aici, înseamnă că ai intuit că, poate, ceva-ceva este adevărat în ce scriu aici.

Deci, conform nondualismului fără compromisuri, realitatea nu este acţionată de ego, ci de forţe necunoscute, pe care le-am putea numi simplu, Dumnezeu. Nu există nicio fiinţă în afară de El care să aibă vreo vină sau vreun merit pentru ceva. „Eu” este un gând gol, „eu” este nimic.

Această simplă înţelegere (chiar dacă încă mai avem un ego) ne poate uşura de multe sentimente grele de ruşine, mândrie, vină, acuzaţii, regrete, invidie. Ele sunt specifice doar universului ego-ului. Suferinţa omului este, în mare parte, un artificiu creat de ego.

Sau, dimpotrivă, ideile nondualiste ne-ar putea genera angoasă şi depresie, pe motivul că nu putem face nimic pentru a „îndrepta” realitatea. Ni se întâmplă asta doar dacă nu ne este dat să beneficiem de „avantajele” nondualităţii – ceea ce face parte tot din jocul divin. Ne rămân însă la dispoziţie nenumărate alte căi şi învăţături, Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată.

De obicei, auzind acest mesaj nondualist, ego-ul reclamă imediat: „Păi, dacă nu mai simt sentimentul de vină, atunci nimic nu-i va împiedica pe oameni să fure şi să omoare! Lumea ar ajunge în haos.” Evident că este un fals argument. Omul are deja o personalitate formată, are nişte condiţionări care îl vor împiedica să comită infracţiuni sau acte antisociale. Acestea nu se schimbă odată cu iluminarea. Iluminatul nu pierde decât tendinţele nevrotice.

< Sus >

examenul animalelor

Fericirea lui Nimeni

Când dispare ego-ul prin iluminare, realitatea externă rămâne aceeaşi şi încă pot apare emoţii şi idei şi dureri ale corpului-minte, dar neînsoţite de emoţiile şi gândurile SUPLIMENTARE alimentate de ego. Iar asta contează foarte mult pentru fericire. Doar că nu este o fericire a ego-ului, ci fericirea lipsită de ego, pe care o simte Nimeni. Vreau să spun că este o fericire resimţită de o conştiinţă impersonală, universală, nemărginită, dar oarecum concentrată asupra acestui corp-minte.

Prin permanente comentarii, opinii, judecăţi, ego-ul îşi creează propriile sale suferinţe şi bucurii, în paralel şi separate de aspectele obiective ale realităţii. Ego-ul este un întreg univers paralel, o minunăţie de iluzie. Ce genială idee a avut Divinitatea să ofere condiţiile de apariţie a atâtor alte universuri mentale, plecând de la o simplă contracţie energetică şi de la simpla idee de „eu”! Ego-ul primar este identic în toţi oamenii, dar fiecare individ îşi creează propriul univers mental unic. Oamenii au la bază acelaşi mecanism şi sunt uşor de înţeles odată ce înţelegi mecanismul psihologic, al ego-ului.

„Eu” nu este o fiinţă, ci o experienţă: ce se întâmplă când, peste realitatea obiectivă se suprapune senzaţia de individ separat, care caută să aibă experienţe cât mai plăcute pentru „sine”, dar lovindu-se mereu de „opoziţia” lumii exterioare. Este experienţa alcătuită din toate gândurile secundare brodite în jurul realităţii, fără nicio influenţă asupra ei, dar care pot crea suferinţe şi bucurii artificiale. Tocmai aceste produse psihice sunt urmărite de către Dumnezeu şi de aceea a creat ego-ul, pentru a-şi îmbogăţi imensa Experienţă a dualităţii.

< Sus >

Shiva Nataraja

Ideea că există o unică Fiinţă care este şi face totul în Univers e cam indigestă, nu prea avem cum s-o pricepem cu mintea de acum. Ar trebui să căpătăm o altă viziune ca să percepem direct şi uşor acest adevăr.

Totuşi, indienii antici au găsit pentru Divinitate foarte multe nume şi simboluri, care formează, combinate, un ansamblu mai apropiat de realitate decât unica imagine prezentată de creştinism, de pildă, unde Dumnezeu e Tată, dar nu şi Mamă Divină.

Unul din aceste simboluri este Shiva Nataraja, Dansatorul Cosmic. Când acesta îşi mişcă puţin trupul, atunci toate nenumăratele sale celulele se mişcă şi ele, mai mult sau mai puţin. Iar când Shiva dansează ritmic, celulele sale par a trece prin cicluri. Divinitatea nu face niciun efort intelectual sau fizic pentru a mişca nenumăratele fiinţe şi obiecte ale Universului, ci pur şi simplu, îşi mişcă Fiinţa în mod natural. Iar toate îi urmează automat şi în perfectă armonie, fără ca cineva să le organizeze. Se mişcă nenumărate celule, dar un singur corp dansează.

Este un dans cu smucituri. Fiecare impuls divin e urmat de o fază de inerţie, în care lucrurile merg de la sine, în virtutea impulsului primit.

În acest sistem, ego-ul joacă rolul forţei de inerţie. Uneori se aliniază la tendinţa divină, dar în momentele schimbării de impuls, îşi manifestă părerea opusă: fiind în repaos, se împotriveşte pornirii, iar fiind în mişcare, se împotriveşte opririi.

Totuşi, la fel cum forţa de frecare dintre cauciuc şi asfalt nu împiedică mersul autovehiculelor pe şosea, ci dimpotrivă, le ajută să împingă maşina înainte, tot aşa, forţa de inerţie a ego-ului nu deranjează dansul divin, ci îi dă în fiecare moment sugestia unor noi mişcări şi poziţii. Ego-ul e un fel de public spectator. Nataraja ştie perfect cum să danseze, dar îi prind bine şi reacţiile publicului, pe care testează efectul noilor figuri de dans.

Aceasta ar fi „influenţa” ego-ului – o simplă sugestie, nu o obligaţie şi nicidecum o forţă comparabilă cu Voinţa divină. Ego-ul e captiv în cutia sa de sticlă, unde gesticulează aprins şi strigă. Dar dacă nu se uită nimeni la el, n-are absolut nicio importanţă ce face în realitatea sa virtuală.

Nondualiştii spun: „Orice faci contează (în aparenţă), dar nu are importanţă (în Realitate)”. Afirmaţia asta paradoxală nu poate fi înţeleasă până nu te trezeşti spiritual.

< Sus >

Virusul mistic e mai puternic decât vaccinul logicii

Deci zici că suferinţa ego-ului nu are importanţă în realitate... Dar dacă această suferinţă atinge paroxismul şi omul se sinucide, oare nu este asta o perturbare majoră a evenimentelor, chiar a destinelor celor din jurul său?!

Este logic ce spui. Logica de fier este armura cu care se protejează ego-ul. Doar că fiorul mistic este ca un virus ce poate pătrunde prin micile deschideri ale armurii. Toată populaţia lumii este vaccinată cu logica ego-ului, încă de mici copii, dar unii vaccinaţi iau totuşi boala... mistică. Aceşti semeni trebuie toleraţi, că nu fac rău nimănui. Au şi ei un „fix” nondualist: că totul este o singură Fiinţă, că tu eşti Dumnezeu, că nu există nicio persoană autonomă, că nimeni nu făptuieşte ceva din proprie iniţiativă. Nişte "bazaconii", din perspectiva logicii.

Dar ce-ai zice dacă aşa-zisa ta logică este, de fapt, o sofistică?! Adică raţionamentul este perfect, dar se bazează pe nişte premise false sau, cel puţin, incerte. Premisele ego-ului sunt nişte postulate, luate de bune fără demonstraţie.

De pildă, postulatul lui Euclid spune că „două linii paralele nu se întâlnesc niciodată”. Dar el nu mai este valabil în spaţiul Riemann-Lobacevski, unde cele două linii paralele se întâlnesc la un moment dat, totuşi.

La fel stau lucrurile cu fizica cuantică şi absurdele sale principii: al nedeterminării şi al dualităţii undă-particulă. Astea nu pot fi aceptate de fizica newtoniană, pe baza căreia ne desfăşurăm viaţa curentă. Numai că scaunul pe care stai este format din atomi, iar la nivel subatomic conduc legile cuantice. Şi atunci, care fizică este mai reală – cea practică sau cea fundamentală?

Răspunsul pe care îl vei da nu depinde de tine, ci dacă eşti sau nu infectat cu virusul mistic. Şi nu-i vina ta dacă l-ai luat sau nu. El circulă prin lume.

< Sus >

Farsa cosmică

Dacă omul ajunge să se sinucidă, înseamnă că pe Dumnezeu nu-L deranjează asta. De fapt, pe El nu-l deranjează nimic şi-l interesează totul, toate experienţele, inclusiv amărâta aia de sinucidere.

Dar ar putea să împiedice acest gest, nu-i aşa?! continui tu.

Gândeşte-te că unii oameni mor de-a binelea, ajung în Cer, se bucură că au scăpat de lanţurile pământeşti, dar – surpriză! – sunt trimişi înapoi, ca martori NDE (experienţă în preajma morţii). Deci moartea este reversibilă, dacă nu i-a venit timpul.

Dacă organismul este distrus iremediabil – „incompatibil cu viaţa”, cum spun medicii – atunci n-ai cum te întoarce din moarte, chiar dacă ai vrea.

Este adevărat, dar asta înseamnă că moartea era deja prevăzută în analele cereşti. Şi nu-i niciun bai. De fapt, moartea este o reîntoarcere Acasă. Şi atunci, cine se plânge de moarte?! Mortul nu se plânge. Se lamentează cei rămaşi pe Pământ, pentru pierderea fiinţei dragi.

Şi sunt de înţeles, supravieţuitorii merită compasiunea noastră. Jelirea face parte din tragismul condiţiei umane. Dar nu fenomenul omniprezent al morţii este tragic, ci frica imensă cu care o învesteşte ego-ul. Ego-ul nu plânge din iubire, ci din frica de viitor, cum se va descurca el singur, fără sprijinul celui plecat. Şi mai plânge pentru că a fost scos din confortul său căldicel, din obişnuinţele sale mărunte şi tremură de teama de necunoscut.

Iubirea, dacă există, nu moare şi relaţia sufletească poate continua, dar la un nivel subtil, chiar amplificat de faptul că-l idealizăm pe cel trecut dincolo. Deci tragic nu e că ne-a pierit iubirea – care nu poate muri, este o energie veşnică – ci că ne este teamă de viitor şi nu avem încredere în Viaţă. Asta-i lucrarea diavo ego-ului.

Să revenim însă la ideea de început.

Lumea aceasta este precum o imensă FARSĂ COSMICĂ. Gândeşte-te la acele farse de televizune numite „candid camera”, în care „victime” sunt persoane de pe stradă sau unele vedete. Tot scenariul este pus la punct dinainte, eventual cu actori. Mai rămâne să apară în cadru persoana care să fie prinsă involuntar în acest joc. Şi toate camerele de luat vederi, ascunse privirii sale, îi vor capta reacţiile candide, naive.

Se face un întreg show din nişte reacţii umane spontane, banale. De fapt, hazul nu ţine de ce se întâmplă pe teren, ci umorul se întâmplă în mintea spectatorului, care vrea să se privească în oglinda vieţii şi, râzând de altul, de fapt, să se descopere pe sine. Adevărul este că ne place să râdem de noi înşine, dar fără să ne facem de râs în faţa altora.

Aşa este şi viaţa noastră – o farsă. Suntem păcăliţi să o privim ca foarte reală şi, din această cauză, avem reacţii emoţionale intense. Suntem foarte convinşi că este o desfăşurare naturală. Dar, vai, este doar o farsă cosmică, un artificiu. Când ne vom trezi la final – prin iluminarea spirituală – farsa va fi devoalată şi vom primi tortul din partea echipei de filmare. Vom râde cu toţii pe săturate. Iar dacă nu prin iluminare în timpul vieţii, oricum vom primi tortul în momentul morţii. Toată farsa asta cosmică are rolul de oglindă în care se priveşte Creatorul, ca să se descopere pe Sine, bucată cu bucată, ca într-un puzzle. (Asta, dacă există vreun scop al ei...)

Iar mecanismul farsei se bazează pe faptul că noi credem fiecare gând ce ne trece prin minte, nu avem cum să nu considerăm gândurile noastre drept reale, cât timp nu sunt înlocuite de alte gânduri. Ni se înscenează farsa prin intermediul gândurilor, care nu se ştie de unde vin.

«Este mai uşor să înşeli oamenii decât să-i convingi că au fost înşelaţi.» Mark Twain.

< Sus >

Răzvan A. Petre
11 mai 2022