<  Înapoi la Iluminare prin Neo-advaita


Iluminaţi Neo-advaita: TONY PARSONS

traduceri de Răzvan-Alexandru Petre

Tony Parsons

Tony Parsons, iluminat "neo-advaita"

web  The Open Secret website

youtube  Tony Parsons YT channel

carte  "The Open Secret" de Tony Parsons

 

ESEURI TRADUSE

Sursa: Prezentare

MINUNEA INCOGNOSCIBILĂ (Unknowable Wonder)

Sursa: Essays

NONDUALITATEA... MITUL (Nonduality... the Myth)

CONŞTIENŢA... COMPLICELE SEPARĂRII (Awareness... the Accomplice of Separation)

CE ESTE "CEEA CE ESTE" (What is What is)

POVESTEA "EULUI" (The Story of Me)

ÎN APARENŢĂ (Apparently)

PERSONAL SAU IMPERSONAL (Personal or Impersonal)

FIIND DEJA (Already Being)

A CUNOAŞTE ŞI A NU CUNOAŞTE (Knowing and Unknowing)

NIMIC DE VÂNZARE (Nothing for Sale)

NON-DUALITATEA TRADIŢIONALĂ ESTE MAI BUNĂ DECÂT "NEO" NON-DUALITATEA? (Traditional not-two-ness is Better Than 'Neo' not-two-ness?)

VISUL SEPARĂRII (The Dream of Separation)

A VEDEA ŞI A NU VEDEA (Seeing and Not Seeing)

DIVINA ÎNŢELEGERE GREŞITĂ (Divine Misconception)


Minunea incognoscibilă

Cum aparenta poveste a vieţii umane pe Pământ pare să intre într-o nouă eră, este interesant că a apărut tot acum o percepţie unică şi surprinzătoare a condiţiei umane.

Când fiinţele umane au apărut pe Pământ, erau ca orice alt animal, dar în plus cu un creier mai complex şi mai sofisticat. Acest creier s-a dezvoltat în aşa fel încât o parte din el presupunea că lumea în care locuia era o realitate separată de tip subiect-obiect, pe care o considera ca o posibilă ameninţare la adresa propriei supravieţuiri. În consecinţă, a construit un centru, o identitate conştientă-de-sine, ca o investiţie suplimentară în supravieţuirea sa şi o posibilă influenţă manipulatoare a ceea ce presupunea a fi o realitate dualistă.

De aici s-a născut simţul eului, sinele, împreună cu credinţa că era la fel de real precum tot ce se întâmpla. Din această experienţă de separare a apărut nevoia de a înţelege şi de a cunoaşte sensul şi scopul vieţii.

Inevitabil, această cerere de îndrumare sau de sens a atras o multitudine de răspunsuri sub forma de religii, filozofii, învăţături şi discipline care puteau alimenta această foame personală şi insaţiabilă.

În toată acea comunicare dualistă a existat şi o încercare de a investiga posibilitatea unei explicaţii impersonale a existenţei dintr-o perspectivă singulară sau „non-duală”. Acest tip de comunicare pare să-şi aibă originea în Orient prin Advaita Vedanta, Lao Tzu, Long Chempa, Huong Po, budismul Zen şi în Occident prin misticismul creştin.

Totuşi, toate aceste comunicări, negreşit, şi-au îndreptat mesajul către opţiunea personală şi au adăugat sfaturi personale şi învăţături sau procese menite să conducă adeptul pe un drum spre transformare. Era ca şi cum aşa-numita non-dualitate era încă privită ca o stare sau un „ceva” care putea fi dobândit şi experimentat personal.

Mai recent, au apărut câteva comunicări contemporane bazate pe dovezi ştiinţifice şi psihologice, logică şi raţiune. Abundă în explicaţii complexe şi întortocheate, însoţite adesea de un set de porunci contemporane. Toate acestea sunt îndreptate către un sine individual şi restrânse la limitările perspectivei dualiste, la fel ca tot ceea ce a existat înainte.

Cu toate acestea, se pare că a apărut foarte recent o comunicare unică şi radicală. Întreaga investiţie personală în a face progrese spirituale, a deveni mai conştient, mai liniştit, mai deschis sau mai orice, se poate, pur şi simplu, destrăma prin această revelaţie radicală. Întreaga percepţie despre „eul” sau „lumea” în care pare să trăiască, poate fi transformată şi nu lasă nimic care să mai susţină iluzia de separare, control şi continuitate personală.

Se pare că este singura revelaţie despre Acela, ce provoacă o rezonanţă, deşi rămâne de necunoscut.

mai 2020

Comunicare

Aceasta este o comunicare care clarifică natura paradoxală a nondualităţii şi demască ideea amăgitoare că ar exista ceva ce poate fi achiziţionat şi experientat.

„Este atât de evident şi de simplu, încât înţelegerea o ascunde. Niciodată găsită, niciodată pierdută, niciodată cunoscută, Fiinţa este absenţa desăvârşită şi nemăsurată.“

Se pare că în energia nemărginită, care este Unimea, poate apărea şi o contracţie energetică ce aduce cu sine o aparentă conştienţă-de-sine. Pare să se ivească un sentiment puternic şi convingător al identităţii-de-sine împreună cu o credinţă în liberul-arbitru şi alegerile personale aplicate într-o poveste de viaţă reală. Toate aceste experienţe personale se pot ivi doar în ceea ce pare a fi o realitate foarte reală, dar dualistă, în care totul pare separat. Acest sentiment de separare poate aduce un sentiment de pierdere şi nevoia de a căuta îndrumări, o înţelegere sau o cale sau un proces care promite împlinirea. Există încercări de a căuta Unitatea, care sunt însă complet inutile, deoarece căutătorul separat este chiar dualismul de care încearcă să scape.

„Căutând Fiinţa înseamnă să crezi că este pierdută. Oare s-a pierdut sau, pur şi simplu, e mascată de căutare? Oare nu cumva Iubitul dansează mereu în afara atenţiei noastre?“

Această dilemă este clarificată în această comunicare unică fără pretenţii, fără aşteptări şi care nu răspunde în niciun fel la nevoia căutătorului pentru răspunsuri, procese sau o cale de urmat. Acest mesaj fără compromisuri poate fi atât provocator, cât şi eliberator.

„Viaţa nu este o sarcină. Nu-i absolut nimic de atins, decât înţelegerea că nu există absolut nimic de atins.“

Întreaga investiţie personală în a progresa spiritual, a deveni mai conştient, mai liniştit, mai deschis sau mai orice altceva, se poate, pur şi simplu, destrăma prin această revelaţie radicală. Întreaga percepţie a „sinelui“ sau a „lumii“ în care pare să trăiască, poate fi schimbată, nelăsând nimic care să sprijine iluzia separării personale, controlul şi continuitatea.

Dintr-o dată, temuta absenţă este o absenţă ce nu poate fi cunoscută, dar paradoxal, ea este, de asemenea, însăşi plinătatea, libertatea spre care se tânjea.

februarie 2018

< Sus >


Nondualitatea... mitul

Aparent...

Deşi nu există ceva precum nondualitatea, se pare că există mai multe idei diferite despre ceea ce ar putea fi aceasta.

Deoarece căutătorul ce se simte separat experimentează totul ca fiind o realitate subiect-obiect, este inevitabil că va vedea nondualitatea ca pe ceva ce poate fi dobândit şi experimentat personal. De asemenea, o va vedea ca pe o stare-fără-sine care poate fi învăţată sau transferată energetic.

Se încearcă folosirea ideii de nondualitate ca o descriere a necunoscutului?

Se vorbeşte adesea despre ea ca ceva care trebuie să fie integrat, hrănit şi susţinut?

Se ţin chiar conferinţe despre dezvoltarea ei evolutivă şi ce ar putea rezulta într-un ceva numit "viitor"?

Este uimitor cât de multe credinţe şi teorii diferite despre nimic pot apărea.

Termenul nondualitate este doar atât. Este un termen similar cu Advaita şi se referă la conceptul de „nu două”. Ideea că ar exista „nu două” încearcă să definească un mister. Misterul nu poate fi numit sau cunoscut, desigur, dar există anumite descrieri care ajung pe aproape: forma fără formă, absolutul relativ, plinătatea vidă sau ceea ce este şi nu este - toate acestea sfidează claritatea unei definiţii şi nu au niciun sens.

Toate aceste idei sunt imediat respinse de către căutătorul ce se simte separat, care este preocupat în întregime de propria supravieţuire şi caută un răspuns care îi va satisface propria experienţă a realităţii.

Plinătatea vidă nu poate fi învăţată sau experimentată, căci cum şi unde ar putea fi ea găsită, dacă este deja tot ce există? Unde ar fi acel loc în care să stai şi să cunoşti sau să fii conştient de nimic şi totul?

Totuşi, oare nu-i minunat că şi confuzia dualistă care înconjoară acel ceva numit "nondualitate" este deja plenitudinea vidă?

< Sus >


Conştienţa... complicele separării

În această lume aparentă, starea de individualitate este acceptată ca fiind normală. Pentru individ, conştienţa-de-sine este o confirmare constantă a existenţei individuale.

„Sunt conştient că exist şi sunt conştient că exişti, împreună cu tot ceea ce se întâmplă. De asemenea, sunt conştient că mă aflu într-o poveste în care am liber arbitru şi putere alegere”.

Aceasta pare a fi realitatea bine stabilită a individului. Cu toate acestea, se pare că, în acest moment, credinţele demult stabilite despre realitate încep să se destrame.

Ascunsă în ceea ce pare a fi istoria căutării spirituale, poate fi găsită referinţa la posibilitatea ca sinele separat să fie iluzoriu.

Mai recent, cercetările efectuate de neuroştiinţă şi alţi savanţi au stabilit că ideea existenţei unui individ separat cu liber-arbitru şi putere de alegere este iluzorie, dar este menţinută prin funcţia conştienţei-de-sine. S-a vorbit mult în mass-media despre aceste descoperiri radicale şi surprinzătoare, dar fără aproape niciun interes sau reacţie din partea publicului larg.

În poveste, parte a procesului evolutiv, creierul a generat un simţ al sinelui pentru a crea o asociere, care, aparent, poate să creeze un animal primar suficient de puternic şi inteligent pentru a controla şi domina ceea ce se presupune a fi o lume dualistă şi ameninţătoare.

Pentru ca să apară un sine dominant, pare foarte importantă acumularea de cunoştinţe, deci conştienţa personală ar fi o funcţie încorporată. Pentru ca conştienţa să funcţioneze, ea trebuie să fie conştientă de ceva diferit, cum ar fi „ştiu că stau pe un scaun” sau „ştiu că fisionez atomul”. Această capacitate individuală de a conştientiza şi a cunoaşte aduce, aparent, posibilitatea de a manipula şi domina lumea în care trăieşte şi, poate, totodată, de a-şi satisface nevoile. Cu toate acestea, niciuna dintre aceste activităţi şi eforturi individuale de a face viaţa mai bună nu pare să aducă o satisfacţie de sine sau o mulţumire constantă. Prin urmare, apare căutarea unui sens mai profund al vieţii, care îşi găseşte expresia într-o multitudine de moduri. Din nou, falsa presupunere că cunoaşterea personală ar fi singura abordare posibilă, inclusiv pentru dobândirea unei împliniri constante, închide inevitabil căutătorul în limitele propriei sale experienţe.

Conştienţa personală iniţiază o experienţă de tip subiect-obiect în care tot ceea ce se întâmplă pare real. Această experienţă generează un sentiment profund că ceva lipseşte sau e pierdut.

Sinele, individul, este o energie divizată produsă de separarea sa aparentă de Unitate. Există încercări de a căuta Unitatea, care sunt însă zadarnice, deoarece căutătorul separat este chiar dualismul din care încearcă să scape. Cu toate acestea, apare ideea de non-dualitate şi, în mod inevitabil, căutătorul speră că ar fi un lucru de care poate deveni conştient şi ce ar putea fi obţinut. Învăţăturile spirituale apar pentru a satisface această speranţă şi există chiar conferinţe organizate pentru a discuta şi descoperi modul în care „non-dualitatea” ar putea fi înţeleasă şi realizată. Este interesant faptul că cele mai multe din aceste conferinţe sunt concentrate pe investigarea conştienţei şi conştiinţei, deoarece se consideră că aceste funcţii sunt mijloacele prin care se poate obţine realizarea-de-sine. Necunoaşterea nu este niciodată menţionată.

Oamenii de ştiinţă sunt, de asemenea, implicaţi în aceste conferinţe şi încearcă să descrie ceea ce au descoperit despre ceea ce ei numesc „natura realităţii”. Dar despre ce realitate vorbesc? Dacă este o realitate pe care o experimentează personal, atunci cu siguranţă că este dualistă. Oare de aceea concluziile lor par complexe şi contradictorii, pentru că încearcă să găsească Unitatea în cadrul unei experienţe polarizate?!

O parte intrinsecă a nevoii individului de a supravieţui este investiţia sa în sens şi scop, care consolidează povestea despre trecut şi viitor, ce îi asigură continuitatea şi progresul. Conştienţa sau conştiinţa personală este o cunoaştere a sensului şi scopului aparent din povestea eului. Această conştienţă personală este cea care menţine constant sentimentul-de-sine, dar, de asemenea, consolidează un sentiment de separare de Aceea care nu a fost niciodată pierdută, dar care nici nu poate fi niciodată cunoscută.

< Sus >


Ce este “Ceea ce este”?

Ce este “Ceea ce este”?

Tot ce există este “Ceea ce este”... dar ce este?

Ei bine, nu există un răspuns la această întrebare. Cu toate acestea, se pare că “Ceea ce este” ar putea fi doar ceea ce se întâmplă... citirea acestor cuvinte, stând pe un scaun, copaci care cresc, sunete, sentimente, nori sau gânduri care trec şi aşa mai departe. În termeni simpli, aceste evenimente par să fie doar ceea ce se întâmplă. Dar perspectiva prezentată aici este că esenţa a ceea ce se întâmplă este un secret deschis.

Se sugerează că “Ceea ce este” este unitatea ce apare ca dublă, absolutul ca fiind relativ. Este comoara dorită şi temută cel mai mult... iubita perfectă şi doamna cu coasa. Este, desigur, paradoxul suprem, fiind simultan nimic şi totul.

Nu este posibil să înţelegem sau să cunoaştem esenţa a ceea ce este descris.

Căutătorul încearcă să fie conştient de “Ceea ce este” şi imediat această funcţie psihică separă şi obiectivează şi face solid ceea ce este minunat de instabil, efervescent şi de nepătruns.

Esenţa a “Ceea ce este” nu poate fi văzută de “eu” şi de aceea “eu” nu se simte niciodată împlinit, deoarece experienţelor sale pare să le lipsească ceva.

În “Ceea ce este” se află, de asemenea, ceea ce nu este. Aceasta este minunea Întregului, deoarece apare ca ambele simultan. Tot ceea ce este ceva deja este nimic... nu sunt două! Prin urmare, totul este real şi ireal, dar “eul” experimentează totul doar ca fiind real. În această iluzie, “eu” încearcă să transforme această experienţă dualistă şi nesatisfăcătoare în procese precum „a trăi momentul” sau „a fi aici acum” sau a accepta totul ca fiind „conştiinţă”.

Cu toate acestea, iarăşi, paradoxul minunat al jocului Întregului este că povestea lui “eu” face parte din “Ceea ce este”. Toate visele, speranţele, procesele şi aspiraţiile religioase sunt doar Întregul ce apare ca o entitate separată care se agită căutându-se pe sine şi, de asemenea, ascunzându-se de sine, deoarece este deja totul. Și fiind totul, chiar şi evitarea sau respingerea a “Ceea ce este” este tot “Ceea ce este”.

Aşadar, ceea ce este râvnit cântă constant singurul cântec al libertăţii care nu poate fi niciodată pierdut sau găsit, pentru că este deja tot ce există.

< Sus >


Povestea Eului

Tot ce există este Întregul... energie nemărginită care apare ca fiind totul... cerul, copacii, sentimentele, gândurile, orice. Este misterul nimicului ce, simultan, este totul.

Nu există nimic separat de nemărginitul tot şi totuşi, pentru că este liber, poate apărea ca separat de sine... poate apărea ca fiind povestea “eului”. Nu e nimic corect sau greşit în acea aparenţă, care este Întregul ce, aparent, se întâmplă în acel mod.

Contracţia energetică pare să apară în fiinţa umană şi să creeze o senzaţie de separare, din care apare un sentiment unic de identitate... o conştiinţă-de-sine. Se naşte "eul" şi pare să înceapă povestea "eului". “Eu” este povestea şi povestea sunt “eu” şi una nu poate exista fără cealaltă. Amândouă nu pot apărea şi funcţiona decât într-o realitate dualistă de tip subiect-obiect. Totul pare că este trăit personal ca o serie de evenimente în timp real, care se întâmplă unui eu real. În această poveste, timpul, călătoria, scopul şi liberul-arbitru par a fi reale.

Acest sentiment de separare nu este doar o idee, un gând sau o credinţă. Este o contracţie energetică încorporată în întregul organism, care influenţează fiecare experienţă. În consecinţă, "eul" experimentează un copac, cerul, o altă persoană, un gând sau un sentiment printr-un văl de separare. Este ca şi cum “eu” ar fi ceva şi restul ar fi nenumărate alte lucruri separate care i se întâmplă “eului”. Ceea ce decurge din această senzaţie este un sentiment subtil de nemulţumire. Un sentiment că ceva ar fi pierdut sau ascuns.

Pentru majoritatea oamenilor, acest sentiment de nemulţumire nu este chiar atât de evident şi, deoarece se cred a fi persoane cu liber arbitru, par motivaţi să încerce şi să creeze o poveste de succes... relaţii bune, sănătate bună, bogăţie, putere personală sau orice altceva.

Cu toate acestea, unii sunt mai sensibili la ceva ce pare că lipseşte. Acest sentiment generează un dor de o senzaţie mai profundă de împlinire. Poate apărea luarea în consideraţie a religiei, terapiei sau a sensului iluminării. Deoarece "eul" a devenit convins că are mijloacele de a-şi influenţa povestea, presupune, de asemenea, că poate găsi o împlinire mai profundă prin propria alegere, determinare şi acţiune.

"Eul", de exemplu, poate merge la un preot sau la un terapeut sau la un învăţător de iluminare pentru a găsi ceea ce crede că are nevoie.

Adesea, pentru că "eul" simte că a pierdut ceva, poate exista un sentiment de insuficienţă şi, prin urmare, urmăreşte o învăţătură care satisface nevoia de a face ceva care să producă o transformare personală şi să facă "eul" demn de împlinire. Toată această activitate se întâmplă, aparent, în povestea "eului", care funcţionează într-o realitate dualistă artificială. Aşadar, "eul" caută în finit ceea ce este infinit. Este un ceva în căutarea altui ceva, dar ceea ce năzuieşte cu adevărat rămâne de neatins, deoarece este deja totul. Este ca încercarea de a prinde aerul cu o plasă de fluturi. Nu este dificil, este minunat de imposibil. Inutilitatea esenţială a acestei căutări alimentează inevitabil sentimentul unui "eu" care se simte şi mai nevrednic şi mai separat.

Cu toate acestea, în activitatea de căutare pot exista pe parcurs experienţe care încurajează "eul" să caute mai departe şi să încerce mai tare. Terapia personală poate aduce un sentiment trecător de echilibru personal în poveste. Practici precum meditaţia pot aduce o stare de pace sau de linişte. Cercetarea de sine poate aduce o experienţă aparent progresivă de înţelegere şi conştienţă mai puternică. Dar pentru ca conştienţa să funcţioneze, are nevoie de ceva din afară de care să fie conştientă. Conştientizarea doar alimentează separarea şi poate apărea o stare de detaşare, care poate fi confundată cu iluminarea. Toate aceste stări vin şi pleacă în povestea "eului".

Baza tuturor învăţăturilor de a deveni iluminat este ideea că o schimbare de credinţă sau o experienţă poate duce la o cunoaştere personală a Unimii, la realizarea-de-sine sau la descoperirea naturii tale adevărate. Întreaga investiţie într-o cale progresivă continuă să alimenteze povestea că "eu" obţine ceva. Chiar şi sugestia abandonului sau acceptării personale poate fi iniţial atractivă şi aduce o stare satisfăcătoare... pentru o vreme. Există multe aşa-numite „învăţături” non-duale care alimentează povestea despre "eul" care devine eliberat.

Totuşi, Unimea spre care se tânjeşte este nemărginită şi liberă. Nu poate fi înţeleasă şi nici măcar abordată. De asemenea, nu este nevoie să fie făcut ceva sau schimbat sau făcut mai bine decât ceea ce este deja totul.

Experienţa "eului" poate fi foarte convingătoare, deoarece „lumea” în care trăieşte pare a fi dominată de multe “euri” în multe poveşti. Dar construcţia "eului" este instabilă şi nu are fundaţie. Toată povestea "eului" este doar un dans al Întregului, care nu are semnificaţie sau scop.

O demascare profundă şi fără compromisuri a construcţiei artificiale a separării şi a poveştii "eului" poate slăbi constrângerile care o ţin blocată pe loc şi dezvăluie modul în care căutarea nu poate decât să consolideze dilema. Simţul aparent al separării este, totuşi, în esenţa sa, o contracţie energetică pe care nicio claritate conceptuală nu o va anula vreodată.

Când apare o deschidere către posibilitatea a ceea ce se află dincolo de căutarea-de-sine, atunci se pare că energia contractată se poate evapora în libertatea nelimitată, care există deja. Și totuşi, asta e doar o altă poveste care încearcă să indice şi să descrie un paradox total... sfârşitul aparent al unui lucru care nu a fost niciodată real... povestea "eului".

Tot ce există este Libertatea fără margini.

< Sus >


În aparenţă

Comunicarea “Secretului deschis” poate doar indica spre simpla minune de a fi şi încerca să lămurească inutilitatea căutării acesteia. Nu acceptă, dar nici nu respinge învăţăturile unei căi sau a unui proces spiritual, dar va demasca, fără compromisuri, concepţia greşită fundamentală ce stă la baza credinţei că ar exista ceva numit "căutător" care ar fi capabil să găsească altceva numit "iluminare".

Viaţa nu este o sarcină. Nu este absolut nimic de atins, cu excepţia înţelegerii că nu este absolut nimic de atins.

Ceea ce este căutat rămâne ascuns căutătorului, deoarece este deja totul.

O realitate unificată în care există „nu două” sau nu există „alta” confirmă, cu siguranţă, natura iluzorie a separării. Dacă separarea este iluzorie, atunci orice încercare de a nu fi separat este înrădăcinată într-o perspectivă dualistă. Prin urmare, principiul de bază al oricărei învăţături care încearcă să transforme o stare iluzorie de a fi separat într-o stare de unitate se bazează pe credinţa într-o realitate divizată şi, prin urmare, nu poate pretinde a fi non-duală.

Deci, ar trebui căutătorul să urce muntele spiritual sau, pur şi simplu, să fie permisiv şi să se predea vieţii... este aceasta întrebarea? Sau este posibil să nu existe nicio întrebare şi niciun răspuns? Poate că ceea ce se caută este deja tot ce există. Poate că ceea ce este dorit se întâmplă deja în mod constant... nu a plecat niciodată... dar căutătorul vrea să îl caute.

Să cauţi Fiinţa înseamnă să crezi că este pierdută. S-a pierdut ceva sau, pur şi simplu, privirea îl ţine la distanţă? Nu cumva Iubitul dansează mereu în mod constant chiar dincolo de câmpul atenţiei noastre?!

Însăşi intenţia de a căuta o comoară în viaţă ascunde, inevitabil, realitatea că viaţa este deja comoara.

„Eul” caută pace şi împlinire; „eul” caută îmbunătăţirea de sine, puritatea, prezenţa sau detaşarea. „Eul” caută claritate sau orice formulă care îi va oferi „eului” ceea ce crede că doreşte sau are nevoie. Dar dilema nu este că „eul” nu obţine ceea ce îşi doreşte. Dilema este însuşi „eul” aparent.

Cum poate căutătorul „aborda direct” ceea ce este deja totul?

Pe măsură ce trecem de la o formulă la alta, se pare că nu putem vedea că libertatea nu se află aici sau acolo, pur şi simplu, pentru că libertatea, prin natura sa, nu poate fi exclusă sau exclusivă. Se pare că nu vedem că, pe măsură ce mergem spre următoarea culme spirituală anticipată, comoara pe care o căutăm va fi descoperită nu în locul spre care mergem, ci în chiar natura simplă a paşilor pe care îi facem.

Mulţi vor respinge acest mesaj şi se vor întoarce la povestea reconfortantă de a şti şi a face. Dar poate că va apărea şi o rezonanţă prin care iluzia separării se prăbuşeşte şi lasă nimicul să fie totul.

Învăţăturile progresive despre iluminare care recomandă metode precum meditaţia, cercetarea-de-sine sau ideea de recunoaştere sau abandon, se bazează pe credinţa că există un sine care poate alege să facă aceste lucruri. Această presupunere este invalidată de descoperirea recentă a neurologilor că existenţa unui liber-arbitru în individ este iluzorie.

Viaţa este, pur şi simplu, viaţă şi nu încearcă să dovedească absolut nimic. Această primăvară nu va încerca să fie mai bună decât primăvara trecută şi nici un copac de frasin nu va încerca să devină stejar.

< Sus >


Personal sau impersonal?

Numele de non-dual şi Advaita încearcă să descrie principiul integralităţii, unicităţii sau a ceea ce este deja una.

În ultimul deceniu, se pare că există un interes tot mai mare pentru ceea ce este cunoscut sub numele de comunicarea „Advaita” sau „non-duală” despre iluminare. Interviurile recente de la „Conscious TV” şi DVD-ul bine făcut „Who’s Driving the Dreambus” (cine conduce autobuzul din vis) reprezintă un exemplu reprezentativ de oameni cu aşa-numita convingere „non-duală”, dar a căror percepţie pare să varieze considerabil.

Există milioane de cărţi publicate pe acelaşi subiect, cu păreri foarte diferite. În aceste zile, termenul „non-dual” este folosit pentru tot felul de activităţi de căutare spirituală. Puteţi merge la conferinţe non-duale sau să vă dedicaţi unui „curs de 12 luni despre iluminare non-duală”. Este disponibilă terapia non-duală şi există chiar şi un club on-line „non-dual” la care participă „nimeni”!

Pentru oricine este interesat sau care abia a început să cerceteze acest subiect, totul poate fi foarte confuz.

Totuşi, percepţia este că există două tipuri de comunicare distinct diferite despre natura iluminării. Unul este personal, iar celălalt este impersonal.

Primul oferă ajutor şi indicaţii „persoanei” care caută să găsească ceva numit iluminare. Al doilea nu oferă „persoanei” nimic.

Primul are mai multe forme şi are o largă audienţă, deoarece pare să răspundă nevoilor „persoanei”. Al doilea este neconvenţional şi cu o energie provocatoare.

Mesajul personal se bazează pe convingerea că există un ceva numit căutător separat, care poate atinge alt ceva numit iluminare.

Impersonalul vede că senzaţia corporală de a părea că eşti separat şi neîmplinit este o stare iluzorie care determină aparentul căutător să caute o altă iluzie numită iluminare personală.

Orice comunicare care susţine şi încurajează credinţa sau ideea căutătorului că poate găsi ceva ce simte că a pierdut nu face decât să consolideze şi să perpetueze o iluzie dualistă. Nu este nici corect, nici greşit... este ceea ce se întâmplă, în aparenţă.

Percepţia impersonală este aceea că toate conceptele, ideile, credinţele sau gândurile despre separare sau iluminare nu pot fi decât o reflexie a opusului lor şi, prin urmare, sunt doar indicatoare către sau în direcţia opusă Aceluia care nu poate fi exprimat sau cunoscut.

Aparenta separare este văzută, în esenţă, ca o contracţie energetică corporală care se poate, pur şi simplu, elibera brusc în acea Vitalitate nelimitată care este de necunoscut şi impersonală. Circumstanţele sunt total irelevante. Niciun număr de concepte, clare sau confuze, nu pot afecta sau influenţa vreodată acea senzaţie energetică de a fi separat.

O „experienţă spirituală” profundă poate părea, pentru unii oameni, că este un eveniment de iluminare personală. Poate apărea dorinţa de a ajuta sau de a învăţa alte persoane să aibă o experienţă similară. Această comunicare poate părea uneori „non-duală” atunci când învăţătorul descrie natura Unimii, dar se contrazice singură prin faptul că recomandă un proces care l-ar ajuta pe căutător să atingă acea Unime prin cercetare-de-sine, meditaţie sau purificare etc. Ar putea fi încurajarea de a „trăi clipa” sau „a fi aici acum” sau „a îmbrăţişa frica” pentru ca persoana să îşi găsească „propria natură adevărată”. Acest tip de prescripţii personale sunt adesea însoţite de o repetare a unor idealuri inspiratoare, dar mereu pozitive, care pot eleva sentimentele căutătorului şi îi pot oferi speranţă şi scop reînnoite. Se pare că acest tip de schimb între două persoane se întâmplă, prin natura sa, în cadrul poveştii din timp, astfel încât influenţa sa este trecătoare. Îndeplineşte o nevoie... pentru o vreme.

Comunicarea impersonală recunoaşte şi luminează aparenta dilemă a căutătorului de a părea încarcerat în experienţa corporală a separării. Va descrie, în mod inadecvat, natura Vieţii nemărginite şi sentimentul de nemulţumire şi dor care poate apărea din cauza aparentei separări de Aceasta. De asemenea, va demasca, fără niciun compromis, caracterul absolut inevitabil şi lipsa de speranţă a căutării, ca şi darul libertăţii care este ascuns în această lipsă de speranţă.

“Nimeni” nu poate pretinde dreptul de proprietate asupra acestui mesaj impersonal şi astfel nu există motive de a-i cânta osanale. Nici nu există vreun interes personal cu scopul să mulţumească, să ajute sau să schimbe „persoana”. Nu există nimic aici pentru „persoană”, cu excepţia posibilităţii cumplite să piardă tot ceea ce visează că ar fi ea.

Ori de câte ori identitatea personală, căutările ei, speranţele şi visele sale par ameninţate, poate apărea respingerea acestui mesaj şi revenirea la ceea ce pare să servească şi să susţină iluzia exclusiv umană de autonomie, care ar duce la împlinirea de sine. Mesajul impersonal poate fi atunci privit drept criticist sau nihilist şi poate fi chiar simţit „lipsit de iubire”, deoarece nu lasă „persoana” cu nimic.

Cu siguranţă, persoana se poate simţi provocată de remarcabila încăpăţânare provenită din acea compasiune necondiţionată ce dezvăluie iluzia întemniţării personale. Din acea revelaţie poate apărea o rezonanţă, care este a “nimănui”.

Cum ar putea „persoana” să audă impersonalul?

Cum ar putea exista o cunoaştere a ceea ce nu poate fi cunoscut?

Cum ar fi posibil ca o „persoană” să facă faţă propriei sale absenţe?

Cum ar putea căutătorul să înţeleagă Aceea ce este deja totul?

Nu este dificil... este imposibil... şi minunat de irelevant, deoarece nu există nimic separat de înţeles. Întregul este deja tot ce există! Este libertatea nemărginită, impersonală şi necondiţionată, care este completă... Aceea ce este totul nu are nevoie de nimic!

Cu toate acestea, şi ăsta e paradoxul, Întregul, fiind totul, poate apărea ca orice altceva:

Întregul poate apărea ca povestea sinelui aflat într-o călătorie plină de înţelesuri.

Întregul poate apărea ca o persoană ce se simte a fi separată, având liber-arbitru şi putere de alegere.

Întregul poate apărea ca o persoană care pare iluminată şi îi ajută pe alţi oameni să se ilumineze.

Întregul poate apărea ca o comunicare care provoacă sciziuni şi îşi spune "non-duală".

Deci, în jocul aparenţelor, Întregul poate pretinde că este ceva separat, care se agită peste tot în căutarea a ceea ce este deja. Este o poveste de vis uimitoare şi nesatisfăcătoare, care este exclusiv umană şi, de asemenea, total fără scop. Însă pentru căutătorul aparent, durerea şi dorul cauzate de separare par foarte reale.

Deci, ar trebui căutătorul să urce muntele spiritual sau, pur şi simplu, să se abandoneze şi să se predea vieţii?... asta este întrebarea? Sau este posibil să nu existe nicio întrebare şi niciun răspuns?

Poate că se caută Ceea ce este tot ce există. Poate că Dragul mult-râvnit se întâmplă deja în mod constant... nu a plecat niciodată... doar căutătorul a plecat să îl caute.

Poate că, atunci când visul căutării se dizolvă în acea energie nelimitată care nu vede nicio separare şi nu are niciun plan sau aşteptări, atunci, dintr-o dată, acea dorinţă este îmbrăţişată de acea iubire necondiţionată, care este a “nimănui”.

< Sus >


Fiind deja

Ceea ce este căutat rămâne ascuns căutătorului, fiind deja totul.

Este atât de evident şi de simplu, încât înţelegerea acestui fapt îl ascunde. Niciodată găsit, niciodată ştiut, Fiinţa este absenţa nemăsurat de desăvârşită.

Căutând Fiinţa înseamnă să crezi că este pierdută. Dar oare s-a pierdut ceva sau, pur şi simplu, căutatul o ţine ascunsă? Oare Iubitul dansează întotdeauna chiar lângă noi, nebăgat în seamă?

Însăşi intenţia de a căuta în Viaţă o comoară mitică ascunde, inevitabil, realitatea că Viaţa este deja comoara.

Căutând mitul pe care visează să-l atingă, căutătorul evită, efectiv, ceea ce îl sperie cel mai mult... propria sa absenţă.

Eliberarea este ca o siguranţă care se arde brusc şi toate luminiţele se sting, şi nu mai există decât Lumină.

Acesta nu este un mesaj despre tine sau despre mine sau despre cineva care obţine ceva. E vorba despre realizarea faptului că nu este nimic de obţinut... că Ceea ce este căutat nu a fost niciodată pierdut.

Aici nu e vorba de a căuta sau de a nu căuta; e dincolo de conceptele de Advaita şi non-dualism şi dincolo de ideea de a ajunge la stări de conştiinţă sau mindfulness. Nu există niciun obiectiv. Nu este nimic de oferit. Aceasta este complet dincolo de cunoaştere.

Aceasta este doar o descriere – împărtăşirea unei descrieri despre ceva ce este dincolo de dobândire, ceva ce nu poate fi pierdut şi care, de asemenea, nu poate fi înţeles sau câştigat.

Există tot timpul o separare, există un sentiment de pierdere, există un sentiment că ceva nu este complet. Astfel, căutătorul încearcă să umple acel gol, să-l umple cu ceva – orice. Iar unii aşteaptă ceva numit „iluminare”, deoarece consideră că iluminarea ar putea fi ceea ce va umple acel sentiment de pierdere; ar putea fi răspunsul la unele secrete pe care nu le înţelegem.

Când citim despre iluminare, sună ca şi cum altcineva a găsit secretul. Dar nimeni nu a găsit secretul.

Nu există aşa ceva ca o persoană iluminată. Este o concepţie complet greşită. Însă dificultatea este că, fiind nişte căutători, energia căutării ne împinge să fim atraşi de ideea că altcineva a găsit ceva ce am putea găsi şi noi, pentru că suntem educaţi să credem că efortul aduce rezultate. Deci, dacă efortul aduce rezultate şi am auzit de ceva numit iluminare sau eliberare, putem face efortul şi atunci am putea deveni eliberaţi sau iluminaţi... cum este acel tip de care am auzit sau femeia care oferă satsang-uri. "Au ceva ce îmi doresc şi eu. Dacă mă duc acolo, voi învăţa cum să-l obţin."

În Vis, încă există ideea că iluminarea sau eliberarea este ceva ce poate fi atins. Și, deci, există învăţături care consolidează ideea că eşti un individ care are de ales, aşa că acum, ca individ, poţi alege să te auto-cercetezi sau să meditezi sau orice altceva şi, în cele din urmă, poţi deveni iluminat.

Poţi merge peste tot în lume şi găsi învăţături care oferă ceva de obţinut. Totuşi, este rar să găseşti o comunicare fără compromisuri care nu oferă absolut nimic căutătorului.

Această Viaţă este nimicul fiind totul. E doar Viaţa întâmplându-se. Nu se întâmplă nimănui. Aici se întâmplă o serie întreagă de experienţe, se petrec în gol… se întâmplă în cădere liberă. Ele sunt doar ceea ce se întâmplă. Tot ce există este Viaţa. Tot ce există este Fiinţa. Nu există nimeni care să n-o aibă sau să n-o fi avut vreodată. Nu există cineva care să aibă Viaţă şi altcineva care să n-o aibă. Există doar Viaţa fiind Viaţă.

Acest mesaj este atât de simplu, încât încurcă total mintea. Acest mesaj este prea simplu. Deja mintea voastră spune: „Da, dar, haide... ce zici despre nivelurile de iluminare şi despre blocajele mele emoţionale şi despre chakrele mele, că nu sunt toate complet deschise? Dar despre liniştea mea – încă nu sunt chiar liniştit, şi ce zici de ego-ul meu? Cineva mi-a spus că încă mai am un ego... este puţin redus, dar tot mai este acolo."

Dar toate acele idei sunt lecţii preluate despre cum ar trebui să fie. Ego-ul este ceea ce se întâmplă. Ego-ul este doar a fi ego. Gândirea este doar a fi gândire. Există doar A FI. Există doar Fiinţare. Nu există nimic altceva. Şi nimeni nu conduce asta. Nu există destin, nu există Dumnezeu, nu există niciun plan, nu există niciun scenariu, nu există nicăieri unde să mergi, deoarece există doar Fiinţa atemporală. Fiinţa este completa totală Fiinţare. Și este vie şi cărnoasă, sexy şi suculentă şi imediată; nu este un concept despre „nu există nimeni aici”. Nu este un concept despre „nu ai unde să mergi”. Este Viaţa din acel corp chiar acum. Există Fiinţa pură, Viaţa pură. Asta e. Sfârşitul poveştii.

Cu adevărat, este, pur şi simplu, Aceasta. Deci nu există nimeni, nu există alegere. Nu există alegere la niciun nivel. Unimea nu a ales să devină două. Există doar Unimea. Tot ce există e Unimea vieţuind şi nimeni nefăcând asta. Oare face cineva respiraţia? Oare face cineva circulaţia sanguină? Face cineva cu adevărat ceva? Nu. Există doar o acţiune aparentă. Viaţa aparentă în cădere liberă.

Nu există răspuns la Viaţă, deoarece Viaţa este propriul său răspuns. Se întâmplă deja. Este Aceasta. Nu ai pierdut-o niciodată. Ăsta e lucrul uimitor în privinţa eliberării. Când eliberarea pare că se întâmplă, oamenii spun: „Este uimitor, pentru că lucrul pe care îl căutam nu m-a părăsit niciodată. Este singurul lucru care nu vine şi nu pleacă niciodată – singura constantă care nu poate fi cunoscută sau deţinută.” Iar singura constantă este Fiinţa.

< Sus >


A cunoaşte şi a nu cunoaşte

Povestea lui Adam şi Eva este o alegorie care descrie pierderea „paradisului” prin apariţia cunoaşterii-de-sine. Aşadar, se pare că există Întregul (paradisul) şi, în acea energie nelimitată, liber-curgătoare, lipsită de cauzalitate, apare ceva care se simte ca fiind separat de Întreg (de paradis).

Iată o metaforă care indică ceea ce pare a fi „povestea” conştiinţei-de-sine, din care, aparent, se naşte cunoaşterea şi experienţa despre liber-arbitru, alegere, timp şi spaţiu, scop şi direcţie.

Pe măsură ce „povestea” se desfăşoară, sinele învaţă să cunoască „lumea de acolo” şi încearcă să negocieze cel mai bun târg posibil pentru sine... aparent, trece la acţiune pentru a găsi plăcere şi a evita durerea. Cu cât cunoaşterea este mai mare, cu atât este mai eficientă acţiunea, rezultatele şi simţul aparent al controlului personal... sau, cel puţin, aşa se pare.

Toate aceste eforturi aduc rezultate diferite, astfel încât individul cunoaşte stări fluctuante de satisfacţie şi dezamăgire. Cu toate acestea, se poate observa că pare să existe un sentiment de nemulţumire fundamental care determină sinele să găsească un sens mai profund.

Deoarece sinele aparent nu poate exista decât prin cunoaştere, căutarea sa pentru un sens mai profund va fi limitată la ceea ce poate cunoaşte şi experimenta. În cadrul acestor limitări există o multitudine de doctrine, terapii, ideologii, învăţături spirituale şi sisteme de credinţă pe care căutătorul le poate cunoaşte. Poate fi şi cunoaşterea şi trăirea stărilor de tăcere, neclintire, binecuvântare, conştienţă şi detaşare, dar toate acestea par că vin şi pleacă precum noaptea şi ziua.

Toate aceste învăţături, recomandări şi prescripţii încearcă să ofere căutătorului răspunsuri despre ceea ce este incognoscibil şi modalităţi de a găsi ceea ce nu s-a pierdut niciodată.

Deci sinele este căutătorul separat care vânează tot ceea ce crede că poate şti şi face, cu excepţia absenţei lui însuşi. Această absenţă este golul care nu poate fi cunoscut, dar, în mod paradoxal, este şi însăşi deplinătatea, Întregul (paradisul) după care tânjeşte.

În cazul în care căutătorul aparent are o percepţie care dezvăluie în profunzime natura reală a separării şi demască, fără compromisuri, sublima inutilitate a căutării, construcţia eului separat se poate prăbuşi. Acest mesaj cu totul impersonal poartă o energie nelimitată, în cadrul căreia se desfăşoară energia aparent contractată a sinelui. Poate apărea o rezonanţă care depăşeşte conştiinţa-de-sine... poate fi sesizat ceva inefabil. . . poate apărea un parfum şi o deschidere către minunea de a nu cunoaşte.

Deodată, pare că există o schimbare şi o realizare impersonală că Aceasta este deja întregul. Simplitatea Fiinţei nelimitate, goale, inocente, liber-plutitoare şi minunate este deja tot ce există... este extraordinară în ordinarul ei şi, totuşi, nu poate fi descrisă.

< Sus >


Nimic de vânzare

Comunicarea “Open Secret” (Secretul deschis) doar poate indica simpla minune de a fi şi încerca să lumineze inutilitatea căutării acesteia. Nu acceptă şi nici nu respinge învăţăturile unei căi sau a unui proces spiritual, dar va demasca, fără compromisuri, concepţia greşită ciudată şi fundamentală care alimentează credinţa că ar exista un ceva numit “căutător” care ar trebui să găsească altceva numit “iluminare”.

“Secretul deschis” nu face concesii nevoilor şi aşteptărilor căutătorului. Nici nu încearcă să atragă sau să mulţumească cu promisiuni despre o experienţă a eliberării uşoară şi plăcută. Cine ar putea promite asta şi cine ar experimenta asta?!

Deoarece ideea de liber-arbitru şi alegere individuală este văzută ca un vis iluzoriu, nu există nicio agendă sau intenţie de a ajuta sau de a schimba individualitatea. În ceea ce priveşte persoana aparentă, nu există nimic de vânzare pentru ea aici.

Sentimentul de a fi un individ separat se simte foarte real şi afectează fiecare aspect al acelei experienţe aparente. Este o stare de contracţie energetică care devine întrupată şi care aduce cu sine un sentiment de nelinişte şi dor. Poate exista un sentiment de a te simţi nevrednic şi de a fi pierdut ceva de nedescris. Este ca şi cum „eu” locuieşte între limitele corpului şi vede tot ce este afară ca pe altceva cu care trebuie să negocieze. Din aceste experienţe este generată o compulsiune de a căuta continuu confortul sau uşurarea. Acesta este visul individualităţii care pare real, până în momentul când nu mai pare aşa.

„Eul” caută pace şi împlinire, „eul” caută îmbunătăţirea de sine sau puritatea, prezenţa sau detaşarea. „Eul” caută claritate sau orice formulă care îi va oferi „eului” ceea ce crede că doreşte sau are nevoie. Dar dilema nu este că „eul” nu obţine ceea ce îşi doreşte. Dilema este însuşi „eul”.

Niciun efort, proces, claritate sau credinţă nu pot aduce vreodată altceva decât mai mult „eu” care caută ceea ce „eu” nu poate avea sau cunoaşte.

Sugestia că separarea este doar un gând sau o înţelegere care vine sau pleacă în Prezenţă este o idee iniţial atractivă pentru căutătorul care visează la un răspuns uşor, neprovocator şi care îi va aduce fericirea permanentă. Gândurile despre separare sunt doar poveşti individuale despre o stare în care deja te simţi restricţionat şi separat. Dacă separarea ar fi fost doar un gând sau o credinţă, ea ar fi putut fi detectată sau schimbată în opusul său, şi atunci „BINGO” ar fi apărut eliberarea... ai putea crede!

Astfel de comunicări idealiste merg deseori mână în mână cu o reiterare neobosită a ideii că separarea este „în regulă”, deoarece există doar Unimea eternă. Acest lucru este ca şi cum i-ai spune unei persoane oarbe că orbirea este „în regulă”, deoarece tot ce există este vedere. Desigur, există doar Unimea. Dar ceea ce se iveşte, aparent, în Unime este un sentiment profund de separare care nu se simte  a fi „în regulă”.

Aceste noţiuni conceptuale vorbesc doar de simptome şi nu recunosc sursa dilemei aparente, care umple fiecare părticică din senzaţia de separare.

În esenţă, ceea ce se caută este iubirea. Dar este iubirea absolută, atotcuprinzătoare şi veşnică. Este această dragoste copleşitoare pe care au văzut-o mulţi şi pe care am încercat să o descriu în “The Open Secret”, atunci când se părea că mă plimbam prin parc şi, dintr-o dată, n-a mai fost nimeni. Nu a fost o experienţă, pentru că, brusc, nu a mai existat niciun experimentator. A fost o licărire pe care “nimeni” a văzut-o. Apoi am revenit ca „cineva” şi am încercat din nou şi din nou să redescopăr acea iubire necondiţionată, pe care nu am putut să o cunosc.

La această iubire se face referire în literatură, muzică şi artă. Cele mai fascinante poveşti de dragoste sunt despre iubirea neîmpărtăşită, deoarece ele indică acea iubire absolută pe care individul nu o poate avea. Puternica fascinaţie a îndrăgostirii provine dintr-un sentiment primordial că în acea iubire te-ai putea pierde. Este acea iubire copleşitoare care există în toate dorinţele noastre şi este plinătatea din vacuitate, totul din nimic. Tot dragostea necondiţionată apare şi ca opusul său. Într-un fel minunat, este şi acea iubire care ne încântă neîncetat simţurile şi fiecare parte a vieţii.

Eliberarea este un cuvânt folosit pentru a descrie o aparentă eliberare de iluzia de a te simţi încarcerat şi separat de iubire sau întreg. Această schimbare este, în esenţă, o eliberare energetică în nemărginire de acea contracţie.

Ori de câte ori şi oriunde există o împărtăşire profundă şi fără compromisuri a paradoxului real al fiinţei, poate apărea o rezonanţă palpabilă. Din această deschidere poate apărea o eliberare a acestei contracţii în nemărginire şi ceea ce apare este minunea de a fi, pur şi simplu.

< Sus >


Non-dualitatea Tradiţională este mai bună decât Neo non-dualitatea???

Se pare că Dennis Waite şi colegii săi advaitini tradiţionali contestă validitatea a ceva ce au decis să numească „Neo Advaita” sau, mai bine spus, interpretarea lor particulară a acestuia!

Mi s-a cerut să comentez, deoarece comunicarea Open Secret pare să fi fost ţinta lor principală şi, desigur, nu poate veni un răspuns decât din această „percepţie” aparentă.

De la început, mă simt încurcat de încercarea de a face o comparaţie între două perspective care, pur şi simplu, nu se potrivesc. Lucrările lui Dennis Waite sunt o expresie excelentă a principiilor fundamentale care generează majoritatea învăţăturilor dualiste tradiţionale şi contemporane. Ele sunt, în termeni simpli, înrădăcinate în credinţa că ar exista ceva numit căutător (unul) care poate atinge altceva numit iluminare (două). “Secretul deschis” recunoaşte relativul ca fiind apariţia absolutului şi forma ca lipsă de formă... nu există două! Și deci, totul este deja expresia necondiţionată a Întregului, inclusiv convingerea că nu ar fi.

Advaita tradiţională este o învăţătură a devenirii, “Secretul Deschis” nu este, dar demască concepţia fundamental greşită care este mama multor altora. De asemenea, mai degrabă încearcă să descrie natura a „ceea ce este”, decât să ne înveţe ce ar trebui să fie.

Se pare că Dennis Waite nu recunoaşte diferenţa şi îşi afirmă continuu convingerea că există un individ care poate atinge iluminarea.

Aşadar, nu voi răspunde acestor critici cu niciun argument contra, ci voi încerca doar să demonstrez inutilitatea comparaţiei.

Presupunând că Dennis Waite reprezintă cu exactitate ceva ce el numeşte Advaita tradiţională, el îşi autoconfirmă credinţa în realitatea existenţei constante a unui individ cu liber-arbitru şi capacitatea de a alege şi de a produce consecinţe.

“Secretul deschis” recunoaşte că credinţa şi experienţa unui „eu” central sau a unui „sine” este o stare inconstantă. Din adoptarea aceastei credinţe în individualitate apar multe alte credinţe, inclusiv autonomia sinelui, povestea, timpul, scopul, destinul, zeitatea şi karma. Individualitatea este aparenţa trecătoare a întregului, care pare a fi o parte din el însuşi, care se simte separată de întreg şi care poate doar să caute a fi întreagă, aparent. Dar o parte nu poate cunoaşte niciodată întregul. Este o metaforă.

Dennis Waite crede şi recomandă ca, pentru a rezolva senzaţia reală şi constantă de separare şi a deveni iluminat, individul ar trebui să aleagă să urmeze o cale spirituală progresivă. Această cale implică practică, meditaţie, cercetare de sine şi eradicarea ego-ului şi a ignoranţei printr-o înţelegere clară a scripturilor şi îndrumarea unui profesor.

“Secretul deschis” recunoaşte că credinţele şi recomandările de mai sus sunt generate dintr-un sentiment asumat şi inconstant de a fi o persoană separată care trebuie să obţină ceva numit iluminare. De asemenea, recunoaşte faptul că o investiţie în recomandările de mai sus poate consolida şi menţine sentimentul asumat de a fi o persoană care îşi poate rezolva senzaţia de a fi separat.

Dennis Waite confirmă că iluminarea este ceva ce poate fi descris în cuvinte şi atins şi cunoscut de mintea individuală atunci când dobândeşte cunoştinţele că există doar o realitate non-duală.

“Secretul deschis” recunoaşte că nu există o iluminare sau eliberare, sau un individ care poate deveni iluminat sau eliberat. Acestea sunt idei care vin şi pleacă în povestea individuală. Când presupusul simţ de a fi separat pare că se prăbuşeşte, nu rămâne decât minunea constantă şi de necunoscut de A FI.

Percepţia din “Open Secret” este că nu există o „minte”. Gândirea pare să se întâmple şi uneori gândurile se formează în sisteme de credinţe, care sunt experimentate sporadic de către aparentul individ în ceea ce pare a fi o poveste în timp. Claritatea absolută apare, de asemenea, în poveste şi este trecătoare.

Advaita tradiţională pare să utilizeze corect logica, raţiunea, credinţa şi experienţa, explicaţia raţională, adevărul şi înţelepciunea tradiţională, toate îndreptate spre a-l ajuta pe căutător pe calea spre iluminare.

Comunicarea aparentă din “Secretul Deschis” este ilogică, nerezonabilă, de necrezut, paradoxală, neprescriptivă, nespirituală şi fără compromisuri. Nu există niciun interes sau intenţie de a ajuta sau schimba aparenta individualitate. Rezonanţa sa este împărtăşită energetic, nu prin schimbul de idei. Este mai veche de toate învăţăturile şi totuşi veşnic nouă. Credinţa este văzută ca fiind cuplată cu îndoiala, iar experienţa, ca o stare personală fluctuantă. “Secretul deschis” nu recunoaşte nimic ca fiind „adevărul” şi nici nu vede cum ceva numit Advaita tradiţională ar putea fi altceva decât o colecţie complexă de idei.

Advaita tradiţională este o învăţătură despre ceea ce poate fi cunoscut. “Secretul deschis” clarifică mitul separării şi indică spre ceea ce nu poate fi cunoscut.

Cu siguranţă, o viziune imparţială a acestor două „perspective” ar recunoaşte imediat că nu au nimic în comun. Cu toate acestea, pare evident că Dennis nu recunoaşte diferenţa şi, de asemenea, nu este în măsură să înţeleagă, chiar şi intelectual, principiul şi implicaţia absenţei unui individ. Una dintre recomandările sale este ca aşa-numitul profesor spiritual aspirant să se întrebe dacă este cu adevărat iluminat! Cum de vede el o posibilă legătură între această idee şi comunicarea “The Open Secret”?! Probabil crede că aceste perspective diferite sunt „ale noastre” şi că Tony Parsons este un individ care le spune celorlalţi oameni că sunt iluminaţi, deci nu este nimic de făcut.

Fie există rezonanţă, fie nu, şi, deoarece inefabilul nu poate fi înţeles şi, prin urmare, controlat, poate părea ameninţător pentru aparentul căutător. În consecinţă, orice încercare de exprimare a nedefinitului este respinsă sau interpretată greşit. Ceea ce apare adesea este o reconfigurare în care se poate crede, care este sigură şi care oferă speranţă şi scop căutătorului.

Dogmele, doctrinele şi căile progresive care promit o eventuală iluminare sau Nirvana sau Regatul Cerurilor, prin sacrificiu, disciplină, rafinament şi purificare a sinelui, rezonează extraordinar cu ceea ce se află în căutătorul care se simte nevrednic. De aici, puterea religiei clasice şi învăţăturilor devenirii. Advaita tradiţională este doar una dintre acestea.

Desigur, pentru orice aparent căutător care crede în autonomia sinelui şi în aparenta realitate de a avea nevoie să urci un munte spiritual, lucrarea lui Dennis Waite pare un manual logic, solid şi liniştitor de complicat cu instrucţiuni de urmat. Cu toate acestea, ceea ce devalorizează această aparentă mărturie a „adevărului” este portretizarea ce aparent îi prejudiciază pe aşa-zişii „neo-advaitini”, care pare a fi bazată în principal pe zvonuri, gândire deziderativă şi interpretarea greşită a citatelor scoase din context.

Desigur, există o mulţime de prostii dualiste difuzate sub eticheta non-dualistă de Advaita. O regurgitare neobosită a ideii că nu există „nimeni” sau că totul este în regulă, deoarece se iveşte doar ca „tot ce există”, nu este altceva decât o înlocuire a unui set de credinţe cu altul.

Cuvintele nu pot arăta vreodată decât spre inexprimabil; şi oricine se agaţă de concept poate să-şi croiască drum printre cuvintele acestui răspuns, doar cu scopul de nu a vedea nimic altceva decât ceea ce crede că este „corect sau greşit”.

Este ceea ce se întâmplă... aparent.

Nu este minunat că toate acestea sunt deja doar expresia necondiţionată a Întregului care apare ca mult zgomot pentru nimic?!

Răspuns final

Majoritatea răspunsurilor recente „tradiţionaliste” la eseul meu TA versus NA confirmă din nou foarte clar că nu se recunoaşte diferenţa fundamentală între aceste două perspective şi asta face ca orice altă dezbatere să fie inutilă.

Nevoia neobosită de a ne îndrepta împotriva unei greşeli demonstrează cu foarte mult succes neînţelegerea unui mesaj care indică spre ceea ce este dincolo de ambele. 

< Sus >


Visul separării

Tot ce există este Nimenimicul Care Este Totul şi, ca parte a acelui Tot, apare credinţa şi experienţa de a fi un sine separat – un aparent individ, având propriul său liber-arbitru, putere de alegere şi capacitate de a acţiona. Această întâmplare este specific umană şi se numeşte conştiinţă-de-sine. Pentru majoritatea oamenilor, este realitatea.

Acea senzaţie aparentă de a fi separat stă la baza suferinţei, insuficienţei şi sentimentului de pierdere, care îi determină pe oameni să caute scăpare sau soluţionare. Fiinţa visează că este separată de sine, căutând peste tot ceea ce este deja Totul. Este visul hipnotic al separării care, pentru cel care visează, este foarte real.

Dilema pentru căutătorul din vis este că sentimentul de separare determină căutarea rezolvării, ceea ce alimentează în continuare sentimentul de separare.

Dezvoltarea unei inteligente „minţi”-ce-înţelege aduce aparent cu ea capacitatea de a face alegeri şi de a lua măsuri în încercarea de a negocia cu „lumea” în care trăieşte. Aceste negocieri nu sunt întotdeauna reuşite şi individul pare să experimenteze propria durere şi plăcere. De asemenea, dezvoltă un mare respect pentru îndrumare şi control, aparent emanate de „mintea”-ce-înţelege. Cu toate acestea, atât timp cât există un sentiment de separare, există şi un sentiment de nelinişte sau pierdere, şi există o încercare de a risipi acest sentiment. Pare logic faptul că mult-respectata „minte”-ce-înţelege trebuie să fie capabilă să investigheze cauza acestei nelinişti şi să descopere modalităţi de a o risipi.

Entitatea separată poate doar încerca să-şi imagineze sau să proiecteze o idee despre cum ar fi să nu fii separat. Ceea ce caută ea este posibilitatea realizării unui scop sau a unei stări viitoare şi, prin urmare, logic, trebuie să fie abordabilă treptat. În consecinţă, funcţia de a căuta şi de a învăţa să devii blochează căutătorul într-o stare de abordare continuă a ceva ce nu poate înţelege. Toate acestea sunt expresia Fiinţei, care apare ca buna, vechea, de încredere „minte”-ce-înţelege, care funcţionează doar aşa cum poate funcţiona... în continuă mişcare şi anticipare. Această activitate de a deveni este cea care îl menţine foarte eficient pe căutător în visul hipnotic de a ajunge la ceva ce nu poate înţelege. Desigur, Eliberarea se poate întâmpla în ciuda tuturor acestor eforturi.

Singura cealaltă speranţă a căutătorului din vis este să creadă că o altă energie binevoitoare (să zicem Dumnezeu, Conştiinţa sau un aşa-numit învăţător iluminat) ar fi motivată să-l ghideze şi să-l influenţeze pe căutător pe o cale care, în cele din urmă, îl va conduce la împlinire. Toate aceste idei de devenire, scop şi destin apar în vis.

Dar, paradoxul este că, deşi Fiinţa apare ca şi căutătorul din vis, Fiinţa nu este o stare care poate fi imaginată, concepută, atinsă sau chiar realizată prin căutarea ei. Fiinţa nu necesită absolut nimic... Nimicul şi Totul este deja impecabila împlinire şi întregime. Nimic nu trebuie schimbat sau dobândit, pierdut sau găsit pentru ca Fiinţa să Fie, pur şi simplu. Aparenţa separării este doar expresia Fiinţei. Însăşi ideea că ceva ar trebui să se apropie de ceea ce este deja, este minunat de zadarnică. Fiinţa este un comediant în faţa unei audienţe care nu râde niciodată. (Vezi Voltaire: “Dumnezeu este un comediant care joacă în faţa unei audienţe prea înfricoşate pentru a râde.” ―  n.tr.)

Căutătorul din vis simte un sentiment de pierdere şi nevrednicie, şi este foarte atras de învăţăturile din vis care implică purificare, efort angajat, abandon, devoţiune şi dezvoltarea renunţării şi detaşării. Există un fel de caracter inevitabil şi meritoriu al acestor idei ce rezonează cu sentimentul de lipsă. Calea aproape nesfârşită a strădaniei asigură continuarea fericită a experienţei individuale. Aceste idei par să provină dintr-o istorie foarte solidă şi de încredere a înţelepciunii tradiţionale, care cu siguranţă trebuie respectată, chiar dacă este disponibilă doar sub forma unor cuvinte pe bucăţi de hârtie.

Două moduri tradiţionale care caută rezolvarea sau scăparea din senzaţia separării sunt meditaţia şi investigarea-de-sine.

În meditaţie, se pare că, prin aparenta bună alegere şi îndrumare, se poate ajunge la anumite stări de linişte sau fericire, care par mai bune decât să te simţi separat. Credinţa este că efortul continuu cu meditaţia va întări starea şi, în cele din urmă, o va face permanentă. Dar aceste stări sunt doar experienţe personale rafinate care se petrec în povestea din vis. La fel ca toate celelalte activităţi bazate pe timp, ele vin şi pleacă.

Cercetarea-de-sine este un proces similar prin faptul că obiectivul este ca individul să aleagă să acţioneze sau să facă efortul de a ajunge într-un loc numit conştienţă, care, învăţătorii promit, vor aduce linişte minţii personale, fericire şi sfârşitul tuturor suferinţelor (?).

Se pune un accent deosebit pe nevoia unei investigări efectuate în mod corespunzător a proceselor de gândire etc. şi pe necesitatea vigilenţei de la „a fi distras de gândurile egocentrice”.

Toată această activitate se bazează pe principiul că investigatorul „obţine unitatea” şi o menţine în posesia lui personală.

Efectul stării de conştientizare este aparenta plasare într-o poziţie detaşată care, la început, se simte foarte eliberatoare, puternică şi protectoare... dar e ca şi cum ai fi într-o cutie de sticlă din care viaţa poate fi urmărită fără ca observatorul să fie afectat. Este tot o experienţă personală subtil dualistă în cadrul poveştii din vis a separării şi, prin urmare, este tranzitorie.

Conştientizarea întâmplărilor vieţii nu este „Fiinţa vieţii”.

În mod previzibil, starea de conştientizare (mindfulness budist) este uşor uitată sau pierdută, sau poate fi copleşită de gândirea din vis sau de orice situaţie emoţională puternică, de exemplu. Cutia de sticlă se face ţăndări şi locul în care păreai că te afli pare din nou pierdut. Căutătorul din vis fie începe iarăşi cercetarea-de-sine cu un nou impuls, fie realizează că conştientizarea este doar un alt refugiu în interiorul visului de separare. Toate acestea sunt, pur şi simplu, expresia Fiinţei.

Un alt mod pentru căutătorul din vis de a evita Fiinţa, pur şi simplu, este de a încerca să înţeleagă sau să dezvolte claritatea despre propria sa natură. Este foarte uşor să te blochezi în concepte „Advaita” sau „non-dualiste”. Repetarea ciudată şi constantă a unor idei precum „tot ce există este Fiinţa”, „totul este expresia Fiinţei” sau „nu există nimeni” sunt o formă de comunicare aridă şi simplistă. Nu abordează şi nici nu lămureşte dilema aparentă a căutătorului din vis şi, în mod evident, ignoră esenţa energetică primară a vieţii de a FI, pur şi simplu. A spune mereu că a fi treaz sau a fi adormit nu este relevant, deoarece „Fiinţa este tot ce există” este ca şi cum i-ai spune unei persoane nevăzătoare că este OK să fie oarbă pentru că „ vederea este tot ce există”. Acesta este un pur idealism. Desigur, nu există aşa ceva ca a fi adormit sau a fi treaz, dar acest lucru nu se vede până în momentul când priveşte "nimeni".

Comunicarea din “Open Secret” nu depinde de concepte clare, oricât ar putea ea demasca conceptele confuze. Vorbirea se întâmplă, iar cuvintele pot doar indica o altă posibilitate de dincolo de expresia verbală. Este mesajul veşnic nou, ascuns în scripturi şi fie trecut cu vederea, fie respins de „minte”.

Ideea de învăţătură prescriptivă, de îndrumare sau de a oferi orice fel de ajutor nu apare, pur şi simplu. Acesta este un mesaj fără speranţă sau mângâiere de niciun fel pentru individ, dar, invariabil, căutătorul din vis va crede în continuare că aici se oferă ceva... aceasta este funcţia specifică căutării. De asemenea, este posibil ca ce rămâne să fie nimicul, şi atunci poate apărea o altă posibilitate. Cu toate acestea, nu există niciun plan sau motivaţie, deoarece nimic nu este de vânzare.

Este posibil să apară claritatea, dar înţelegerea absolută nu înseamnă eliberarea. Cu toate acestea, toată această comunicare conceptuală este secundară faţă de elementul primar, care este cel mai iluminant. Acest element primar este viaţa energetică, impersonală... minunea implicită şi vibrantă de A FI pur şi simplu. Este o schimbare energetică, aparent ieşind din contracţie către nemărginire. Această nemărginire nu poate fi deţinută şi deci nu poate fi oferită. Simplitatea sa buimăceşte cumplit „mintea”, dar apare o recunoaştere impersonală că nu există nimeni şi nimic de eliberat. Toate ideile de separare, suferinţă individuală, liber-arbitru şi alegere, sens şi scop, destin, ierarhie şi tradiţie, sunt văzute de nimeni drept jocul din vis al Fiinţei.

Se pare că „mintea”-care-caută este fascinată de luptă şi complexitate. Întreaga ţesătură a căutării este plină de poveşti despre edificii măreţe, care se ivesc aparent din începuturi simple. Budismul, creştinismul şi multe alte dogme apar şi cresc şi se luptă reciproc pentru a avea zeii mai buni. Catehismele despre păcat şi vrednicie, gradele de conştienţă şi nivelurile de iluminare sunt cercetate, disecate şi disputate.

Minţii îi place ca ideea iluminării să fie un fel de loc îndepărtat, practic de neatins, locul perfect de binecuvântare permanentă, lipsit de suferinţă şi plin de omniscienţă, omniprezenţă şi o mulţime de alte „omni” importante tropăind, strigându-şi tare opiniile şi salvând lumea. Și, desigur, pentru că toată această glorie şi excepţionalitate trebuie atinsă, se pare că trebuie să existe un traseu lung prin noaptea neagră a sufletului, nesfârşite karme trecute, păcatul original, gândirea justă, acţiunea justă şi pregătirea pentru bardo. „Este o poveste spusă de un nebun, plină de sunete şi furie, care nu semnifică nimic.” (citat din “Macbeth” de Shakespeare - n.tr.)

Cu toate acestea, Fiinţa Naturală este o constantă atât de obişnuită şi blândă. Când se vede, este. Când este evitată, este. Nu necesită efort şi nu pretinde standarde. Fiind atemporală, nu există nicio cale de urmărit, nici o datorie de plătit. Când se aude acest lucru şi confuzia se prăbuşeşte, când piere contracţia de a lupta pentru a obţine ceva şi devine evidentă energia vibrantă a vieţii, se vede altceva - desigur, foarte natural, pentru că este deja tot ce este.

< Sus >


A vedea şi a nu vedea

O schimbare în percepţie simplă, directă, dar fundamentală relevă faptul că tot ce există – este eliberarea. Dar Unimea nu devine evidentă câştigând ceva, ci pierzând ceva. Mulţi vor întâlni acest mesaj rar şi radical şi vor reveni rapid înapoi la ceea ce cred că pot şti şi face. Dar există şi aceia care vor rezona cu această comunicare... şi va apărea o bruscă înţelegere şi dispariţie a tuturor căutărilor, chiar şi a ceea ce ei numeau iluminare.

Tot ce există – este Aceasta. Unimea este Asta... orice se întâmplă aparent... citirea aceste cuvinte, respiraţia, curgerea sângelui prin corp, auzirea sunetelor, gândurile care vin şi pleacă şi senzaţiile din corp – poate senzaţia de a sta pe scaun. Iată Unimea sub forma Aceasta a vieţii.

Nu este nevoie de efort pentru ca această viaţă să existe. Nimeni nu face viaţa. Oare face cineva aşezarea pe un scaun? Gândirea este Unimea care gândeşte „nu înţeleg unde duce treaba asta” sau „acest lucru este prea simplu”. Totul este, pur şi simplu, viaţa, unimea, fiinţa. Nu poate fi predat/învăţat sau dobândit. Cine este în afară de Fiinţă pentru a realiza Fiinţa? Cine poate pierde sau câştiga acest lucru atunci când Aceasta este tot ce există? Împotrivirea la Unime este Unimea care se împotriveşte. Căutarea unităţii este Unitatea care se caută pe sine.

Viaţa este Unimea care se întâmplă în mod aparent. Viaţa este vie. Există doar Fiinţă şi natura acelei Fiinţe este vacuitatea şi plinătatea, nimic şi orice, mişcare şi repaus.

În această integralitate apare ideea „Eu sunt un individ separat”. Acesta pare a fi începutul unui vis numit „eu sunt cineva într-o lume cu care trebuie să negociez”.

Aici, în această separare, este rădăcina tuturor fricilor şi a sentimentului de nelinişte provenind dintr-un sentiment de pierdere. Iarăşi, este o aparenţă a Unimii şi în acea aparenţă pornim într-o călătorie în care ne întâlnim cu părinţi, profesori, poate preoţi, şefi şi iubiţi, şi învăţăm cum să obţinem ceea ce credem că ne dorim, aparent, prin alegerile şi eforturile personale. Căutarea plăcerii şi evitarea durerii generează experienţe trecătoare de mulţumire şi dezamăgire. Întreaga manifestare pe care o numim viaţă este, pur şi simplu, drama Unimii care se caută pe ea însăşi, căci orice dorinţă tânjeşte după Unitate.

Pentru unii, ideea de iluminare pare să ofere promisiunea împlinirii. Cu toate acestea, individul separat poate doar să viseze individualitatea. Aceasta este funcţia sa.

Inevitabil, în căutarea iluminării, căutătorul din vis este atras de o învăţătură din vis care promovează şi consolidează ideea alegerii şi efortului individual, care, prin disciplină şi sacrificiu, pot duce la promisa experienţă finală a iluminării. Însă această învăţătură întăreşte iluzia că ar exista un individ care are liber-arbitru şi posibilitatea alegerii de a deveni ceva.

Ceea ce este inseparabilă de visul individualităţii este ideea de proprietate. "Ceea ce se întâmplă mi se întâmplă mie. Am o viaţă numită eu şi pot sau chiar ar trebui să fac ceva cu viaţa mea în timpul alocat; trebuie să reuşesc; sunt un individ şi strădania personală îmi poate aduce ceea ce am nevoie." Această concepţie greşită încurajează continuarea visului de iluminare personală.

Ideea care presupune posibilitatea ca practicile dualiste să-l conducă pe aparentul căutător la percepţia nondualistă este similară cu ideea că, prin suficient efort şi hotărâre, poţi învăţa un orb să vadă. Citez din “The Open Secret”: „Doctrine, procese şi căi progresive care caută iluminarea nu fac decât să agraveze problema pe care o abordează, întărind ideea că sinele aparent poate găsi ceva ce el presupune că a pierdut. Chiar prin acest efort, această investiţie în identitatea de sine se recreează continuu iluzia separării de Unime. Acesta este vălul care credem că există. Este visul individualităţii." (Secretul deschis)

Din toate multele treziri spirituale care mi-au fost descrise, se confirmă continuu că una dintre primele realizări care se ivesc este aceea că “nimeni” se trezeşte. Și totuşi, vedem că majoritatea învăţăturilor atât tradiţionale, cât şi contemporane, se adresează în mod constant unui aparent căutător separat (subiect) căruia îi recomandă ca, pentru a atinge iluminarea (obiectul), ar trebui să aleagă să mediteze, să practice investigaţia-de-sine, să se purifice, să cultive înţelegerea, să-şi liniştească mintea şi ego-ul, să se abandoneze, să fie cinstit, să caute cu seriozitate, să renunţe să căute, să facă terapie, să nu facă nimic, să fie aici acum şi aşa mai departe... ideile sunt la fel de nesfârşite şi la fel de complicate ca mintea unde sunt generate.

Aceste recomandări decurg din convingerea că „iluminarea” învăţătorului a fost atinsă sau câştigată prin punerea în practică a alegerii, efortului, acceptării sau abandonului, iar alţi căutători pot fi învăţaţi să facă acelaşi lucru.

Desigur, nu este nimic corect sau greşit în căutarea serioasă, meditaţie, cercetarea-de-sine, înţelegere şi aşa mai departe. Ele sunt, pur şi simplu, ceea ce par a fi. Dar cine este acela care va alege să facă efortul? Unde îl va conduce efortul pe aparentul alegător? Către ce se merge dacă există doar Unitatea? Dacă nu există o persoană separată, nu există nici o voinţă, şi atunci, cum se poate risipi o iluzie?

Nu există nicio persoană care să devină luminată. “Nimeni” se trezeşte. Trezirea este absenţa iluziei individualităţii. Deja există doar trezire, unitate, fiinţa atemporală, viaţă radicală. Când căutătorul din vis nu mai există, se observă (de către “nimeni”) că nu există nimic de căutat şi nimeni care să fie eliberat.

Iată unitatea, realizarea integralităţii, care nu poate fi atinsă sau deţinută. Aceasta este trezirea, în care conştienţa a ceea ce există se iveşte odată cu visarea a ceea ce nu poate fi cunoscut. Poate să existe un dans între a visa şi a fi, iar în acel dans poate exista o revenire la fascinaţia proprietăţii personale.

Totuşi, realizarea că acest căutător din vis este de asemenea, Unimea, este eliberarea, liniştea necauzată, impersonală şi silenţioasă, este celebrarea iubirii necondiţionate. Aceasta este tot ce există.

Nu există nici eu, nici tu, nici căutător, nici iluminare, nici discipol şi nici guru. Nu există mai bine sau mai rău, nici cale sau scop, şi nimic care trebuie atins.

Toată aparenţa este Sursa. Tot ceea ce se manifestă aparent în visul hipnotic al separării – lumea, povestea vieţii, căutarea lui Acasă – apare ca două, nimic care apare ca totul, absolutul apărând drept particular.

Nu există o inteligenţă separată care să ţeasă un destin şi nici o alegere care să funcţioneze la vreun nivel. Nu se întâmplă nimic, dar Aceasta, aşa cum este, îl invită pe căutătorul aparent să redescopere ceea ce este... tăcerea respectuoasă, necauzată, neschimbătoare, impersonală, din care se revărsă şi sărbătoreşte iubirea necondiţionată. Este minunatul mister.

< Sus >


Divina înţelegere greşită

Pe tema „Advaita tradiţională” (Unimea) versus NeoAdvaita

S-a susţinut recent că Unimea Tradiţională este oarecum mai bună decât „NeoUnimea”, sau chiar „PseudoUnimea”. Ciudăţenia acestei idei demască nebunia de a încerca să-i acorde un titlu Aceleia nelimitate.

Mintea vicleană şi manipulatoare cu pretenţii de guru obiectivează, în mod inevitabil, exprimarea verbală şi, din această obiectivare, apar o multitudine de mişcări dogmatice, toate pretinzând că deţin înţelegerea supremă a Ceea ce nu poate fi înţeles.

Drept consecinţă, aşa-numita Advaita Tradiţională, de exemplu, este doar o altă religie consacrată, ce proliferează învăţături şi literatură, toate ratând ţinta invariabil şi foarte cu succes. Alături de creştinism şi budism, este unul dintre numeroasele sisteme de îndoctrinare personală care promite eventuala împlinire spirituală. Pentru a cita din “The Open Secret”:

„A traduce inexprimabilul în doctrină înseamnă a încerca să transformi un cântec al libertăţii într-o dogmă a limitării. Când pasărea a zburat, esenţa cântecului ei este adesea pierdută şi tot ce ne rămâne este doar o cuşcă goală."

Învăţătură despre „Advaita Tradiţională” nu are nicio relevanţă pentru eliberare, deoarece se naşte dintr-o concepţie fundamental greşită. Recomandările sale logice şi progresive includ meditaţia, cercetarea-de-sine, abţinerile şi, citez, „renunţarea la ego şi la orice dorinţă”. Desigur, nu există nimic corect sau greşit în ideea de a dori să renunţi la dorinţă. Totuşi, aceste recomandări şi învăţături idealiste se bazează pe concepţia greşită fundamentală că ar exista o persoană separată cu liber-arbitru şi care ar putea alege să devină altceva.

Credinţa că ar exista un căutător separat (subiect) care poate alege să obţină sau să devină demn de ceva numit iluminare (obiect) este o negare directă a acceptării Unimii (Advaita).

În visul hipnotic al separării, percepţia predominantă este cea a existenţei unui căutător şi a celui căutat. Ignoranţa acestei percepţii continuă prin căutarea iluminării şi, inevitabil, căutătorul din vis este atras de o învăţătură din vis care susţine şi încurajează aceeaşi premisă a disciplinei personale şi a sacrificiului (căutarea) care duce la scopul final al iluminării (cel căutat).

Recomandarea de a cultiva înţelegerea şi rafinarea a ceva numit „minte” (?) este extrem de atrăgătoare pentru căutătorul din vis, deoarece prelungeşte valoroasa căutare şi prosperă prin logică, detaşare, complicaţie, efort, ierarhie şi exclusivitate.

Încercarea de a înţelege Unimea este la fel de zadarnică precum încercarea de a te îndrăgosti de un centimetru.

Nu există nicio posibilitate de a preda/învăţa Unimea. Cu toate acestea, împărtăşirea ei poate aduce o redescoperire a Ceea ce este deja cunoscut.

Dacă am crede descrierile recente despre ceva numit „Neo Advaita” ca fiind „forţarea adevărului (?) în minţi nepregătite” sau „sfătuirea oamenilor să înceteze să caute” sau sugestia că „oamenii sunt doar mintea”, aceste învăţături, dacă există, sunt la fel de dualiste ca “Advaita tradiţională ”din care s-au născut.

Această confuzie este, desigur, o expresie a Unimii în aceeaşi măsură ca şi claritatea care o demască.

Tot acest circ absurd este, pur şi simplu, jocul etern al Unimii care pare că se caută pe sine. Este minunata farsă cosmică pe care Unimea şi-o joacă sieşi, prefăcându-se că este un individ care caută ceva numit „a nu fi un individ”.

Atunci când “nimeni” redescoperă, brusc şi direct, că eliberarea aduce conştientizarea faptului că nu este nimic de căutat şi nimeni care să fie eliberat, atunci izbucnesc multe râsete.


< Sus >

Răzvan A. Petre

 8 iulie 2020