<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


Introducere în SPIRITOLOGIE

  CONŞTIINŢA UMANĂ ÎN LUMINA PSIHOLOGIEI ŞI A PSIHO-SPIRITOLOGIEI

  REVELAŢIA, CA SUPORT AL SPIRITOLOGIEI

  FILOSOFIA CONŞTIINŢEI MATERIEI

  DE LA FILOSOFIE SPRE SPIRITOLOGIE

  CONCEPTE SPECIFICE PSIHO-SPIRITOLOGICE

  PROBLEME ABORDATE DE PSIHO-SPIRITOLOGIE

  CÂTEVA FENOMENE PARANORMALE EXPLICATE PE BAZA TEORIEI SPIRITOLOGICE

 

NOTĂ: Într-o lucrare anterioară (Modelul unificator al psihicului uman normal şi paranormal) am sugerat introducerea denumirii de „orto-psihologie”, din perspectiva extinderii domeniului actual al ştiinţei psihologiei: „Orto-psihologia ar putea să fie definită ca ştiinţa ce studiază psihicul şi spiritualul, normalul, anormalul şi paranormalul uman” (cap.2.6.). Totuşi, considerăm că termenul de „psiho-spiritologie” ar fi mai adecvat, ca o recunoaştere a faptului că fundamentul psihicului uman este, de fapt, spiritul.

Poate că în universităţile Pământului, nu peste mulţi ani, se va studia o ştiinţă nouă, aflată abia la început astăzi, pentru care propunem numele de spiritologie (ştiinţa spiritelor: despre viaţa şi lumea spiritelor). Baza acestei ştiinţe este constituită din informaţiile transmise mediumic, începând cu mijlocul secolului XIX (de când datează doctrina spiritistă) până în prezent, când asistăm la o multiplicare a acestora (de unde necesitatea de a fi preluate cu discernământ). În site-ul nostru puteţi citi mesaje spiritiste care adaugă informaţii interesante la zestrea bogată a acestui tip de cunoaştere. Spiritologia este o ştiinţă vastă cât universul, pentru că orice eveniment sau transformare implică aportul spiritelor.

Ca o subdisciplină a spiritologiei, studiul spiritelor încarnate se ocupă cu legităţile conştiinţei umane multidimensionale (pe cele trei paliere: subconştient, conştient, supraconştient), iar această disciplină de mare sinteză se poate numi psiho-spiritologie.

Psiho-spiritologia ar acoperi domeniul reprezentat actualmente de spiritualitate (cunoaşterea lumilor invizibile prin religie şi esoterism; în care omul se apropie voluntar de Dumnezeu) şi parapsihologie (studiul ştiinţific al fenomenelor paranormale; în care omul se apropie involuntar de Dumnezeu, prin Creaţia Sa).

NOTĂ: Denumirea de parapsihologie este criticată uneori sub aspectul său formal, pe motiv că fenomenele studiate de ea nu sunt exclusiv ale psihicului uman. Este unul din motivele pentru care parapsihologii americani au exclus din sfera preocupărilor lor unele fenomene paranormale cum ar fi: răpirile de persoane realizate de către extratereştri, criptozoologia (animale ciudate, “imposibile”), combustia umană spontană, OZN-urile. Alt motiv ar fi că acestea sunt fenomene absolut spontane şi imposibil de studiat în condiţii controlabile. Nu pot fi lăsate în afara parapsihologiei fenomenele de transfer de energie şi informaţie între regnuri, cum ar fi comunicarea oamenilor cu plantele. În ce priveşte comunicarea între particulele elementare ale materiei, observată în fizica cuantică, nu este necesar şi nici suficient să o introducem în domeniul parapsihologiei, ci ea reclamă introducerea unui nou model teoretic general, al conştiinţei universale.

Trei categorii distincte ale psiho-spiritologiei ar fi karmologia, proiectologia şi egologia, dar enumerarea ar putea continua.

  Karmologia se ocupă cu studiul evoluţiei spiritului din perspectiva existenţelor multiple, prin reîncarnarea succesivă a acestuia în diverşi oameni. Accentul se pune pe studiul interacţiunii karmei şi intenţiilor spiritului - inefabil şi etern - cu viaţa omului - concret şi efemer.

Citiţi despre Studiul karmei şi al destinului, realizat de doamna parapsiholog NINA PETRE. 

  Proiectologia este domeniul care studiază aşa-zisa „proiecţie astrală” (de unde îi vine numele), cunoscută şi sub numele de dedublare, răpire în duh. Ea constă în părăsirea perfect lucidă a corpului fizic de către conştiinţă (împreună cu „dublul” energetic al corpului), care va călători în dimensiuni extra-fizice, spirituale, de unde va culege învăţăminte şi experienţe foarte clare. În lume există la ora actuală institute specializate în dedublare dirijată, cum ar fi Institutul Monroe sau Academia Internaţională a Conştiinţei. Conform acestora, beneficiile experienţelor realizate în afara corpului fizic (out-of-body experience, prescurtat OBE) includ: eliminarea fricii de moarte, amplificarea abilităţilor parapsihice, o mai bună înţelegere a scopului vieţii şi preţuirea ei, abilitatea de a comunica cu alte conştiinţe nonfizice (spirite), apropiere sufletească de oameni şi dorinţa de a-i ajuta.

  Egologia se ocupă cu studiul ego-ului neiluminat, ca sursă principală de conflicte şi suferinţe pentru individ. Spre deosebire de unele abordări psihologice similare (cum ar fi psihologia cognitivă, unde se pune accent pe autoobservaţie, autoanaliză şi autocontrol, fără a se face referiri la Sinele Observator), în egologie se vorbeşte explicit de necesitatea diminuării influenţei ego-ului în favoarea manifestării libere prin om a Sinelui spiritual, purtătorul identităţii reale a omului şi a calităţilor sale morale.

NOTĂ: Lecturi de egologie
Eckhart Tolle - Puterea prezentului
Eckhart Tolle - Un nou Pamânt
Ramana Maharishi - Căutarea Sinelui
Nisargadata Maharaj - Eu sunt Acela  

Iată câteva caracteristici ale omului ALTRUIST, care şi-a depăşit limitările egotice:

Iar aici, câteva caracteristici descoperite de psihologul Abraham Maslow la personalitatea ARMONIOASĂ, împlinită, "auto-actualizată", a celui care ştie să-şi folosească plenar resursele interioare:

Misticii tuturor religiilor împărtăşesc aceleaşi experienţe iluminatorii (stări de conştiinţă modificată). O descriere mai mult decât simplificatoare le-ar putea clasifica astfel: Etapa 1: Expansiunea conştiinţei până când ego-ul devine egal cu universul, fiind distribuit în mod egal şi nepărtinitor tuturor fiinţelor. Etapa 2: Întâlnirea cu Dumnezeu cel Absolut, unde orice urmă de ego dispare temporar. Odată reîntorşi la starea de conştiinţă normală, marii înţelepţi ne garantează că ego-ul nu este singura şi ultima formă a identităţii noastre, îndemnându-ne să căutăm ce se află dincolo de el. Pe experienţele lor şi ale discipolilor lor se bazează egologia, ca şi pe intuiţia spirituală a fiecărui căutător sincer. Diminuarea influenţei ego-ului nu e o regresie la un stadiu infantil timpuriu (când ego-ul abia se coagula), ci dimpotrivă, un stadiu evolutiv superior al fiinţei umane, spre care se îndreaptă lent civilizaţia pământeană (botezat de unii drept homo sapiens serenissimus).

Cine doreşte să găsească panaceul suferinţelor psihice (în afara afecţiunilor psihiatrice grave) ar trebui să îl caute în egologie.

Psihologia transpersonală studiază aceste stări speciale ale omului sănătos, postulând şi ea conştiinţa trans-egotică, care marchează viaţa omului armonios, altruist, integrat în legităţile cosmice.

***

< sus >

CONŞTIINŢA UMANĂ în lumina psihologiei şi a psiho-spiritologiei

Motto: “Atunci când se vorbeşte despre conştiinţă,
fiecare ştie imediat, din experienţă,
despre ce anume este vorba.” (Sigmund Freud )

DEFINIŢII ALE CONŞTIINŢEI

Psihologia este extrem de interesată de noţiunea de “conştiinţă”. Diferiţi autori au considerat subiectul din diverse puncte de vedere. Nu fără a aprecia strădania atâtor savanţi pentru desţelenirea unei zone nelămurite suficient şi esenţiale pentru psihologie, vom prezenta şi propriul nostru punct de vedere, dorit a fi cât mai concordant atât cu datele spiritologiei, cât şi cu cele ale psihologiei, nuanţat şi cu tuşe filosofice specifice.

Conştiinţa poate fi abordată din mai multe perspective:

În primul rând, conştiinţa este starea de CONŞTIENŢĂ, vigilenţă, veghe, diferită de alte stări de conştiinţă ordinare sau modificate (somn,vis, transă, extaz etc).

În al doilea rând, conştiinţa este procesul psiho-cognitiv al ATENŢIEI.

În al treilea rând, conştiinţa este subiectul cunoscător, EUL.

În al patrulea rând, conştiinţa este zona de acces a atenţiei, respectiv CONŞTIENTUL, diferit de zonele subconştiente sau inconştiente.

Între cele patru perspective există numeroase interferenţe şi condiţionări.

 

CONŞTIINŢĂ ŞI CONŞTIENŢĂ

Starea de veghe, de conştienţă, este proprie minţii aflate între două stări de odihnă. Procesul de conştientizare (prin activarea scoarţei cerebrale de către Sistemul Reticulat Aferent Ascendent – prescurtat SRAA - din trunchiul cerebral) este declanşat de către spiritul-conştiinţă, care se întoarce în corpul uman dintr-o scurtă excursie (în care mintea s-a odihnit, a visat etc). Din perspectiva neurologică, alternanţa somn-veghe ar fi dictată de o parte a trunchiului cerebral, ca urmare a semnalelor organismului că este obosit-odihnit. Noi credem însă că starea de conştienţă a minţii este provocată de Conştiinţa spirituală, reîntoarsă în locul său natural de şedere corporal – trunchiul cerebral. Prin aceasta, încercăm să punem de acord datele ştiinţei cu revelaţiile spirituale.

Biologul spune că SRAA declanşează conştienţa minţii. Psiho-spiritologul spune că conştiinţa spirituală activează SRAA. Nu este nici o contradicţie, ci o completare. Conştiinţa spirituală este cauza funcţională a conştienţei. Conştienţa este un proces orientat de către Conştiinţă.

 

CONŞTIINŢA PRE-REFLEXIVĂ

Unii psihologi definesc conştiinţa drept capacitatea de a relata, a conceptualiza lucrurile de care eşti conştient. Credem că aceasta este o limitare a sensului pe care îl poate lua acest termen. În mare, conştiinţa poate fi împărţită în două categorii, conform stadiului actual al cercetărilor ştiinţifice, în paralel cu tradiţiile spirituale vechi de mii de ani:

Conştiinţă pre-reflexivă Conştiinţă reflexivă
Conştiinţă primară (fără eu) Autoconştiinţă
Există şi la animalele superioare Există doar la om
Reprezentări concrete (Jean Piaget) Reprezentări formale, priza de conştiinţă
Manas (astral inferior) – gândire concretă

Zona nama-rupa

Vijnana (astral superior) – gândire abstractă

Zona arupa

Psihic (prin definiţie neconştient) Psihic + conştiinţă
Conştiinţă pre-egotică (Ken Wilber) Conştiinţă egotică

Datele actuale ale ştiinţei disting între a) conştiinţa pre-reflexivă (când nu e implicată conştiinţa reflexivă, superioară), eul instinctiv al organismului, care îl diferenţiază de altul, îi asigură identitatea şi integritatea; b) conştiinţa reflexivă, umană, prin care apare Eul cunoscător al faptului că deţine cunoaşterea lumii înconjurătoare.

După opinia noastră, Conştiinţa este unică, putând fi definită ca identitatea de sine, individualitatea fiecărei fiinţe, oricât de mărunte. Manifestarea sa în planul mintal are însă grade de influenţă, la om şi animale, ca şi orientări diferite. Când mintea are doar un rol operativ, de integrare superioară a fiinţei în mediu, conştienţa este orientată spre exterior. În cazul omului, conştienţa se poate orienta şi în interior, asupra instrumentului mintal însuşi. Marii mistici şi iniţiaţi îşi pot împărţi atenţia simultan înspre lumea externă şi spre minte, dar - în plus - şi spre Conştiinţa spirituală, astfel încât acţiunile lor sunt mereu inspirate de Spirit.

 

CONŞTIINŢA NON-UMANĂ

“Faptul de a deveni conştient este pentru mine
un act psihic particular, distinct şi independent de apariţia unui gând
sau a unei reprezentări” (Sigmund Freud)

Oare putem fi siguri că animalele nu au şi ele momente de reflexie? Şi, mergând în jos pe scara evoluţiei, la ce nivel putem spune că dispare conştiinţa pre-reflexivă? Odată cu dispariţia sistemului nervos? Admiţând independenţa conştiinţei de structurile materiale, putem admite că orice formă de viaţă deţine o minimă conştiinţă, care îi oferă şi identitatea de sine. Astfel, ne putem explica faptul că plantele au o Conştiinţă a realităţii nemediată de un psihic viguros structurat - conştiinţa vegetală fiind foarte pură, lipsită de egoism, de dorinţa de a distruge alte organisme pentru a supravieţui.

NOTĂ: Citiţi despre inteligenţa plantelor ("Spionii vegetali", de Camelia Onciu)

Putem, de asemenea, postula şi diferenţierea dintre Conştiinţe. Nu numai gradul de penetrare a Conştiinţei în materia mintală, nu numai complexitatea neuronală, ci chiar gradul diferit de evoluţie a Conştiinţelor diferenţiază fiinţa umană de cea animală. Psihicul evoluează împreună cu spiritul asociat. Spiritul uman se poate manifesta doar într-un psihic superior, uman. Evoluţia este simultană şi se face prin interacţiunea celor două paliere existenţiale.

Inteligenţa artificială poate dispune de o conştiinţă proprie? Teoretic, ar fi posibil ca un spirit să se aşeze la “pupitrul de comandă” al procesorului computaţional. Practic însă, credem noi, inteligenţa artificială actuală este prea rudimentară pentru a fi preluată de un spirit cu adevărat inteligent, de tip uman. Ea nu este nici măcar la nivel de insectă. Nu suntem de acord cu credinţa funcţionalist-behavioristă că inteligenţa artificială ar putea simula toate aspectele funcţionale ale minţii. Motivul e clar: nu se poate simula prezenţa conştiinţei, ci doar a proceselor psihice (în cel mai bun caz).

 

CONŞTIINŢA COPILULUI

Conştiinţa de sine apare pe la vârsta de 9 luni, sub forma geloziei, şi pe la 14 luni, sub forma fricii de străini (H.Wallon). Până în jurul vârstei de 7 ani (când va putea să discearnă total între cel care acţionează şi cel care suportă), copilul păstrează o anumită confuzie între sine şi celălalt. Vorbeşte despre sine numindu-se la persoana a treia singular – cum ar face-o probabil şi animalele superioare, dacă ar putea vorbi - reflexivitatea fiind în curs de elaborare.

Cum putem explica acest lucru prin prisma psiho-spiritologiei?

O confuzie, atât de îndelungată, între sine şi lume ne poate sugera concluzia filosofică că mintea copilului este impregnată de caracterul universal al conştiinţei spirituale, de efuziunea spiritului. Aceeaşi explicaţie o putem da şi pentru percepţiile extrasenzoriale sau amintirile din viaţa anterioară, prezente la copiii până în 7 ani. Mintea, în curs de structurare, este mai permeabilă la influenţa spiritului. (Neurologia ne spune că la vârsta de 3 ani copilul are de două ori mai multe legături sinaptice decât adultul. Prin nefolosire, unele dispar.)

Odată cu încheierea primului ciclu de 7 ani (şi chiar mai puţin) mintea se închide în sine, devine relativ autonomă faţă de spirit. S-a constituit al doilea rege al fiinţei umane – Ego-ul. Arogarea alternativă a autorităţii între cei doi “regi” face parte din drama condiţiei umane. Ego-ul este o instanţă autonomă funcţional, dar cu o falsă identitate. Identitatea reală este exclusiv a Conştiinţei. Mintea egotică nu este liberă, ci doar imprevizibilă şi manipulabilă de diverse influenţe psihice. Libertatea adevărată este doar atributul Spiritului.

Prin analogie cu o maximă celebră a biologiei, putem spune că şi în dezvoltarea minţii copilului “ontogeneza repetă filogeneza”. Ne referim la geneza lumii în hinduism: Spiritul Unic a dorit să se multiplice, iar singura posibilitate de a diferenţia unicitatea transcedentă era apariţia materiei create; la început a fost Unul, care ulterior s-a dedublat… Mintea incipientă a copilului reflectă unicitatea esenţială a lumii, iar structurarea sa ulterioară reflectă diferenţierea.

 

CONŞTIINŢA ŞI ATENŢIA

În legătură cu actul atenţiei, trebuie să spunem că atenţia se poate educa conştient, se poate amplifica, se poate dirija fie către exteriorul fiinţei, fie către procesele mintale, fie către pauza dintre gânduri.

Astfel, în meditaţia Vipassana, lăsăm gândurile la periferia atenţiei, pe care o dirijăm către vidul dintre gânduri. Aceasta poate duce eventual treptat la intuirea Conştiinţei spirituale, care este un martor tăcut, adevăratul subiect cunoscător. Rezultatul sublim al meditaţiei este revelarea Sinelui, care preia conducerea minţii, devenite disponibile. Primul pas în meditaţie este eliminarea gândurilor din minte. Al doilea este păstrarea dinamismului, lucidităţii, evitând pierderea conştienţei. Al treilea pas este mai misterios şi nu-l putem explica decât ca preluarea minţii de către Conştiinţa martor trans-personală.

O variantă de meditaţie este urmărirea fluxului respiraţiei, ca tehnică de abatere a atenţiei de la gânduri, care treptat se sting în intensitate, iar mintea rămâne goală.

În tradiţia tibetană se prescriu metode de lărgire a atenţiei în viaţa de zi cu zi, până la a deveni atenţi la absolut tot ce facem sau se petrece în jur. La fel şi în artele japoneze, contează atenţia acordată detaliilor, activitatea în sine, nu atât finalitatea acţiunilor. Maestrul Gurdjieff punea de asemenea accent pe atenţia acordată activităţilor zilnice. “Omul este adormit, omul este o maşină”, spunea el. O percepţie vie, proaspătă se poate abţine prin cultivarea atenţiei continue.

 

EGO ŞI SPIRIT

Vorbind de subiectul cunoscător, există doi subiecţi. Primul este EGO-ul, falsul subiect, iar al doilea este SPIRITUL, adevăratul Eu. Orice conştiinţă, chiar cea pre-reflexivă a animalelor este sinonimă cu existenţa unui ego, care separă realitatea între Interior (eu) şi Exterior (lume). La om, ego-ul a ajuns la o dezvoltare maximă, devenind reflexiv, autoanalitic, putând deci să-şi aroge orice fel de statut, fiindcă se consideră atotstăpânitorul universului ideilor.

Psiho-spiritologia aduce un plus de clarificări asupra acestei chestiuni de mare fineţe. Ego-ul este un ecou, o reproducere imperfectă, cu mijloacele grosiere specifice minţii, a Conştiinţei spirituale, luată ca model, dar totodată renegată. Este adevărat că instrumentul mintal este indispensabil, dar mintea devine conştientă doar când este luminată de Spirit. Mintea este pornită, activată, de venirea Spiritului în corp, iar apoi poate funcţiona relativ autonom. Spiritul vitalizează, trezeşte mintea la figurat, dar şi la propriu (conştienţa este activată de SRAA). Faptul că există neînţelegeri, disocieri (şi mai rar o profundă simbioză) între Conştiinţa de sine şi mintea egotică arată ca apar erori de transmitere energo-informaţională (ocazionale sau permanente) între cele două instanţe. La modul ideal, ego-ul mintal nu ar trebui să nege existenţa Spiritului guvernor, dar majoritatea oamenilor chiar asta fac. În cele mai multe cazuri conştiinţa ego-ului îşi arogă supremaţia fiinţei umane.

 

CONŞTIENT ŞI INCONŞTIENT

Referindu-se la conştient, Hirst spunea că “poţi fi conştient de lucruri la care nu eşti neapărat atent”. Aici este vorba de fapt despre subconştient, care înregistrează mai multe informaţii senzoriale decât suntem conştienţi, putându-le reda la o cerere ulterioară din partea conştientului. Afirmaţia sa se referă la readucerea sub lupa atenţiei a conţinuturilor subconştiente, care sunt uşor disponibile.

În legătură cu vasta problematică a inconştientului, Jung era convins că seamănă izbitor de mult cu ceea ce numim conştient. …

În psihoterapie, conştientizarea cauzelor inconştiente ale conflictelor interioare este suficientă să vindece unele cazuri patologice. Aceasta se poate explica prin foamea de sens a omului, care este tensionat să înţeleagă care este rostul şi cauza suferinţei sale. Altă explicaţie ar fi dominarea cauzelor profunde din zona astrală inferioară (de unde emerg tensiunile nevrotice şi psihotice), emoţională, cu ajutorul echipamentului mental, conştient. Se ştie că uneori numai voinţa de a nu te supune tendinţelor inconştiente nu este suficientă (se spune că “imaginaţia domină voinţa”), în acest caz fiind nevoie de conştientizarea cauzelor profunde (depistarea traumelor, a evenimentelor din istoria personală care au lăsat urme adânci în psihic). Odată cunoscute cauzele, omul se linişteşte treptat, sau ca prin farmec, găsind “veriga lipsă” a condiţionărilor sale comportamentale şi motivaţionale.

Dorinţa de a descoperi cauzele tendinţelor inconştiente care ne chinuiesc sau ne guvernează (prin psihanaliză, karmologie) poate avea şi o altă explicaţie decât găsirea sensului ascuns. “Căutaţi adevărul şi adevărul vă va elibera!”, spunea Isus Cristos. Cunoaşterea obişnuită este doar jumătate din aflarea adevărului. Cealaltă jumătate este înlăturarea ignoranţei spirituale şi intuirea Fiinţei înalte aflate îndărătul zbaterii zilnice pentru viaţă. Aflând cauzele interne, inconştiente, separăm Eu-l de aceste cauze. Până atunci le consideram părţi componente, nedistincte de noi înşine. Cunoaşterea lor purifică Egoul de încă un strat de ignoranţă metafizică. La limită, cunoscând toate condiţionările şi determinările externe şi mai ales interne, eliberăm Eu-l de tot ce nu-i aparţine. Va rămâne Eu-l în formă aproape pură, foarte aproape de Spirit. În procesul autocunoaşterii, Egoul nu se mai identifică cu mecanismele psihice şi se apropie victorios de modelul după care a fost creat – Spiritul. Aceasta este eliberarea.

 

STĂRILE DE CONŞTIENŢĂ

Singurul referenţial de care dispune psihologia când abordează stările de conştiinţă este starea de veghe, care pentru unii este singura stare ordinară, celelalte fiind neordinare. Suntem de acord cu majoritatea autorilor care definesc 4 stări de bază: veghe, somn, vis, extaz. Restul ar fi nuanţe, aspecte particulare ale fiecăreia dintre cele patru.

În doctrinele hinduse se face o paralelă între cele 4 stări şi cele 4 zone principale ale universului. Astfel, stării de veghe îi corespunde lumea fizică, stării de vis – lumea astrală (cu forme şi culori), stării de somn profund – lumea astrală superioară, mentală (abstractă, fără forme), iar stării de extaz – lumea cauzală (cea mai înaltă, de nedescris nici măcar prin concepte). Paralela menţionată are mai mult un rol filosofic decât ştiinţific. Putem argumenta o inversiune parţială a modelului hindus astfel: cercetările moderne asupra somnului au relevat că somnul cu vise este cel care odihneşte creierul, iar cel fără vise odihneşte corpul, or este clar că energia mintală este mai rafinată decât cea corporală, aşa încât ar fi fost mai logic (dar la fel de reducţionist şi speculativ) să corelăm visul cu lumea mentală, iar somnul fără vise cu lumea astrală…

Activitatea minţii fizice poate fi parţial monitorizată cercetând activitatea creierului, cu care este în legătură, deşi sunt structuri diferite. Creierul are o structură fizico-chimico-biologică, iar mintea are o structură eterico-energetică. Mintea fizică este dispusă în zona cerebelului, fiind legată prin legături energetice de tot creierul. Spiritul este legat de trunchiul cerebral.

Mintea îşi diminuează treptat activitatea, trecând în somnolenţă, similar cu luminile oraşului, care se sting pe rând, până rămân doar câteva luminiţe peste noapte. Spectrul activităţii minţii fizice se întinde de la vigilenţa extremă până la starea de comă, trecând prin stările intermediare de relaxare, somnolenţă, reverie, vis, somn profund…

Definim ca stări ordinare de conştiinţă, trăite de oricine, chiar şi de animale, următoarele:

1)     veghe (spiritul este prezent în corp)

2)     somn (spiritul este plecat din corp)

3)     vis (spiritul plecat din corp, transmite energie şi mesaje către mintea fizică)

Stare neordinară este cea de transă (hipnotică, meditativă etc). În aceasta, spiritul iese din corp, stând alături, foarte aproape de om. O altă stare neordinară ar fi posesiunea de către alte spirite.

În transa meditativă, extatică, spiritul pleacă departe, dar mintea fizică ia parte conştientă la experienţă, păstrând o vigilenţă neuzuală. Se întâmplă similar în visul lucid, în care mintea fizică este mai activă ca de obicei în somn.

Pentru psiho-spiritologie starea de vis oferă multe indicii. Spiritul se află departe de corp, dar transmite informaţii şi energie minţii fizice, aflată într-o stare de alertă, similar cu operaţia de “replicare de date între două servere”. Visele ciudate, fără noimă, sunt rezultatul încercării minţii de a interpreta datele transmise de spirit dintr-o altă realitate non-fizică. Uneori, se mai amestecă şi diverşi stimuli senzoriali fizici ocazionali, din timpul somnului. Aceasta este cea mai bună demonstraţie de cât de puţin poate să producă mintea fizică fără lumina prezenţei nemijlocite a spiritului în corp: ciudăţenii, rareori vise coerente cu realitatea fizică. Aroganţa ego-ului se sfârşeşte aici. Asta-i tot ce e în stare să facă ego-ul fără spirit: suprarealism cinematografic. Numai lumina spiritului poate readuce ordinea şi trezirea conştiinţei egotice la starea de vigilenţă. Atenţia este proprietatea conştiinţei fizice doar în prezenţa spiritului. Fără spirit, nu mai există nici atenţie vigilentă, nici conştienţă.

Credem că starea de extaz nu e proprie oricui, ci doar oamenilor cu spirite foarte evoluate. Ea nu depinde numai de tehnicile meditative, ci mai ales de rangul spiritual, care se câştigă în multe reîncarnări ale spiritului, pline de strădanii de auto-depăşire.

Cercetătorii somnului sunt de acord că somnul fără vise, lent din punct de vedere al activităţii electrice a cortexului, are un rol reparator, odihnitor asupra organismului, şi doar parţial asupra creierului. În schimb, somnul cu vise, rapid are efecte tocmai asupra reînnoirii creierului. Putem explica acest mister astfel: după cum am spus, visul este efectul unei transmisii de info-energie de la spirit, prin “cordonul de argint”, către minte. Din sferele înalte unde se află spiritul se transmit atât date, cât mai ales energie revigorantă. Se ştie că în lumile subtile energia şi informaţia au una şi aceeaşi formă de manifestare – energia poartă informaţia, informaţia este energie. Cu cât spiritul are acces mai sus, cu atât mintea şi creierul sunt alimentate cu energie mai pură, mai mentală, chiar cauzală. Un spirit inferior (sau un spirit bun, dar impurificat prin fapte contrare ordinii universale) va avea acces mai frecvent la zone de coşmar sau de erotism vulgar, iar visele vor fi în majoritate de acest gen.

***

< sus >

REVELAŢIA, ca suport al spiritologiei

FUNDAMENTUL SPIRITISMULUI

În general, psihologii propun o teorie ca urmare a acumulărilor de date, din experimente sau din practica terapeutică, care cer o explicaţie. Teoria spiritistă are o cu totul altă sursă: revelaţia. Este unul din motivele pentru care nu a fost privită cu seriozitate de către psihologi. Cel puţin până acum, când psihologia transpersonală studiază tocmai experienţele spirituale. Această nouă orientare a psihologiei, care a integrat tehnicile spirituale orientale, nu ar trebui să lase necercetată doctrina şi practica spiritistă – specifică arealului occidental. Iar dacă nu a făcut-o până acum, s-ar putea să fie din cauză că se teme că spiritologia îi poate „compromite” prestigiul academic.

Defectul religiei este că nu permite libertate totală de gândire. Defectul ştiinţei este că nu vede finalitatea lucrurilor, rătăceşte în necunoscut. Defectul filosofiei este că nu are aplicabilitate practică. Spiritologia oferă platforma ideologică comună tuturor, satisfăcând toate nevoile amintite. Valoarea cunoştinţelor spiritiste este nepreţuită şi utilă în multe domenii de cercetare.

Istoria de 150 de ani a doctrinei spiritiste arată că ea a probat experimental afirmaţiile sale. Mai mult, ea constituie un suport teoretic, raţional-cognitiv al tuturor religiilor. Dacă acceptăm opinia lui Carl G. Jung, conform căreia „religia este cea mai înaltă formă de psihoterapie”, înseamnă că spiritismul oferă şi o perspectivă terapeutică. Prin urmare, reticenţele psihologilor sunt provocate doar de prejudecăţi şi comoditate. Istoria ştiinţei ne arată că marile descoperiri şi invenţii s-au bazat pe revelaţii primite de savanţi sub diverse forme: flashuri intuitive, vise etc. Revelaţia nu lipseşte din cunoaşterea omenească, ba este chiar fundamentală pentru progresul omenirii. Desigur că revelaţiile amintite au fost foarte discrete, lăsându-ne să credem că noi, oamenii suntem capabili de orice minunăţie... În discreţia Sa, Divinitatea ne încurajează să avem iniţiativă, să muncim, să invocăm muza inspiraţiei, dar să nu renunţăm la propria gândire cu atribute demiurgice. Revelaţia nu este incompatibilă cu ştiinţa.

Revelaţiile sunt atât naturale (despre legităţile naturii), cât şi mistice (despre lumile invizibile). Doctrina spiritistă este complexă, cuprinzându-le pe amândouă, în egală măsură, pentru că de fapt lumile invizibile sunt de o natură mai subtilă, dar tot materială. Revelaţiile pot fi primite pasiv sau, dimpotrivă, pot fi solicitate de către mediumul capabil de un dialog constructiv şi ştiinţific cu entităţile cu care colaborează. Apreciem şi încurajăm în mod deosebit a doua cale, cea activă.

Doctrina spiritistă are un nucleu stabilit de savantul Allan Kardec în jurul anului 1860 pe baza a mii de revelaţii primite de mediumi din întreaga lume, fiindcă el personal nu era medium. Trebuie făcută distincţia între doctrină şi practica spiritistă. Astăzi nu mai aflăm de ţinerea unor şedinţe spiritiste în care se demonstrează efecte fizice extraordinare (materializări de corpuri umane aparent vii, sau părţi ale corpului uman în acţiuni naturale, materializări de obiecte, levitaţii etc). Aceste practici au fost de folos răspândirii doctrinei spiritiste în vremurile de început (aşa cum „vorbirea în limbi” a fost un fenomen răspândit doar printre primii creştini, în scopul răspândirii acestei credinţe tuturor neamurilor). Pentru că unii profitori au încercat să fraudeze astfel de experimente, credibilitatea spiritiştilor scăzuse. De aceea, această ideologie spirituală beneficiază astăzi de alte metode de răspândire, potrivite cu rafinarea gândirii omenirii. Au apărut asociaţii serioase de parapsihologie, psihologia transpersonală, curentul new-age, se popularizează practicile şi doctrinele spirituale orientale, literatura de profil aduce cunoaşterea în casele tuturor, iar mass-media, în ciuda defectelor sale, reuşeşte câteodată să transmită şi să provoace dezbateri despre fenomene stranii (de natura spiritologică, ozenistică, paranormală), petrecute în casele şi curţile concetăţenilor noştri.

NOTA: Am detaliat cu alt prilej (în Modelul unificator al psihicului uman normal şi paranormal) necesitatea dezambiguizării termenului de „parapsiholog”. Astfel, alături de parapsihologii de laborator (savanţi proveniţi din fizică, biologie, medicină etc), plasăm categoria parapsihologilor practicieni (persoanele cu abilităţi paranormale care şi le pun în slujba semenilor) şi cea a parapsihologilor erudiţi (care nu sunt nici experimentatori, nici practicieni, dar au o imensă dorinţă de a descoperi misterele lumii).

O cazuistică de ultimă oră o reprezintă fotografiile de spirite, surprinse de aparatele de fotografiat ale diverşilor oameni din întreaga lume. Faptul că nu sunt trucuri nu este greu de demonstrat tehnic. Iar faptul că sunt atât de multe dovezi, din întreaga lume, de la numeroşi amatori, dintre care mulţi se miră şi ei ce descoperă în fotografii, este o demonstraţie, greu de combătut, că spiritele îşi fac astăzi simţită prezenţa nu doar pe lângă acei câţiva mediumi legendari, ci pe tot mapamondul, acolo unde există un aparat de fotografiat.

Spre deosebire de dogmele religioase, care refuză schimbarea, teoria spiritologică a fost completată de-a lungul deceniilor de noi revelaţii. Poate că reticenţa savanţilor de a studia spiritismul e cauzată şi de lipsa de timp şi interes în a studia tot materialul bibliografic şi mai ales în a separa informaţiile autentice de impostură. Falsurile şi afirmaţiile paranoice nu lipsesc nici din acest domeniu, controversat mai ales din acest motiv. Este datoria parapsihologilor „erudiţi” să facă lumină şi să pună ordine printre colecţiile de poveşti sau revelaţii, mistificări sau realităţi, halucinaţii sau adevărate clarviziuni etc.

 

TERMINOLOGIE

Diferenţa dintre termenul de spiritualist şi spiritist a fost provocată în contextul istoric al secolului XIX în care spiritiştii încercau să se apropie de pozitivismul ştiinţei prin metode practice, spre deosebire de filosofia spiritualistă pre-existentă, ce utiliza exclusiv un limbaj religios şi o abordare filosofică. Astăzi însă nu există diferenţe fundamentale de terminologie ştiinţifică, ci mai mult de percepţie populară. „Spiritismul” sugerează, în mod fals, fenomene înfricoşătoare precum strigoii, zgomotele nefireşti provoate de fantome şi altele de acest fel, iar „spiritualismul” este adoptat ca denominaţiune de anumite culte care folosesc mediumi în loc de preoţi, practicând terapii inspirate de comunicări telepatice cu îngerii.

NOTĂ: Parapsihologul Waldo Vieira a preconizat apariţia unei ştiinţe numite „conştientologie”, ştiinţă de sinteză bazată pe descoperirile spiritismului, teosofiei, disciplinelor esoterice tip yoga şi, mai ales, pe numeroasele studii şi observaţii asupra realităţii invizibile ale diverşilor parapsihologi, descoperiri care se succed rapid de 150 de ani încoace. El a propus o clasificare complexă a mai multor ramuri ştiinţifice ale viitorului.

Pentru a depăşi ambiguităţile actuale, preferăm să denumim ştiinţa spiritualistă prin termenul spiritologie. În viziunea noastră, noţiunea de spirit poate fi sinonimă cu cea de conştiinţă, în sens larg. Prin urmare, spiritologia face apel la teorii, legităţi, principii ale „conştiinţei universale”. Restrângând aria de interes la psihologie, putem vorbi de legităţile „conştiinţei psiho-spirituale”, iar disciplina se va numi, bineînţeles,  psiho-spiritologie.  

Atâta timp cât psihologia transpersonală constată fenomenul reîncarnării, este logic necesar şi obligatoriu să accepte şi existenţa conştiinţei necorporale, ca spirit independent de materie. Lumea spiritelor este lumea strămoşilor noştri cei „vii”, în care vom merge şi noi după moarte. A nu recunoaşte existenţa entităţilor umane necorporale nu este doar un act de laşitate morală, ci chiar o abatere de la rigoarea ştiinţifică.

Fenomenul reîncarnării este demonstrat de datele culese prin hipnoză regresivă, în transa obţinută prin ingerarea de substanţe psihedelice, de mărturiile copiilor care îşi amintesc spontan existenţa anterioară (cu date detaliate şi verificabile) şi este întărit de concepţiile religioase a jumătate din populaţia globului...

Enunţarea unei teorii spritologice clare şi unitare, corelate cu ultimele descoperiri ştiinţifice şi cu paradigma transpersonalistă, ne convinge că ea:

***

< sus >

Filosofia CONŞTIINŢEI MATERIEI
 

PROBLEMA FUNDAMENTALĂ A FILOSOFIEI: PRIMEAZĂ CONŞTIINŢA SAU MATERIA?

Mileniile care au trecut peste această problemă, viu dezbătută de gânditori, nu au reuşit să o arunce în desuetudine. Chestiunea a fost ridicată de filosofi pentru a găsi răspunsuri la întrebări cosmogonice, de genul: Cum a apărut lumea? A creat-o cineva? Dacă da, în ce relaţie se află lumea cu Conştiinţa creatoare? Dacă nu, până la ce nivel a ajuns universul să se auto-dezvolte? În acest ultim caz, conştiinţa de sine a omului este cea mai înaltă treaptă de evoluţie? Unii sau alţii dintre gânditori s-au oprit cu predilecţie la anumite etape de analiză, nedefinind foarte clar care sunt cele două categorii care formează dihotomia. În literatură găsim „rezolvări” ce păcătuiesc tocmai prin faptul că tratează paliere diferite ale existenţei, punându-le în relaţie antagonică, ele fiind de fapt în relaţie complementară. În prima categorie sunt cuprinse fie substanţa, fie materia (în general), fie corpul biologic, fie creierul. În categoria opusă sunt amintite fie psihicul (în general), fie conştiinţa, fie ideile, fie spiritul. În acest context, evident că nici concluziile nu pot fi identice. Am putea spune că problema fundamentală a unora a devenit dacă primează realitatea concretă sau primează realitatea abstractă... Relaţia conştiinţă-materie s-a transformat în relaţia abstract-concret, ceea ce considerăm că este o coborâre nedorită a nivelului spiritual al dezbaterii teoretice, cu un răspuns incorect deja dat.

Unii se întreabă: „pentru ce atâta zbatere filosofică sterilă, dacă tot nu putem afla adevărul, de care nu suntem mai aproape astăzi decât acum 2000 sau 5000 de ani?”. Este evident că omul nu are puterea de a-şi răspunde singur la întrebările fundamentale de mai sus. Dacă universul a fost creat, atunci avem nevoie de revelaţia primită de la Inteligenţa Supremă. Dacă universul a apărut din neant şi evoluează la întâmplare, suntem mult prea neînsemnaţi pentru a-l înţelege şi a-i coordona noi cursul.

Totuşi, orice savant care studiază natura înţelege câtă inteligenţă a fost încorporată pentru a o face posibilă. Cu greu, foarte greu reuşeşte omul să afle câte ceva din Marea Inteligenţă cu care a fost creată şi este menţinută viaţa. Un savant onest va recunoaşte că este logic ca atâta inteligenţă risipită pentru crearea Naturii să aparţină unei Conştiinţe. Un răspuns adecvat la întrebarea fundamentală a filosofiei nu poate veni decât prin Revelaţie. Nicidecum prin elaborarea unei minţi omeneşti, mult prea limitate. Nu ne putem compara ca inteligenţă nici măcar cu cea care susţine o celulă vie. Deci, dacă tot vrem răspuns la chestiuni care ne depăşesc gândirea, să ascultăm glasul raţiunii. Glasul raţiunii mai înalte.

 

RĂSPUNSUL SPIRITOLOGIEI LA PROBLEMA FUNDAMENTALĂ A FILOSOFIEI

Spiritologia, ca ştiinţă revelată, oferă toate variantele de răspuns:

- Studiind originea universului, putem spune că Conştiinţa Supremă transcendentă a creat lumea manifestată. Ea a preexistat şi va dăinui şi după prezumptiva dispariţie a universului. Materia, ca produs al Conştiinţei Unice, este de fapt aceeaşi Conştiinţă sub o altă formă – aceasta este poziţia filosofică non-dualistă, monist-spiritualistă.

- Existenţa curentă a lumii se datorează colaborării dintre Conştiinţă şi lumea manifestată, între care sunt interferenţe şi intercondiţionări – aceasta este poziţia filosofică dualistă.

- Postulând multi-dimensionalitatea materiei, de la cea grosieră (concretă), la cea subtilă (abstractă), ne plasăm aparent pe poziţia filosofică monist-materialistă.

Iată deci că viziunea spiritologică conţine şi îmbină toate variantele filosofice, în funcţie de nivelul analizei teoretice şi practice.

După cum vedem, spiritologia acordă câte un loc în spectrul materiei atât concretului, cât şi abstractului. Nu există nimic creat de Conştiinţă care să nu fie văzut altfel decât „concret” dintr-o perspectivă transcendentă. Structurile psihice, conştiinţa egotică, ideile – toate sunt realităţi concrete pe nivelele mai înalt vibratorii ale materiei. În acelaşi timp, ele sunt abstracţiuni pentru ceea ce desemnăm noi, oamenii, prin „realitatea concretă, fizică”.

 

MATERIALISMUL VULGAR – DEPĂŞIT ŞI NIHILIST

Afirmăm că viziunea monist-materialistă vulgară este cu totul depăşită şi nihilistă.

Pentru a face saltul de la concepţia materialistă (care domină gândirea europeană de câteva secole), oamenii de ştiinţă trebuie să facă un efort, nu de gândire (cu care sunt obişnuiţi), ci de a scăpa de credinţă. Trebuie să renunţe la credinţa-prejudecată privind promordialitatea materiei şi non-existenţa a ceea ce nu poate fi perceput cu cele 5 simţuri şi prelungirile sale tehnologice (microscopul, radarul etc)! Să renunţe la credinţa iraţională în exclusivitatea materiei. Saltul e pe cale să se producă, pe măsură ce tot mai mulţi savanţi împărtăşesc noul model de gândire, plecat de la fizicienii contemporani.

Fără a renunţa la calităţile cercetării ştiinţifice (obiectivitate, rigoare, realism), considerăm că explicaţiile materialiste (coerente în sine, până la un anumit punct) trebuie continuate cu principiul teleologic al existenţei unor Conştiinţe ordonatoare ale haosului. Teleonomia postulează urmărirea unei finalităţi conştiente a oricărui sistem, bazându-se pe observaţia de bun-simţ că din haos nu poate apare ordine. Această aserţiune este şi mai evidentă dacă vorbim despre sistemele autoreglative (viaţa biologică). Savanţii au constatat că “viaţa este o insulă de ordine într-un ocean de entropie”. Un sistem viu are la bază un proiect, iar orice proiect are la bază Conştiinţa. Păstrarea integrităţii, adaptarea sistemului viu la mediu nu sunt exclusiv instinctuale, automate, ci mai ales rezultatul intervenţiei unei Conştiinţe care îl păstrează în parametrii proiectaţi - sau reproiectaţi - optimi.

Întregul Univers nu este rodul întâmplării, ci al teleonomiei. Totul are la bază un proiect şi este rodul activităţii intense, la toate nivelele, al Conştiinţei de a-l duce la bun sfârşit.

Unii gânditori încearcă să îmbine cele două poziţii antagonice, printr-un compromis neproductiv. Ei spun că legile fiinţării şi ale devenirii lumii sunt proprii materiei, dar iniţial au fost produsul unei inteligenţe cosmice. Această Conştiinţă Creatoare (Deus Otiosus – care a delegat întreaga sa putere unor zei mai tineri - sau Deus Absconditus – zeu care s-a retras voluntar din contactul cu creaţia sa) nu ar mai avea nici o putere şi nici un contact cu lumea, care funcţionează doar pe baza mecanismelor automate declanşate la începutul ei. Aparent înţeleaptă prin compromis, această viziune este la fel de păguboasă din punctul de vedere al dezvoltării cunoaşterii (numită, în mod clasic, “scientia”). Conştiinţa spirituală ar fi astfel aruncată undeva, în abisurile cosmice, lumea ar fi lăsată pradă unor legi oarbe şi necruţătoare, iar gândirea ar fi “o secreţie a creierului”.

Miza cercetărilor actuale în inteligenţa artificială şi neuroştiinţe este să demonstreze că conştiinţa este perfect reductibilă la informaţii fizice, fiind integrabilă în ştiinţele naturii. Totuşi, diferenţierea între ceea ce este pur psihic şi ceea ce este pur fizic, chimic sau fiziologic este extrem de dificilă. Concepţia materialistă pare mult mai comodă intelectual şi chiar moral. Noua paradigmă a conştiinţei universale aduce morala din domeniul religiei şi filosofiei în cel al ştiinţei, al legilor obiective ale naturii (în acest sens, unii au propus termenul de cosmoetică).

 

CONŞTIINŢA ANIMĂ MATERIA

S-a adunat o cazuistică imposibil de explicat prin vechile concepte, dar şi de ignorat. Cei care cer explicaţii sunt astăzi mai mulţi decât cei care le amână. Noua paradigmă le oferă cadrul ideatic în care misterele lumii se vor devoala rând pe rând.

Punând la baza lumii conştiinţa, nu desfiinţăm legile autonome ale materiei (ceea ce justifică şi abordările exclusiv materialiste). Numai că recunoaştem conştiinţelor spirituale rolul de reglare şi control al formelor de viaţă supuse regulilor imanente ale materiei. Nu numai că Dumnezeu, Conştiinţa Supremă nu a pierdut nici o clipă controlul şi interesul faţă de Creaţia Sa, ci mai mult, a creat şi creează din Sine nenumărate “mici” conştiinţe, care să se ocupe de fiecare palier al creaţiei, de fiecare fiinţă, de fiecare lege, de fiecare fenomen. Nimic nu rămâne în afara influenţei Conştiinţei.

NOTĂ: În filosofie, curentul care postulează că întreaga materie ar fi vie, însufleţită, având capacitatea de a simţi si de a gândi, se numeşte hilozoism sau animism. Teoria care consideră că psihicul este propriu oricărui organism viu, fie el animal sau plantă, poartă denumirea de biopsihism.

Putem chiar spune că nu există materie “moartă”, ci doar aproape inconştientă. Orice structură elementară materială are un sâmbure de Conştiinţă, oricât de firav, care animă materia. (În tradiţia orientală se spune că “o piatră respiră odată la 1000 de ani”.) Spre această concluzie se îndreaptă cercetările şi observaţiile din fizica cuantică. La baza materiei stă conştiinţa!

Conştiinţa animă materia. Dinamismul este proprietatea conştiinţei, nu a materiei. Mişcarea, transformarea, devenirea nu este intrinsecă materiei. Materia fără conştiinţă este inertă. Conştiinţa se înconjoară de materie. Definiţia viului, în sens larg, este “materia animată de conştiinţă”; în acest sens, totul este viu. Diferenţa dintre viaţa anorganică şi cea biologică o dă reactivitatea neadaptativă sau adaptativă la stimulii din mediu. Veriga lipsă, încă negăsită de ştiinţă, ce face trecerea de la materia organică simplă la o formă de viaţă este chiar Conştiinţa biologică. Este elementul cheie, fără de care organicul nu poate deveni vital.

NOTĂ: Din unele scrieri şi relatări esoterice, se pare că în “alte lumi” spirituale, materia anorganică are proprietăţi adaptative (coordonată de Conştiinţa minerală), iar cea biologică are calităţi psihice, deci putem trage concluzia că, acolo, gradul de conştienţă general este mai ridicat, iar reactivitatea materiei la influenţa Conştiinţelor este mult sporită…

Conştiinţa nu este ceva concret, palpabil. Are proprietăţi similare informaţiei, dezvăluindu-şi prezenţa numai prin transformarea materiei sau energiei. Totuşi, ea este cogniscibilă, şi aceasta probează că nu este o speculaţie filosofică. Conştiinţa, ca realitate diferită şi superioară gândirii poate fi raţionalizată (ceea ce facem chiar acum, în acest text), dar, mai ales şi din fericire, poate fi recunoscută direct, în stările meditative transcendentale. Postularea cogniscibilităţii conştiinţei umane se bazează pe ideea că în fiecare om există o conştiinţă guvernatoare – spiritul. De fapt, în meditaţie, nu mintea cunoaşte conştiinţa, ci aceasta din urmă “dresează” mintea să stea tăcută şi să lase conştiinţa să se manifeste direct. Revelarea conştiinţei spirituale este deci o întoarcere către Sine, o oglindire în minte a principiului conştient din om.

***

< sus >

DE LA FILOSOFIE SPRE SPIRITOLOGIE

DEVENIREA MATERIEI

În Planul Divin al Universului nu doar evoluţia spiritelor este importantă, ci şi evoluţia materiei.

Materia este şi ea structurată pe nivelele anorganic, biologic, psihic. Se înţelege că această ordonare s-a făcut în timp, pe baza evoluţiei generale. Este valabilă observaţia lui Spencer şi Darwin privind evoluţia speciilor pe baza adaptării. Facem corecţia că de fapt este vorba despre evoluţia întregii materii, care în sine este inertă. Ea are nevoie să fie animată de spirite. Materia este dinamizată treptat, trezită la viaţă, apoi la o activitate psihică, dar numai ca rezultat al intervenţiei unor forţe spirituale. Ceea ce se numeşte imanenţa materiei este de fapt munca brută a spiritelor. Mai adăugăm despre evoluţia speciilor că ea este rezultatul experimentelor realizate de făuritorii speciilor, adică îngerii creatori. Adaptarea nu este oarbă, ci un produs al inteligenţei. Materia dispune deci de o conştiinţă, de la cea elementară până la cea umană şi dincolo de ea. Legile materiei sunt puse în acţiune de conştiinţe spirituale de diverse nivele evolutive, fiecare având o sarcină precisă.

NOTĂ: Conform pluralismului hylic, împărtăşit de Poortman, care l-a preluat din gândirea hindusă, există mai multe tipuri de materie (ştiinţa şi metafizica nemaifiind astfel contradictorii). Aceeaşi idee o găsim şi la academicianul român Eugen Macovski, care a descoperit materia biostructurată (biologică), postulând şi existenţa materiei noesice (psihice) şi altora superioare.

Materia se structurează pe nivele de vibraţie. Dumnezeu cel Absolut nu este însă material, ci transcendent, pe când universul creat este material. Dar ce este materia?

Se ştie că atomii vibrează. Creşterea vibraţiei se manifestă prin creşterea distanţelor inter-atomice, care defineşte astfel gradul de subtilitate al substanţei. Dar oare sunt solide particulele atomice şi subatomice, aşa cum credea Democrit în Grecia antică? Nu. Ele sunt câmpuri de energie în mişcare ultra-rapidă (detalii ne oferă teoriile din fizica cuantică). Atomii sunt rezultanta unor câmpuri de forţe. Comparând dimensiunile particulelor atomice cu distanţele interatomice (care au ordine de mărime mult mai mari, analoage dimensiunilor interplanetare), putem spune că substanţa este de fapt un spaţiu gol, în care se exercită forţe interatomice. Cu alte cuvinte, în esenţă, materia este forţă, energie.

Am ajuns deci la concluzia că substanţa şi energia sunt interschimbabile în anumite condiţii (Einstein a formalizat aceasta prin faimoasa sa ecuaţie relativistă E=mc2). Acest fapt ne ajută să înţelegem structurarea materiei pe nivele de vibraţie. Ştiinţa modernă acceptă existenţa materiei sub cele trei forme distincte: Substanţă, Energie, Informaţie. Acest model unanim ne poate ajuta să înţelegem intuitiv că substanţa ar putea fi considerată o “energie cristalizată”, iar informaţia o “energie rarefiată”.

Pentru nivelul nostru actual de înţelegere, ceea ce pare a fi energie este de fapt o substanţă mai fină. Omul aflându-se pe primul strat de vibraţie, nu are cum să observe o materie mai subtilă decât a sa, ceea ce îi pune unele dificultăţi de înţelegere a acestei realităţi multidimensionale. Când se vorbeşte de spaţiul cu mai multe dimensiuni trebuie să ne gândim la acest model, în care lumile “paralele” coexistă în acelaşi spaţiu, dar pe frecvenţe de vibraţie diferite. Aceeaşi apă se găseşte ca abur, lichid sau gheaţă. Gazul poate fi dizolvat în lichid, iar lichidul să fie conţinut în solid. Stările mai subtile ale materiei coexistă cu cele cunoscute simţurilor. Coborând vibraţia materiei subtile, aceasta interacţionează şi poate crea fenomene în materia grosieră, familiară omului.

În lumile foarte fine, subtile, există mai puţine restricţii, iar spiritul are o libertate mai mare de acţiune. Legile impuse se înmulţesc odată cu coborârea nivelului de vibraţie, ceea ce este neplăcut pentru spirit. Am putea defini plăcerea spirituală ca fiind libertatea, iar neplăcerea fiind condiţionarea. Evoluţia este plăcută. De aceea, tendinţa firească a spiritelor este de a evolua către lumile mai subtile. Evoluţia este un proces de durată infinită, o lege eternă a universului.

 

EVOLUŢIA, CA PURIFICARE

Lumea materială, creată, este o oglindă a lumii Conştiinţei, creatoare. Putem introduce noţiunea de evoluţie pe baza atributului comun ante-enunţat, “vibraţie”. Dacă subtilitatea materiei merge de la o vibraţie joasă (grosieră, substanţială) către una înaltă (rafinată, info-energetică), putem înţelege că, similar, şi subtilitatea Conştiinţelor se ierarhizează pe o scară a purităţii spirituale. Măsurarea purităţii spirituale se evaluează cu “gradul de gri” al culorii fundamentale a spiritului respectiv. O vibraţie joasă, un spirit inferior va avea culoarea neagră. O vibraţie intermediară va da culoarea gri. O vibraţie înaltă va conferi culoarea de bază albă. Spectrul de gri este continuu. Ne referim aici la o culoare subtilă reală, nu metaforică, o culoare perceptibilă de către spirite.

Un principiu uşor de înţeles este că există o corespondenţă între vibraţiile materiei şi ale Conştiinţelor. Astfel, un spirit înalt (alb) va trăi în mod natural în lumi materiale rafinate, foarte subtile, iar un spirit inferior (negru) nu va putea trăi decât în lumi joase ca vibraţie. Acesta este principiul natural de autoseparaţie între diversele categorii de spirite. Amestecarea lor este posibilă doar pe Pământ, unde se încarnează spirite de toate categoriile. Se mai ştie că o fiinţă mai rafinată se poate coborî, ca percepţie sau cu întreaga fiinţă, pe un nivel inferior, chiar dacă nu-i face plăcere. În schimb, o fiinţă mai puţin subtilă nu poate urca pe un nivel superior, chiar dacă ar dori-o. Este posibil ca fiinţele de pe un anumit nivel să fie manipulate de voinţa spiritelor superioare, fără a bănui că în spatele propriei dorinţe stau intenţii mai tainice, venite din lumile nevăzute.

Legea evoluţiei spune că materia, ca şi conştiinţa, evoluează. Aceasta este echivalent cu a spune că o particulă tinde să îşi crească vibraţia, iar o conştiinţă tinde să-şi albească culoarea de bază. Din perspectiva unităţii dintre materie şi conştiinţă, putem spune că evoluţia se face împreună. Cum?

Pentru a se manifesta în lumea materiei, Conştiinţa se înconjoară cu un înveliş de materie, numit peri-spirit, care îi este propriu, individual, o matrice a tuturor fenomenelor materiale pe care le va genera ulterior prin alte mecanisme. Diversele forme ale materiei aflate în preajma Conştiinţei sunt influenţate de peri-spiritul său, ridicându-şi şi ele nivelul de vibraţie, “înnobilându-se”. Conştiinţa, având liber-arbitru, poate evolua prin sine, atrăgând şi evoluţia materiei din imediata sa apropiere. Cu cât Conştiinţa este mai pură, cu atât influenţa sa de ridicare a vibraţiei materiei este mai puternică.

Creaţia este un fenomen continuu. Atingerea perfecţiunii este foarte, foarte departe. Putem înţelege în felul următor sensul evoluţiei creaţiei, conform filosofiei brahmanice: La început, Conştiinţa era unică şi limitată la Sine. Dorind să se multiplice, a creat ceva exterior sieşi: materia. Mulţumită experienţelor diferite oferite de lumea materială, Conştiinţa se diferenţiază şi se multiplică, părând a fi mai multe conştiinţe laolaltă. Prin evoluţia fiecărei conştiinţe în parte, “cantitatea” totală de conştiinţă creşte, Conştiinţa se amplifică. Lumea materială va exista atâta timp cât evoluţia conştiinţei nu s-a încheiat, adică la infinit. Acesta este Jocul Cosmic.

 

SPIRITELE MALEFICE, IMPURE, NEEVOLUATE

Apelând la o analogie umană, vom dezbate acum o problemă spinoasă, cea a spiritelor malefice. Am spus mai devreme că evoluţia este plăcută pentru spirite, fiindcă le aduce libertatea deplină de manfestare. Am mai spus că tendinţa firească este căutarea plăcerii. Totuşi, există şi spirite, care în virtutea libertăţii de alegere, pe care o are orice spirit, decid că este mai comod să nu muncească întru evoluţia individuală. Aceste spirite leneşe nu vor rămâne însă la nivelul la care erau când au luat decizia de a lenevi. Legile obiective ale universului le vor cere în permanenţă să evolueze, iar pentru că refuză, vor primi tot mai multe restricţii şi îşi vor înnegri treptat culoarea. La un moment dat, sătule de atâtea “invitaţii neonorate şi tracasări”, fie vor decide să-şi îndrepte comportarea, fie pur şi simplu vor declara război legii evoluţiei - care le deranjează comoditatea. Desigur că acest confort este fals, fiindcă nu le aduce nici o plăcere, decât cea a inerţiei. În Univers nu poate exista stagnare la nesfârşit, ci doar evoluţie sau involuţie.

Am definit astfel ce este un spirit malefic: un spirit care, din lene, s-a opus evoluţiei, coborându-şi vibraţia şi colorându-se în negru. Din principiu, orice spirit malefic se poate reorienta către înălţimile ameţitoare ale Dumnezeirii, dar va trebui să muncească mult mai mult decât un spirit care a înţeles de la început că e mai bine să urmezi legea evoluţiei. După cum între negrul abisal şi albul orbitor există nenumărate nuanţe de gri, tot aşa există în univers spirite de toate nivelurile evolutive imaginabile şi inimaginabile.

 

MATURITATEA NU ÎNSEAMNĂ PURIFICARE

În existenţa sa eternă, spiritul are mereu câte ceva de învăţat. Viaţa sa nu trece niciodată degeaba, ci îi îmbogăţeşte experienţa. Prin urmare, inteligenţa, voinţa şi memoria se măresc în permanenţă. Căpătând experienţă, spiritul va avea o mai mare putere de coordonare şi îmbunătăţire a lumii materiale. Cu cât este mai matur, cu atât este mai de folos. Dacă este un spirit evoluat, va fi de folos Dumnezeirii şi lumii în general. Dacă este inferior, va fi de folos forţelor întunecate, ce se opun legii evoluţiei.

Un spirit bun, dar imatur, nu va fi de mare folos. Putem spune că, dacă nu şi-a dezvoltat suficient inteligenţa, voinţa şi memoria, nici nu poate avea parte de toată libertatea specifică lumilor superioare, fiindcă nu va avea instrumentele să o utilizeze. El va trebui să acumuleze experienţe, într-un proces cu multe reîncarnări, care îl poate atrage şi către involuţie. Dacă însă va alege calea cea bună a evoluţiei, ca majoritatea spiritelor, atunci în final va putea ajuta eficient lumea şi va fi fericit întru Dumnezeu.

Un spirit matur va putea să dirijeze sisteme materiale mai complicate: om, grup, societate, planetă, sistem solar... Întotdeauna conştiinţa supervizoare are un grad de evoluţie şi maturitate proporţional cu complexitatea sistemului. Totodată, va putea controla şi coordona conştiinţe mai slab evoluate şi mai imature, dar în limitele libertăţii acestora, date de propriul nivel de evoluţie. Nimeni nu se plictiseşte în lumea lui Dumnezeu! Este multă activitate şi voie bună.

 

LUMEA SPIRITELOR

Spiritul trăieşte în mod natural pe un nivel vibratoriu superior celui material, inaccesibil detectării prin organele de simţ sau prin aparatele inventate de om. Există însă şi excepţii, când s-au putut depista sau chiar comunica cu fiinţele spirituale – pe baza percepţiilor extrasenzoriale sau ale unor aparate electronice foarte fine – dar numai cu acordul spiritelor de a se face simţite. Aceste excepţii fac obiectul studiilor de parapsihologie, a religiilor, a filosofiei etc. Am putea spune că fenomenele studiate de parapsihologie sunt de o natură vibratorie specifică lumilor spirituale, iar cercetarea parapsihologică este de fapt o intruziune în aceste lumi paralele. Prin urmare, aproape orice studiu ştiinţific ar trebui să ţină seama de posibilele influenţe ai acestor “locuitori indigeni” asupra rezultatelor experimentelor nepoftite. Aceeaşi precauţie, încă şi mai atentă, se impune celor care experimentează pe cont propriu lumile paralele!

Cu cât nivelul vibratoriu este mai ridicat, cu atât viaţa spiritului este mai fericită, fiind lipsit de duşmani, de pericole, de griji, putându-se manifesta absolut liber şi creativ. Planul material fizic este cel mai coborât ca vibraţie şi nu este propice existenţei spiritelor în stare pură. Ele pot exista aici numai sub forma vieţii biologice. Prin urmare, un spirit “se îmbracă într-o haină terestră”, respectiv un organism uman. Din această perspectivă, este evidentă subordonarea ierarhică a psihicului uman faţă de Spiritul său rector.

Aşa cum am definit de la început, aplicarea conceptelor spiritologice la nivelul omului formează ramura numită psiho-spiritologie.

 

ÎNCARNAREA SPIRITULUI

Încarnarea este asocierea temporară dintre un spirit nemuritor (imperfect, dar perfectibil) şi un om carnal, începând cu faza embrionară sau foetus, până la moarte (eliberarea spiritului din organism fie din cauză că nu mai este capabil să vieţuiască biologic, fie din alte considerente: karmice, misiuni spirituale, bunul plac al spiritului).

Putem înţelege că viaţa omului ar trebui să fie, cel puţin teoretic, subordonată scopurilor spiritului încarnat. Dar care sunt scopurile spiritului (adică misiunea spirituală a omului)?

 

MISIUNEA SPIRITUALĂ

Conform filosofiei Samkhya, teleologia lui Puruşa (spiritul) este a) Bhoga – experienţele date de viaţa materială, şi b) Moksha/Mukti sau Apavarga - ce desemnează eliberarea lui Puruşa de asocierea cu Prakriti (materia).

Reluăm aceste idei, dezvoltându-le semnificaţiile.

Sunt două scopuri principale ale oricărui spirit: a) a învăţa, a acumula experienţă; b) a evolua, a se purifica energetic.

a) Învăţarea în planul terestru este foarte bogată, pentru că provocările sunt multiple. Suferinţe, dificultăţi, boli, necazuri, dar şi lucrurile plăcute – acestea sunt “manualele şcolare” ale spiritului, pe care nu le avea în planul vibratoriu înalt. Viaţa terestră este o şcoală, una foarte dură, dar eficientă, cu rezultate rapide. Spiritul nu învaţă din cărţi, ci învaţă pe cont propriu, prin experienţele directe ale omului în care este încarnat. Desigur, cu cât spiritul este mai evoluat, omul este mult mai receptiv la sfaturile înţelepte (ca o retrezire a propriei experienţe spirituale).



În fotografie apare un spirit de nivel uman (forma sa este sferică), de calitate bună (are o formă concentrată), cu multă experienţă (se disting mai multe cercuri concentrice), puternic (este luminos), dar care are aura retezată la partea de jos (din cauza păcatelor mari din ultima sa viaţă de om). Suferinţele sale spirituale sunt foarte mari din cauza "amputării" perispiritului, proporţionale cu dorinţa sa actuală de căinţă şi îndreptare. În situaţia sa karmică deplorabilă, o eventuală încarnare s-ar solda cu o viaţă de om nenorocită, prea plină de dureri şi ghinioane. De aceea, acest spirit preferă deocamdată să se facă folositor oamenilor în calitatea sa de spirit liber, sub îndrumarea şi supravegherea unui înger păzitor. El speră ca astfel, adăugându-şi karmă bună, să-şi poată completa, măcar parţial, porţiunea lipsă din perispirit. Totuşi, expierea rapidă şi totală a păcatelor acumulate în existenţele terestre nu va fi posibilă decât printr-o nouă încarnare de om, de data aceasta un om virtuos, dedicat binelui semenilor, plin de credinţă în dreptatea lui Dumnezeu şi, desigur, supus necazurilor.

b) Odată cu parcurgerea vieţii, omul greşeşte faţă de Legile Divine (cu voie sau fără voie), lucru care nu rămâne fără efecte. Conform principiului cosmic “nimic nu se pierde, totul se transformă”, urmările greşelilor sale faptice, exterioare se transformă în karmă latentă, păstrată de energia psihică şi spirituală a omului. Ea tinde să se re-manifeste în planul fizic de unde a emers, conducând la evenimente şi stări neplăcute, aparent inexplicabile. Dacă între timp omul moare, acest “bagaj karmic” nu dispare, ci se păstrează ca “seminţe” în corpul spiritual (cauzal), producându-i spiritului o nemulţumire permanentă. Conflictul dintre tendinţa naturală a “seminţelor” de a încolţi şi lipsa condiţiilor de a fructifica pe tărâmul vibratoriu superior (care are alte legi de compoziţie şi de manifestare), unde trăieşte acum spiritul, îi va provoca acestuia un nou prilej de a coborî la nivel fizic, unde să reia şcoala vieţii, pentru a reuşi la toate “examenele”, oferind, volens-nolens, şansa de manifestare a karmei acumulate.

În concluzie, există o dublă implicaţie şi condiţionare. Spiritul imatur se grăbeşte să acumuleze experienţe terestre prin încarnare. Omul produce karmă, care se cere a fi “arsă” printr-o nouă încarnare. Cu fiecare nouă încarnare experienţa spiritului creşte, dar poate creşte şi acumularea de karmă negativă. Cu cât numărul de încarnări este mai mare, cu atât spiritul devine relativ mai puţin interesat de valoarea experienţelor decât de ştergerea urmărilor karmice. În concluzie, când vorbim de perfecţionarea unui spirit surprindem deci două coordonate: experienţele de viaţă şi purificarea karmică.

 

VARIETĂŢI DE SPIRITE - CONŞTIINŢE

Există atâtea varietăţi de spirite încât preferăm denumirea generică de conştiinţe, păstrând numele de „Spirite” pentru cele de nivel uman şi supra-uman. Informaţiile pe care le avem despre Spiritele de grad uman ne îndrituiesc să spunem că proprietăţile lor diferă de ale conştiinţelor de alte grade evolutive inferioare.

Universul este foarte bine organizat şi ierarhizat, având o structură stabilă. În acelaşi timp, conştiinţele care îl compun sunt foarte mobile, fiind gata oricând să intervină atunci când există necesităţi nerezolvate.

Diverse tipuri de spirite au forme diferite ale aurei lor.

Alte exemple neobişnuite. În esoterism, se ştie că Akasha (memoria cosmică) înregistrează toate faptele petrecute pe pământ şi în Univers, fiind formată din particule astrale, cu proprietăţi similare aparatelor de filmat. Este foarte greu însă a ne imagina că aceste particule sunt de fapt „vii”. Ele servesc dorinţelor spiritelor superioare precum nişte animale de casă sau roboţei utili. 

La fel de „vii” sunt şi ideile, în lumea lor subtilă. Acestea însă nu sunt încă conştiinţe, spirite, ci le-am putea numi proto-spirite, adică spirite în formare.

 

OMUL ŞI SINELE SĂU

Oare cât se subordonează, în realitate, omul Sinelui său spiritual? Câtă libertate are el? Prin Sine înţelegem acelaşi lucru cu Spirit individual.

Ei bine, dacă omul nu ar fi liber, nu şi-ar face karmă. E liber să greşească cât pofteşte. N-ar mai greşi doar dacă ar fi în permanent contact cu centrul spiritual al fiinţei sale…

Foarte bine a surprins C.G. Jung sensul “realizării Sinelui” ca fiind mai degrabă opera Sinelui (spiritual) de a se manifesta în om. Acest punct de vedere este complementar sensului dat de psihologia umanistă şi transpersonală împlinirii de sine, auto-actualizării: un efort al omului de a se apropia de Sine. Modelul transpersonalist nu explică însă fenomenul personalităţilor multiple şi nici fenomenul migraţiei spiritelor dintr-un corp în altul - în alte momente decât cel al morţii - (desemnat cu termenul New Age de walk-in).

La limită, am putea vorbi chiar de două alternative: ori omul încearcă să se autodepăşească şi să se apropie de Sinele său (sub influenţa şi la sugestia chiar a Spiritului-Sine), ori, în cazuri rare, când omul se opune acestei tendinţe fireşti de evoluţie şi adoptă conduite demoniace, Sinele îl părăseşte (locul său fiind imediat ocupat de unul dintre nenumăratele spirite inferioare care stau la pândă) şi îşi va găsi un alt psihic gazdă, cel mai probabil printr-o nouă încarnare. Chestiunea ridică întrebări filosofice foarte grave, dar este clar că atestă atât liberul-arbitru oferit omului (ceea ce ne flatează ego-ul!), cât şi al spiritului său (ceea ce ne buimăceşte!).

Înţelegem deci că Sinele spiritual nu este neapărat egal cu un model ideal, identic şi stabil, răbdător şi mulţumit, ci că el are propriile sale motivaţii şi voinţă, gândire, propriul “psihism”, putând, in extremis, să ne părăsească dacă devenim incompatibili. Se ridică, totodată, problema relativei autonomii a minţii faţă de spirit. Omul pare astfel fragmentat, un fel de turn Babel interior, unde pot apare conflicte sau neînţelegeri (transmisii energo-informaţionale incorecte) între instanţele componente (mintea omului şi “mintea” spiritului). Înţelegem acum inconsistenţa unor întrebări de genul “Dacă am mai trăit alte vieţi, de ce nu mi le amintesc?”. Totul ţine de transmiterea cu acurateţe a informaţiilor între instanţele psiho-spirituale. De fapt, nu eu, EGO-ul, am mai trăit alte vieţi, ci spiritul care este încarnat deocamdată în mine…

La înţelepţi şi iluminaţi, comunicarea dintre minte şi spirit se face perfect, de aceea nu apar conflicte interioare, ci mintea lor este un loc binecuvântat. Acesta este, pe scurt, scopul tuturor căilor spirituale: ca mintea egotică să ajungă să recepteze nemodificate “gândul şi pacea” Sinelui.

***

< sus >

CONCEPTE SPECIFICE PSIHO-SPIRITOLOGICE

Materia este ordonată într-un spectru larg de frecvenţe vibratorii, alcătuind “lumi” cu legi specifice, dar supuse şi unor legi generale (karma, rezonanţa, evoluţia).

Omul, în totalitatea sa, este alcătuit dintr-un sistem de corpuri suprapuse ca frecvenţă, dar ocupând acelaşi loc în spaţiu (în starea de veghe). Bref, sunt 3 corpuri: fizic, astral şi mental. Mai pe larg: corpul fizic cuprinde şi corpul eterico-energetic; corpul mental este alcătuit tot din materie astrală, dar mai rafinată, i se potriveşte şi denumirea de astral superior. Mai există şi corpul cauzal (sau spiritual), nemuritor, care înconjoară spiritul. În stările modificate (somn, vis, transă etc) o parte din corpurile subtile nu sunt aliniate cu corpul fizic, care pare inert, inactiv sau ca un mecanism automat.

Fiecare corp are câte un centru de comandă, numit “minte sau conştiinţă” particulară: mintea fizico-eterică, mintea astrală, mintea mentală. Ele formează o echipă coordonată şi ţinută laolaltă de către spirit – Centrul Suprem de comandă al fiinţei. Spiritul le coagulează prin intermediul perispiritului (învelişul energetic multidimensional al spiritului), care este format din particule de diverse frecvenţe, de la cele eterice până la cele mentale. O minte poate fi totuşi fragmentată în mod natural, divizată la voinţa spiritului, de aici decurgând tot felul de stări deosebite de cea de veghe (vis, somn, dedublare, etc).

Fiecare din aceste corpuri subtile este un vehicul al conştiinţei. Conştiinţa spiritului poate călători în orice “lume” ce corespunde frecvenţei de vibraţie a corpurilor sale astral şi mental. Corpul subtil ascultă de mintea subtilă, mintea subtilă ascultă de spirit, prin intermediul perispiritului. Dacă corpul subtil nu este suficient de purificat, atunci spiritul călătoreşte în lumi ce rezonează cu impurităţile respective. Ca să aibă acces la lumi “preafericite”, omul trebuie să-şi purifice vehiculele subtile, veghindu-şi şi modelându-şi emoţiile şi gândurile. Nu numai omul, ci şi spiritul trebuie să îndeplinească nişte condiţii eligibile pentru locurile înalte. Astfel, dacă omul greşeşte mult, dar spiritului său nu prea îi pasă de karmă, fiind mulţumit cu vizitele sale nocturne în tărâmuri preafericite, atunci i se vor pune oprelişti artificiale (de către anumite spirite gardieni), ca să nu mai aibă acces la ele. Deranjat de faptul că va trebui să lâncezească de acum încolo doar în zonele mediocre, nu foarte plăcute, spiritul va înţelege că trebuie să ia nişte măsuri urgente în privinţa conduitei omului.

Totul este de natură materială, de la grosier la subtil. Emoţiile sunt alcătuite din materie astrală inferioară, gândurile concrete din materie astrală superioară, iar gândurile abstracte din materie mentală.

Mintea fizică (cea cu ajutorul căreia citim acest articol) este de natură eterică şi este legată de creier, neidentificându-se cu acesta, ci folosindu-l ca pe un instrument de legătură cu corpul fizic. Comunicarea se face la acelaşi nivel ierarhic, între conducătorii celor două structuri (biologică şi eterică). Există desigur o continuă relaţionare directă şi între corpurile fizic şi eteric, la nivel de particule componente, dar cu alte reguli şi alte roluri…

Orice modificare în creier (de natură chimică sau fizică) se va repercuta şi asupra funcţionării minţii fizice. De aici, unii au tras concluzia pripită că psihicul îşi are locul în creier. De fapt, rolul creierului este doar de a intermedia percepţiile fizice şi acţiunea minţii eterice asupra corpului fizic. Un rol important al sistemului nervos central este cel de a susţine viaţa de relaţie a organismului biologic. Funcţiile superioare ale psihicului sunt însă privilegiul minţii eterice. Domeniul de bază al minţii eterice este conştientizarea realităţii fizice. Totuşi, în urma unor antrenamente specifice sau ca dat nativ, mintea fizică poate avea acces şi la alte stări de conştienţă speciale.

Faptul că gândirea nu este o “secreţie a creierului” se poate demonstra cel mai simplu în momentul, inevitabil pentru oricine, al morţii, când mintea fizică îşi păstrează luciditatea chiar şi după părăsirea corpului, în momentele de autoscopie. Acelaşi fenomen are loc şi în stările de NDE (near-death experience) sau de OBE (out-of-body experience), dar pentru că mintea redevine ulterior la starea ei normală de funcţionare, unii sceptici presupun că de fapt creierul nu îşi încetase total activitatea, aşa cum demonstraseră aparatele electrice racordate la creier. La moartea reală şi completă, mintea nu mai revine la starea ei anterioară, moartea creierului este incontestabilă, deşi gândirea continuă la fel de vie ca înainte de moarte. Fakirii care se lasă îngropaţi de vii demonstrează acelaşi lucru: fără oxigen, creierul nu moare, pentru că este vitalizat în alt fel decât a stabilit neurologia.

Mintea fizico-eterică ar reprezenta “conştientul” şi “ego-ul”din psihologie. Suntem încă departe de a defini toate structurile, interdependenţele şi funcţionarea minţii fizice, ca şi a celor mai subtile. Putem însă spune că omul poate supravieţui, chiar fără a-şi pierde funcţiile psihice, fără o parte din creier, pentru că mintea sa eterică nu a fost afectată de accident şi a fost reconectată imediat la alte zone ale creierului (de către alte instanţe ale corpului enegetic, de exemplu sufletul vital, sau chiar de alte entităţi binevoitoare, cum ar fi îngerii păzitori).

Stările psihice sunt datorate rezonanţei cu un anumit palier al materiei astrale. Emoţiile şi gândurile sunt preluări de materie de un anumit tip şi conţinut din eterul înconjurător. Modificând tipul de materie subtilă vehiculată în acel moment, ne schimbăm starea psihică. Cauzele modificărilor mentale sunt numeroase. Dacă putem să le controlăm în parte, atunci înseamnă că ne-am educat mintea de a recepta un anumit tip de materie astrală şi mentală. Acesta este drumul spre evoluţie spirituală.

La rândul nostru, generăm emoţii şi gânduri care iradiază în Univers, influenţând alte fiinţe şi pe noi înşine. O parte din particulele subtile rămân în jurul nostru, în aură, compunând corpurile astral şi mental. Prin legea rezonanţei vom atrage particule asemănătoare. Interacţiunea cu alţi oameni este mereu o provocare, fiindcă ne împrospătează materia subtilă personală, ceea ce poate fi bine şi rău în acelaşi timp.

Fiecare lume are îşi proprii săi locuitori (spirite dotate cu corpuri corespunzătoare acelei lumi: fiinţele astrale au corp astral şi mental, fiinţele mentale au doar corp mental, fiinţele cauzale sunt spirite foarte pure). Prin faptul că omul deţine vehicule subtile, spiritul său poate călători în toate lumile (inclusiv cauzal, unde poate avea acces numai spiritul – înconjurat de stratul cauzal al perispiritului). De aici rezultă o multitudine de abilităţi şi efecte paranormale.

Unele dintre abilităţile paranormale presupun manipulări ale minţilor omului, care au şi o parte de rezervă, ce se implică în astfel de experienţe parapsihologice. Numai spiritul are însă deplina conştiinţă asupra a ce se întâmplă; minţile (fie ca un tot, fie ca o parte) sunt doar instrumente, comandate direct sau de la distanţă de către spirit. Mintea astrală se poate, de exemplu, multiplica în două sau mai multe părţi identice (preluând particule din materia corpului astral de bază), fiecare executând o altă activitate sau ipostază simplă şi repetitivă, dar conştiiinţa nu poate fi prezentă la un moment dat decât în una din ele, pe care o poate anima în activităţi complicate.

În concluzie, toate fenomenele psi, precum şi stările de conştiinţă (ordinare sau modificate) sunt urmarea diferitelor manipulări ale corpurilor subtile şi ale instanţelor conştiente (cele trei minţi amintite) de către voinţa Spiritului.

***

< sus >

UNELE PROBLEME ABORDATE DE PSIHO-SPIRITOLOGIE

Prin activitatea de cercetare spiritistă încercăm să ne aducem contribuţia cu observaţii personale şi revelaţii ştiinţifice solicitate entităţilor cu care lucrăm în practica spiritistă. Dorim îmbogăţirea zestrei teoretice a acestei doctrine pentru a veni în sprijinul soluţionării unor probleme insuficient sau incorect lămurite de ştiinţele psihicului uman.

Iată mai jos câteva linii directoare şi chestiuni schiţate pentru a fi mai clar lămurite:

  Se ştie, dar nu este îndeajuns subliniat că bolnavii psihic nu prezintă doar nişte disfuncţionalităţi psiho-mentale, ci şi, în multe cazuri, probleme ale spiritului.

  Cum sunt abordate problemele (de exemplu “posesiunile”) cauzate de spirite inferioare în psihiatrie sau psihologie, şi ce alte soluţii alternative există?

  Trebuie menţionat şi destinul în ecuaţia personală. Destinul are un sens, ca şi suferinţa. Soarta are cauze şi condiţionări clare şi precise – unele dintre ele pot fi aflate, cu ajutorul karmologiei.

  O mare importanţă revine depistării profesiunii predestinate, care nu este întotdeauna egală cu diversele talente pe care le manifestă omul, ci mai ales cu karma şi rostul prestabilit de forţele divine guvernatoare ale cursului vieţilor pământenilor. Îndreptându-se spre destinul său profesional, omul este ajutat de circumstanţe şi de uşurinţa cu care pare a se pregăti şi profesa, cu lejeritate şi plăcere, în domeniul său de vocaţie.

  Detalierea structurilor supraconştiente (minte astrală, minte mentală, spirit), subconştiente şi a minţii conştiente din punct de vedere spiritologic.

  Definirea termenilor de psihic, spiritual, normal, anormal, paranormal, ca un prim pas spre constituirea unei ştiinţe de largă sinteză. Schiţarea funcţionării mecanismelor şi instanţelor ce compun fiinţa umană.

  Karmologia (studiul karmei si al destinului), ca terapie a sufletului, sau ca metodă de dezvoltare personală, prin găsirea direcţiilor favorabile şi purificatoare. Unii clienţi cer adevărul, dar nu îl pot asimila sau accepta. Alţii, au o stare de uşurare şi se orientează mai bine spre ce au de făcut în viaţă sau cu sufletul lor.

  Transcomunicările spiritiste – valenţe pozitive, limite şi generalităţi.

  Chestiuni practice, nu doar filosofice: suflete-pereche, trans-migraţia spiritelor, dicteul automat (urmare a inspiraţiei de la propriul subconştient sau de la o inteligenţă exterioară?)

  Ce psihologie au spiritele? Cum să le abordăm în transcomunicări? Dar în claraudiţia imperfect controlată? Spiritul este o conştiinţă umană necorporală, destrupată, un fost om...

  Modelul transpersonal se bazează pe experienţele metafizice ale maeştrilor şi iniţiaţilor spirituali, oameni perfect sănătoşi psihic, în care erau încarnate spirite foarte evoluate. Putem oare să aplicăm schema aparatului lor psihic la oricare om, fie el cu tulburări psihice sau având un spirit mediocru sau inferior? Completările la teoria transpersonalistă vin din partea psiho-spiritologiei.

  Animalele deţin un spirit superior coordonator, căruia îi putem spune eggregor. În experimente de laborator s-a constatat că o colonie de şoareci visau în acelaşi timp, deci spiritele lor erau decorporalizate simultan, probabil convocate la o „şedinţă” de grup, ţinută desigur de eggregor sau elementali (gnomi, ondine, salamandre, iele). Detalii despre rolul elementalilor în natură...

 Unii bolnavi psihic au şi capacităţi paranormale, ceea ce i-a făcut pe unii să declare că abilităţile paranormale sunt simptome de devianţă. Talentul parapsihologului practician este să deceleze anormalul de paranormal, mai ales când ele coexistă. Ce strategie sugerează, care să difere de abordarea psihiatrică curentă, în care medicamentele psihotrope blochează practic funcţionarea unei mari părţi a creierului? Este posibilă o intervenţie de fineţe, în care să salvăm omul şi abilităţile sale extraordinare, eliminându-i totodată disfuncţiile psihiatrice?

  Obsesiile nu sunt ale noastre. Nu fac parte din noi. Nu spune „aşa sunt eu”! Nu eşti fără de putere în faţa gândurilor. Când un gând te domină, înseamnă că nu e al tău. Poţi alege să-l accepţi sau să îl respingi. Suntem supuşi unui tir de gânduri în permanenţă. Egologia ne descrie paşii necesari pentru eliminarea suferinţelor psihice. Să ne disociem de gândurile obsesive, întâi remarcându-le ca un martor detaşat, apoi observându-le forţa cu care vor să ni se impună, iar în final nemaipermiţându-le accesul în minte. Sunt mici încercări de zi cu zi în care ne antrenăm forţa discernământului şi ne confruntăm cu propriile slăbiciuni. Învingându-le, devenim mai puternici. Este un antrenament mental pe care suntem obligaţi să-l executăm toată viaţa.

***

< sus >

Câteva FENOMENE PARANORMALE explicate pe baza teoriei spiritologice

  Se ştie că sub hipnoză sugestiile sunt luate drept reale de cel hipnotizat.
Explicaţie: ca obiect al lumii astrale, orice gând ia uşor o formă materială. Deci halucinaţia nu înseamnă că se ia drept real un fenomen ireal. Ci este vorba de a percepe extrasenzorial un fenomen real, din materie subtilă, creat cu puterea gândului celui hipnotizat. În acest sens, obţinerea unor semne pe corp, ca sugestie hipnotică, nu este decât ducerea la perfecţiune a operaţiunii mentale, până la transformarea materiei fizice. În hipnoză este deci vorba despre fenomene ataşate lumii astrale, prin contactul direct între psiholog şi mintea astrală a pacientului („inconştientul” său). Mintea astrală este o instanţă raţională, care colaborează cu hipnotistul, dar numai în limitele păstrării integrităţii fizice şi chiar morale. Acesta este un alt argument care susţine teoria psiho-spiritologică a celor trei etaje mentale (fizic, astral, mental).

Neîndoielnic, se pot comanda acţiuni extraordinare ale omului aflat în hipnoză sau unele acţiuni post-hipnotice, dar există o limită de repliere a minţii astrale, care la rândul ei este sub controlul nemijlocit al Spiritului-Sine profund al omului. Este indicat să avem o reţinere deontologică, folosind hipnoza numai în sens benefic şi folositor celui hipnotizat. Totodată, ar trebui să ştim că dacă vom încălca legile nescrise ale moralei, nu vom putea realiza chiar orice cu bietul om hipnotizat. Ne vom lovi de opoziţia altor forţe subconştiente, pe care nu le controlăm, şi mai ales vom fi loviţi de legea implacabilă a karmei.
 

  Similar, în cazul halucinaţiilor. Imaginile de coşmar nu sunt inventate de o imaginaţie bolnavă, ci sunt receptate obiectiv de un psihic suferind. Omul manifestă o receptivitate subtilă crescută, dar fără posibilitatea de autocontrol. Ba, unii chiar caută să-şi piardă controlul: prin alcool, droguri, muzică heavy-metal, trance sau de alt gen, care induce transa hipnagogică. Din păcate, aceste metode produc rezonanţa cu zone nerecomandabile. Sunt sfere ale astralului inferior care ajung să fie percepute cu simţurile subtile.

Soluţia evitării acestor neplăceri ar fi ridicarea nivelului de vibraţie general al fiinţei umane. Odată crescută această vibraţie, nu va mai fi posibilă rezonanţa cu zonele inferioare, ci numai cu cele relativ superioare.

Mai există posibilitatea ca, prin diverse substanţe chimice care ajung la creier, acesta să dea semnale eronate minţii fizice, rezultând de aici halucinaţiile drogaţilor. Totuşi, se pot petrece şi alte fenomene legate de ruperea alinierii între corpurile subtile.
 

NOTĂ: Walk-in este un termen englezesc care desemnează o persoană al cărui suflet originar a părăsit corpul şi a fost înlocuit cu alt suflet. Cel mai cunoscut este cazul vindecătorului brazilian Joao de Deus (John of God, Ioan al Domnului). Un alt caz celebru este cel al lui Franz Bardon.

Migraţia sufletelor dintr-un corp în altul, în alt moment decât moartea fizică. Este un fenomen rar constatat, în primul rând fiindcă nu avem suficiente mijloace de a-l depista. Apare numai în analizele karmice de fineţe şi acurateţe. Se constată că, după un episod comiţial, de pierdere a conştienţei, în urma unui accident sau boli, omul se trezeşte dintr-o dată cu o nouă viziune asupra vieţii, noi aptitudini şi puteri, o poftă de viaţă nemaicunoscută s.a.m.d. În astfel de cazuri este posibil, dar nu obligatoriu, să fi fost subiectul unui transfer de spirite (fenomen walk-in). Cei din jur nu vor şti şi nu vor înţelege nimic din drama petrecută la nivel pur interior. Uneori, nici chiar omul respectiv nu-şi va putea explica de unde îi vine schimbarea psihică totală.

Ce se întâmplă? Spiritul propriu al omului, cu care acesta s-a născut, decide să părăsească definitiv fiinţa umană în care a locuit timp de mulţi ani de zile. O astfel de decizie nu rămâne necunoscută lumii spiritelor, din care imediat se găseşte un înlocuitor, atât pentru a-i permite omului să continue să trăiască, cât mai ales pentru a-i oferi unui alt spirit ocazia extraordinară să se poată manifesta în lumea fizică. Privind din perspectiva spiritelor, fiecare om este foarte preţios pentru lumea spiritelor, fiindcă fiinţa umană este canalul de maximă influenţă asupra lumii fizice. Cât de greu se naşte un om, dar mai ales cât de greu se educă el şi se aduce într-un stadiu social apt de influenţă asupra mediului şi asupra celorlalţi semeni! Acest lucru ar trebui să-l ştie acei nesăbuiţi care vor să-şi ia viaţa – sinucigaşii. Nu vor fi primiţi cu simpatie sau înţelegere de lumea spiritelor. Au ratat de bunăvoie un rar prilej de evoluţie. Viaţa umană este un cadou invidiat de spirite, iar unele sunt în stare de orice sacrificii pentru a ajunge la “pupitrul de comandă” al unei minţi umane.

Putem clasifica fenomenul migraţiei sufletelor în trei cazuri generice: unul patologic psihic, altul patologic spiritual şi ultimul, misionar.

1. Ca patologie putem aminti fenomenul psihiatric numit personalitate multiplă. Într-un om se perindă, în mod spontan şi regulat, două sau mai multe personalităţi distincte. Stările durează câteva ore sau chiar luni, până la revenirea personalităţii de bază.

2. Ca patologie spirituală, este vorba despre un fenomen descoperit de parapsihologul Nina Petre prin analize karmice, în care un spirit bun pleacă din om din cauză ca acesta a căpătat obiceiuri rele. Spiritul pur şi simplu nu mai suportă ambianţa frecventată de om, comportamentul său malefic. Prin plecarea sa, alt spirit îi va lua locul, şi de obicei va fi un spirit compatibil cu obiceiurile rele, adică un spirit demonic. Un astfel de exemplu cunoscut este cazul vestitului criminal în serie Rîmaru (vezi interviul acordat de parapsihologul NINA PETRE televiziunii B1).

3. Ca misiune spirituală, este vorba atât despre cazurile celor doi mari iniţiaţi amintiţi mai sus, cât şi evenimentul Buneivestiri, revelat de Însăşi Maica Domnului mediumului Nina Petre.

Maica Domnului ne relatează cum spiritul său, de nivel supra-angelic, a decis să se încarneze într-o femeie curată sufleteşte din Israel, pentru a pregăti terenul întrupării complete a marelui spirit divin al lui Isus. Maica Domnului a ales-o pe Maria, iar spiritul originar al acesteia, de comun acord, a părăsit trupul ei, lăsând înaltul Spirit să preia controlul corpului şi vieţii Mariei. În acel moment, Maria a primit vizita arhanghelului Gavriil, care a anunţat-o că a primit o mare misiune spirituală. Încă o dată, trebuie să ne amintim de diferenţa majoră care există între mintea omului şi conştiinţa sa spirituală, la marea majoritate a oamenilor. Mintea are autonomia sa relativă, pe care ego-ul are tendinţa să o absolutizeze. Totuşi, identitatea omului nu este dată de instrumentul mintal, care are o funcţiune limitată la planul fizic, ci de spiritul său. Schimbându-se spiritul, identitatea omului s-a schimbat, lucru pe care l-a sesizat şi Iosif, soţul Mariei. După ce a rămas însărcinată şi a primit noul Spirit, Maria nu a mai fost atinsă de Iosif ca soţ, existând o mare diferenţă spirituală între ei.

Spiritul lui Isus Cristos nu a folosit acelaşi mijloc de încarnare rapidă, pentru că El a urmărit să îşi supravegheze personal evoluţia umană, în toate detaliile biologice şi psihice, pentru a crea un om de cea mai mare puritate mentală şi karmică, un om perfect, care a fost Isus din Nazaret.

Ar fi cazul să facem câteva referiri la karmă: cui rămâne ea, spiritului misionar sau celui “refugiat”?

Karma din vieţile anterioare ale spiritului se păstrează ca seminţe în stratul cauzal al perispiritului. În sanscrită se numesc samskara, vasana etc. Să facem o analogie cu ADN-ul. În celula-ou primordială, zigotul, există un singur exemplar de ADN. Odată cu multiplicarea celulelor în embrion, se multiplică şi ADN-ul. Tot astfel, particulele esenţiale karmice din perispirit umplu întreg corpul energetic care se formează odată cu corpul fizic al embrionului uman. Karma se difuzează în tot corpul, pe stratul cauzal.

Acum, după refugierea spiritului nativ, particulele sale karmice rămân în corpul omului (spre deosebire de o moarte normală, în care întreg perispiritul ar urma spiritul). Ele vor fi preluate, vrând-nevrând, de noul spirit misionar, care va avea de luptat cu karma vechiului locatar. De obicei, spiritul misionar este de factură foarte înaltă şi vine numai cu o karmă foarte bună, amestecând deci cele două moşteniri karmice. Conform “contractului”, spiritul misionar nu va părăsi corpul decât la moarte, facând tot posibilul să trăiască conform unor standarde divine şi îndeplinindu-şi misiunea spirituală pentru care s-a întrupat în această modalitate originală şi rapidă. Dacă noul spirit va “arde” karma negativă preluată, va avea de câştigat şi celălalt spirit, “refugiatul”. Reciproc, dacă ar produce karmă negativă necompensată (situaţie teoretică, dar practic imposibilă!), ea i-ar aduce prejudicii şi spiritului plecat.

Situaţia este similară, dar inversă, în cazul patologiei spirituale. Spiritul bun, care a plecat, din dezgust, din omul păcătos, va avea de suportat urmările karmice ale faptelor produse de omul condus acum de spiritul malefic. În acest caz, nu mai este vorba de vreun contract, ci de “dezertare” pur şi simplu. În mod normal, ar fi trebuit ca spiritul să rămână la locul său şi să se străduiască să-l influenţeze pozitiv pe păcătosul de om. Desigur că uneori îndreptarea pare că nu mai este posibilă, din cauză că omul este prea corupt, prea depravat. Tocmai de aceea, o altă variantă aleasă de spiritele bune este să provoace moartea omului respectiv, printr-un accident sau grăbindu-i o boală fatală. Spiritul va fi astfel eliberat de corvoada unei existenţe fără orizont de evoluţie şi înălţare.

În paranteză fie spus, şi spiritul rău, dacă trăieşte într-un om bun, va fi nemulţumit, şi dacă nu îl va face să se poarte urât, pe placul dracilor, va renunţa să-l mai coordoneze şi, de cele mai multe ori, îi va provoca moartea. Este posibilă însă (mai mult teoretic) şi o situaţie de migrare, prin care, după starea de moarte aparentă sau comă, locul spiritului malefic să fie luat în acel om de un spirit mai bun decât antecesorul. Vom avea de a face cu o transfigurare surprinzătoare, benefică.

Am ajuns cu discuţia la fenomenele din preajma morţii (near-death experience), cercetate de parapsihologie. Este clar că nu toate transformările profunde ce au loc în pacienţii care se întorc de pe celălalt tărâm sunt datorate unui “transplant de spirit”. Relatările respectivilor pacienţi nu dau de înţeles asemenea schimburi şi nu vom face speculaţii în aceste cazuri. Ne rezervăm dreptul de a ne da părerea numai în cazurile studiate de specialiştii în telepatie, prin cercetarea conţinuturilor subconştientului.
 

  Un alt argument privind validitatea teoriei spiritologice sunt „vocile” auzite în creier de unii bolnavi psihic sau mediumi auditivi. Ele nu sunt imaginate, ci receptate obiectiv. Diferenţa dintre efecte (ori boală, ori performanţă lăudabilă) o face posibilitatea de control asupra canalului telepatic, precum şi calitatea partenerilor de dialog mental. Bolnavii sunt total dominaţi, de obicei de spirite inferioare, răutăcioase, pe când mediumii deţin controlul conştient asupra dialogului telepatic cu entităţile astrale, care sunt de obicei spirite superioare, binevoitoare. Cei care interpretează „vocile în creier” ca halucinaţii auditive nu explică de fapt nimic.
 

  În privinţa vederii subtile a anumitor entităţi, există mai multe situaţii diferite.

Spiritologia postulează existenţa de netăgăduit a formelor de viaţă imaterială, numite spirite. Ele pot apărea din proprie iniţiativă, în anumite momente propice, în faţa „ochiului spiritual” al unor oameni dotaţi cu clarviziune.

Mai există şi o altă posibilitate, anume ca mintea obsedaţilor să creeze forme-gând foarte puternice, intense, care să genereze în lumea astrală personaje aparent reale, însă datorate exclusiv gânditorului. Ele capătă treptat contur şi chiar o personalitate proprie, de obicei cea corespunzând obsesiilor omului. S-ar părea că, în general, complexele psihanalitice, fobiile, obsesiile, fixaţiile generează şi sunt, la rândul lor, generate de structuri mentale, aproape substanţiale, cu o relativă autonomie, care tind să permanentizeze un cerc vicios de gândire. Acestea pot apărea, persoanelor dotate cu vedere extra-optică, ca şi cum ar fi spirite. La aceste forme-gând inferioare se referă Cartea tibetană a morţilor (Bardo Thödol), unde se spune că proaspătul defunct se va confrunta în primele zile cu propriile sale creaţii psiho-afective, sub forma unor personaje înfricoşătoare, lascive, triste etc, pe care trebuie să le distrugă prin puterea discernământului.

NOTA: Cei care “nu cred”, pur şi simplu, în valabilitatea teoriei spiritologice, ar trebui să se întrebe de ce acest model multimilenar îşi păstrează actualitatea? Şi cum se poate ca o simplă speculaţie logică, un construct mental artificial să poată explica atâtea enigme. Înseamnă că este o “speculaţie” genială şi merită a fi apreciată ca atare. Ar trebui să ne amintim cu onestitate că multe teorii “ştiinţifice” s-au dovedit a fi false. Din fericire, ştiinţa îşi recunoaşte limitele şi vrea să înainteze spre adevăr.

Există în lumea astrală şi eterică „formaţiuni ectoplasmatice” (numite în general „fantome”, „apariţii”), care nu sunt altceva decât bucăţi de aură din foste organisme integrale, acum defuncte. Aceste nuclee eterice au o foarte mică inteligenţă proprie, rezultată exclusiv din mecanismele psihice moştenite de la omul decedat. Conduita acestor fantome nu este coerentă, inteligibilă, fiind alcătuită doar din reminiscenţe comportamentale marcate de foste dorinţe intense. Mai există şi situaţia în care spiritele descarnate, păstrând legătura emoţională cu persoanele dragi de pe Pământ, îşi trimit uneori o parte semnificativă din aura lor (perispiritul) pentru a se reuni în gând şi trăire sufletească cu cei lăsaţi în viaţă. Se poate deci întâmpla ca spiritul să nu participe direct, ci doar prin acest „delegat astral”, la reîntâlnirea cu rudele dragi sau cu locurile preferate.

 

Fenomenele parapsihologice pot fi explicate aşa cum am arătat mai sus.

În fizica actuală primează experimentele mentale. Ipoteza, dacă este susţinută de un aparat matematic, devine teorie. În spiritologie apelăm la raţionamentul inductiv şi deductiv pentru demonstrarea teoriei. Cine doreşte o verificare experimentală are la dispoziţie propriile sale capacităţi paranormale latente, cu care poate experimenta suplimentar ceea ce afirmă spiritologia. În plus, bibliografia de specialitate (scrieri clasice şi moderne din domeniu, unanim acceptate de erudiţi) oferă o cazuistică imensă, care poate fi coroborată cu teoria spiritologică. Concluziile noastre, bazate pe studiile de caz şi pe interviuri revelatorii dezvoltă şi întăresc teoria.

Fotografiile spiritiste trimise de diverşi colaboratori din diverse colţuri ale lumii, surprinse cu diverse ocazii, sunt alte argumente de o valoare ştiinţifică inestimabilă (vezi galeria cu apariţii spiritiste din site-ul nostru). Toate fotografiile surprind forme luminoase care reprezintă apariţii geometrice ale spiritelor, locuitori ai lumilor paralele. De cele mai multe ori iau forme sferice irizate, cu o dantelare specifică, ce le deosebeşte clar de orice alt fenomen natural cu care ar putea fi confundate (vapori sau picături de apă, fire de praf ), dar în câteva ocazii apărând sub alte forme regulate: de romb, de pentagon, de hexagon, parcă pentru a infirma orice speculaţie privind originea lor „naturală”. În fotografiile realizate de parapsihologul Nina Petre se pot observa aceleaşi forme de sfere secţionate, cu o amprentă lesne de recunoscut, pozate în diverse momente şi locuri. Aceasta este o dovadă clară că nu este vorba de cauze normale (care nu au cum să fie reproduse artificial şi repetitiv în mijlocul naturii!), ci de cauze paranormale, care urmează intenţiile fotografului.

De altfel, dintre „scepticii” care se laudă că ar putea fabrica şi ei fotografii de acest fel, nici unul nu a şi demonstrat că poate crea o astfel de falsă formă spiritistă! Chiar presupunând că ar reuşi să strecoare un fals (dat fiind că tehnologia digitală a ajuns la performanţe deosebite!), acesta nu ar avea nici o valoare contestatoare printre sutele de alte poze autentice, primite de la nenumăraţi amatori, care nu au nici un interes să le falsifice, iar unora aproape că nu le vine să creadă ce au surprins în poză. Explicaţia ştiinţifică a fenomenului, în acest caz particular, nu ţine atât de verificarea tehnică (deşi are rolul ei important, pentru eliminarea altor posibile explicaţii), cât mai ales de cantitatea probelor şi de originea extrem de diversă a lor, provenind de la persoane de bună credinţă (dacă nu toţi, cel puţin marea lor majoritate).

Oricum, o ştiinţă nu se poate întemeia pe mărturia unui singur om. Dar mărturiile a mai multor oameni pot conduce la concluzii ferme, cu valoare ştiinţifică. Căutăm adevărul. Credem că am aflat o parte din el, pe care v-o împărtăşim...

< sus >

Răzvan Petre,
2009