<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


LIBERUL-ARBITRU NU ÎNSEAMNĂ LIBERTATE

de Răzvan-Alexandru Petre

Spiritul e Dumnezeu |  Polul unităţii vs polul individualizării |   Spiritul-vapor şi sufletul-batiscaf |  Voinţa sufletului |  Iluminarea spirituală |  Liberul-arbitru nu înseamnă libertate adevărată |  Evoluţia sufletului de la separare la unitate |  Contrazicere cu non-modelul neoadvaita |   Ego-ul se limitează la oameni |  Viaţa a ales deja în locul nostru |  Nu vorbim de suferinţă |  Spirite care nu se încarnează


I-am văzut pe unii iluminaţi fiind total convinşi că nu există liber-arbitru. Pe de altă parte, există mulţi învăţători spirituali care ne dau metode să ne accelerăm evoluţia, admiţând implicit că avem liber-arbitru. Care să fie adevărul absolut? Cine greşeşte? Sau toţi au dreptatea lor?

 

Spiritul e Dumnezeu

Absolutul se împarte în două. Din cea de-a doua jumătate a Sa, creează lumea, universul. Toate elementele universului sunt entităţi vii: de formare, de susţinere şi de explorare.

ABSOLUT
Entităţi de susţinere (zeităţi, arhangheli, îngeri etc.) Entităţi de formare (spirite ale naturii, atomi, molecule etc.) Entităţi de explorare (spirite umane

Tabel 1

Pe acelaşi principiu, Spiritul uman se împarte în două. Din cea de-a doua jumătate creează numeroase conştiinţe umane, destinate încarnării în fiinţe umane. Astfel creează lanţul reîncarnărilor.

CONŞTIINŢĂ SPIRITUALĂ
Conşt. umană 1 Conşt. umană 2 Conşt. umană 3 Conşt. umană 4 ...        Conşt. umană 1000

Tabel 2

Spiritul uman este un mic fragment din Dumnezeul Absolut. Rolul său este de a explora în detaliu Creaţia. Absolutul nu poate face decât să organizeze Creaţia per ansamblu, e prea „mare” ca să se bage în toate ungherele. Deci spiritul este un mic Dumnezeu cu misiunea de a cerceta toate posibilităţile dintr-un domeniu restrâns. Dumnezeu creează mereu noi spirite pentru a putea explora şi restul posibilităţilor încă neştiute.

Un domeniu virgin şi ciudat al Creaţiei este domeniul individualizării, al senzaţiei de separare. Aici se aruncă spiritul uman ca să-i aducă Divinităţii tot ce se poate afla din această experienţă originală.

< Sus >

Polul unităţii vs polul individualizării

Dumnezeu reprezintă polul suprem al Unităţii, comuniunii. El este UNUL, care se divizează pentru a se autocunoaşte mai bine. Creaţia îi este necesară ca o oglindă în care să se recunoască. În lipsa ei, Dumnezeu rămâne un simplu potenţial neexplorat, necunoscut, nemanifestat.

Cealaltă extremă, insuficient explorată, este polul individualizării, al separării. Este un domeniu artificial creat. De altfel, toată Creaţia este artificială. Dar individualizarea extremă este ceva inedit şi nenatural. Iar lumea fizică terestră este locul pentru această individualizare, oamenii fiind creaturile ce o manifestă la maximum.

A fi individualizat înseamnă a te simţi separat de restul universului. Nu este o senzaţie naturală pentru spirite, ci este o invenţie, ca şi spaţiul-timp. Spiritele nu trăiesc în spaţiu-timp, ci în infinit-veşnicie.

Omul este animat de un Spirit, care are misiunea de a explora ce înseamnă individualizarea extremă. Totuşi, el nu o face cu toată energia sa, ci numai cu o părticică din ea. Spiritul este ca un bidon de plastic care nu poate fi scufundat, oricât am împinge de el în apă. După cum Dumnezeu nu poate cunoaşte creaţia în detaliu cu întreaga sa Fiinţă, ci numai cu mici fragmente din Ea, tot aşa, spiritul se fragmentează şi el. Un astfel de fragment se numeşte suflet sau conştiinţă umană, spre deosebire de Conştiinţa spirituală integrală. Sufletul (micul fragment de spirit) este cel care se încarnează într-un om.

< Sus >

Spiritul-vapor şi sufletul-batiscaf

spiritul-vapor, sufletul-batiscaf

Fig.1 Spirit şi suflet

În cele ce urmează vom apela la următoarea comparaţie. Spiritul este ca un vapor care pluteşte la suprafaţa oceanului. Sufletul este ca un mic batiscaf lansat de pe puntea vaporului. Batiscaful are toate calităţile să se poată scufunda până la aproape orice adâncime, este bine proiectat să reziste la imensele presiuni din ocean. Cu ajutorul batiscafului, cercetătorii explorează spaţiile necunoscute. Viaţa în batiscaf este destul de neplăcută şi trebuie să rezişti la claustrofobie. Dar cineva trebuie s-o facă şi pe asta.

Este o misiune de explorare generală, astfel că orice fel de informaţie dobândită este binevenită. Oceanul este plin de enigme şi monştri legendari, care nu ştii niciodată de unde vor apare. Prin urmare, batiscaful poate avea orice traiectorie, poate merge mai în adâncime sau mai la suprafaţă; cercetătorii de la suprafaţă vor fi oricum mulţumiţi, căci li se vor lărgi cunoştinţele. Desigur, pentru batiscaf nu este totuna. La mari adâncimi, este supus la nişte presiuni extraordinar de mari şi este foarte întuneric.

Coborârea în întunericul materiei este o nevoie imperioasă a lui Dumnezeu pentru a cunoaşte tot ce se poate cunoaşte despre Sine. Pe de altă parte, suferinţele asociate acestei aventuri îl fac pe Dumnezeu să limiteze, pentru vapor şi batiscaful său, durata acestei explorări în oceanul individualizării. Dar Dumnezeu are o flotă întreagă de nave (spirite) cu care va continua cercetarea oceanului separării.

Tehnic vorbind, batiscaful-suflet are două direcţii de mers: în jos şi în sus. Pentru a coborî spre adâncuri, foloseşte forţa gravitaţională a ego-ului. Pentru a se ridica la suprafaţă, foloseşte forţa ascensională sau tracţiunea Spiritului. Omul este o fiinţă duală.

Pe fundul oceanului se află iadul separării maxime. Iadul este fictiv, ca şi oceanul, dar pentru trăitorul acestei iluzii, este foarte dureros. Este normal ca individualizarea şi maxima separare de Dumnezeu să se simtă foarte dureros.

Ego-ul este o forţă oarbă, precum gravitaţia, nu este o entitate. Demonii sunt acele entităţi care au căzut pradă total ego-ului, forţei descendente. Au ajuns atât de jos, încât nu se mai pot ridica, fiind striviţi de presiunea oceanului, ţintuiţi la fund.

< Sus >

Voinţa sufletului

Sufletul are o voinţă proprie, fiind un fragment holografic din Spiritul-Tată, care este un fragment holografic din Dumnezeu-Tatăl. Dar există o diferenţă. Spiritul trăieşte în lumină şi este în permanent contact conştient cu Dumnezeu, astfel că voinţa lui este şi Voinţa Domnului. Cu alte cuvinte, intenţiile Spiritului nu contravin intereselor generale ale lui Dumnezeu. Spiritul poate avea iniţiative individuale, dar numai în armonie şi slujind interesele generale ale Creaţiei.

În schimb, sufletul uman, fiind scufundat intenţionat în oceanul întunecat al individualizării, aparent izolat de restul Spiritului, îşi poate manifesta voinţa în orice sens şi direcţie, chiar împotriva intereselor Spiritului şi împotriva lui Dumnezeu. Această independenţă haotică poartă numele de liber-arbitru. Este un concept specific oceanului separării. În lumea lui Dumnezeu nu există liber-arbitru, ci adevărata libertate, care nu dăunează nimănui, fiind în armonie cu totul.

Abia când sufletul-batiscaf este ridicat la suprafaţa oceanului, vede în mod clar că nu a fost niciodată lăsat absolut singur, că fusese ancorat cu un cablu gros de vaporul de la suprafaţă. Tot timpul, a fost independent numai în mod aparent. Este adevărat că s-a mişcat în sus şi în jos după cum a vrut, dar era asigurat cu acel cablu gros să nu cadă în fundul oceanului.

Mai este o diferenţă importantă. Voinţa sufletului este mai redusă decât cea a tatălui său, Spiritul. Dacă ar avea o putere de voinţă mai mare, poate că s-ar ridica imediat la lumină, ar ieşi din oceanul individualizării. Dacă ar avea o voinţă mai mică, s-ar duce ca glonţul la fund. Prin urmare, gabaritul voinţei sufletului este calculat încă înainte de încarnarea propriu-zisă, astfel ca să poată rămâne sub apă un timp nelimitat.

Sufletul-batiscaf va merge în sus şi în jos pentru a cerceta oceanul. Acesta este scopul său fundamental. Nu va rămâne fixat într-un loc, pasiv. Va fi supus unor forţe exterioare, iar el va reacţiona mereu.

< Sus >

Iluminarea spirituală

Iluminarea sau trezirea spirituală este un proces de scoatere a sufletului din apă definitiv. De aceea nu se întâmplă oricui, ci numai puţinor fiinţe umane. Restul trebuie să rămână sub apă, să exploreze posibilităţile infinite ale oceanului individualizării. Nu este greşit sau rău ca oamenii să rămână sub iluzia cosmică a individualizării. Ba chiar este misiunea lor.

Totuşi, pentru că efortul este mult prea mare pentru Spirit, Dumnezeu stabileşte o limită relativă de timp, conformă cu Spiritul respectiv. Comparativ cu eternitatea, este foarte mică durata lanţului reîncarnărilor pe Pământ sau în alte zone la fel de joase. Oprirea acestui ciclu nu depinde de suflet, ci exclusiv de Dumnezeu şi de Spirit.

Totuşi, sufletul, având un fragment din voinţa divină în el, poate colabora sau se poate opune acestei intenţii de salvare din ocean. De aceea, învăţătorii spirituali spun că omul are un liber-arbitru cu care îşi poate grăbi eliberarea sau dimpotrivă, o poate întârzia. Totuşi, iniţiativele sale sunt mărginite, nu pot contravine total deciziei de eliberare, luate deja la un nivel superior.

Când omul este trezit spiritual, sufletul său se aliniază, se sincronizează perfect cu Spiritul. Nu mai apare forţa antagonică a ego-ului şi viaţa nu mai pare o luptă. Totuşi, sufletul poate recădea în apă, în oceanul iluzoriu al separării. Dar amintirea stării paradisiace îl va rechema în curând la suprafaţa apei. Alternanţa se va repeta, eventual, până sufletul se stabilizează sus, complet liber de influenţa ego-ului şi complet unit cu voinţa Spiritului.

În momentul morţii, această mică distincţie va dispărea şi ea, sufletul revenind complet în Spirit. De fapt, acesta este un fenomen general care se petrece cu oricine după moarte. Diferenţa ar fi că, după iluminarea spirituală, Spiritul nu se va mai reîncarna în acest plan dificil al Pământului, ci în alte locuri mai plăcute, unde separarea şi individualizarea este mult mai mică.

< Sus >

Liberul-arbitru nu înseamnă libertate adevărată

În fenomenul iluminării sau trezirii spirituale, sufletul-batiscaf este ridicat pe puntea vaporului. Sufletul iese complet din oceanul separării şi acum înţelege că, aflându-se sub apă, era influenţat de cele două forţe antagonice: ego-ul şi Spiritul. Că liberul-arbitru pe care credea că-l are nu făcea decât să opteze pentru una sau cealaltă dintre influenţe. Nu avea nicio iniţiativă. Deci nu era chiar atât de liber.

Cuvântul „liber-arbitru” este sugestiv în sine. Eşti liber să faci ce? Să arbitrezi între două tabere, două echipe, doi competitori sportivi. Ca arbitru, nu vei face spectacol, nu vei primi aplauze. Rolul tău se reduce la a da dreptate unuia sau altuia in anumite momente critice sau tensionate ale jocului. În acest sens, liberul-arbitru al omului e foarte limitat şi nu-i mare scofală, aşa cum pretind oamenii. Nu înseamnă o adevărată libertate.

Batiscaful se poate mişca numai în sus şi-n jos pe verticala locului unde este ancorat vaporul. Dar adevărata libertate o are numai vaporul, care se poate deplasa oriunde pe întinsul oceanului nesfârşit. Odată cu trezirea spirituală, înţelegem acest adevăr. Da, omul are liber-arbitru, dar nu este liber cu adevărat.

Şi mai înţelege ceva frapant, că singurul decident este Spiritul. El acceptă prezenţa haotică a ego-ului, pentru că îi dă ceva de lucru, pentru că ţine sufletul în mişcare prin apă. Deci singura forţă conştientă este Spiritul, este singurul concurent care se joacă cu Sine însuşi într-o partidă fictivă. Acest simulacru de meci sportiv are ca scop fundamental, repetăm, explorarea oceanului separării.

Acest ocean este el însuşi o ficţiune, ca şi conceptul de separare. Dar e o ficţiune apărută în Mintea divină. Tot ce a fost creat, întâi a apărut ca o idee în Mintea divină şi apoi s-a manifestat ca o realitate aparent solidă. „Cum ar fi viaţa dacă creatura s-ar considera a fi separată de Creator?” La această întrebare răspunde fiecare suflet de om, cum poate fiecare. Orice răspuns ar găsi, este corect, iar Dumnezeu este mulţumit.

< Sus >

Evoluţia sufletului de la separare la unitate

Vom pune cap la cap toate aceste explicaţii într-un grafic. Partea întunecată poate semnifica oceanul separării. Graficul prezintă evoluţia în timp a sufletului, care este întâi afectat negativ de ego (1), apoi pozitiv de Spirit (2), tot mai mult (3), până primeşte Graţia trezirii spirituale (4!), când iese la suprafaţa oceanului individualizării.

Evoluţia sufletului de la separare la unitate

Fig.2  Evoluţia sufletului de la separare la unitate

Axa verticală reprezintă apropierea sau depărtarea de Unitate, de comuniunea cu totul. Opusul unităţii este separarea, individualizarea, atomizarea.

Spiritul evoluează din starea A în starea superioară B, în non-timp (veşnicie). Pentru a evolua, se încarnează într-un om, care va trăi în timpul fizic.

Omul este condus de un fragment din conştiinţa spiritului, numită conştiinţă umană sau suflet. Fragmentul se „desprinde” la naştere din Spirit (momentul zero) şi devine aparent autonom. Sufletul deţine liber-arbitru, putând alege între cele două influenţe opuse:

1 – Forţa descendentă a EGO-ului, care atrage sufletul spre senzaţia de separare, individualizare maximă.

2 - Forţa ascendentă a SPIRITULUI, atrage sufletul spre Dumnezeu, unitate, comuniune cu alte fiinţe şi cu tot ce există.

Forţele 1 şi 2 se contrează permanent în psihicul uman. De obicei suntem sub influenţa 1, dar uneori ne simţim inspiraţi, înnobilaţi, când ne atrage 2.

3 – Forţa ascendentă sporeşte în intensitate atunci când omul apucă pe o CALE SPIRITUALĂ, urmează nişte învăţături spirituale.

4 – Prin Graţie divină, apare trezirea spirituală sau ILUMINAREA, când sufletul constată că separarea a fost o iluzie. Pot apare şi perioade de revenire temporară la starea egotică, dar iluminarea se va stabiliza până la urmă.

5 – La MOARTEA corpului, sufletul omului iluminat se reuneşte cu Spiritul, care se ridică la un nivel superior de evoluţie cosmică, când nu va mai fi nevoit să se reîncarneze în planul fizic.

< Sus >

Contrazicere cu non-modelul neoadvaita

Modelul explicativ de mai sus justifică existenţa ego-ului şi de ce ar trebui să scăpăm de el. Mai ales, justifică de ce ar fi bine să urmăm o cale spirituală sau măcar un efort personal de perfecţionare.

Faptul că avem un „eu” este evident pentru oricine, nu poate fi pus la îndoială. Dar modul cum interpretăm acest ego poate diferi. De pildă, nondualiştii radicali, citind explicaţiile de mai sus, ar putea izbucni în râs, spunând că sunt doar o altă iluzie, o născocire ceva mai „spirituală”.

Poziţia lor este radicală, în sensul că resping filosofiile şi orice produs mental care nu se bazează pe o viziune directă, iluminată. Iluminaţii neoadvaita (nondualişti occidentali recenţi) au un punct de vedere uşor diferit de nondualiştii advaita tradiţionali.

Ei spun că „eu” nu există ca entitate şi nici măcar ca o forţă activă. Că este un concept mental abstract, învăţat social. Abia pe la vârsta de 2 ani reuşeşte copilul să-l asimileze. Dar odată învăţat, nu va mai fi uitat niciodată, decât după moarte sau prin trezire spirituală.

Facem o paranteză. Teoretic ar fi posibil ca acei copii pierduţi şi adoptaţi de animale sălbatice să trăiască fără un ego, fiindcă n-are cine să-i înveţe. Evident, acest lucru le-ar pune mari probleme de supravieţuire în lumea actuală a oamenilor. Cineva ar trebui să aibă mereu grijă de ei. Stau să mă gândesc dacă anumiţi copii care prezintă deficienţe mentale (cum ar fi autism sau alte forme de inadaptare) nu sunt cumva încarnarea unor spirite care au refuzat să asimileze un ego. Cauza ar putea fi aceea că sunt spirite venite de pe alte planete superioare, unde nu există această trăire egotică...

Ego-ul este deci un fel de umbră, un nor mental care ne însoţeşte în tot ce facem şi gândim. El adaugă la fiecare experienţă a corpului-minte gândul suplimentar de „eu”: „Eu gândesc asta. Eu văd asta. Eu fac asta. Eu simt asta. Eu nu mai suport asta.” În momentul iluminării, acest nor se risipeşte şi rămâne doar viaţa care se trăieşte pe sine. Iluminatul continuă să facă aceleaşi lucruri ca înainte, doar că nu mai este cicălit de gândul permanent de „eu”. Şi nu le face el, ci viaţa însăşi, descătuşată de iluzia că ar exista o „persoană”, un individ cu voinţă independentă.

Ego-ul este ca un papagal care repetă „eu” după fiecare gând, cuvânt sau acţiune. Nu e de mirare că am ajuns să credem că suntem o persoană individuală, căci de la naştere suportăm acest asalt mental în aproape fiecare moment al vieţii. Este cea mai comună obsesie şi aproape imposibil de eliminat.

Această descoperire a iluminaţilor este confirmată de studii de neuroştiinţă, care au dovedit experimental straniul fapt că, în momentul când luăm o decizie, de fapt, creierul a luat-o deja cu o jumătate de secundă înaintea „noastră”. Creierul sau subconştientul sau spiritul, oricum i-am spune, practic, altceva decât „eu” ia toate deciziile.

Ego-ul este doar un robot mintal ce adaugă un comentariu repetitiv şi inutil la trăirea directă a vieţii. Iar atributul conştiinţei umane este doar să perceapă realitatea înconjurătoare şi acest gând de „eu”. Conştiinţa umană nu are o voinţă proprie, nici măcar să aleagă dintre două opţiuni (aşa cum declaram în celălalt model), nu are nicio raţiune, niciun gând sau emoţie proprie. Este doar un martor tăcut al evenimentelor psihice.

Desigur, această viziune neoadvaita nu este la fel de elaborată şi nici nu dă răspunsuri la unele întrebări de genul: Ego-ul are vreun rol pozitiv, din moment ce a apărut la specia noastră? Sau a apărut din accident şi, dacă da, în ce fel? Dacă este atât de incomod, cum putem scăpa de el? Ce produce trezirea spirituală şi ce produce revenirea la „normal”?

De fapt, nu dă răspunsuri la nimic. Nu dă nicio explicaţie pe care mintea să o rumege. Iluminaţii neoadvaita nici nu-şi propun să dea vreun răspuns, consideră că totul este aşa cum trebuie şi că nu e necesară nicio îmbunătăţire a ceea ce deja există. Pe ei înşişi se consideră dezvăţători, fiindcă nu au ce să ne înveţe şi pe cine să înveţe. Nu există nimeni. Orice explicaţie nu ar fi decât o iluzie mentală creată de ego şi pentru ego, pentru a-şi justifica existenţa iluzorie. Hrănind mintea, hrănim ego-ul mental.

Acest total abandon şi refuz al căutării vreunei „soluţii” este foarte inspiratoare. Produce în auditori o relaxare soră cu iluminarea. Nu avem nevoie de nicio soluţie, fiindcă nu există nicio problemă. Singura problemă este căutarea. Iar căutarea este urmarea neliniştii provocate de ego. Când disparea neliniştea, nu mai are rost să căutăm altceva decât ce există deja. Căutarea vine din senzaţia egotică că ceva lipseşte, că ceva trebuie completat, că viaţa trebuie îmbogăţită în acest moment.

Desigur, asta nu înseamnă că se impune să stăm nemişcaţi şi să nu mai facem nimic. Iluminaţii nu prescriu nicio atitudine „corectă” sau „imperativă”. Viaţa ştie singură cum să se desfăşoare şi să ne împingă încolo şi încoace. Ea se schimbă de la un moment la altul, nu există stagnare şi, dacă are nevoie, viaţa se va optimiza şi îmbogăţi singură. Aşa vede lucrurile un iluminat neoadvaita.

< Sus >

Ego-ul se limitează la oameni

Este important cum definim ego-ul. Dacă i-am extinde definiţia la aspectul de supravieţuire fizică şi instinctele de autoprotecţie, atunci întreaga lume animală ar fi egotică. Dar nu acesta este scopul. Ego-ul este considerat de către toţi cercetătorii psihicului a fi o caracteristică specific umană.

Pe de altă parte, senzaţia de individ, de separare de restul lumii, acest ego-centrism este perfect compatibil cu instinctele de autoprotecţie. Într-un fel, a apărut odată cu corpul şi a devenit ceea ce numim corpul-minte. Iar ego-ul va face uz de toate tehnicile de supravieţuire animală, adăugând nenumărate strategii specifice vieţii sociale, umane. Este greu să delimităm strict unde se opreşte viaţa psihică animală (mai ales la animalele superioare) şi unde începe viaţa psihică umană.

În acest sens, definirea ego-ului ca un „nor mental” este foarte potrivită pentru a ne sugera specificul său strict uman, ca şi posibilitatea ca el să dispară la un moment dat, fără ca nimic să se schimbe esenţial în viaţa omului. Ego-ul ar fi ca un apendice – poţi trăi cu el sau fără el. Dar e mai plăcut fără.

< Sus >

Viaţa a ales deja în locul nostru

După citirea articolului de până acum, s-ar părea că avem de ales între modelul 1 şi non-modelul 2. Dar nu-i deloc aşa. Nu trebuie să alegem, fiindcă viaţa a ales deja în locul nostru.

Când suntem într-o dispoziţie raţională, preferăm spontan modelul explicativ clar şi logic. Când suntem într-o dispoziţie contemplativă, intuitivă, ne simţim automat atraşi spre non-model.

Ba chiar le putem accepta simultan pe amândouă, dacă avem dezvoltate atât raţiunea, cât şi intuiţia spirituală. Dumnezeu din noi este paradoxal, El poate îmbina armonios opusele. De aici şi termenul de non-dualitate, asociat cu Adevărul absolut. „Non-opoziţie” ar fi o altă variantă. Dumnezeu îngăduie totul, pentru că toate sunt experienţe care Îl fac să se autocunoască mai profund.

Desigur, asta nu înseamnă că noi, ca indivizi separaţi ce suntem, trebuie să fim de acord cu orice, nici măcar cu ce s-a scris în acest articol. În definitiv, noi nu suntem Dumnezeu, nu-i aşa?!

Sau suntem?...

< Sus >

Nu vorbim de suferinţă

Mintea obişnuită crede că omul este o victimă a naturii, a altor semeni sau a propriilor greşeli. Soluţia găsită de ea este să se lupte cu natura, cu semenii sau chiar cu sine însuşi.

Mintea ce primeşte unele învăţături spirituale spune că omul este victima ignoranţei spirituale sau a karmei sau a păcatului original etc. Deci tot o victimă. Soluţia este să practice anumite metode, tehnici, ritualuri, toate în scopul de a diminua treptat metehnele moştenite sau autoprovocate.

Mintea ce ajunge la abordarea nondualistă personală, devine convinsă că lumea este oglinda ei vie, care reflectă întocmai interiorul omului. Omul nu mai este victimă, ci demiurg. Dispare orice fel de victimizare sau autoînvinovăţire. Dar suferinţa încă este sesizată de persoana interesată de nondualism, iar soluţia oferită ei este transformarea minţii, pentru ca totul să se schimbe, inclusiv lumea exterioară.

În schimb, în articolul de mai sus privim lucrurile la nivel nondualist impersonal, adică fără referinţe la punctul de vedere al omului şi la suferinţa lui. La acest nivel de analiză, nu suferinţa ego-ului ne interesează, ci doar viziunea supremă. Este o poziţie mult deasupra dualităţii bine-rău, unde răul, desigur, ar fi interpretat de ego ca fiind suferinţa lui personală.

Poate apare, indirect, o diminuare a suferinţei, prin simplul fapt că ne ridicăm mult deasupra gândirii egotice. Cred că acesta este motivul cel mai pragmatic pentru care oamenii s-au ocupat dintotdeauna cu filosofia. Suferinţa psihică este numai a ego-ului.

În această viziune detaşată, ignoranţa spirituală şi karma sunt doar mijloacele prin care Spiritul, mica unitate divină, se poate menţine în regiunile joase pe care trebuie să le exploreze. Dacă ar fi atotcunoscător şi extrem de pur, cum ar mai putea Spiritul să scurme în noroi? Nu este un sacrificiu de dragul Tatălui, căci Spiritul este însuşi Tatăl şi tot efortul îi este răsplătit cu o tot mai mare evoluţie. Evoluţia înseamnă apropierea de Gloria divină, imposibil de descris în cuvinte, dar pe care Spiritul ştie că o poate atinge cândva, căci de acolo provine.

< Sus >

Spirite care nu se încarnează

Să revenim la tabelul 1, de la începutul articolului. Există şi spirite create de Dumnezeu special ca să nu se încarneze vreodată. Se numesc îngeri, arhangheli etc. Ele au rolul de a întreţine Creaţia la parametri funcţionali, pe baza devizei „serviciu-pentru-alţii”. Evoluţia lor este mult mai lentă, de altfel, nu au nicio grabă, căci au la dispoziţie eternitatea. Şi oricum, se simt foarte bine de la bun început.

În schimb, spiritele umane evoluează extrem de rapid prin reîncarnare pe Pământ. Dificultăţile învinse aici le propulsează fantastic de repede către niveluri superioare. Dar sunt dispuse la acest efort tocmai pentru că pleacă de pe poziţii inferioare, de ignoranţă, neputinţă, la care se adaugă, pe parcursul reîncarnărilor, tot felul de urmări karmice. Au toate motivele să fie foarte active. Şi astfel, îşi pot îndeplini misiunea de explorare.

După cum ştiţi, mai există şi anumite entităţi spirituale decăzute, aşa-zişii demoni sau spirite ale întunericului sau îngeri negri. Ei provin din îngeri adevăraţi care au înlocuit sloganul vieţii lor cu „serviciu-pentru-sine”. Ei nesocotesc ordinea stabilită de Dumnezeu, că îngerii au fost creaţi cu mari puteri exclusiv în scopul de a ajuta fiinţele mai mici, mai neputincioase decât ele. Întreaga creaţie are o structură piramidală, în care nivelurile superioare servesc celor inferioare.

Dar lucifericii au schimbat această ordine implicită şi desăvârşită. „Serviciul-pentru-sine”, de tip egotic, nu are niciun rost în lumea spiritelor. Toată energia ar trebui focalizată asupra progresului Întregului. Opţiunea lor neavând niciun sens, automat s-au retrogradat singuri în sferele cele mai joase cu putinţă. În lumea lui Dumnezeu, ceea ce nu are sens, noimă, logică se plasează la extrema opusă Lui.

Nu avem nicio explicaţie pentru coruperea lor. Nu are sens. Poate este tocmai dorinţa divină de a experimenta lipsa de sens şi unde poate duce ea. Unii spun că Dumnezeu a apărut prin autoorganizarea haosului. Dar tot ce există în El este bine ordonat. În afara Lui, încă mai există un haos nestructurat şi care se reduce permanent. În schimb, a apărut în interior nonsensul structurat (Lucifer).

Poate că a fost de vină un singur gând jucăuş de rebeliune, care a devenit realitate instantaneu. La nivelurile înalte, gândirea este extrem de puternic creatoare şi se manifestă imediat. Sau poate că nu există accidente în creaţia divină, ci doar nevoia irepresibilă de explorare a tuturor posibilităţilor.

Demonii îndeplinesc şi ei acum o misiune: explorează cele mai dense locuri posibile din Absolut. Poate că fac şi ei ceva util pentru autocunoaşterea Divină... Sunt ca acele forme de viaţă diforme şi ciudate care există pe fundul oceanului, suportând presiuni uriaşe şi nefiind integrate în restul ecosistemului marin.

* * *

Cu cât avansăm pe scara evoluţiei, căpătăm mai multă putere, dar şi responsabilitate. Ca oameni simpli, suntem protejaţi, aici putem gândi şi face orice, căci urmările sunt limitate şi pot fi corectate pe loc sau mai târziu sau în altă viaţă. Ca oameni spirituali însă, ne înţelegem mai bine răspunderea faptelor, cuvintelor şi, în primul rând, a gândirii. Nu noi controlăm ce gânduri ne vin, care au multiple surse, dar putem controla dacă le dăm curs şi ne lăsăm purtaţi de hipnoza lor.

< Sus >

Răzvan A. Petre
  9 mai 2021