<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


SUFERINŢĂ, NONSENS, SPIRIT

de Răzvan Alexandru Petre

 

INEXPLICAŢIA SUFERINŢEI

Explicaţile intelectuale nu pot alina întotdeauna durerea sufletului suferind, care se simte părăsit de Dumnezeu. Suferinţa nu vine din necazul propriu-zis, ci din golirea sufletului de energie psihică. Astfel, chiar şi fără un motiv real, sufletul se poate chinui ca în infern, într-o angoasă fără sens. Salvarea poate apare numai odată cu reîntregirea esenţei sufleteşti pierdute. Raţiunea funcţionează corect doar dacă ai destulă energie psihică. Altfel, nicio explicaţie nu te poate mulţumi.

Iată câteva îndoieli care ne chinuiesc de multe ori. Şi răspunsurile înţelepte pe care le putem primi – perspective diferite asupra suferinţei umane.

- Când sunt astfel torturat, Dumnezeu mi se pare departe, ca într-un vis. Oare toată credinţa mea s-a bazat pe minciună şi autosugestie? De ce trebuie să sufăr aşa de mult? La ce bun? Au oare dreptate ateii, care nu văd în cursul evenimentelor altă logică decât cea dată de gândirea omului?

- Caracterul omului se şlefuieşte prin contactul cu piatra abrazivă a suferinţei...

- Cum aş putea accepta în starea de chin o asemenea explicaţie cinică? Durerea e vie şi reală. M-am străduit toată viaţa să fiu credincios, să urmez morala, să-L slăvesc pe Domnul. Şi cu ce m-am ales? Voi spune şi eu, precum Isus când i se scurgea sufletul pe cruce: "Eli, Eli, lama sabahtani?" De ce m-a părăsit Dumnezeu? Când lucrurile mergeau bine, era uşor să cred şi să răspândesc Cuvântul sfânt, compasiunea, sfaturile bune. Mă simţeam foarte bine şi aproape de cele sfinte. Dar acele timpurile au trecut...

- Dumnezeu te supune chinurilor ca să îţi încerce tăria CREDINŢEI!

- Să fie Dumnezeu atât de crud? Nu putea găsi o cale mai blândă? Ce inteligenţă divină e asta?

- Necazurile nu vin de la Dumnezeu, ci sunt aduse de diavoli.

- Dar de ce Dumnezeu nu îi împiedică, nu cumva e mai slab decât ei? Sau poate că, de fapt, Dumnezeu nu acţionează după logica umană.

- Dumnezeu a creat lumea ca un amuzament. Toată Creaţia este un film cinematografic, cu care noi ne identificăm greşit, în loc să fim nişte spectatori DETAŞAŢI.

- Acest amuzament costă cam prea multă durere, iradiată de toate vieţuitoarele. Cum poate Dumnezeu să se amuze de suferinţa cosmică? Şi cum să fiu detaşat când sufletul mi-e rupt pe dinăuntru? Ce simt este real, nu-mi veni cu citate cum că totul ar fi ireal, iluzoriu, maya!

- Suporţi BLESTEMUL aruncat pe părinţii tăi sau poate moşteneşti păcatele lor.

- Ce vină am eu pentru astea? Viaţa e strâmb croită dacă chinurile mele au drept cauză greşelile altora. Plătind cu o suferinţă nedreaptă, cine şi ce câştigă din asta? În orice tribunal din lume fiecare răspunde pe cont propriu, nu pentru alţii.

- Suferinţa de acum este un efect al păcatului din altă viaţă. Legea KARMEI este perfect corectă.

- Nu-mi aduc aminte de niciun păcat, nici de altă viaţă. Iar dacă e adevărată legea karmei şi efectul e aşa de întârziat, atunci cu toţii trăim ca orbii, pipăind, nu văzând clar. Viaţa e mereu decalată, desincronizată, nu poate fi urmărită de la cauză spre efect. Cum să trag nişte învăţături într-un astfel de haos?

- Karma de peste veacuri este a Spiritului tău, nu a ta, de aceea n-o cunoşti. Tu doar o ISPĂŞEŞTI, ca să-l eliberezi. El nu poate scăpa de erorile trecutului decât dacă un om le corectează. Tu eşti alesul.

- De ce tocmai eu?

Fiindcă Spiritul s-a încarnat în tine, nu în altul... Oricât te-ai zbate, nu poţi alunga Spiritul din tine. Rabdă-ţi karma spirituală şi ai grijă să nu acumulezi karmă nouă! Discută în minte cu Spiritul tău, cere-i să te ajute să rezişti. Învaţă şi tu cât poţi din viaţă, dar să ştii că numai în Spirit e depozitată toată înţelepciunea şi lecţiile din vieţile anterioare. Tu trăieşti un rezumat al înţelepciunii Sale. Eşti un rezultat intermediar al evoluţiei Spiritului pe Pământ.

Nu eşti primul şi nici ultimul gladiator în arena lumii, sub ochii Cezarului. Fii un vajnic războinic spiritual! Înfruntă atacurile bestiilor, străbate abisurile psihicului. Eşti în arenă şi nu ai cum fugi. Vei lupta sau vei muri! Trage aer adânc în piept, înfige-ţi picioarele în pământ şi urlă ca un războinic...! Acest curaj victorios îţi va alunga disperarea, lamentările, chinul sufletesc...

 

NONSENSUL VIEŢII

Motto: Ne zbatem să facem bani, ca să SUPRAVIEŢUIM. Dar pentru ce TRĂIM de fapt?

Deschis vorbind, omul obişnuit nu are ce sens să găsească pentru viaţa sa...! De aceea, nici nu e de mirare că există unii materialişti care, observând lipsa de sens a vieţii umane, acţionează aberant. Totul pleacă de la lipsa suportului filosofic, care răstoarnă ierarhia valorilor şi deseori duce la comportamente absurde, hedoniste ori agresive.

Dacă omul nu-şi poate afla sensul vieţii, nu înseamnă totuşi că el nu există! Doar că el se găseşte în altă parte decât în materialism.

Acceptând, la început ipotetic, că omul mai are, pe lângă inteligenţă, şi un Spirit, adică o fiinţă divină ce îi dă viaţă şi inspiraţie, abia atunci păşim pe o cărare luminată în desişul junglei lumii. Şi devenim spiritualişti...

Pentru Spirit, viaţa biologică pe care o animă are un rol important foarte clar: prin ea capătă experienţă fizică, fără de care Spiritul nu s-ar putea desăvârşi. Pe parcursul reîncarnărilor, a căpătat şi o karmă negativă, care se cere a fi purificată, pentru ca Spiritul să poată accede la planuri tot mai rafinate de vibraţie. Acesta este un mobil secundar al vieţii, rezultând inevitabil din primul.

Chiar aflând aceste explicaţii esoterice, omul sceptic tot nu pricepe sensul vieţii sale! A trăi pentru a căpăta experienţă nu poate fi un scop în sine, din moment ce tot ce a trăit se va pierde în neant la moarte. Cu atât mai puţin ar putea fi omul impresionat de ideea purificării karmei, care nu îi aduce decât suferinţe nemeritate.

Dar iată şi soluţia dilemei! Pentru ca omul să accepte rostul vieţii sale, e nevoie să se apropie în înţelegere, ca perspectivă, de Spiritul dinlăuntrul său. Aceasta este iluminarea, pe care ar trebui să şi-o dorească sincer orice spiritualist teoretician. Supunându-se necondiţionat intereselor Spiritului său, omul va conferi vieţii sale un sens, un sens extrem de important, chiar cosmic.

Adevărul este că sufletul nostru limitat nu trăieşte etern. Doar conştiinţa este eternă. Sufletul supravieţuieşte morţii trupului pentru o perioadă limitată. Totuşi, la foarte scurt timp după moarte, sufletul se reuneşte cu Spiritul, punându-şi "la comun" bagajul de experienţe. În felul acesta, Spiritul se îmbogăţeşte, iar sufletul capătă veşnicia. Prin reunirea Spiritului cu sufletul înţelegem că cele două conştiinţe, separate pe timpul vieţii omului, acum devin o unică conştiinţă spirituală veşnică. Am detaliat această chestiune cu alte ocazii...

Problema cu care se confruntă religiile este că majoritatea oamenilor gândesc în mod natural aşa cum am prezentat la început: materialist şi sceptic. Rezolvarea găsită de ele, bună-rea, este îndoctrinarea populaţiei cu idei fanteziste şi anatemizarea liber-cugetătorilor. Dar mai există şi altă cale, mai rafinată, firească şi blândă: interiorizarea profundă.

 

PSIHOLOGIA SINELUI SUPERIOR

Prin urmare, ca să găsească – încă de acum şi aici, în trupul fizic! – scopul adevărat al vieţii sale biologice, omul va trebui să se apropie psihologic de propriul Spirit. Acest efort plăcut se numeşte "cale spirituală" şi pe ea merg fiinţele care caută Divinitatea. Sau care, pur şi simplu, caută un sens al vieţii.

E minunat să vorbeşti despre Dumnezeu atunci când Îl simţi cu adevărat. Dar poate deveni frustrant atunci când viaţa ta se desfăşoară într-o aparentă banalitate şi lipsă de Graţie. Uneori îţi vine să Îl cerţi pentru asta. Speranţa îşi găseşte un aliat puternic în credinţă, dar la fel de adevărat este că, din cauza aceleiaşi credinţe, îl luăm pe Dumnezeu drept ţap ispăşitor pentru necazurile noastre. Nu este corect, ba chiar este o blasfemie, dar El îşi acceptă tăcut orice rol pe care dorim să i-L dăm în drama noastră omenească...

A Îl căuta pe Dumnezeu în afară, în cosmosul întunecat, nu poate fi un mobil suficient ca să confere scop propriei vieţi umane. Acel Dumnezeu este undeva, departe, fiinţează cu sau fără noi, într-un mod, cu siguranţă, mult diferit. Nu putem găsi acolo, în altă lume mai bună, o motivaţie suficient de puternică pentru viaţa noastră limitată de aici.

Unii religioşi au spus că scopul vieţii omului este să Îl găsească pe Dumnezeu. În consecinţă, s-au forţat să devină supraoameni, ca să atingă acel plan foarte înalt de unde Dumnezeu ar putea deveni vizibil, accesibil. Problema cu acest demers spiritual este că el nu poate fi înţeles şi mai ales realizat decât de foarte puţine persoane. Şi oricum, chiar dacă ei Îl caută pe Dumnezeu undeva, departe, vor fi surprinşi să Îl găsească tot în interiorul lor, sub forma scânteii divine numite Spirit.

Desigur, suntem de acord că Dumnezeu a creat Viaţa şi Lumea. Însă viaţa noastră ca entitate biologică nu este posibilă fără încarnarea Spiritului, cel care ne oferă conştiinţa!

Numai Spiritul dă sens filosofic şi practic vieţii noastre umane. Fără El am muri instantaneu. Îi datorăm viaţa. Ne acordă inspiraţie, intuirea tuturor lucrurilor care rămân ascunse minţii noastre înguste. El este Dumnezeul nostru personal.

Deci:

- dacă omul poate găsi un sens filosofic al vieţii doar prin apropierea psihologică de Spiritul său şi

- dacă are nevoie neapărat să numească un scop,

- atunci putem spune, fără a exagera cu nimic, că scopul vieţii omului este să îşi găsească Spiritul! Alte ţeluri sunt secundare şi rezultă din acesta. Orice scop benefic ne-am propune, în final el va sluji tot evoluţia Spiritului. De fapt, ne-a fost sugerat să-l realizăm chiar de către El. Ajutorul adus semenilor sau contribuţia la progresul ştiinţific şi cultural sunt relative, căci, în fond, omenirea nu va dura veşnic, şi totul se va duce de râpă într-un final! Va rămâne veşnic doar Spiritul, cu experienţa pe care a căpătat-o şi cu aura nepieritoare a faptelor bune. (Desigur, se va păstra şi experienţa umanităţii înregistrată în arhivele akashice.)

Ce înseamnă să ne apropiem de Spirit? Cu cât devenim mai transparenţi la îndemnurile, ideile, trăirile Spiritului nostru, cu atât mai puţin ne vom simţi fiinţe izolate, neajutorate, neimportante. Sensul vieţii umane se va clarifica de la sine în mintea noastră şi greşelile inerente unei gândiri materialiste şi sceptice vor dispare de la sine. Vom deveni un focar spiritual fără a urmări neapărat acest lucru, ce poate părea pretenţios şi rezervat doar călugărilor. De fapt, calea spirituală nu este chiar atât de grea, ea nu ne cere să facem acrobaţii psihice ori penitenţe insuportabile. Oricine poate urma această cale spirituală, căci este perfect naturală şi simplă. Unii o numesc "realizarea Sinelui", ceea ce înseamnă perceperea indubitabilă a faptului că izvorul vieţii şi gândirii noastre se găseşte în acel misterios Spirit Divin dinlăuntru. Nimic mai mult, dar asta schimbă totul!

Atenţie: să nu confundăm acel Spirit cu propria noastră personalitate, numită deseori "ego"! Este o capcană rafinată, de altfel, singura dificultate pe această cale spirituală... Ar trebui să ţinem minte că Spiritul este o fiinţă non-umană. Cum să ne păzim de confuzii? Iată câteva semne ale drumului drept:

Cu cât intuim mai bine această Sursă interioară, cu atât viaţa pare mai suportabilă (la greu), mai interesantă (la plictiseală), mai fericită (chiar fără motiv). Este un proces continuu de rafinare a intuiţiei spirituale, nu neapărat o experienţă bulversantă. Faptele noastre se integrează mai bine în armonia cosmică, adică aduc mai mult bine superior tuturor celor pe care îi influenţează. Nu trebuie să ne apreciem progresul prin numărul de experienţe supranaturale (care, de cele mai multe ori, hrănesc "egoul spiritual"), ci prin calitatea spirituală a faptelor noastre de zi cu zi (fără dorinţa de a impresiona sau a ne lăuda cu ele!).

 

RELIGIA SINELUI SUPERIOR

Religia ne reaminteşte că există Dumnezeu, că există îngeri şi spiritele sfinţilor, precum şi misteriosul Duh Sfânt. Dar nu am auzit vreun preot creştin care să venereze SPIRITUL DIVIN care sălăşluieşte în fiecare om. Ciudat, fiindcă o astfel de pildă ne-a fost lăsată chiar de Mântuitorul Isus. El a realizat un ritual nemaiîntâlnit spre finalul vieţii Sale: a spălat picioarele apostolilor. De obicei, este interpretat ca o pildă a smereniei. Însă sensul tainic şi de mare rafinament al acestui gest simbolic este că în fiecare dintre noi există un Spirit divin care trebuie să fie adorat.

Nici acum, noi, creştinii, nu ne gândim că în interiorul nostru chiar trăieşte o fiinţă minunată alcătuită din substanţă divină. Este Spiritul nostru, micul Dumnezeu la purtător, pe care îl ignorăm total. Credeţi că îi place asta? El este reprezentantul Divinităţii, ambasadorul extraordinar trimis nouă de Supremul Creator. Şi nici măcar nu-l salutăm!... Deşi, chiar Apostolul spune: "Nu ştiţi oare că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?" (1 Corinteni 3.16) Dar lucrul acesta nu a supravieţuit în învăţătura creştină poate şi dintr-un motiv revelat tot de Apostolul Pavel. Spune el în aceeaşi epistolă: "Şi eu, fraţilor, n-am putut să vă vorbesc ca unor oameni duhovniceşti, ci ca unora trupeşti, ca unor prunci în Hristos. Cu lapte v-am hrănit, nu cu bucate, căci încă nu puteaţi mânca şi încă nici acum nu puteţi, fiindcă sunteţi tot trupeşti." (1 Corinteni 3.1-3)

Teologia creştină s-a construit pe un complex de inferioritate al rasei umane (vezi "căderea lui Adam"). Poate şi de aceea naşterea Mântuitorului Isus din Nazaret nu este considerată opera legilor naturale. Ca şi cum Divinitatea nu se poate manifesta într-un om apărut normal pe lume! S-a forţat concluzia că Isus a putut fi o excepţie doar prin modul său de apariţie supranatural (însămânţarea de la Duhul Sfânt). De aceea, nici nu se prea vorbeşte despre efortul personal de cultivare a înţelepciunii depus de tânărul Isus. Toată viaţa Sa este pusă sub semnul imposibilului. Nimic nu este normal la Isus-ul teologilor creştini!

Nu s-a înţeles că orice om conţine un Spirit Divin. Marii înţelepţi sunt dovada vie că Spiritul lor este unul foarte evoluat, aproape perfect. De aceea, apar mereu Fii de Dumnezeu printre noi, fără miracole paranormale. Face parte din posibilităţile oferite fiinţei umane de Dumnezeu.

Dogma creştină proclamă că "în oameni nu se poate încarna Dumnezeu, fiindcă asta s-a petrecut o singură dată în istorie, prin miracolul Buneivestiri". Ea este combătută, într-un mod neruşinat, de curentul new-age, care afirmă, cu aceeaşi ignoranţă, că "omul este Dumnezeu". Ambele sunt extreme false. Calea aurită este cea de mijloc: Orice om găzduieşte un mic Dumnezeu în devenire. Desigur că un Spirit de nivelul lui Isus nu s-a mai încarnat de atunci. Putem fi siguri însă că, peste mulţi eoni de timp, chiar Spiritul nostru va ajunge la nivelul Celui al lui Isus.

 

SPIRITUL, BIJUTERIE SACRĂ

Făcând o paralelă metaforică, Dumnezeu poate fi asemuit cu un cufăr imens plin de bijuterii. Spiritul nostru este precum un inel extraordinar de frumos luat din această grămadă de aur. Este clar că nimeni nu poate avea suficientă grijă de acest cufăr fermecat, ci trebuie depus în siguranţă în seifurile Băncii Naţionale. Vorbim aici despre Cufărul Fără Fund Plin Cu Nestemate, pe care aproape nimeni nu l-a văzut. În schimb, inelul cu diamante îl purtăm la deget în văzul tuturor şi trebuie să avem grijă de el ca de ochii din cap. Dacă nu ne ferim, cineva ni-l va fura, bineînţeles. De aceea trebuie să-l preţuim aşa cum merită.

Oare ne preţuim noi Spiritul de natură dumnezeiască? Îl socotim noi ca pe un frate, prieten, părinte, duhovnic, maestru, aşa cum el ne este? Îi cerem noi sfatul în problemele noastre? El ne e mereu alături, asta îi e preocuparea permanentă, singura: să ne ajute, sfătuiască, întărească.

Fie că suntem suferinzi, indignaţi, trişti sau plictisiţi, surescitaţi sau obosiţi, indiferent de starea în care ne aflăm, gândul la propriul "eu" este nelipsit şi imposibil de înlăturat. Ideea de "eu" este temelia oricărui alt gând ceva mai elaborat. Acest "eu" este o idee naturală şi permanentă. Ca să devină o practică spirituală, nu trebuie decât să îl corectăm ortografic. Pe "eu" îl vom scrie cu majusculă: "Eu". Când "eu" vorbeşte cu "Eu", atunci omul se spiritualizează instantaneu. Asta este esenţa şi scopul primar al oricărei religii. Mai simplu decât atât nici că se poate!

Greşeli majore, dar des întâlnite, sunt:

- să credem că nu există decât "eu" fără "Eu";

- să credem că "eu" este totuna cu "Eu".

Echipa formată din suflet şi Spirit este mai mult decât alăturarea lor. Dacă am putea diseca psihicul în laborator şi i-am separa componentele, ce am vedea? Un suflet buimac, rătăcind fără scop sau ideal, pradă influenţelor venite de aiurea. Un Spirit căutând disperat o modalitate de a se exprima şi a acţiona printre pământeni. Din fericire, psihicul nostru este întreg şi funcţional, fiindcă sufletul şi Spiritul trăiesc în simbioză. Echipa spirituală ne oferă protecţie, scop, legitimitate. Protecţie – căci sufletul fără Spirit său ar fi total vulnerabil la puternicele turbioane mentale care bântuie în atmosferă. Scop – căci sufletul fără Spirit nu ar şti ce drum să aleagă la intersecţiile vieţii. Legitimitate – căci Dumnezeu ne-a dăruit un Spirit unic, iar alt spirit liber care ne-ar lua în posesie sufletul ar face-o în mod ilegitim şi efemer.

După cum, deseori, impulsul sexual este mai puternic decât raţiunea, tot aşa, de multe ori, ispitele se dovedesc a fi mai tari decât virtutea. Aşa se întâmplă astăzi, când valorile morale sunt desconsiderate, iar bietul suflet a ajuns o victimă sigură a degradării umane, spre disperarea Spiritului. Suntem atacaţi permanent cu gânduri perverse, iar sentimentele curate şi sacre sunt în mare pericol de a dispărea, înghiţite de vulgaritatea omniprezentă. În această societate debusolată şi bolnavă avem cu toţii nevoie de apelul la forţele noastre spirituale, de comuniunea personală cu Spiritul.

RĂZVAN PETRE
25 ianuarie 2014