< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
CE ÎNTELEGEA ISUS PRIN "ÎNVIEREA MORTILOR"?
"După ce vor învia din morti nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii din ceruri."
"În ce priveste învierea mortilor, oare n-ati citit în cartea lui Moise, în locul unde se vorbeste despre "Rug", ce i-a spus Dumnezeu când a zis : "Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac si Dumnezeul lui Iacov"?"
"Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morti, ci al celor vii. Tare vă mai rătăciti !" (Marcu 12, 25-27)
Isus spunea clar că sufletele mortilor trăiesc după ce părăsesc corpul pământesc.
"Mortii vor fi ca îngerii" înseamnă că nu vor mai avea caractere sexuale, dar poate fi ceva mai mult. Mortii pot chiar deveni îngeri. Dacă corpul spiritual, sau "trupul duhovnicesc", în care trăieste sufletul după moarte, este asemenea celui al îngerilor înseamnă că , probabil, si îngerii au fost cândva oameni pe Pământ. Oare, dacă Fiul lui Dumnezeu s-a încarnat ca om si apoi a putut să-si reia locul pe tronul ceresc, de ce un înger oarecare n-ar putea să-si ia un corp de carne, iar după moarte să rămână înger ?
"Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea : a văzut-o si s-a bucurat." (Ioan 8.56)
Această nouă viată a sufletului nu este doar un somn "de moarte" în asteptarea vreunui eveniment viitor. Nu este o toropeală, o vegetare, ci este o viată plină de sentimente si gânduri. "În-vierea" mortilor este, de fapt, "viata" mortilor, o stare si nu un eveniment.
"Si îndată perdeaua dinlăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat, mormintele s-au deschis si multe trupuri ale sfintilor care muriseră au înviat...si s-au arătat multora." (Matei 27.51-53)
Mortii nu dorm, ci uneori intervin coplesitor în existenta oamenilor. Fie că aparitiile acelor sfinti la moartea lui Isus au fost niste fantome, fie că au fost chiar materializări palpabile, aici ne interesează că acei sfinti evrei, de mult decedati, au actionat sincronizat, la porunca superiorilor, pentru mustrarea oamenilor. Ei n-au asteptat să-i "învie" Isus, ci erau deja "în viată".
"Nu orisicine-mi zice: "Doamne, Doamne !" va intra în Împărătia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Multi îmi vor zice în ziua aceea "Doamne, Doamne ! N-am proorocit noi în Numele Tău ? N-am scos noi draci în Numele Tău ? " Atunci le voi spune curat: "Niciodată nu v-am cunoscut, depărtati-vă de la Mine, voi toti cei care lucrati fără de lege."" (Matei 7.21-23)
Adevărata credintă nu înseamnă simpla afirmatie "Cred în Dumnezeu", căci si demonii cred că El există. Anumite persoane, aparent cucernice, îsi ascund răutatea în spatele unei măsti bisericesti si unei hărnicii spirituale suspecte. Poate că habotnicul nu e decât un mare păcătos, prea mândru să se umilească sincer în fata lui Dumnezeu, dar destul de abil să mimeze credinta în fata oamenilor. Sau este constient de prea multele sale păcate.
"Nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-l va trage Tatăl care M-a trimis..." (Ioan 6.44)
Cum se pot explica afirmatiile de mai sus ? Să fie, oare, credinta adevărată în Dumnezeu si în Isus doar un act de Gratie întâmplătoare ? Să existe un fel de loterie care distribuie harul credintei în puterea Divină ?
Nu, Dumnezeu nu se manifestă discretionar, ci există un "dat" individual care directionează Vointa Divină. Acest "dat" nu poate veni de altundeva decât dintr-o istorie individuală. Cu alte cuvinte, Tatăl îl cheamă spre Sine doar pe acela care are "urechi de auzit". Pentru cei fără "auz spiritual" Glasul Divin nu există, desi răsună din vesnicie.
Cât de lungă este această istorie individuală în răstimpul căreia omul îsi construieste "urechea spirituală"? Ajunge o viată de om pentru această realizare extraordinară ? Desi admitem că e firesc ca oamenii să difere prin talente si înclinatii, n-am putea întelege de ce nu ne nastem egali în credintă. N-am putea întelege aceasta doar dacă n-am accepta că istoria individuală începe cu mult timp înainte de nastere. Doar asa se explică inegalitatea spirituală si de ce Dumnezeu îi preferă pe cei mai "copti la minte". El nu este un tiran imprevizibil, ci alegerile Sale sunt mereu întelepte, în acord deplin cu nivelul spiritual al omului. Datorită acumulărilor fiintei înainte de nasterea prezentă.
"Isus le-a zis "Adevărat, adevărat vă spun că mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu."." (Ioan 8.58); "Am iesit de la Tatăl si am venit în lume; acum las lumea si Mă duc la Tatăl." (Ioan 16.28)
Isus vorbeste explicit că orice spirit (duh) vine si pleacă din lume :
"Ce este născut din carne, este carne, si ce este născut din Duh, este duh. Vântul suflă încotro vrea si-i auzi vuietul; dar nu sti de unde vine, nici încotro merge. Tot asa este cu oricine este născut din Duhul." (Ioan 3.6,8)
Din cauza acestei legi universale "Trebuie să vă nasteti din nou" (Ioan 3.7) "din apă si din Duh" (Ioan 3.5), adică din trup (format majoritar din apă) si din spirit (duh).
De ce omul nu se recunoaste a fi spirit ? Ce se întâmplă cu spiritul când devine om ? Scriptura ne orientează si în această dilemă :
"Fiindcă, dacă mă rog în altă limbă, duhul meu se roagă, dar mintea mea este fără rod. Ce este de făcut atunci ? Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga si cu mintea ; voi cânta cu duhul, dar voi cânta si cu mintea." (1 Corinteni 14.14,15) ; "...si duhul vostru, sufletul vostru si trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană …" (1 Tesalonicieni 5.23)
Deci spiritul (supraconstientul) se deosebeste de mintea (constientul) omului, fiind "inima sa duhovnicească".
"Căci, cine dintre oameni stie ale omului decât duhul omului, care este în el ?" (1 Corinteni 2.11)
Pentru că spiritul va fi judecat pentru faptele omului, de aceea îl îndeamnă spiritul pe om către fapte cuviincioase :
"...Duhul, pe care l-a pus Dumnezeu să locuiască în noi, ne vrea cu gelozie pentru Sine." (Iacov 4.5)
Dar există si spirite care îl îndeamnă pe om la fapte urâte. Spiritele malefice roiesc în jurul oamenilor, iar când unul reuseste să ia locul spiritului propriu al omului, fenomenul se numeste "demonizare" sau "posesiune demonică".
"Duhul necurat, când a iesit dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă si n-o găseste." (Matei 12.43)
Nimic nu contrazice ideea că un astfel de spirit pre-existent ar putea intra chiar într-un embrion uman, "demonizându-l" pentru tot restul vietii. Ba dimpotrivă, se afirmă clar că atât spiritele lui Dumnezeu, cât si spiritele Satanei sunt încarnate în oameni :
"El le-a răspuns "Cel ce seamănă sământa bună este Fiul omului. Tarina este lumea ; sământa bună sunt fiii Împărătiei ; neghina sunt fiii Celui rău. Vrăjmasul care a semănat-o este Diavolul..."." (Matei 13.37-39) ; "Cine păcătuieste este de la diavolul, căci diavolul păcătuieste de la început... Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieste pentru că sământa Lui rămâne în el ; si nu poate păcătui pentru că este născut din Dumnezeu. Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu si copiii diavolului." (1 Ioan 3.8-10) ; "Voi aveti de tată pe diavolul ; si vreti să împliniti poftele tatălui vostru..." (Ioan 8.44)
Asa se explică faptul că doar oamenii cu spirite bune întelegeau si aprobau doctrina iubirii si a nemuririi propovăduită de Isus:
"Vouă", le-a zis El, "v-a fost dat să cunoasteti taina împărătiei lui Dumnezeu ; dar pentru cei ce sunt afară din numărul vostru toate lucrurile sunt înfătisate în pilde, pentru ca "măcar că privesc, să privească si să nu vadă, si macar că aud, să audă si să nu înteleagă, ca nu cumva să se întoarcă la Dumnezeu si să li se ierte păcatele."." (Marcu 4.11,12) "Dar voi nu credeti pentru că, după cum v-am mai spus, nu sunteti din oile mele ." (Ioan 10.26) ; "Cine este din Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; voi de-aceea n-ascultati, pentru că nu sunteti din Dumnezeu." (Ioan 8.47)
"...Orice împărătie dezbinată împotriva ei este pustiită ; si o casă dezbinată împotriva ei se prăbuseste peste alta."
"Deci, dacă satana este dezbinat împotriva lui însusi, cum va dăinui împărătia lui ? Findcă ziceti că Eu scot dracii cu Beelzebut." (Luca 11.17,18)
Împărătia lui Dumnezeu se bazează pe toti cei ce o slujesc, din toate religiile. Între sfintii neamurilor ce s-au înăltat la ceruri nu există ceartă. Dacă unul dintre ei ajută pe un om, vor sări solidari si alti sfinti să-l ajute. Dumnezeu e unic si toti sfintii care Îl preamăresc fac parte din aceeasi împărătie cerească. Indiferent ce religie au practicat, oameni fiind, după moarte ei trăiesc în acelasi tărâm paradisiac. Religiile sunt pentru oameni, ca să-i apropie de Dumnezeu, dar sfintii trecuti în lumea celor drepti nu mai au nevoie de scripturi sau teologi. În raiul ceresc dispar diferentele de doctrină, dogmele se năruie. Cei ce urmează Vointa Divină sunt frati întru credintă. Disputele si războaiele inter-religioase sunt instigate de mai-marii zilei, care vor să profite de bani, putere si onoruri. Este important că ne închinăm aceluiasi Dumnezeu, si nu atât diversele ritualuri. Dumnezeu ne priveste pe toti la fel, indiferent de rasă sau religie, contând numai sinceritatea credintei noastre. Isus, ca Fiu al lui Dumnezeu, are o viziune egală asupra tuturor drept-credinciosilor de pe planetă.
Adevărata luptă nu se dă între filosofii si religii, ci între împărătia răului si Împărătia Binelui. Toti slujitorii răului sunt aliati întru satana, după cum toti slujitorii Binelui sunt frati întru Dumnezeu. Isus, Mahommed, Buddha, Lao-tse, Krishna, au acelasi inamic terestru : pe Lucifer. Aici este adevărata luptă ! Certându-ne doctrinar sau bătându-ne să vină oamenii la biserica noastră, denigrând-o pe cea de alături, asa nu vom progresa, ci vom deveni complicii întunericului spiritual. Dacă lăsăm să intre Lumina în minte si suflet, omenirea nu se va mai dezbina ! Să ne păzim de liderii unor grupări religioase ori esoterice, veniti de altundeva decât din Dumnezeu, si să-i recunoastem pe adevăratii alesi ai Domnului !
"Vai de voi, cărturari si farisei fătarnici ! Pentru că voi închideti oamenilor Împărătia Cerurilor : nici voi nu intrati în ea si nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsati să intre." (Matei 23.13)
"Preotii cei mai de seamă au hotărât să omoare si pe Lazăr, căci din pricina lui multi iudei plecau de la ei si credeau în Isus. (Ioan 12.10,11)
"Păziti-vă de proorocii mincinosi... Îi veti cunoaste după roadele lor... Orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele." (Matei 7.15-17)
"Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu Mă credeti. Dar dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeti pe Mine, credeti măcar lucrările acestea..." (Ioan 10.37,38)
De ce religia ne îndeamnă să nu păcătuim ? Are Vointa lui Dumnezeu vreo ratiune ?
Iată cum ne-a justificat Isus nevoia de a nu păcătui: "Cine seamănă vânt culege furtună. Cine ridică sabia, de sabie va fi ucis." Orice păcat pe care-l facem sădeste sământa suferintei de mai târziu. Dar, cât de târziu ? Realitatea ne oferă atâtea exemple când răutatea si celelalte fără-de-legi nu sunt pedepsite. Cu greu ne retinem atunci exclamatia "Unde e dreptatea Ta, Doamne ? ".
Isus le dezvăluia ucenicilor Săi că niciodată un păcat nu rămâne nepedepsit si că păcatele noastre trecute sunt cauza suferintelor de acum :
"Ucenicii Lui L-au întrebat : Învătătorule, cine a păcătuit : omul acesta sau părintii lui, de s-a născut orb ?" (Ioan 9.2) Asa îi învătase Isus să cerceteze cauzele ascunse ale suferintelor omenesti.
"... ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de la sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-ati omorât între Templu si altar. Adevărat vă spun, că toate acestea vor veni peste neamul acesta." (Matei 23.35,36)
Deci, primim cel putin trei explicatii ale suferintelor aparent "nedrepte". În virtutea legii cauzei si efectului, suferintele pot fi provocate de :
1. Păcatele fiintei înainte de a se naste, adică ale omului ce fusese în viata anterioară. (Nu e vorba de păcate comise în lumea invizibilă a spiritelor.)
2. Păcatele părintilor sau strămosilor, blesteme grele care s-au tras si pe urmasi.
3. Păcatele neamului, ale colectivitătii în care se naste omul.
Nu Dumnezeu ne pedepseste, noi singuri ne chemăm pedeapsa în virtutea legii universale a actiunii si reactiunii. Răul vine,desigur, de la satana, dar numai cu complicitatea noastră. Este murdăria păcatelor noastre cea care atrage durerea. Nu-l acuzati pe Dumnezeu pentru răul pe care voi însivă l-ati sădit cândva, iar acum a rodit întru nefericire. De la Dumnezeu vine doar iubire, viată si fericire.
Întelegem astfel că motorul suferintei este păcatul omenesc. Nu mai alimentati acest motor si suferinta se va opri !
Însă, pentru omul încrâncenat în durere, aceste explicatii par a nu fi decât o nedreptate si mai mare. Ce vină are omul că strămosii săi au păcătuit, sau că neamul său a gresit, sau că omul animat de acelasi spirit a păcătuit în altă existentă ? Alt om, alti oameni au fost de vină, nu omul prezent care încasează pedeapsa. Si atunci, unde este dreptatea ?
Întrebarea este omenească, dar problema trebuie privită din perspectivă spirituală, atotcuprinzătoare. Să nu uităm că omul este o cantitate neglijabilă în univers, trăind în slujba unei fiinte superioare - sufletul său nemuritor. Si să nu uităm că legile divine trebuie respectate întotdeauna, pentru ca universul să nu se prăbusească în haos. Dacă un întreg popor a gresit, e ca si cum s-au sădit semintele unei întregi păduri uscate sau unei plantatii otrăvite. Trebuie să vină gospodarul să taie toate uscăturile si să le ardă. Legile naturale sunt valabile si aici. Orice păcat îsi va avea efectele sale, mai devreme sau mai târziu, chiar dacă nu ne place.
Ar trebui să tragem următoarea concluzie importantă : toate sunt legate de toate în Univers. Orice actiune, fie ea cât de măruntă, în faptă, cuvânt sau gând, va avea un efect neîndoielnic, mai mare sau mai mic. Înte1egând aceasta, nu numai cu ratiunea, ci si intuitiv, vom deveni mai întelepti. Solutia îndreptării lumii si a destinului personal stă în puterea si răbdarea noastră.
Omul are dreptul să-si cunoască motivele ascunse ale suferintelor sale. Pentru aceasta unii alesi divini, clarvăzători cu har, fie clerici, fie laici, au primit puterea si stiinta de a descoperi tarele trecutului nostru îndepărtat. Dumnezeu nu împiedică pe nimeni să le afle, tocmai pentru ca să nu se simtă nimeni nedreptătit si ca, aflând, să se poată însănătosi spiritual. Apropiindu-se de legea divină, omul devine mai senin, mai responsabil. Capătă priceperea de a diminua sau elimina efectele păcatelor trecute.
LUAREA PĂCATELOR
Cele trei tipuri de păcate (individuale, ereditare, colective) se însumează sub numele de "blestemul de a te naste om pe Pământ". Orice om experimentează suferinta. De aceea, din vechime, înteleptii au înteles că, pentru a scăpa de ea, trebuie oprită cauza suferintei, adică păcatul. Au întocmit reguli morale si religioase, pe care le-au împărtit semenilor.
Apărând minunatul Isus, s-a vădit un lucru miraculos, anume că un Maestru spiritual poate, dacă vrea, să ia asupra Lui si să anihileze urmările păcatelor ce-l apasă pe om. Când efectua astfel de operatii spirituale Isus îi avertiza pe beneficiarii "preluării păcatelor" că le va fi mai bine numai dacă se vor îndrepta cu trup si suflet către Dumnezeu si vor urma Vointa Divină în gând, vorbă si faptă. Primeau gratia lui Isus, dar nu pe degeaba, ci trebuiau să plătească prin cucernicie si smerenie.
"Isus i-a zis : "Iată că te-ai făcut sănătos ; de acum să nu mai păcătuiesti, ca să nu ti se întâmple ceva mai rău"." (Ioan 5.14)
"Duhul necurat cind a iesit dintr-un om umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă si n-o găseste. Atunci se duce si ia cu el alte sapte duhuri mai rele decât el... si starea din urmă a omului acesta ajunge mai rea decât cea dintâi..." (Matei 12.45)
Este adevărat că Isus, pe vremea când a trăit în Palestina, a preluat păcatele multor oameni, în primul rând ale apostolilor si ucenicilor. Însă, asa după cum El îi avertiza, nu putea să anihileze păcatele viitoare ale respectivilor. El distrugea numai efectele păcatelor trecute, despovărându-i de obstacole, întru o mai facilă evolutie spirituală. Deci, Isus a preluat asupră-si păcatele unor persoane contemporane cu El, nicidecum ale întregii omeniri de atunci sau de acum.
Poate Isus să ne ia păcatele astăzi ? Iubindu-l si rugându-ne Lui, viata noastră se va îmbunătăti si vom fi ajutati să rezistăm dificultătilor. După sinceritatea credintei noastre, poate că ne va scurta suferintele. Dar, pentru a merita o astfel de favoare divină, trebuie să depunem efortul de a nu ne pierde credinta în Bine, trăind în mijlocul atâtor rele, si urmărind cu încăpătânare să ne purificăm mintea, sufletul. Nu este de ajuns să fim botezati crestini ca să ne putem lăuda că "Mântuitorul ne-a luat păcatele asupra Sa"!
MÂNTUIREA DIN LANTUL REÎNCARNĂRII
Isus nu prelua oricui păcatele, în schimb, atrăgea tuturor atentia asupra efortului individual de a ne mântui sufletele. Unii au înteles că, după moarte, ne asteaptă o suferintă sau o fericire eternă, fiecăruia după fapte. Desigur că dreptatea divină împărteste sufletului după cum merită, dar Isus ne asigură că suferinta nu este vesnică.
"Adevărat, adevărat vă spun" le-a răspuns Isus, "oricine trăieste în păcat este rob al păcatului. Dar robul nu rămâne pururea în casă..." (Ioan 8.34,35)
"Veti cunoaste adevărul si adevărul vă va face slobozi." (Ioan 8.31)
Mântuirea înseamnă eliminarea cauzelor suferintelor viitoare. Fără mântuire, suferintele vor urma întotdeauna păcatelor trecute într-un lant nesfârsit. Prin mântuire, aceste cauze vor fi anihilate si suferinta individului se va termina.
Dar ce se întâmplă când omul nu a reusit să se mântuiască atâta vreme cât a trăit pe Pământ ? Iată alternativele posibile:
1. Păcatele sale vor continua să rodească pedepse si în viata sufletului după moarte. Dar, cum nu este just (iar dreptatea divină este perfectă) ca la păcate limitate să urmeze pedepse infinite, ar însemna că, după sfârsitul lor, sufletul va deveni curat ca o lacrimă. Această variantă este falsă, căci dacă mântuirea ar veni de la sine după moarte, omul n-ar mai trebui să se zbată a o dobândi pe Pământ.
2. După moarte, sufletul nu are posibilitatea de a expia în totalitate păcatele omului. Înseamnă că păcatele acumulate nici nu si-au manifestat efectele si nici nu mai au conditii să izbucnească. Un asemenea suflet ar fi vesnic chinuit, simtind apăsarea păcatelor trecute, dar neavând nici un mijloc de a le ispăsi. Pe de o parte, constatăm o eternizare a suferintei, urmând unor greseli limitate, iar pe de altă parte, o blocare a lantului cauzalitătii universale. Această situatie nefirească este clarificată de logica bunului simt astfel : sufletului trebuie să i se ofere sansa reîntoarcerii pe Pământ într-un trup de om pentru a se curăti de păcatele trecute. Acesta este fenomenul natural al reîncarnării. Este singura solutie pentru a ajuta sufletul să se purifice, pentru a duce o viată fericită după moarte.
Ajunsi aici, o altă întrebare ne poate alimenta deznădejdea : dacă, după o viată virtuoasă, chiar si fericirea cerească este efemeră, datorită reîncarnării, atunci mai merită să depunem eforturi ca să o obtinem ? Răspunsul e simplu : eternizarea fericirii ceresti trebuie să fie telul nostru suprem, adică evitarea unei alte încarnări a spiritului nostru. Iată că, pe firul logicii, am ajuns la concluzia religiilor orientale : scopul urmărit de spirit este "eliberarea de lantul reîncarnărilor", chiar dacă efortul se va întinde pe durata a câtorva vieti de căutare a perfectiunii. Aceasta este "mântuirea" de care vorbea Isus, mântuirea sufletului de necesitatea reîntrupării.
Numai un om neserios poate refuza efortul de îmbunătătire personală pe motiv că "oricum se va mai reîncarna" ! Este un argument la fel de fals precum acela că "doar o viată are omul si de-aceea nu trebuie să-si refuze nici un capriciu". Virtutea a fost întotdeauna mai dificilă decât dezmătul. Iar păcătosii îsi găsesc întotdeauna justificări pentru slăbiciunile lor.
Am putea să concluzionăm că datorită karmei, adică mecanismului automat al efectelor care urmează cauzelor, spiritul se reîncarnează pentru a se purifica. Această idee contine un adevăr, dar nu epuizează subiectul.
Nu atât karma este motivul principal al încarnărilor, ea fiind un efect secundar al acestora. Motivul real al reîncarnărilor este, în primul rând, dorinta lui Dumnezeu de a crea lumea. Domnul Dumnezeu vrea să apară noi fiinte în fiecare clipă. Dacă spiritele nu s-ar încarna, cum s-ar mai continua viata în Univers ? În al doilea rând, Dumnezeu vrea ca spiritul să dobândească experiente fizice diverse, ce îl fac mai inteligent, mai întelept si îi dăruie o personalitate puternică.
Dacă ar fi după merit, nimeni nu s-ar mântui de ciclul reîncarnărilor, karma fiind un cerc vicios care se perpetuează la nesfârsit. De aceea, în marea Sa bunătate, Dumnezeu opreste la momentul cuvenit acest ciclu, atunci când spiritul s-a curătat suficient de mult de mizeriile pământesti din sutele de vieti umane parcurse...
EFORTUL SPIRITUAL INDIVIDUAL
Binecuvântarea divină nu vine oricând si pentru oricine. Este nevoie ca omul să se fi purificat în prealabil, adică să devină cât mai receptiv la influentele divine. Un om impur din punct de vedere spiritual rezonează usor cu mizeriile, cu iadul, aducându-le si în viata sa. Purificarea este singura garantie că omul se apropie de Vointa Divină în gând, vorbă, faptă. Fericirea adevărată apare atunci când omul primeste în suflet binecuvântarea lui Dumnezeu, adică Duhul Sfânt.
Dar, ce înseamnă această "purificare" de care depinde fericirea noastră omenească si cea spirituală ?
A nu gresi prea mult în fata Legilor Divine reprezintă deja primul semn de purificare, căci pentru a duce o viată morală e nevoie de multă vointă, inteligentă, iubire. Un spirit ferm hotărât să evolueze rapid îi va tine în frâu omului în care este întrupat toate pornirile spre rău, spre imoralitate. Cu alte cuvinte, omului nu-i vine să fure, nu-i vine să ucidă, nu-i vine să comită un adulter, nu urăste, nu dispretuieste, nu este trufas s.a.m.d.
Deseori purificarea morală nu se manifestă ca un proces constient si voluntar, ci ea survine pe parcursul unei vieti presărate cu multe experiente amare. Lacrimile nu purifică doar ochii, ci mai ales sufletul. Alteori, suferintele îl înrăiesc pe om si îi agravează situatia spirituală. Oare, după câte vieti îsi va "arde" spiritul toate păcatele grele adunate prin nefericire si instigare demonică ?
Anumite creatii culturale sau artistice (cărti, filme, piese de teatru, opere plastice etc) ori evenimente deosebite ne pot induce stări de spirit extraordinare, de "katharsis". Avem pentru câteva clipe intuitia unor trăiri înăltătoare, greu de exprimat. Ceva în noi se miscă, ceva viu si măret. Aceste stări de katharsis ne purifică si ele, dar au un efect de scurtă durată. Se impune efortul nostru constient si permanent întru înnobilarea sufletului.
Unele metode ale disciplinelor initiatice promit purificarea rapidă a karmei si dobândirea de puteri suprafizice. Totusi, nici una dintre ele nu ne garantează obtinerea stării de curătenie lăuntrică; ea ne poate ajuta, dar ne poate deveni si o piedică. Aceasta depinde de om si de calitatea spiritului său...
SUPRAOMUL
A vorbi despre perfectiune nu reprezintă un lucru romantic sau inutil. În fiecare suflet se află sădit si bine ascuns un ideal de perfectiune. Orice domeniu cuprinde si criterii de performantă. Dar, există cu adevărat "omul perfect" ? Este clar că nu putem găsi toate calitătile umane posibile într-o singură fiintă.
Se spune că omul perfect are aura de protectie perfect consolidată, capabilă să respingă toate agresiunile energetice din exterior. Agresiunile energetice pot avea efecte mentale, psihice sau vitale. Ele pot provoca : gânduri perverse, contrare interesului propriu si binelui general ; ură, mânie, disperare ; manifestări de boală pentru care nu există explicatii medicale.
Trăim într-un ocean de energii. Tot ce este viu în Univers primeste si emite energie. Chiar si gândul este o formă de energie, deosebit de rafinată. Mintea noastră suportă un asalt permanent de idei care nu ne apartin. Unele dintre ele sunt produsul altor minti omenesti, orientate către noi. Altele vin de la spiritele din astral (ele însele, niste "energii inteligente"). Ce se întâmplă când suntem loviti cu fluxuri mentale nocive ? Dacă biocâmpul nu se mai poate apăra si este penetrat, mintea "ni se întunecă" - rationamentele noastre nu mai au profunzime, ne slăbesc intuitia si creativitatea, apar ideile fixe si un comportament inconstant. De aici rezultă alegerile gresit făcute, conflictele fără motivatie, atitudinile nepotrivite. Ar fi ideal să simtim când suntem influentati în a lua o decizie gresită ! Am putea alege imediat varianta opusă de actiune, cea corectă. Dar, oare, putem noi separa gândurile proprii de cele venite din afară ?
Cu totii stim cum a fost Isus Hristos ispitit de entitătile satanice pe timpul celor 40 zile de asceză totală. O aflăm din Sfânta Evanghelie (Matei 4). Dar putem întelege mai mult : Mântuitorul era mereu supus influentelor subtile malefice...
Iată, El putea înmulti pâinile, dar tot El flămânzea, căutând niscaiva smochine sălbatice. "Porunceste pietrei acesteia să se facă pâine !", Îl tot îndemna Diavolul. Totusi, Isus stia că Dumnezeu Îl îndemna să producă miracole doar ca semne divine, lipsite de intentii egoiste.
Tot El potolea furtuna si mergea pe mare, dar, în acelasi timp, se ascundea abil de iudeii ce L-ar fi vrut mort. A preferat să dispară din ochii lor, decât să-i respingă prin fortele Sale suprafizice. "Aruncă-te de pe streasina Ierusalimului si Dumnezeu Îti va scăpa viata !", Îl ispiteau Diavolii. Isus stia, însă, că tot ce Îi cerea Tatălui Său Ceresc trebuia să fie perfect justificat.
Ultima ispitire a fost si cea mai dură. Înainte de a fi prins, în grădina Ghetsimani, a fost tentat să-si vândă sufletul Satanei. Dumnezeu nu-l mai putea salva - destinul Său fusese pecetluit. Mai avea o singură scăpare : "Îti voi da împărătia lumii, dacă te vei închina mie !", Îl ademenea Tartorul. Cât de greu a învins Isus ispita satanică ! "Sudoarea I se făcuse ca niste picături mari de sânge care cădeau pe pământ." (Luca 22.44)
Dar a învins ! A respins asaltul hipnotic al celui mai puternic dusman ! Si a fost glorificat ca primul om perfect din istorie ! Cel care îsi controla desăvârsit gândurile si faptele, pentru a nu contraveni Ordinii dorite de Creatorul Suprem... Cine altul putea face la fel ? Apostolul Petru, ispitit si el de diavol, urma să-si tăgăduiască Învătătorul peste doar câteva ore...
Nu este deloc simplu, pentru cineva cu un fond spiritual elevat, să nu se lase pătat de mizeriile acestei lumi si de fiintele perverse omniprezente. Se poate astepta să fie agresat verbal, energetic-subtil sau chiar fizic de oameni manipulati de "inteligentele" demonice. Cu cât omul se situează pe o mai înaltă pozitie spirituală, cu cât este mai bun, mai cinstit, mai frumos sufleteste, cu atât este mai aprig atacat de fortele Întunericului, invidioase pe lumina pe care o răspândeste. Se dă o luptă fără odihnă cu dusmanii Luminii, mânati de o ură năprasnică împotriva Divinitătii, cârcotasi ce ar dori să distrugă orice dovadă a existentei lui Dumnezeu, să anihileze pe oricine îsi afirmă prin fapte aderenta la valorile supreme ale Binelui, Frumosului si Adevărului Divin. Lupta este reală, dar idealul pe care îl slujim cu curaj merită tot acest sacrificiu. Avem încredere în victorie, căci nu-i nevoie de altceva decât de perseverentă în a urma Lumina. Astfel, nu vom rămâne niciodată în Întuneric...
Nu ne putem opri să ne gândim acum la alti "învătători", "iluminati", "maestri spirituali", "guru" etc, care si-au asumat o misiune prin care aspiră să aducă semenilor câteva raze din lumina divină. Din păcate, unele dintre aceste persoane nu se ridică la nivelul pretentiilor spirituale pe care le au. După un început promitător în inaugurarea unei noi căi spirituale, sau în clarificarea si actualizarea unor concepte ori practici religioase, sau în sintetizarea unor orientări spirituale diverse, ei pot esua în abisul unor tentatii pământesti. Fie dedându-se prea multor plăceri trupesti, fie folosindu-si puterile în scopuri malefice, fie manipulând oamenii în dauna lor, fie căzând în patima strângerii si cheltuirii de averi, întotdeauna drama acestor suflete căzute este resimtită de Spiritele Superioare ca o înfrângere a fortelor Binelui. Cât de greu se construieste un destin de îndrumător spiritual si cât de usor se poate el perverti în iuresul lumesc ! Câte eforturi fac îngerii ca să-i îndrepte pe acesti rătăciti ! Abia la Judecata de Apoi se analizează complet, cu divină dreptate, cât mult bine, dar si cât rău a adus respectivul "maestru" discipolilor săi si câte mai are spiritul lui de ispăsit de acum încolo pentru dezastrul uman pe care l-a lăsat pe Pământ...
RĂZVAN PETRE
2002
< Înapoi la Pagina Răzvan Petre