<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre

VA VENI ILUMINAREA ŞI PE STRADA NOASTRĂ

Puţină teorie, puţină isihie, puţină poezie

de Răzvan-Alexandru Petre

Capitole şi subcapitole

MODELUL IERARHIC AL PSIHICULUI UMAN, ÎN SINTEZĂ Ego-ul Mintea fără gânduri

ILUMINAREA

PRACTICA MEDITATIVĂ Deconspirarea ego-ului Cum să meditezi? Ce este Graţia? Cunoaşterea de Sine este o platformă solidă Învăţătura pe YouTube Contestarea învăţătorului Etape ulterioare

MITURI DESPRE ILUMINARE ŞI ILUMINAŢI Nu omul se reîncarnează

FALSUL SINE Magnetismul ideilor Formarea ego-ului ca pseudo-fiinţă Valoarea mea, valoarea mea!

DIFICULTĂŢILE CELEI MAI SIMPLE PRACTICI Afirmaţii fără sens Pofta de viaţă

POEMELE DESTRUPĂRII

Relansez câteva idei esenţiale referitoare la misteriosul fenomen al iluminării mistice, prin care omul atinge Sursa Iubirii şi o fericire incomparabilă cu orice lucru de pe Pământ. Iluminarea spirituală nu este o autoiluzionare şi nici o stare mentală alterată, cum ar fi intoxicaţia cu droguri. Ea poate fi explicată teoretic ţinând cont de modelul ierarhic al psihicului uman. Fără un astfel de model, este greu să descriem asemenea subtilităţi.

Notă: cuvintele scrise cu litere înclinate sunt termeni comuni din yoga

MODELUL IERARHIC AL PSIHICULUI UMAN, ÎN SINTEZĂ

Simplificat la maximum, psihicul uman poate fi asemănat cu o ceapă ale cărei foiţe se învelesc una pe cealaltă. În centru se află NUCLEUL Spiritului sau SCÂNTEIA DIVINĂ (Atman). Urmează stratul numit EU (sau Ahamkara, în limba sanscrită), care ne dă simţul sinelui, al identităţii separate. El este înconjurat de stratul numit CONŞTIINŢĂ (chit), care ne oferă toate experienţele şi pe care o considerăm intuitiv a fi „eu-l psihic”, centrul propriei persoane. Când ne observăm obiectiv activitatea Minţii, aici ne plasăm în mod natural. Ultimul strat este MINTEA (manas), cel mai complicat mecanism dintre cele menţionate, interfaţa dintre partea mai subtilă a psihicului şi lumea fizică externă.

Începând cu Mintea, care este cel mai grosier element, fiecare element suprapus are un rafinament din ce în ce mai mare, culminând cu Nucleul spiritului, care conţine esenţa pură de Divinitate.

 Nucleul Spiritului sau Scânteia Divină rămâne pe veci separat de lumea fenomenală, cu care nu se poate amesteca. El nu este atins de materia grosieră şi îşi păstrează integral şi neîntrerupt conştienţa divină. De aici originează sentimentul de A FI, acelaşi la toate fiinţele universului, care iradiază înspre etajele psihice inferioare.

Partea Spiritului care se adânceşte în materie sunt fragmente de perispirit. Perispiritul constă din învelişurile energetice sau aura Spiritului.

Eu-l (Aham, Sinele) este parte integrantă din perispirit şi liantul dintre Conştiinţă şi Spirit. Identitatea Eu-lui este unică şi specifică fiecărui Spirit.

Conştiinţa umană, spre deosebire de Eu (Aham), este detaşată de perispirit. Este uşor influenţabilă de orice îi captează atenţia. Se află la graniţa dintre două lumi, cea fizică şi cea spirituală. Conştiinţa umană e formată din particule împrumutate din Conştiinţa perispirituală.

Mintea ţine strict de fiinţa umană. Ea este formată, în principal, din materie grosieră. Are o inteligenţă practică. Conştiinţa şi Eu (Aham) au propria lor inteligenţă, dar rafinată, apropiată de a Spiritului. Mintea are un rol utilitar pentru realitatea fizică, dar devine neputincioasă în chestiunile spirituale profunde.

Conştiinţa este foarte maleabilă, ia forma “obiectului” asupra căruia se orientează. În mod obişnuit, Conştiinţa se “topeşte” în matriţa Minţii, se identifică cu conţinuturile mentale. Ne putem imagina Conştiinţa ca un IMENS SPAŢIU DESCHIS. Gândurile sunt ca nişte bule de săpun colorate ce apar de niciunde. Mintea este formată din aceste bule şi din absconsul “inconştient” care le emană.

< Sus >

EGO-UL

În Minte, fiecare idee legată, într-un fel sau altul, de propria persoană (adică de mintea-corp) are cumva lipită o etichetă “eu”, creată de magnetismul Conştiinţei. Aceste idei însumate formează ego-ul sau persoana psihică. Este un fals Sine conţinut în Minte. Chiar dacă cuprinde idei despre propria persoană, conţinutul mental nu este Sinele nostru, ci doar nişte idei despre mintea-corp de care s-a lipit automat eticheta “eu, persoana”.

Priviţi schema Psihicului (fig.2): Sinele adevărat se află mult mai adânc, în cealaltă direcţie!

Când Mintea se întreabă “Cine sunt eu?”, în ea preexistă ecoul conştiinţei de sine, care provine însă de la etajul superior, cel al Conştiinţei. Astfel, Mintea consideră normal să răspundă la întrebare prin “Eu sunt mintea!”. Aşa se întăreşte ego-ul. Dar este un fals Sine, pe care trebuie să îl recunoaştem ca atare. Eu nu sunt Mintea, nu ideile despre propria mea persoană.

Aici se petrece urmatorul fenomen: elementul mai subtil (Conştiinţa) nu poate fi perceput direct de către elementul mai grosier (Mintea), dar al doilea, în schimb, împrumută calităţi de la primul printr-un fel de “ecou psihic” sau înrâurire de sus în jos. Mă refer aici la atributul identităţii de sine, sau Eul separat de rest. Dacă am putea demonta Psihicul ca în figura nr.2, atunci Mintea, singură, ar rămâne fără identitate, fără Eu, un simplu mecanism gata să servească pe oricine (de exemplu, pe un alt spirit străin, ca în fenomenul posedării).

MINTEA FĂRĂ GÂNDURI

Noi trăim uneori starea când toate gândurile dispar din Minte. Atunci Conştiinţa rămâne “în suc propriu”, nemaiprimind nimic de la Minte. Dispare acel dialog mintal neîntrerupt cu noi înşine. Unii oameni se tem de asemenea stare, crezând că “şi-au pierdut mintea”. O putem trăi spontan de câteva ori pe zi, când rămânem cu privirea în gol, “plecaţi” într-un fel de vis fără gânduri. Ne dăm seama că a avut loc abia când ne “întoarcem” la realitate.

E o stare instabilă, în care nu putem rămâne. O putem însă provoca dacă exersăm practica meditaţiei, încercând să ne uşurăm Mintea de gânduri, de exemplu, astfel:

- Fie lăsăm gândurile să intre, dar nu ne legăm de niciunul (Vipassana). Gândurile sunt ca nişte vânători care vor să prindă Conştiinţa în capcana poveştii lor;

- Fie ne urmărim respiraţia. Găsim o reală plăcere în intrarea aerului (inspir), iar în celelalte faze (expir, apnee) aşteptăm atenţi revenirea plăcerii inspirării aerului, atât de bun;

- Fie ne focalizăm neîntrerupt asupra senzaţiei de IMENS SPAŢIU DESCHIS, specific Conştiinţei.

De ce am face asta? Avem ceva de câştigat? De ce ne-am obosi să oprim moara Minţii din mişcarea ei neobosită?

< Sus >

ILUMINAREA

Am spus mai sus că eticheta “eu” ataşată magnetic de unele conţinuturi ale minţii provine de la Conştiinţă. Greşit! Privind schema Psihicului, observăm că EU este un element aflat deasupra Conştiinţei. Înseamnă că identitatea de Sine provine de acolo, tot printr-un ecou psihic sau influenţă magnetică.

Am amintit de cele două stări pe care le putem cunoaşte cu toţii: starea de veghe obişnuită (când Conştiinţa primeşte impulsuri de la Minte) şi starea de veghe fără gânduri (când Conştiinţa nu primeşte impulsuri de la Minte). Însă mai poate apare o a treia stare, una extraordinară, numită Iluminare spirituală sau mistică (în yoga, samadhi). Este extazul unei stări de conştiinţă extinse. Se întâmplă atunci când Conştiinţa se întoarce către EU (Sine sau Aham). Omul se simte atunci un individ într-un ansamblu de suflete, o fărâmă dintr-un corp mai mare. Se simte şi partea şi întregul în acelaşi timp.

Această stare este trăită de un număr redus de persoane, numite “iluminaţi” sau “realizaţi spiritual” sau “cei care ştiu cine sunt cu adevărat”. Dar este reală, nicidecum o halucinaţie sau o fantezie. Yoghinii îi spun şi vidya, sau adevărata cunoaştere. Restul omenirii trăieşte în avidya, sau ignoranţă spirituală.

După şocul iniţial, Conştiinţa iluminatului va cunoaşte acum atât Mintea, cât şi Sinele. El va trăi simultan atât ca actor, cât şi ca spectator (martor detaşat).

Se pot enumera unele semne subiective ale evenimentului iluminării, dintre care menţionez câteva:

- Extinderea conştiinţei individuale asupra întregului mediu observabil (obiecte şi fiinţe perceptibile). Omul îşi pierde simţul individualităţii, simţindu-se a fi orice fiinţă spre care îşi îndreaptă atenţia.

- Ascuţirea senzaţiilor (văz, auz etc), astfel încât realitatea devine mult mai vie şi mai interesantă. Pot apare gânduri şi emoţii primite telepatic de la fiinţele întâlnite.

- O stare de fericire fără motiv, izbucnind în special din mijlocul pieptului, care iradiază spre toate fiinţele întâlnite în cale.

- Pierderea temporară a amintirilor individuale. Din om nu rămâne decât o conştiinţă vie fără memorie, fără personalitate. Acest efect are o durată limitată.

- Perceperea propriei persoane, ca şi a restului lumii, ca fiind golite de conţinut, precum un film proiectat pe un ecran imens. Lumea continuă să existe ca înainte, dar iluminatul o percepe ca pe o iluzie tridimensională, iar pe Sine, ca pe singura realitate vie, detaşată de acest film.

Fiecare om va trăi o stare de iluminare proprie, care poate să cuprindă şi alte semne decât cele de mai sus.

Se pare că, în vremurile actuale, sunt mai mulţi iluminaţi decât au trăit vreodată pe această planetă. Civilizaţia noastră a atins un vârf în care foarte mulţi oameni au condiţii favorabile de a se ilumina spiritual (comoditatea vieţii, informaţiile spirituale şi comunicaţiile rapide, mai ales prin internet).

Prin practica constantă dedicată renunţării la identificarea cu Mintea şi gândurile sale, avem şanse mai mari să dobândim şi noi această trăire de linişte şi pace indescriptibilă. Mulţi căutători spirituali au încercat să atingă acest stadiu, dar cei care au şi reuşit mărturisesc entuziasmaţi că merită să aspirăm spre el, în ciuda dificultăţilor.

Care dificultăţi? De fapt, Sinele este ceva foarte simplu şi se află chiar în noi. Simplu, dar pitit la umbra Conştiinţei. Greutatea constă în faptul că Mintea este orientată natural spre exterior şi preferă lucrurile complicate.

< Sus >

PRACTICA MEDITATIVĂ

Primul lucru: înţelege că nu eşti Mintea sau Ego-ul.

Al doilea: observă-le şi nu te lăsa controlat de gânduri şi emoţii.

Al treilea: primeşte Graţia.

Cam aşa se poate rezuma orice practică spirituală autentică.

DECONSPIRAREA EGO-ULUI

Cea mai bună practică spirituală este tăcerea, liniştea susţinută. Un exerciţiu puternic ce vine în slujba decondiţionării mentale este păstrarea tăcerii timp de o zi întreagă (mauna). Repetat din când în când, dacă condiţiile sociale ne permit, exerciţiul tăcerii ne obişnuieşte cu Noi înşine.

Dar cum, în majoritatea timpului, mintea noastră este agitată, haide să-i dăm nişte idei constructive să aibă la ce se gândi.

Odată ce ai descoperit calea spirituală directă a interogării de sine, o poţi practica mereu, absolut oricând şi oriunde. Te poţi raporta cam aşa la personalitatea ta: „Nu trebuie să dau prea multă atenţie acestor gânduri despre mine, căci persoana mea este trecătoare, iluzorie. Doar Spiritul meu va trăi veşnic. Iată aceste idei care intră în minte şi îmi provoacă emoţii, reacţii, intenţii! Sinele meu adevărat nu este afectat de ele, le vede doar ca pe nişte nori trecători pe seninul cerului.”

Practica deconspirării ego-ului îţi poate rezolva multe probleme psihologice. Dovedindu-se false probleme, create doar de ego, astfel dispar singure. Poţi trece mult mai uşor peste situaţii critice, stări disperate, tensionate, neplăcute, defecte psihologice. Toate sunt create de gânduri şi emoţii. Nu te identifica cu ele!

Şi poţi continua: „Când le privesc ca pe nişte lucruri exterioare mie, gândurile şi emoţiile îşi pierd din intensitate şi puterea distructivă. Când îmi repet că eu sunt Sinele spectator, neatins de mizeria umană, care simte compasiune pentru amărâtul şi nenorocitul de om, nu mă mai las păcălit de scenariile melodramatice. Prin ele, ego-ul simte intens că trăieşte, că e o fiinţă reală. Demontează-i însă scena, decorurile, scoate-i măştile şi perucile, aprinde luminile în sală şi tot farmecul acestui teatru se duce de râpă.”

Orice moment este “colorat” de o anumită dispoziţie psihică (de exemplu, tristeţe, plictiseală, nervozitate, îngrijorare etc). Dacă ne obişnuim să ne autoanalizăm cât mai des, conştientizăm limitele şi neplăcerile create de Minte. De fiecare dată, prin observaţie şi înţelegere, ne detaşăm de sursa suferinţei psihice, monotoniei, fricii etc – recunoscând direct că sursa tuturor relelor este Mintea. Atâta şi e de ajuns ca să ne plasăm Conştiinţa mai aproape de Spirit.

Este important să te obişnuieşti cu starea de MARTOR, când observi stările prin care treci: „Ah, a apărut gelozia! Nu eu sunt gelos, se manifestă emoţiile geloziei. Ah, iată enervarea! Nu eu sunt nervos, se întâmplă o criză de furie. Ah, iată cum se manifestă disperarea! Nu eu sunt disperat, e doar o furtună trecătoare...”. Starea de martor are o mare legătură cu simţul umorului şi râsul spiritual. Să nu te iei prea în serios este un mare atu! 

CUM SĂ MEDITEZI?

În momente prestabilite sau oricând ai puţin timp liber poţi face şi o meditaţie formală – adică într-un loc dedicat, fără a fi deranjat, eventual într-o postură de meditaţie. Este un scurt timp de reconectare cu Sinele tău.

Poţi încerca, de exemplu, „meditaţia intuitiv-introspectivă”. Este forma de meditaţie pe care o stabileşti chiar tu pe moment, fără reţete. Pur şi simplu, observă activitatea Minţii. Tu eşti Conştiinţa, un IMENS SPAŢIU DESCHIS...

Să nu ceri realizări măreţe de la această practică. E nevoie de perseverenţă pentru a recalibra circuitele neuronale...

Multe tipuri de meditaţie te pot ajuta să te optimizezi psihic şi să comunici tot mai clar cu Spiritul tău. Asta poate însemna să ai tot mai multe vise premonitorii, să te scoli dimineaţa cu soluţii la probleme de viaţă, să te simţi uşor şi plin de graţie şi să treci prin multe transformări benefice.

Dacă ai noroc, ai putea să ai chiar experienţa de vârf a iluminării (perspectiva Sinelui superior), dar nu există nicio garanţie în această privinţă... Oricum, şansele de reuşită sunt mult mai mari decât să câştigi marele premiu la loto. Mai bine investeşti timpul în introspecţie şi vei câştiga SIGUR o avere spirituală...

< Sus >

CE ESTE GRAŢIA?

Iluminarea este un privilegiu prin care Spiritul se deschide către omul său pentru a-i împărtăşi din modul Său de a privi lumea, din gingăşia Sa. E un act curajos şi bine gândit, atent plănuit al Spiritului.

Nu trebuie să ne acuzăm Spiritul că nu a făcut-o ÎNCĂ. Nu eram pregătiţi psihologic, ne puteam pierde busola. Nu ne terminasem treburile pentru care fusesem proiectaţi şi născuţi.

Deciziile, gândirea, sensibilitatea Spiritului sunt mult diferite de ale omului. Fără ajutorul Său direct, e greu să le înţelegem şi să le acceptăm. Prin iluminare începe cu adevărat marea comuniune, iniţierea în tainele Spiritului. Şi eforturile omului de a integra în viaţă noua perspectivă mult lărgită.

CUNOAŞTEREA DE SINE ESTE O PLATFORMĂ SOLIDĂ

Unii o apucă pe calea nesfârşită a ştiinţei, unde speră să găsească obiectivitatea şi adevărul absolut. Dar ştiinţa trecutului va deveni amuzamentul ştiinţei viitorului. În general, ştiinţa este relativă şi nesigură pe termen lung (mai puţin matematica).

Apoi, cu cât cunoşti mai mult, cu atât te simţi mai neînsemnat. Nu există limită pentru cunoaşterea universului infinit, fiindcă el creşte în complexitate în fiecare clipă! Iar tu rămâi tot mai mic, acelaşi neputincios... La ce îţi foloseşte ştiinţa exteriorului dacă nu te schimbă cu nimic în bine pe interior?

Ca fiinţă limitată, ai nevoie psihologică de o platformă stabilă de pe care să te înalţi. Această stabilitate ţi-o oferă cunoaşterea de Sine. Prin ea, poţi fi fericit cu sau fără cunoaştere. Te simţi perfect şi, în acelaşi timp, eşti nerăbdător să te perfecţionezi.

< Sus >

CONTESTAREA ÎNVĂŢĂTORULUI

Cineva contesta autenticitatea experienţei de iluminare a unui om ce conferenţia despre non-dualitate. Fiindcă nu poate fi demonstrată cu nimic exterior, oricine o poate tăgădui. „Texte învăţate pe dinafară”, spunea iritat respectivul. Dar oare poate fi ea contrafăcută?

Cred că cine oferă sistematic conferinţe şi dialoguri despre non-dualitate (satsang-uri) face realmente un sacrificiu (tapas) şi îşi asumă un risc. El te îndeamnă să-ţi observi ego-ul, atacând astfel supremaţia personalităţii create de-a lungul atâtor ani. Cum o să fie acest învăţător primit, în general?!

Este de aşteptat ca vorbele lui să nu fie înţelese, să fie acuzat că n-are logică, că nu răspunde la obiect la întrebările curioase... I se vor lipi ştampile dureroase la care trebuie să reziste zâmbitor: nebun, visător, impostor.

Un învăţător spiritual poate să fie, în sensul nobil, şi puţin nebun (nonconformist), şi puţin visător (generos, utopic)... Nu poate fi însă impostor. Este imposibil să minţi când predai Adevărul. Foarte repede, te dai de gol. Nu rezişti, te arde.

Dacă vrei să păcăleşti nişte naivi, mai bine strigă cu patos că eşti Isus reîncarnat, sau Noul Mesia! Vei strânge în jurul tău mai mulţi adepţi într-o săptămână decât ai reuşi cu rafinata învăţătură despre non-dualitate într-o viaţă.

Totuşi, realitatea întrece aşteptările. Există la ora actuală guru-şi iluminaţi care, inexplicabil, au deviat învăţătura tradiţională non-duală primită de la maeştrii lor autentici. Cum se explică? Prin faptul că atunci când ego-ul nu este complet dizolvat în focul iluminărilor succesive, el joacă feste neaşteptate. Ego-ul are viclenia să pervertească şi cea mai înaltă trăire. De aceea spunea Isus "Vegheaţi mereu!". Nu ştii când vine la tine demonul deghizat în ispită. De fapt, demonul este ego-ul. Dacă se trezeşte la timp, acest guru decăzut sau deviat se poate îndrepta uşor: recunoscându-şi spăşit greşelile; încercând să repete procesul iluminării pentru a-şi arde toate impurităţile ce formează ego-ul (samskaras şi vasanas); evitând să-şi aroge titlul de guru atotştiutor şi luându-şi în primire rolul de prieten-sfătuitor, fără nicio pretenţie de mărire sau alte avantaje.

ETAPE ULTERIOARE

Dintre sutele (sau miile?!) de iluminaţi de pe planetă la ora actuală, marea majoritate ating această anticameră a perfecţiunii numită “realizarea de Sine” (înţelegerea că eşti Sinele) sau, mai exact, “(re)cunoaşterea de Sine”.

Dacă privim schema Psihicului, observăm că, teoretic, mai există o posibilitate şi mai înaltă de evoluţie: atingerea Nucleului divin al spiritului, unde se află adevărata Perfecţiune.

Între Sine şi Nucleu (Scânteia divină) există nenumărate straturi sau niveluri de subtilitate. Prin practica introspecţiei şi apropiindu-se asimptotic de Nucleu (esenţa de Dumnezeu din Spirit), iluminatul va trăi, treptat, stări tot mai minunate şi indescriptibile (diverse extazuri samadhi).

Totuşi, “ecouri” ale acestei stări absolute sunt resimţite de la început în starea de iluminare. Sentimentul de A FI, de omniprezenţă, de existenţă impersonală, de iubire universală, de non-dualitate (unitatea întregii manifestări, perceperea simultană a contrariilor), toate aceste stări grandioase sunt percepute deja la nivelul Sinelui, prin “iradiere” de la nivelul Divin central.

Iluminarea nu creează o comuniune perfectă de la început, pentru că nu suntem pe deplin pregătiţi pentru noua viaţă. Spiritul este total diferit de om. Iluminarea este puntea aruncată între lumi total diferite, o punte care se tot lărgeşte. Chiar dacă pare o contrazicere, iluminarea este un eveniment, dar şi un proces.

Procesul începe înainte de evenimentul propriu-zis al Iluminării. Sclipiri din inteligenţa, sensibilitatea, compasiunea, intenţiile Spiritului apar sporadic în oamenii evoluaţi spiritual, îmbunătăţiţi, purificaţi.

Chiar şi cea mai mică dorinţă sinceră de a te apropia de Dumnezeu este deja un pas către El. Nu te obosi să numeri de câţi paşi e nevoie ca să străbaţi calea! Numărătoarea Lui e alta. Fă tu azi un pas, mâine un pas, iar poimâine te-ai putea trezi în cosmos...

Iar procesul continuă şi mai rapid după aceea, adâncindu-te în misterele Spiritului. Practicând introspecţia zilnic, iluminatul observă că Pacea sa devine mai profundă, Cunoaşterea lucrurilor, mai vastă, Fericirea şi Iubirea, mai depline şi fără întreruperi, Viaţa sa, mai armonioasă şi plină de farmec.
 

Dar oricât de înalte ar fi trăirile şi ideile sale, Conştiinţa umană rămâne totuşi separată de cea spirituală până la moarte, chiar dacă este permanent îmbibată de parfumul beatitudinii Spiritului. Abia după moarte, omul devine Spirit complet. Din această perspectivă fericită, omul iluminat este mort pe jumătate. Dar oricum, este mult mai Viu decât semenii săi...

Smerenia şi discreţia şi împăcarea sunt naturale pentru cel care se simte una cu Dumnezeu. Dacă toţi oamenii s-ar ilumina dintr-o dată, oare jocul iluziei Maya nu s-ar prăbuşi?!

Cum spunea marele RAMANA MAHARISHI, care a reînnodat tradiţia Advaita în lumea modernă:

Marele Sfânt mai spunea că Interogarea de Sine şi Abandonarea în faţa Divinului sunt singurele metode care te pot elibera.

< Sus >

MITURI DESPRE ILUMINARE ŞI ILUMINAŢI

Circulă tot felul de poveşti despre iluminare şi iluminaţi. Încep cu următoarea: Iluminatul le ştie pe toate.

Fals. Iluminatul nu este atotştiutor. Spiritul omului ştie multe despre lumea spiritelor şi poate comunica cu ea, mai ales în timpul somnului. Dar în privinţa lumii oamenilor, Mintea este cea mai competentă.

Pe de altă parte, omul care are o bună comunicare cu propriul Spirit (fără a fi neapărat iluminat) poate primi multe inspiraţii, intuiţii şi poveţe înţelepte. Asta nu înseamnă că de acum a devenit expert în orice domeniu! Trebuie să ţinem cont de limitele omeneşti pe care un extrasenzorial sau un iluminat le păstrează, totuşi. Există mari diferenţe de personalitate, cunoaştere, manifestare între diverşii iluminaţi. Doar perspectiva Sinelui este aceeaşi.

E adevărat, circulă povestiri despre unii înţelepţi care au manifestat dintr-o dată competenţe cu totul noi. Cazuri rare. Acolo era vorba despre o minte specială plus o cooperare telepatică şi energetică cu lumea spiritelor, unde s-au găsit şi entităţi astrale specializate în anumite domenii care i-au ajutat să pară nişte genii, sau chiar să devină astfel.

Deci nu iluminarea a fost nepărat cauza, ci buna comunicare info-energetică a Minţii omeneşti. Mintea-corp e cea care trebuie cizelată şi rafinată pentru a putea manifesta capacităţi paranormale. Sinele nu are astfel de puteri fizice. Cei mai mulţi iluminaţi nu deţin abilităţi suprafizice. Alt mit demontat.

Desigur, orice om comunică cu Spiritul său, mai mult sau mai puţin, iar destui oameni au percepţii mai speciale. Aici mă refeream la capacităţi cu totul ieşite din comun şi spectaculoase. Magicienii de spectacol nu sunt persoane foarte elevate spiritual, din câte lasă să se înţeleagă, dar cum ne mai uimesc!...
 

Următorul mit: Iluminatul trebuie să fie un lider revoluţionar

Lumea e în pragul colapsului, în faţa a nenumărate provocări grave care ameninţă civilizaţia şi viaţa pe planetă. Unii spun că e nevoie de lideri revoluţionari care să schimbe cursul evenimentelor nefaste. Şi cine ar putea fi aceştia decât nişte iluminaţi înţelepţi?! Şi aici apar reproşurile: De ce nu se implică iluminaţii în salvarea planetei?! De ce se mulţumesc doar să predice din fotoliile lor comode?!

Înţeleptul nu poate revoluţiona lumea. Doar te poate contamina să te transformi tu. El e un simplu om. Uneori, neajutorat în chestiunile materiale. Poate că nu se vindecă nici pe el de bolile pe care le are. Vrei să vindece o lume întreagă de toate bolile ei?!...
 

E adevărat, au existat şi iluminaţi revoluţionari. Să luăm două cazuri celebre mai recente: Sri Aurobindo şi Mahatma Gandhi.

SRI AUROBINDO a fost un aprig luptător pentru eliberarea Indiei de sub jugul colonial. Totuşi, după ce a primit graţia iluminării, şi-a schimbat priorităţile treptat. Iar când a ajuns în exil, le-a propus camarazilor săi ceva inacceptabil şi de neînţeles:

MAHATMA GANDHI a propus calea opoziţiei non-violente, a necooperării cu ocupanţii străini. A reuşit, prin magnetismul personal, să-i facă pe conaţionalii săi să se comporte supraomeneşte în câteva împrejurări. Dar au fost momente de graţie, care nu au schimbat mentalitatea semenilor săi, rămaşi tributari naturii instinctuale. Gandhi a murit supărat că nu a reuşit să-i elibereze cu adevărat pe indieni, deşi ţara lui devenise independentă. A fost martor la divizarea plină de ură între India şi Pakistan, ţări care, în prezent, pot declanşa oricând o conflagraţie nucleară pustiitoare. Planurile măreţe ale revoluţionarului iluminat Gandhi au fost deturnate de natura inferioară a oamenilor.

E nevoie de o transformare lăuntrică a unei mase critice de oameni, care să aducă treptat armonia şi pacea printre semenii lor. Abia atunci se va schimba lumea cu adevărat. Despre acest viitor posibil a scris Sri Aurobindo:

Nici Sfântul Arsenie Boca nu a fost un revoluţionar. Ba unii chiar îi reproşează că nu a vrut să fie dizident anticomunist sau alte bazaconii. Uită aceştia ce spunea cel mai mare Revoluţionar al tuturor timpurilor, Isus Cristos însuşi: „Daţi Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce e a lui Dumnezeu!”

Dacă justificările de mai sus nu v-au convins, atunci hai s-o spunem şi mai direct: Iluminaţii nu prea se pricep la condus masele de oameni. Nu e în fişa postului, deocamdată. Dar oare câţi dintre conducătorii planetei acţionează după indicaţiile înţelepţilor?! Sfătuitori ca Daniil Sihastrul se mai găsesc, dar lideri ascultători ca Ştefan cel Mare, nu prea...!

Ce putem noi face, ca indivizi, este să ne salvăm sufletul nostru şi pe al celor apropiaţi. Cum? Prin muncă spirituală, prin justeţe morală, prin manifestarea divinităţii din noi, dând lumii tot ce avem mai bun de dat, ajutându-ne aproapele.

Ca să activezi social sau politic cu înţelepciune, trebuie ca mai întâi să înveţi să te delimitezi de gândurile ce te asaltează. Un lider va fi întotdeauna năpădit de o groază de idei ale celor din jurul lui. Trebuie să-ţi dezvolţi discernământul spiritual pentru a alege între gândurile corecte şi cele dăunătoare. Trebuie să te autocunoşti bine pentru a nu te lăsa dus de porniri egotice sau instinctuale devastatoare. Abia atunci vei primi inspiraţii binecuvântate, iar acţiunile tale pot avea un impact profund şi de durată. Altfel, învârţi la aceeaşi ciorbă reîncălzită: depui eforturi pentru cauze deja pervertite, iar dacă vei ajunge în vârful piramidei, îţi vei amplifica defectele...

< Sus >

Alt mit: Iluminatul se eliberează din lanţul reîncarnărilor.

Cu certitudine, NU este aşa. De exemplu, spiritul marelui iluminat şi „eliberat” Sri Aurobindo s-a reîncarnat ulterior în persoana unui artist genial, dar neiluminat (citiţi comparaţia cu Michael Jackson). Această Graţie nu se moşteneşte de la o viaţă la alta. Dar depinde şi de intenţiile spiritului dinainte de a se reîncarna.

Dimpotrivă, o persoană obişnuită poate reprezenta ultima încarnare pe Pământ a spiritului. Aici, avem exemplul Prinţesei Diana. Dar asta nu opreşte acel spirit să se reîncarneze, dacă vrea, de exemplu, în persoana simpaticei Charlotte, fiica Prinţului William (vezi comunicarea cu spiritul Dianei)!

Mai trebuie să subliniem că, după ultima încarnare pe Pământ, Spiritul se va reîncarna ulterior pe alte planete şi sisteme solare în fiinţe evoluate, cu corpuri mai mult sau mai puţin eterate. Ehehe, e cale lungă până la perfecţiunea divină!

Şi atunci, cum rămâne cu expresia din Advaita „Eşti deja unde vrei să ajungi” sau „Eşti deja perfect”?

Nucleul, Atman, Scânteia divină este perfectă, dar perispiritul este terenul de lucru neîncetat al Spiritului.

Iată deci cât de relativă şi incorectă este expresia „ultima încarnare”. Dar oamenii au mereu nevoie de stimuli care să îi împingă la o practică şi atitudine spirituală perseverentă. Dacă ei cred că răul este încarnarea repetată, atunci li se promite eliberarea de lanţul reîncarnărilor, şi gata!

Un alt exemplu, din zona religiei: creştinismul populist a răspândit aberaţia că e suficient să crezi în persoana lui Cristos şi vei fi mântuit, indiferent de cât de păcătos ai fost, eşti şi vei fi. Atractiv, nu?!...

Cei care cunosc şi respectă Adevărul se feresc cât pot de minciuni, chiar dacă ele atrag „necredincioşii” sau „ignoranţii” către Dumnezeu. Totuşi, oare cât adevăr suportă omul obişnuit?!... Neadevărul face parte din Maya (iluzia cosmică), iar aceasta ne place mai mult decât Moksha (eliberarea de iluzie). Adevărul e atât de simplu, încât îl ornăm cu poveşti pentru ca Mintea să fie atrasă spre El.

NU OMUL SE REÎNCARNEAZĂ

Privind schema Psihicului de mai sus, înţelegem mai uşor că reîncarnarea este acţiunea Spiritului, nu a omului. Omul este o fiinţă temporară şi unică. La moartea lui, ce nu moare este Conştiinţa. Dar, după un timp, ea se resoarbe în perispirit, devenind una cu Conştiinţa eternă a spiritului. La următoarea încarnare, Nucleul produce din particulele perispiritului o altă Conştiinţă umană.

De aceea, este fundamental greşită expresia „omul, persoana, sufletul se reîncarnează”. După moarte, sufletul va dispare ca entitate distinctă. Reîncarnarea e treaba Spiritului. El va crea o nouă persoană, primind de la naştere o moştenire karmică. În consecinţă, este la fel de eronat să credem că „omul iluminat nu se mai reîncarnează, ci rămâne cu Dumnezeu”.

Iluminarea aduce în câmpul conştiinţei umane efemere o stare non-umană eternă. Lichidul eternităţii este turnat într-o oală vremelnică. Să nu confundăm vasul cu conţinutul! Corpul şi personalitatea omului sunt ca o oală din lut care, odată spartă, este dusă pe vecie. Dar lichidul nemuririi nu se pierde, ci se evaporează şi apoi se precipită iarăşi într-un ulcior nou. Iar acest lichid veşnic preia din fiecare vas urme de lut, de vopsea şi alte elemente valoroase care îl îmbogăţesc. Tot ce a fost bun, frumos, elevat, plăcut lui Dumnezeu în viaţa omului rămâne veşnic viu.

Atunci, iluminarea omului foloseşte cu ceva Spiritului?

Cu siguranţă că vine în avantajul misiunii şi destinului pe care îl doreşte pentru omul său. Altfel nu i-ar dărui această graţie. Să ţinem cont, însă, că nu e un har uşor de dus printre ignoranţii egoişti şi poate de aceea nu există, deocamdată, prea mulţi mistici pe această planetă.

Oare ai putea să suporţi, clipă de clipă, sentimentul de compasiune faţă de fiecare fiinţă întâlnită? Oare inima fizică ţi-ar putea rezista la intensitatea iubirii emanate de Spiritul dinăuntru? Poate că nu atât dorinţa omului de a cunoaşte tainele spirituale este cauza iluminării, ci însăşi dorinţa Spiritului de a penetra graniţa lumii fizice pentru a se manifesta neîngrădit pe Pământ...

< Sus >

FALSUL SINE

MAGNETISMUL IDEILOR

Ideile sunt pseudo-fiinţe minuscule cu o inteligenţă rudimentară, ca nişte roboţei primitivi. Pseudo-fiinţele apar şi dispar mereu în lumea ideilor. Ideile sunt printre noi, invizibile ochilor, dar vizibile Minţii, care se hrăneşte cu ele.

Oriunde se adună mai multe idei similare, ele se atrag într-un ciorchine cu o inteligenţă şi putere tot mai mare. Când se atinge o masă critică, e atrasă sau apare de la sine o idee nouă, anume că acest agregat are o individualitate separată, că are dreptul la existenţă, pentru care va lupta. Asta putem concepe, teoretic. Dar este o diferenţă imensă faţă de conştiinţa de sine a unui Spirit, fie că e Spirit de om, Spirit de animal, Spirit de plantă sau chiar Spirit de mineral; este cu totul altceva.

Oare ce sunt arhetipurile descoperite de Jung decât pseudo-fiinţe create de gândurile comune ale oamenilor?!

Tot aşa, devoţiunea credincioşilor faţă de o fiinţă mitică generează un cumul de idei ce nasc, artificial, acea fiinţă imaginară. Unele temple sau obiecte de cult sunt puternic magnetizate chiar de credinţa oamenilor, impregnată în ele timp de secole. Într-un sens, oamenii chiar pot crea zei.

Un alt exemplu, şi mai palpabil. Alexandra David-Neel ne relatează procedeul tibetan de creare, prin concentrare mentală repetată, a unor fiinţe de energie grosieră numite tulpas. Sunt fiinţe ce au caracteristicile imaginate intens de magician. Totuşi, după o perioadă, tulpa începe să dea semne de nesupunere, de o proprie personalitate. Unica soluţie este ca tibetanul să se concentreze invers, la fel de puternic, pentru a dizolva acest agregat inteligent artificial.

FORMAREA EGO-ULUI CA PSEUDO-FIINŢĂ

Ţinând cont de cele de mai sus, să zicem că ego-ul este, şi el, o pseudo-fiinţă autocreată de toate ideile unite prin eticheta “eu”. Acest proces se încheie în jurul vârstei de 3 ani, când copilul capătă conştiinţa de sine sau ego-ul.

După iluminare (care înseamnă viziunea sau amintirea permanentă a falsului eu iluzoriu), Mintea primeşte un flux constant de gânduri opuse (de genul “Eu nu sunt ego-ul”, “Persoana mea este o construcţie temporară” etc), care destructurează rapid ego-ul, îi suge vlaga şi motivaţia de a exista autonom.

Chiar şi fără iluminare, doar prin practica introspecţiei şi delimitării de gânduri, omul poate reuşi să îşi slăbească ego-ul. Efectele optimizării psihice sunt evidente din exterior: omul devine mai înţelegător cu sine şi cu alţii, mai detaşat de patimi etc.

Astfel, se reuşeşte subordonarea acestei fiinţe rebele către Centrul spiritual. Nu e posibil şi nici de dorit dispariţia sa completă, pentru că omul trebuie să funcţioneze ca om printre oameni, manifestându-se ca o persoană normală, nu ca o entitate abstractă.

Ego-ul nu va dispărea total decât după moartea omului şi disiparea completă a Minţii. Doar Spiritul rămâne să trăiască veşnic. E un motiv serios, dacă vreţi, să ne apropiem şi să ne ţinem bine de El.

VALOAREA MEA, VALOAREA MEA!

Apariţia ego-ului personal este perfect naturală. Este mult mai eficient pentru supravieţuirea brută ca omul să se lase condus de ego, să se identifice cu corpul etc.

Dar apare un moment de trecere spre un nivel superior când omul înţelege că e mai mult decât un animal. Şi renunţă treptat la ego. Este la fel de naturală şi această renunţare la platoşa individualităţii.

După ce asişti, să zicem, la un concert de muzică pop cu vedeta preferată, cu simţurile bombardate sistematic de sunete puternice şi lumini colorate (sau doar după ce l-ai privit cu maximă atenţie pe ecranul TV), te simţi complet răvăşit, bulversat, cu mintea plină doar de acele percepţii, uitând complet de problemele tale, de cine eşti tu în viaţa de zi cu zi. Pur şi simplu, ai devenit o învălmăşeală de senzaţii produse de concert, şi atât. Îţi ia ceva timp să revii la vechea ta personalitate, obişnuitele preocupări.

Iată deci cât de reală este persoana ta! Poate fi pusă între paranteze timp de 2 ore de un concert sau un film pasionant, care nu te lasă să te desparţi de ecranul televizorului. Dispari şi reapari, fără ca nici măcar tu să îţi simţi lipsa. Asta e valoarea ego-ului tău. O iluzie autocreată în ani de zile, care poate fi rapid înlocuită cu o altă iluzie perfectă, creată profesionist.

< Sus >

DIFICULTĂŢILE CELEI MAI SIMPLE PRACTICI

În discuţiile pe care aspiranţii spirituali le au cu îndrumătorii lor de neo-Advaita (nondualitate) apare deseori întrebarea: Ce anume ne împiedică, ca persoane, să ne cunoaştem Sinele divin, din moment ce “noi suntem El”, cum se spune?

Modelul pe care vi l-am prezentat mai sus explică parţial această neputinţă umană şi cum poate fi ea depăşită. Noi funcţionăm normal în modul “ego”. Prin iluminare, ne comutăm la modul “Sine”, care este o stare interioară radical diferită.

La întrebarea de mai sus, un cunoscător poate răspunde că iluminarea este un “act de Graţie” a Sinelui sau a lui Dumnezeu.

Sau va zice complet invers, că “Toţi suntem deja iluminaţi”...

În ambele situaţii, apare întrebarea logică: Atunci de ce să mai practicăm tehnici spirituale? Unii îndrumători răspund deschis că nicio tehnică nu aduce iluminarea. Cel mult, practicând intens fără a ajunge la iluminare, îţi vei epuiza credinţa că te poţi baza pe propriile forţe pentru a atinge Neatinsul şi... abia atunci te vei abandona Divinului cu smerenie... (Cam aşa s-a iluminat Adyashanti.)

Sună cinic?

Eu cred că orice cale sau tehnică spirituală este bună dacă te face să te cunoşti mai bine pe tine însuţi. Până la urmă, vei ajunge să nu te mai suporţi!... Atunci va surveni iluminarea. (Ca în cazul lui Eckhart Tolle.)

Nu e o glumă, ci un proces natural. Tu eşti produsul multor cauze invizibile, da, e interesant să afli asta teoretic. Dar devine tot mai deranjant să le depistezi practic, pe rând, începând cu motivele care sar în ochi, până la cele mai subtile samskaras. Descoperi că eşti manipulat şi umilit. Ajungi la un moment dat să spui: Stop! Vreau să devin propriul meu stăpân, cauza mea primară!

Totuşi, să fim rezonabili: orice metodă spirituală autentică urmată în mod corect trebuie să dea rezultate bune. Atâta doar, că realizările personale ale adeptului sunt atât de mărunte... Numai graţia Spiritelor Superioare poate face adevărata minune. Care vine atrasă de o karmă bună şi în semn de încununare a aspiraţiilor sincere de apropiere de Dumnezeu.

De fapt, şi în nondualitate se insistă asupra Interogaţiei de Sine permanentă, de genul „Cine sunt eu?”. Or, nu este aceasta tot o practică spirituală?! Ba da, şi încă una foarte tenace şi ardentă.

AFIRMAŢII FĂRĂ SENS

De multe ori, ceea ce spun iluminaţii este greu de priceput logic şi parcă ne sporeşte confuzia. Ei se referă alternativ când la persoană, când la Sine, când la Divin şi le amestecă într-o singură entitate, în maniera non-duală. De pildă, veţi auzi sau citi uneori “Tu eşti nenăscut”, ceea ce pare o mare prostie.

Dacă însă veţi avea în minte schema psihicului de mai sus, veţi putea discerne în fiecare propoziţie care este subiectul: sau Ego-persoana, sau Spiritul-divin. Când învăţătorul spune “Tu eşti etern”, afirmaţia se referă la Spirit. Totuşi, afirmaţia ne va părea fără sens dacă ne aflăm cu Conştiinţa abia la nivelul Minţii egotice.

De altfel, învăţătura despre nondualitate nu este şi nu poate fi o teorie cursivă, ci doar nişte indicii, nişte sugestii despre ceea ce nu poate fi descris în cuvinte pe înţeles. Ea nu predă lecţii, ci trezeşte fiinţa spirituală a discipolului.

Ba chiar, unii învăţători introduc voluntar anumite paradoxuri logice în discursul lor pentru a bloca pe neaşteptate mintea discipolilor (vezi koan-urile din tradiţia budismului Zen). Atitudinea generală a iluminaţilor şi misticilor este: “Nondualitatea este dincolo de minte, deci nu încerca să înţelegi ceea ce se află mai presus de înţelegere.”

Fără a-i contrazice, cred că este eficient să hrănim şi Mintea cu motive clare şi raţionale pentru a sluji evoluţia spirituală... desigur, fără a inventa inutile poveşti înflorite.

Hai să vă servesc un rebus proaspăt: Învinge-ţi teama de a nu fi şi vei fi! Soluţia, în următorul subcapitol.

POFTA DE VIAŢĂ

MOOJI, un mare Învăţător neo-advaita, spune că puţini căutători spirituali se iluminează (videoclip cu traducere în lb. română), referindu-se la cei care i-au fost discipoli la un moment dat. Motivul găsit de el este că aceştia, inconştient, iubesc prea mult viaţa fizică, cu tot ce oferă ea. Nu vor să “moară” iniţiatic. Este un obstacol greu de înlăturat. Patanjali îl numea “abhinivesha” (frica de moarte), o mare barieră pe calea desăvârşirii yoghine (obiectivul în yoga autentică este tot iluminarea spirituală).

Şi alţi înţelepţi au înţeles acest lucru de-a lungul secolelor. O soluţie a fost deseori întemeierea unor comunităţi de călugări, oameni ce vieţuiau într-un ascetism riguros, care le stingea forţat această nesăţioasă, dar naturală poftă de viaţă. Omul dezgustat sau dezamăgit de viaţă este mai uşor dispus să renunţe la speranţele legate de materia fizică.

Fără a nega dreptul oricui de a o încerca, totuşi, această cale ascetică nu este pentru oricine! Cunoaşteţi, probabil,  cazuri de perversiuni călugăreşti sau ale preoţilor catolici, din cauza frustrărilor ascezei impuse.

Soluţia pe care o sugerez este simplă: să ne împăcăm cu acest instinct de supravieţuire absolut natural, să-l acceptăm cu toată înţelegerea şi compasiunea... Ne vom plasa astfel, chiar fără a ne da seama, în perspectiva Sinelui Suprem cel plin de iubire divină, detaşat de natura inferioară.

Această metodă este valabilă pentru orice aspect materialist, egotic pe care ni-l descoperim şi cu care nu suntem de acord sau îl considerăm inferior: înţelegerea limitelor umane şi autocompasiunea îndreptată asupra noastră ca reprezentanţi al omenirii. Demnă de milă este, în primul rând, condiţia umană în general, şi, doar ca o consecinţă, şi persoana noastră.

< Sus >

< Sus >

Răzvan A. Petre
20 septembrie 2018