<  Înapoi la Cele 7 forme de yoga


GURU YOGA

Studiu de Răzvan Petre

Conform tradiţiei yoghine, Graţia poate veni a) de la Guru-Învăţător, b) de la Sinele ATMAN sau c) de la Dumnezeu BRAHMAN. Să le detaliem pe fiecare:

a) Guru-l este Maestrul, Învăţătorul aflat lângă discipol.
El poate oferi Graţia sa în mai multe moduri:

- Fiecare iniţiere în tainele sistemului yoga este o formă de Guru yoga. Fără iniţiere, doar cu lecturi şi schimburi de idei, drumul rămâne închis.

- Maestrul poate dărui (prin punerea mâinilor sau doar prin privire) o stare de extaz divin acelui discipol care îi este drag (datorită aspiraţiei sale sincere, nu din alte considerente personale) şi care este pregătit psihic să suporte o atare experienţă bulversantă.

- Maestrul poate prelua, parţial sau integral, karma negativă a discipolului, care nu îi permitea să progreseze pe calea indicată de Guru. Acest serviciu divin poate trece neobservat de către discipol, fiind un act smerit al Maestrului. Acesta nu vrea laude sau ca adeptul să se simtă îndatorat, grija sa fiind ca discipolul să avanseze natural şi de bună-voie.

Pare dificil să găsim un Guru adevărat în carne şi oase, prin mulţimea de falşi prooroci şi autointitulaţi "Mesia", "salvatori" ai pământenilor. Astfel de Maeştri autentici există, dar conjunctura în care trăim ne poate face imposibilă întâlnirea şi, mai ales, frecventarea unie şcoli spirituale. Totuşi, ne putem apropia telepatic de un Mare Maestru celebru decedat, utilizând imaginea şi cuvintele sale, înregistrate în cărţi sau prin mijloace audio-video. Aspirantul sincer care rezonează cu Spiritul desăvârşit al unui mare Sfânt, din orice religie ar fi, poate primi un ajutor decisiv pentru evoluţia sa spirituală. Acesta va deveni Îngerul său îndrumător, de un nivel mult mai ridicat decât ceilalţi îngeri păzitori ai omului. Dialogul va fi telepatic intuitiv, iar proba realităţii acestei colaborări trebuie căutată în progresul concret, determinabil chiar de alte persoane, pe calea spirituală pe care discipolul s-a dăruit. Graţia Guru-lui se va face simţită şi pe această cale originală. Avantajul este că poţi avea mai mulţi Maeştri, culminând cu Isus Cristos, care este cel mai înalt Spirit la care putem avea acces.

 

SUFERINŢELE FIZICE ALE MAEŞTRILOR

Uneori, Marii Maeştri preferă să ardă karma discipolilor prin propria suferinţă fizică. Această metodă dură poate arde rapid o mare cantitate de karmă, chiar de la mai mulţi discipoli simultan. Altfel, această suferinţă urma să izbucnească, mai devreme sau mai târziu, când se vor fi aşteptat mai puţin, ca nişte obstacole aproape de netrecut în momentele de creştere spirituală ale adepţilor. Foarte mulţi Mari Maeştri au fost grav bolnavi sau au murit de tineri, şi aceasta nu din cauza propriei karme – ea nu mai exista -, ci prin preluarea şi arderea unei mari karme negative de la discipoli.

În Noul Testament putem citi cum Isus a scos dracii dintr-un om şi i-a trimis într-o turmă de porci. Suferinţele acelui om erau explicate prin karma sa negativă, deci demonii aveau o justificare divină în a-l chinui. Odată îndepărtaţi, ei s-au simţit nedreptăţiţi din punctul de vedere al legilor universale, reproşând Divinităţii incorectitudinea gestului, şi de aceea li s-a dat altă pradă în compensare, mai puţin importantă din punct de vedere spiritual. Suferinţele Maestrului nu sunt doar fizice, ci mai ales astrale, unde este chinuit de demoni, sub forme greu de imaginat sau suportat pentru noi, oamenii obişnuiţi. Maestrul Yogananda a fost grav bolnav o perioadă de timp şi el descrie lupta sa astrală inimaginabilă, dusă cu stoicism şi curaj, pentru a-i scăpa de karmă pe discipoli. Dacă nu l-ar fi chinuit pe Guru, demonii i-ar fi lovit mai târziu pe discipoli, purtătorii acelei karme cumplite, ceea ce le-ar fi blocat ascensiunea spre Dumnezeu în acea viaţă.

Un alt cunoscut exemplu zguduitor este răstignirea pe cruce a lui Isus Cristos. Prin chinurile Sale, el a ars karma negativă a multor ucenici ce Îl urmau. A ales această cale rapidă şi eficientă, pregătind astfel terenul răspândirii mesajul Său de iubire divină. Dacă ucenicii nu ar fi fost curăţaţi de resturile karmice, ei nu ar fi putut îndeplini misiunea de propovăduire şi martiraj, din cauza diverselor blocaje de pe parcurs, orchestrate de către demoni. Marea Flacără, care a fost Isus, s-a metamorfozat astfel în mii de mici flăcări, ce s-au răspândit pe tot întinsul Pământului. Cei 33 de ani petrecuţi printre păcătoşi au fost de ajuns pentru Marea Lumină a Cerurilor. Era o diferenţă atât de mare între Sfinţenia sa şi obscuritatea acelei lumi! Poate că cel mai mare sacrificiu al Său a fost tocmai viaţa printre păcătoşi. În loc să continue să trăiască în Palestina ca un mare Înţelept, Isus a preferat să se multiplice în mii de mesageri ce au dus "vestea bună" (evanghelia) că există viaţă după moarte, o viaţă în slavă şi iubire. Succesul noii religii confirmă justeţea alegerii Sale.

 

b) Gurul este Sinele individual ATMAN, Spiritul din om.

Aici este vorba despre acumulările karmice pozitive, spirituale, sau lipsa oricărui bagaj karmic (în cazul avatarilor, bodhisattvaşilor). Acestea îi provoacă omului încă din copilărie, dar mai ales în adolescenţă, iluminări bruşte, izbucnirea unor capacităţi paranormale, reamintirea spontană a vieţilor anterioare, în care a avut vreo misiune spirituală. Este o auto-trezire, datorată misiunii asumate şi realizărilor spirituale remarcabile din vieţile anterioare. Graţia este, de fapt, norocul omului care are în el un asemenea spirit, ce îl iluminează.

 

c) Guru-l este Dumnezeu.

Graţia Divină acţionează fără nici o explicaţie, deşi nu ca un capriciu, ci după o înţelepciune divină. Dacă Dumnezeu consideră necesar, va face o minune cu un om!

Iată, de exemplu, cei întorşi din moarte clinică. Nu toţi, dar majoritatea dintre cei care au primit o nouă şansă şi o nouă viaţă se transformă profund, dobândind o viziune mistică şi devenind un focar spiritual pentru cei din jur. În aceste cazuri, Graţia Divină a acţionat în ultima clipă, salvând nu numai trupul, ci mai ales sufletul omului, şi prin acesta, sufletele altor semeni cu care ia contact.

MAESTRUL YOGANANDA, DESPRE GRAŢIA LUI DUMNEZEU:

"Este adevărat că, unor fiinţe oarbe, acţiunile Sale pot să pară uneori un joc, dar ele nu sunt decât influenţele cauzale ale karmei trecute. De ce ar încălca Dumnezeu propriile Lui legi? Doar El este cel care le-a creat.

Dumnezeu nu are nevoie de linguşeli. Graţia Sa nu se bazează pe afinităţi sau aversiuni personale. El răspunde la dragostea aspirantului spiritual, dar această dragoste trebuie să fie şi ea impersonală, trebuie să fie eliberată de toate motivaţiile egoiste.

Odată, am cunoscut un om care a pus 100 dolari pe farfuria în care se realiza colecta, în timpul slujbei de duminică, iar mai tîrziu şi-a exprimat dezamăgirea că Dumnezeu nu i-a ascultat rugămintea ce a însoţit acest act. Să nu vă imaginaţi că Dumnezeu poate fi mituit sau flatat, astfel încât să-I cumpăraţi Graţia, să-L determinaţi să vă dăruiască Graţia Sa. Singurul lucru pe care-l puteţi face ca să-L câştigaţi este să-I dăruiţi dragostea voastră.

Ce este de fapt Graţia? Este puterea lui Dumnezeu, distinctă de toate celelalte, Dumnezeu fiind singura realitate; El este singura putere a existenţei. Privind din acest punct de vedere, eforturile voastre umane sunt iluzorii; puterea Sa este cea care ne face să ne îndeplinim toate acţiunile vieţii noastre, iar eşecurile pe care le suportăm nu sunt datorate decât lipsei de armonizare a fiinţei noastre cu această putere.

Graţia lui Dumnezeu ne este dăruită în proporţia în care noi suntem deschişi faţă de El. Graţia nu vine din exteriorul nostru; ea este operaţia care se produce în interior, prin intermediul propriei noastre realităţi superioare. Cu cât vom trăi mai conştienţi şi cu cât vom trăi mai puţin dominaţi de ego, vom beneficia din ce în ce mai mult de Graţia Divină.

Omul trebuie să folosească toate resursele care-i sunt puse la dispoziţie pentru a atinge Suprema Eliberare. Eforturile sale nu vor fi încununate de succes decât în momentul în care va înţelege că nu el, ci Dumnezeu este Cel care acţionează prin intermediul său, inspirându-l şi ghidându-l. Considerându-l pe Dumnezeu ca fiind Cel care acţionează, nu trebuie ca prin aceasta să devenim pasivi; ci să depunem mari eforturi pentru a fi receptivi la influenţa Sa.

Aspirantul trebuie să se dăruiască cu optimism şi bucurie acestui flux al Graţiei interioare. Forţa care există în voi este a voastră personală; vă este dăruită de Dumnezeu, folosiţi-o! Dumnezeu n-o va folosi în locul vostru. Cu cât vă veţi pune mai mult la unison cu voinţa Sa infinită, în toate acţiunile şi gândurile voastre, cu atât mai mult puterea Sa şi binecuvântarea Sa vă va da încredere, ghidându-vă în tot ceea ce faceţi.

Dumnezeu nu va răspunde întotdeauna rugăminţilor tale în felul în care te aştepţi; dar dacă aspiraţia ta către El nu va avea fluctuaţii, atunci vei primi chiar mai mult decât bănuiai."


CUVIOSUL SILUAN ATHONITUL

Duhul Sfânt. Retragerea harului. Smerenia

 

Dumnezeu este Iubire nesfârşită, Iubire cu neputinţă de tâlcuit.
Adam mergea pe pământ plângând din inima din pricina relelor sale fără de număr.
Dar gândurile minţii lui erau la Dumnezeu.
Şi când trupul lui era slăbit şi la capătul puterilor şi nu mai putea vărsa lacrimi,
Chiar şi atunci mintea lui ardea de dorul după Dumnezeu,
Căci nu putea uita Raiul şi frumuseţea lui;
Dar, mai mult decât toate, Adam era iubit de Dumnezeu,
Şi această iubire îi dădea puterea de a se avânta spre El.

*

Din clipa în care am cunoscut pe Domnul, sufletul meu năzuieşte spre El, şi nimic nu mă mai bucură pe pământ. Dumnezeu este singura mea bucurie. El e fericirea mea, tăria mea, înţelepciunea mea, bogăţia mea.

*

- De ce te tângui, suflete al meu,
şi verşi lacrimi?
Ai uitat ce a făcut Domnul pentru tine, cel vrednic de toata osânda?

- Nu, n-am uitat ce nesfârşită iubire a revărsat asupra mea Domnul
şi-mi aduc aminte de dulceaţa Duhului Sfânt.
Cunosc iubirea Domnului
şi cât de dulce este El sufletului şi trupului.

- De ce plângi, suflete al meu,
dacă cunoşti pe Domnul tău şi negrăita Lui bunătate faţă de tine?
Ce mai vrei de la Stăpânul Care ţi-a arătat o asemenea iubire?

- Sufletul meu doreşte să nu mai piardă nicicând harul Domnului,
căci dulceaţa Lui atrage sufletul meu
să iubească pe Ziditorul lui.

*

Unii zic că aşa a fost mai demult, dar că acum toate acestea s-au învechit (perimat), însă nimic nu trece niciodată când este vorba de Domnul: numai noi ne schimbăm, devenim răi şi astfel pierdem harul. Dar celui ce cere Domnul îi dă toate (Matei 7,7-8), nu pentru că suntem vrednici, ci pentru că El este milostiv şi ne iubeşte. Scriu aceasta pentru că sufletul meu cunoaşte pe Domnul.

*

Când sufletul meu a pierdut smerenia, atunci am devenit irascibil - ştiu asta din experienţă - dar sufletul meu şi-a adus aminte de smerenia lui Hristos şi a însetat după ea. Am început să-L rog pe Dumnezeu să mă ierte, să cureţe mintea mea de mândrie şi să-mi dea pacea. Iar când sufletul meu a început să urască păcatul, Duhul Sfânt m-a învăţat rugăciunea neîncetată şi iubirea. În fiecare noapte vărsam lacrimi rugându-mă pentru poporul lui Dumnezeu, mai cu seamă pentru cei morţi. Sunt mâhnit că oamenii se lipsesc pe ei înşişi de un Domn atât de milostiv. Într-o zi, i-am spus Duhovnicului meu: "Mi-e milă de oamenii care suferă în iad: în fiecare zi plâng pentru ei şi durerea sufletului meu e atât de mare, că plâng chiar şi pentru demoni". Şi Duhovnicul mi-a răspuns că această rugăciune e insuflată de harul lui Dumnezeu.

*

Mare lucru bun este a învăţa smerenia lui Hristos, Ea face viaţa mai uşoara şi fericită şi totul devine dulce inimii. Numai celor smeriţi li se descoperă Domnul prin Duhul Sfânt, dar dacă nu ne smerim, nu vom putea vedea pe Dumnezeu. Smerenia e lumina în care putem vedea Lumina lui Dumnezeu, cum cântă Biserica: “Întru lumina Ta vom vedea Lumina”.

Când sufletul se apropie de Domnul, este înfricoşat. Dar când vede pe Domnul, se bucură negrăit de frumuseţea Slavei Sale, iar Iubirea lui Dumnezeu şi dulceaţa Duhului Sfânt îl fac să uite cu desăvârşire pământul. Acesta este Raiul Domnului: Toţi oamenii vor rămâne în iubire şi, prin smerenia lor asemenea lui Hristos, toţi vor fi fericiţi să-i vadă pe ceilalţi mai presus decât ei înşişi. Smerenia lui Hristos locuieşte în cei mai mici: ei sunt fericiţi să fie cei mai mici. E ceea ce mi-a descoperit Domnul.
“Doamne, dă-ne Duhul Sfânt. Prin El, Te vom slăvi zi şi noapte, căci dacă trupul nostru e slab, Duhul Tău e viu şi dă sufletului puterea de a Te sluji cu râvnă. El întăreşte în sufletul nostru iubirea Ta, îl linişteşte întru Tine cu o odihnă desăvârşită şi nu mai vrea să se gândească decât la iubirea Ta”.

Este o deosebire uriaşă între omul cel mai simplu care a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt şi omul, chiar foarte mare, care n-a cunoscut harul Sfântului Duh.

E o mare deosebire între faptul de a crede că Dumnezeu există, printr-o cunoştinţă naturală sau din Scripturi, şi acela de a cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt. Mintea celui ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt arde zi şi noapte de dragoste pentru Dumnezeu şi sufletul lui nu se mai poate alipi de cele pământeşti.

Sufletul care n-a încercat (din experienţă) dulceaţa Sfântului Duh îşi găseşte plăcerea în deşertăciunea şi slava acestei lumi, în bogăţii sau în putere. Dar Domnul este unica dorinţă a sufletului care L-a cunoscut prin Duhul Sfânt; bogăţiile şi slava pământului nu mai sunt nimic pentru el.

Cel ce a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt a învăţat de la El smerenia; el seamănă cu Stăpânul său, Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi se face asemenea Lui.

Multe osteneli şi multe lacrimi trebuie pentru a păstra duhul smerit al lui Hristos, dar fără el, lumina vieţii se stinge şi sufletul moare.

Trupul poate fi uscat repede prin post, sufletul însă nu e deloc uşor de supus, ca el să rămână mereu smerit, şi aceasta ia multă vreme. Sfânta Maria Egipteanca a luptat 17 ani împotriva patimilor ei, ca nişte fiare sălbatice, şi abia apoi şi-a găsit pacea, măcar că îşi uscase repede trupul, neavând în pustie nimic eu ce să se hrănească.

Inimile noastre s-au învârtoşat cu totul şi nu înţelegem ce e smerenia sau iubirea lui Hristos. E adevărat că această smerenie şi aceasta iubire nu se cunosc decât prin harul Duhului Sfânt, dar uităm că e cu putinţă să atragem harul la noi. Pentru aceasta însă trebuie să-l dorim din tot sufletul nostru. Dar cum pot să doresc ceea ce n-am cunoscut? Noi toţi avem puţin din această cunoştinţă şi Duhul Sfânt mişcă fiecare suflet să caute pe Dumnezeu.

O, cum trebuie cerut Domnului ca El să dea sufletului smerit pe Duhul Sfânt! Sufletul smerit se bucură de o mare pace, dar sufletul mândru se chinuie pe sine însuşi. Omul mândru nu cunoaşte iubirea lui Dumnezeu, e departe de Dumnezeu. Este fălos pentru că e bogat sau învăţat sau slăvit, dar nu ştie, nefericitul, sărăcia şi căderea sa, pentru că nu cunoaşte pe Dumnezeu. Dar Domnul ajută pe cel ce luptă împotriva mândriei sale să biruiască această patimă.

Când Domnul te va lumina, sufletul tău va simţi prezenţa Lui, va simţi că Domnul l-a iertat şi îl iubeşte. Vei şti aceasta din propria ta experienţă şi harul Duhului Sfânt va da mărturie de mântuirea ta în sufletul tău şi vei voi să strigi tare lumii întregi: “Cât de mare este iubirea lui Dumnezeu pentru noi!”

Până când Domnul nu ne face cunoscut prin Duhul Sfânt cât de mult ne iubeşte, omul nu poate să o ştie, căci e cu neputinţă pentru mintea pământească să înţeleagă numai din cărţi cu ce fel de iubire iubeşte Domnul pe oameni.

Dar pentru a te mântui, trebuie să te smereşti. Căci omul mândru, chiar dacă ar fi băgat cu forţa în Rai, nu şi-ar găsi aici odihna, ar fi nemulţumit şi ar spune: “De ce n-am primul loc?”. Sufletul smerit e plin de iubire şi nu caută să fie primul, ci doreşte binele pentru toţi oamenii şi se mulţumeşte cu orice.

Omul mândru sau se teme de demoni, sau se aseamănă lor. Dar nu trebuie să ne temem de demoni, ci de mândrie şi trufie, căci ele ne fac să pierdem harul.

Ce trebuie făcut pentru a avea pace în suflet şi în trup? Pentru aceasta trebuie să iubeşti pe toţi oamenii ca pe tine însuţi şi să fii gata să mori în tot ceasul. Când sufletul îşi aduce aminte de moarte, el devine smerit şi se predă cu totul voii lui Dumnezeu, dorind să fie în pace cu toţi şi să iubească pe toţi oamenii.

Când pacea lui Hristos intră într-un suflet, el este bucuros de a şedea, ca Iov, pe gunoi şi a vedea pe ceilalţi în slavă: atunci sufletul este fericit să fie mai rău decât toţi. Taina acestei smerenii a lui Hristos e mare şi cu neputinţă de dezvăluit. Din iubire, sufletul doreşte pentru oricare mai mult bine decât pentru sine însuşi, se bucură când vede pe alţii într-o situaţie mai bună decât el şi se întristează când îi vede suferind.

Domnul iubeşte pe oameni, dar îngăduie să fie loviţi de încercări şi necazuri, ca să-şi cunoască neputinţa lor şi să se smerească şi, pentru smerenia lor, să primească pe Duhul Sfânt. Cu Duhul Sfânt toate sunt bune, toate sunt pline de bucurie, totul este minunat.

Dacă cineva suferă mult de sărăcie, de boală şi nu se smereşte, suferă fără folos. Cel ce se smereşte va fi mulţumit de soarta lui, oricare ar fi ea, pentru că Domnul e bogăţia şi viaţa lui, şi toţi oamenii vor fi uimiţi de frumuseţea sufletului lui.

Tu zici: “Viaţa mea e plină de suferinţi”. Dar eu îţi voi răspunde, sau mai degrabă Domnul Însuşi îţi spune: “Smereşte-te şi vei vedea că, spre uimirea ta, încercările tale se vor preface în odihnă şi vei spune: “De ce mă chinuiam şi întristam atât altădată?” Acum însă eşti fericit pentru că te-ai smerit şi harul a venit. Acum, chiar dacă ai fi singur în sărăcie, bucuria nu te va părăsi, căci ai în suflet pacea despre care a zis Domnul: “Pacea Mea o dau vouă” (Ioan 14,27). Aşa dă Domnul pace oricărui suflet smerit.

Sufletul celui smerit e ca marea: dacă arunci o piatră în mare, ea tulbură o clipă faţa apelor, apoi se scufundă în adâncuri. Aşa sunt înghiţite şi necazurile în inima celui smerit, căci tăria Domnului e cu el.

Domnul nu Se descoperă pe Sine sufletului mândru. Chiar dacă ar studia toate cărţile pământului, omul mândru nu va cunoaşte niciodată pe Domnul. Căci mândria lui nu lasă loc în el pentru harul Sfântului Duh şi Dumnezeu nu e cunoscut decât prin Duhul Sfânt.

Luminaţi prin Botez, oamenii cred în Dumnezeu, dar sunt unii care Îl şi cunosc pe Dumnezeu. E bine să crezi în Dumnezeu, dar să-L cunoşti pe Dumnezeu, iată fericirea. Desigur, cei ce cred sunt, si ei, fericiţi, cum a zis Domnul Apostolului Toma: “Pentru că M-ai văzut şi M-ai pipăit, crezi. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20,29).

Deşi e blând, totuşi Domnul lasă sufletul să flămânzească din pricina mândriei lui şi nu-i dă harul câtă vreme n-a învăţat smerenia. Aş fi pierit sub povara păcatelor mele şi de multă vreme aş fi fost în iad dacă Domnul şi Prea Curata Maică a Domnului n-ar fi avut milă de mine. O, cât de blând şi paşnic e glasul Lui! Un glas din cer, cum nu se aude niciodată pe pământ. Şi acum, plin de lacrimi, scriu despre Domnul milei ca despre propriul meu Tată. Dulce este pentru suflet să fie împreună cu Domnul. Adam a gustat această fericire în Rai, când vedea pe Domnul faţă către faţă. Sufletul nostru simte şi el că Domnul e cu noi, precum a zis: “Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28,20).

Maica Domnului e mai presus decât toţi în smerenie, de aceea toate popoarele pământului o numesc “Prea Fericita”, şi toate Puterile cereşti îi slujesc. Pe această Maică a Sa Domnul ne-a dat-o pentru ocrotirea şi ajutorul nostru.

Omul mândru se teme de reproşuri, dar cel smerit nicidecum. Cel ce a atins smerenia lui Hristos doreşte statornic să i se facă reproşuri, primeşte cu bucurie ocările şi se întristează când este lăudat. Dar aceasta nu este decât începutul smereniei. Când sufletul cunoaşte prin Duhul Sfânt cât de blând şi smerit e Domnul, se socoteşte pe sine însuşi mai rău decât toţi păcătoşii şi este fericit să stea pe gunoaie în zdrenţe, ca Iov, şi să vadă pe oameni în Duhul Sfânt strălucind asemenea lui Hristos.

Sufletul meu tânjeşte după Tine, Doamne. Mi-ai ascuns faţa Ta şi m-am tulburat. Şi iarăşi sufletul meu doreşte foarte să Te vadă, căci Tu l-ai atras. Dacă nu m-ai fi atras prin harul Tău, n-aş putea să tânjesc aşa după Tine, nici să Te caut cu lacrimi.

Cel ce n-a cunoscut şi n-a pierdut, cum va căuta şi ce va căuta?

Când trăiam în lume, mă gândeam la Tine, dar nu în continuu. Acum, duhul meu arde până la lacrimi de dorinţa de a Te vedea pe Tine, Lumina mea.

Tu m-ai povăţuit prin milostivirea Ta. Te-ai ascuns de la mine ca sufletul meu să înveţe smerenia; căci, fără smerenie, harul nu poate fi păstrat şi o grea întristare şi descurajare cuprinde atunci sufletul. Dar când a devenit smerit, atunci nici descurajarea, nici tristeţea nu se apropie de el, căci Duhul lui Dumnezeu îl umple de bucurie şi veselie.

Inima mi-e grea de milă de aceşti oameni nefericiţi care nu cunosc pe Dumnezeu. Ei sunt mândri că au ajuns să zboare, dar nu e nimic uimitor în aceasta: şi păsările zboară şi slăvesc pe Dumnezeu. Dar omul, zidire a lui Dumnezeu, uită şi părăseşte pe Ziditorul lui. Gândeşte-te puţin, cum vei sta înaintea lui Dumnezeu la Judecata de apoi? Unde vei putea fugi ca să te ascunzi departe de Faţa lui Dumnezeu?

Nimic nu e mai bun decât a trăi în smerenie şi iubire. Atunci sufletul cunoaşte o adâncă pace şi nu încearcă să se ridice deasupra aproapelui său. Dacă iubim pe vrăjmaşii noştri, mândria nu va mai avea loc în sufletul nostru, căci iubirea lui Hristos nu caută să stăpânească. Mândria mistuie ca un foc tot ce e bun, dar smerenia lui Hristos e de netâlcuit şi nesfârşit de dulce. Dacă oamenii ar şti aceasta, tot pământul s-ar strădui să câştige această ştiinţă. Zi şi noapte mă nevoiesc pentru ea, dar nu ajung să o stăpânesc. Sufletul meu se gândeşte mereu: n-am atins încă ceea ce caut şi nu mă pot resemna cu aceasta.

Există multe feluri de smerenie. Unul e ascultător şi-şi face reproşuri sieşi în toate; şi aceasta e smerenie. Un altul se căieşte pentru păcatele sale şi se socoteşte un nemernic înaintea lui Dumnezeu; şi aceasta e smerenie. Dar alta e smerenia celui ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt; cunoaşterea şi gustul ei sunt diferite.

Când, în Duhul Sfânt, sufletul vede cât de blând şi smerit e Domnul, se smereşte pe sine până la capăt. Această smerenie e cu totul deosebită şi nimeni nu o poate tâlcui în cuvinte. Dacă oamenii ar şti prin Duhul Sfânt ce fel de Domn avem, s-ar schimba cu toţii: bogaţii ar dispreţui bogăţiile lor, savanţii ştiinţa lor, ocârmuitorii, puterea şi vaza lor. Toţi ar trăi într-o pace adâncă şi în iubire, şi o mare bucurie ar domni pe pământ.

Când sufletul se predă voii lui Dumnezeu, mintea e plină de El şi stă înaintea lui Dumnezeu în rugăciune curată.

*

“Un vultur zbura în înălţimi, se desfăta de frumuseţea lumii şi gândea în sinea lui: „Trec în zbor peste depărtări întinse: peste văi şi munţi, mări şi râuri, câmpii şi păduri; văd mulţime de fiare şi păsări; văd oraşe şi sate şi cum trăiesc oamenii. Dar cocoşul de la ţară nu cunoaşte nimic în afara ogrăzii în care trăieşte şi nu vede decât câţiva oameni şi câteva dobitoace. Voi zbura la el şi-i voi povesti despre viaţa lumii“. Şi vulturul a venit să se aşeze pe acoperişul gospodăriei şi a văzut cât de ţanţoş şi de vesel se plimbă cocoşul în mijlocul găinilor lui şi s-a gândit: „înseamnă că e mulţumit cu soarta lui; dar, cu toate astea, îi voi povesti cele ce cunosc“.

Şi vulturul a început să-i vorbească cocoşului despre frumuseţea şi bogăţia lumii. La început, cocoşul l-a ascultat cu atenţie, dar nu înţelegea nimic. Văzând că nu înţelege nimic, vulturul s-a mâhnit şi i-a fost greu să mai vorbească cu cocoşul. La rândul lui, cocoşul, neînţelegând ceea ce-i povestea vulturul, se plictisea şi-i era greu să-l asculte. Şi fiecare a rămas mulţumit de soarta lui. Aşa se întâmplă atunci când un om învăţat vorbeşte cu unul neînvăţat şi, încă şi mai mult, atunci când un om duhovnicesc vorbeşte cu unul neduhovnicesc. Omul duhovnicesc este asemenea vulturului, dar cel neduhovnicesc este asemenea cocoşului. Mintea omului duhovnicesc cugetă ziua şi noaptea la legea Domnului [Ps 1, 2] şi se înalţă prin rugăciune spre Dumnezeu, dar mintea celui neduhovnicesc e lipită de pământ sau e bântuită de gânduri. Sufletul celui duhovnicesc se desfătează de pace, dar sufletul celui neduhovnicesc stă gol şi împrăştiat. Omul duhovnicesc zboară ca vulturul spre înălţimi, simte cu sufletul pe Dumnezeu şi vede lumea întreagă, chiar dacă s-ar ruga în întunericul nopţii; dar omul neduhovnicesc se bucură sau de slava deşartă, sau de bogăţii, sau caută desfătările trupeşti. Şi atunci când un om duhovnicesc se întâlneşte cu unul neduhovnicesc, legătura amândurora e lucru plictisitor şi anevoios.

*

Era odată un suflet păcătos pe care Domnul l-a chemat la pocăinţă, şi acest suflet s-a întors spre Domnul, Care l-a primit cu milostivire şi i s-a arătat lui. Domnul e atât de milostiv, smerit şi blând. Pentru nesfârşita Lui bunătate, El nu şi-a adus aminte de păcatele lui, şi acesta L-a iubit şi se avântă spre El cum zboară pasărea din colivia ei strâmtă spre tufişurile înverzite.
Sufletul acestui om a cunoscut pe Dumnezeu - Dumnezeu milostiv, iubitor şi blând - şi L-a iubit până la sfârşit. Iubirea lui arzătoare îl atrage fără saţiu spre El, căci harul Domnului e nesfârşit de dulce şi el încălzeşte mintea, inima şi întreg trupul lui istovit.

*

Multă vreme nu am fost în stare să înţeleg ce mi se întâmpla. Îmi spuneam: nu judec pe nimeni, nu primesc gânduri rele, îmi fac conştiincios ascultarea, mă restrâng la hrană, mă rog neîncetat, şi atunci de ce şi-au luat demonii acest obicei de a veni la mine? Văd că sunt în greşeală, dar nu-mi pot da seama de ce. Când mă rog, ei dispar pentru o vreme, dar apoi vin din nou. Mult timp sufletul meu a fost în această luptă. Am destăinuit aceasta unor Bătrâni. Ei au tăcut. Eram tulburat şi încurcat.
Într-o noapte, şedeam în chilia mea şi deodată s-a umplut de demoni. Am început să mă rog fierbinte şi Domnul i-a alungat, dar ei au venit din nou. Atunci m-am ridicat ca să fac metanii înaintea icoanelor, dar eram înconjurat de demoni, iar unul din ei stătea în faţa mea în aşa fel încât nu mă puteam închina icoanelor fără să mă închin înaintea lui. Atunci m-am aşezat din nou jos şi am zis:
"Doamne, Tu vezi că vreau să mă rog Ţie cu mintea curată, dar demonii nu mă lasă. Spune-mi ce trebuie să fac ca să se depărteze de mine".
Şi atunci am primit în sufletul meu acest răspuns de la Domnul: "Cei mândri pătimesc pururea aceasta din partea demonilor".
"Doamne - am zis atunci - Tu eşti milostiv. Sufletul meu Te cunoaşte. Spune-mi ce trebuie să fac ca sufletul meu să devină smerit".
Şi atunci Domnul mi-a răspuns în sufletul meu:
"Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui"

*

O milostivirea lui Dumnezeu! Sunt un ticălos înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, dar Domnul mă iubeşte, mă luminează şi mă vindecă. El Însuşi învaţă sufletul meu smerenia şi iubirea, răbdarea şi ascultarea, şi revarsă toate binefacerile Lui peste mine.
De atunci, ţin mintea mea în iad şi ard în focul cel întunecos. Doresc pe Domnul şi-L caut cu lacrimi, zicând:
"Curând voi muri şi voi merge să petrec în întunecata temniţă a iadului. Acolo eu singur voi arde şi voi tânji după Domnul şi voi plânge: Unde eşti Tu, Domnul meu, pe Care sufletul meu Te cunoaşte?"
Şi acest gând mi-a fost de mare folos: mintea mea s-a curăţat şi sufletul meu a aflat odihna.

*

Am inceput să lucrez aşa cum m-a învăţat Domnul meu şi sufletul meu a cunoscut odihna în Dumnezeu şi acum, ziua şi noaptea, cer de la Dumnezeu smerenia lui Hristos! O cunosc, dar nu ajung s-o dobândesc. O cunosc prin harul lui Dumnezeu, dar nu o pot tâlcui în cuvinte. O caut ca pe un mărgăritar scump şi scânteietor. E mai plăcut sufletului şi mai dulce decât lumea întreagă. Am cunoscut-o din experienţă. Şi nu vă miraţi de aceasta. Duhul Sfânt este pe pământ, locuieşte în noi şi ne luminează. El ne dă să cunoaştem pe Dumnezeu. El ne dă să ne gândim la Dumnezeu. El ne dă să iubim pe Domnul. El ne dă harul cuvântului. El ne dă să preamărim pe Domnul. El ne dă bucuria şi veselia.

 

Extrase din cartea "Cuviosul Siluan Athonitul - Între Iadul deznădejdii şi Iadul smereniei" apărută la editura Deisis, Alba Iulia, 1994.


 

Paşi pe nisip

Autor necunoscut

 

Am avut un vis în noaptea de Crăciun:

Mergeam pe o plajă,

iar Dumnezeu

păşea alături de mine,

paşii ni se imprimau pe nisip,

lăsând o urmă dublă:

una era a mea, cealaltă a Lui.

Atunci mi-a trecut prin minte ideea

că fiecare din paşii noştri

reprezenta o zi din viaţa mea.

M-am oprit ca să privesc în urmă.

Şi am revăzut toţi paşii

care se pierdeau în depărtare.

Dar am observat că în unele locuri,

în loc de două urme,

nu mai era decât una singură...

Am revăzut filmul vieţii mele.

Ce surpriză!

Locurile în care nu se vedea

decât o singură urmă

corespondeau cu zilele cele mai întunecate

ale existenţei mele:

zile de nelinişte şi de rea-voinţă,

zile de egoism sau de proastă dispoziţie,

zile de încercări şi de îndoială,

zile de nesuportat...

Zile în care eu fusesem de nesuportat.

Şi atunci, întorcându-mă spre Domnul,

am îndrăznit să-I reproşez:

-Totuşi, ne-ai promis că vei fi cu noi

în toate zilele!

De ce nu Ţi-ai ţinut promisiunea?

De ce m-ai lăsat singur

în cele mai grele momente din viaţă,

în zilele când aveam cea mai mare nevoie

de Tine?

 

Iar Domnul mi-a răspuns:

- Dragul meu, zilele în care n-ai văzut

decât o singură urmă de paşi pe nisip

sunt zilele în care te-am purtat pe braţe...

2008


De acelaşi autor:

LINK-urile

se afişează

numai dacă

activaţi

JAVASCRIPT