<  Înapoi la Pagina Marius Ghidel


Înţelepciunea divină a misticului Marius Ghidel (02)

Marius Ghidel, mistic

Citate din cartea "Shangri-La - Frumuseţea fără margini a Divinului - Calea către fericire", de Marius Ghidel, selectate de librăria online EuSunt

 

TREZIREA

La început... El era. Doar era, fără nicio diferenţiere. Şi nu-şi punea nicio problemă. Totul era bine, un bine absolut. Parcă dormea. La un moment dat, a fost o trezire din această amorţeală. Era într-un spaţiu, dar El era şi acel spaţiu – mulţumit de El însuşi. El era Fericirea toată şi fără de capăt. Şi timp nu exista atunci, pentru că... nu era nimic opus faţă de care să se poată face o comparaţie. Nu aveai la ce să te raportezi, pentru că peste tot era Nimicul acela fără margini. Numai El exista. Nicio adiere nu se simţea. Totul era încremenit într-un repaus, parcă veşnic, dar... era Lumină.

Un discipol îl întreabă pe maestrul său: spune-mi şi mie, ce să fac ca să mă iluminez? Maestrul se uită la el şi îi întoarse spatele, nu îi acordă atenţie. "Nu-i zic nimic", s-a gândit maestrul... La care discipolul, foarte mirat, îl mai întrebă o dată: - Spune-mi doar puţin, pe scurt, ce să fac? Atunci maestrul îi răspunse scurt: NIMIC.

Adică golul este totul.

Şi acolo era doar El – singur cu El însuşi. Şi se simţea stingher, fără un minus. Era un fel de Fericire veşnică, dar cui să-i fie împărtăşită? În fine, era un Bine – un Bine statornic. Dar parcă era prea multă stabilitate! Nicio adiere. Treptat, l-a cuprins un fel de plictiseală. Aşa l-am simţit. Se săturase de starea aceea de inactivitate şi adormire. Era înconjurat de atâta încremenire şi amorţire! E clar. Simţea nevoia de mişcare – să se dezmorţească un pic şi să-şi pună în operă Puterea, aşa cum unui copil îi vine uneori să zburde sau să exploreze un Mister. Se simţea... extraordinar în acea clipă şi se gândea să pornească o Aventură măreaţă... şi avea atât de multe de înfăptuit... O senzaţie asemănătoare avem şi noi uneori când simţim nevoia să facem ceva. Un fel de freamăt, nu mai avem stare.

Pesemne că acesta a fost şi simţământul care L-a copleşit şi pe El atunci – şi aşa... şi-a dorit cu tărie altceva, neclar la început, poate... o instabilitate şi mai mare, care să-i echilibreze imensa Lui putere de cuprindere şi expansiune. Aceasta este realitatea. Avea un foc care nu-i dădea pace şi trebuia să-l stingă. Şi atunci i-a venit ideea unei Creaţii – să se joace un pic. O Împărăţie ca o oglindă, în care să se poată vedea pe Sine în infinite forme.

Avea totuşi o angoasă acolo, în echilibrul Lui de sus. Nu-şi ştia marginile şi nu se vedea pe Sine. De aceea, a vrut să facă pe cineva asemănător, cu care să interacţioneze sau care să aspire veşnic spre a-L cunoaşte. Să comunice sincer sau să-I aline singurătatea. Ei bine, observăm că toată Creaţia face lucrul acesta tot timpul, fiecare la nivelul lui. EL voia o fiinţă în care să ardă dorinţa de a se apropia şi de a se topi în El. Frumos, nu?

Deci... Dumnezeu era o formă de energie uriaşă, nediferenţiată, o formă de lumină plină, care stătea ghemuită înspre faţă, aşa cum stă fătul în burta mamei. Era acolo o stare de bucurie fără margini. Parcă dormea. Şi deodată s-a trezit şi s-a destins. Eram în faţa Lui, în partea stângă, dar în acelaşi timp eram El, probabil. Îi simţeam toate stările, care erau mult mai bogate decât pot să cuprind eu acum. Limbajul... nu-mi este destul.

ŞI AŞA A CREAT UN UNIVERS ÎNTREG NUMAI PENTRU OM

Toate acestea le gândea El în momentul acela al trezirii, sau mai mult, le simţea cu putere, ca pe o dorinţă foarte mare. Era prea singur în lumea Lui de Sus şi voia altceva decât Starea aceea de nediferenţiere, de bine absolut de până atunci. Şi încă mai mult, Îi era o sete puternică... de Fărâmiţare si Mişcare. Avea atâta de dăruit! (pag.44-45)

< sus >

INTRAREA ÎN OGLINDĂ

Este foarte interesantă. Aveam în dormitor un dulap şi pe mijlocul dulapului era o oglindă veneţiană. Foarte clară. Şi eram singur acasă. Hai să încerc un alt joc. Îmi propuneam tot felul de jocuri. Deci, intrarea în lumea sensibilă, în cea paralelă, de lângă noi, este foarte la îndemână pentru oricine... şi atunci mă priveam în oglindă, aproape de ea, cam la 50 de cm, şi mă uitam în ochi. În ochii mei din oglinda de cristal. La început, îmi lăcrimau, clipeam des. Şi mi-am propus să nu clipesc. Rezistam cât rezistam, după aceea ochii mi se umezeau, îmi curgeau lacrimile. Era dificil să priveşti fix. Era un fel de exerciţiu. Dar am observat că, dacă depăşesc această limită cu clipitul..., atunci deodată m-am trezit că mă duc dincolo, în oglindă – s-a auzit şi un sunet, brusc, ca un vânt rapid – am trecut în oglindă şi m-am văzut pe mine cel din afară, din interiorul oglinzii. Sentimentul este cutremurător. Mă priveam pe mine în ochi, cel rămas afară, dar mă priveam din oglindă.

Eram un alt eu în oglindă. Altcineva. Nu ştiu cum să zic, dedublare... habar nu am cum să explic. Dar eram real, eram conştient că sunt altcineva. Mă uitam la mine cel din afară. Şi mi-am pierdut conştienţa celui din faţa mea. Nu mai eram „eu” care priveam în oglindă. Să vedeţi ce am făcut.

Din oglindă, am început să mă mişc în stânga şi în dreapta, dar celălalt nu se mişca. Eu, care rămăsesem în afara oglinzii, nu m-am mişcat deloc. Probabil că nici nu am văzut asta. După aceea am trecut în mine, cel care privea în oglindă, şi m-am mişcat la fel, în stânga, în dreapta. Dar cel din oglindă nu s-a mişcat.

Apoi la „eu”, cel din faţa oglinzii, au urmat aceleaşi etape cu ieşirea sufletului din corp, huruitul acelui vulcan din osul sacru, care s-a ridicat apoi pe coloana vertebrală, numai că acum nu am mai plecat la distanţă, am ieşit prin vârful capului, dar am rămas deasupra lui, pentru că am dat imediat de spaţiul acela de puncte aurii de fericire, chiar deasupra capului meu şi nu a mai fost nevoie să mă duc cine ştie unde. Era o lumină puternică, gălbuie, o lumină de extaz chiar deasupra capului meu, care fâşâia. Era un spaţiu de bucurie chiar deasupra mea. Când importanţa trupului scade, treci uşor în spaţiul paralel, prin asemănare, prin rezonanţă. Ştiţi care este condiţia? Să renunţi la interesul tău, întotdeauna, în toate situaţiile de viaţă, pentru că asta înseamnă că Îl pui pe El pe primul plan, care înseamnă NU LUMEA.

Nu ştiu cât am stat în starea aceea de încântare nemărginită, că era foarte plăcut. O stare de fericire fără comparaţie, care nu seamănă, într-adevăr, cu nimic din lumea aceasta. Este o fericire pe care o avem în noi şi este fără margini, cu greu poţi să-i rezişti – cauza ei este în noi, nu în afară. Exact acolo unde nu o caută nimeni. Bucuria egoului, a trupului durează puţin şi se termină repede – este un surogat de fericire. Şi nu înţeleg de ce ne mulţumim mereu numai cu surogate de fericire. E absurd.

Când spun că am ieşit din corp prin vârful capului înseamnă că m-am retras, de fapt, din Fiinţa-gând, care ne dă un eu, şi am căzut în fundal, în Fiinţa divină care suntem, imediat în spatele formei. Asta este foarte important de înţeles.

Mai târziu am citit o carte, nu-mi amintesc autorul cum îl cheamă, cel care a scris "Alice în ţara minunilor"... (pag.160-161)

< sus >

NU TREBUIE SĂ VREI SĂ CÂŞTIGI, CI SĂ VREI SĂ PIERZI. Să nu mergi spre mai mult, ci spre mai puţin. Pierderea îţi salvează viaţa. Dar noi concepem viaţa ca o continuă adăugare de bine la noi. Dar fericirile lumii ne epuizează energia foarte repede. Pentru că bucuria nu vine din afară, ea este ruptă din sufletul nostru. Exteriorul nu ne poate oferi nimic. El nu este sursă de viaţă. Şi această energie cu care ne naştem este un dat fix. Trebuie să facem economie de ea. Dar noi o irosim pe plăceri şi, când nu mai este, murim brusc. Necazurile şi bolile ne arată că nu mai avem Iubire. Şi soluţia de vindecare ar fi să dăruim mai mult. Dar mai avem timp? Când pierdem Iubirea consumând-o pe plăceri, pierdem viaţă, viitor, dar şi timp. Şi invers, când mai mult dai decât iei, câştigi energie, Iubire, sănătate, viaţă, viitor şi timp. Dar când vrei mai mult, vei pierde viaţa mai repede, pentru că plăcerile îţi vor consuma energia sufletului.

- De aceea ţi se întâmplă asemenea lucruri.

Da, pentru că golul din sufletul tău rezonează cu lumea sensibilă, care este de acelaşi fel, extrem de umilă, şi aşa te răpeşte, prin asemănare.

Deci, trec prin acoperişul troleibuzului, mă fac firicele de lumină şi m-am deplasat cu viteză foarte mare şi aşa am ajuns la capul Bunei Speranţe, în emisfera sudică. Nu am depăşit atmosfera pământului: vedeam Africa bombată, oceanul albastru strălucitor, care era de o frumuseţe dumnezeiască.

- A fost un zbor continuu, adică nu brusc v-aţi văzut acolo? Şi aţi avut toate momentele zborului, ca şi când aţi fi fost într-un avion super...

Sonic.

- Deci v-aţi văzut la capul Bunei Speranţe.

Da. Şi cel mai înalt lucru care se vede din spaţiu, ca şi când aş fi fost un cosmonaut, sau un satelit - sunt munţii Himalaia care străpung stratul de nori. Ei se vedeau în dreapta, cum stăteam cu faţa la continentul african.

- Bine, dar nu-i aveaţi în drum?

Nu îi aveam în drum. Eu eram jos, în emisfera sudică, şi ei se vedeau în dreapta, sus. Europa nu se vedea mai deloc, că trebuia să mă ridic mai sus. In partea stângă era America de sud şi mai sus, abia de se vedea America de nord. Dar albastrul acela al mării era superb şi Pământul părea ca un glob veioză în care cineva băgase o lumină albă, ca de neon. Radia o lumină interioară deosebită, am avut impresia că în faţa mea nu este o planetă, ci o Fiinţă vie. Ciudat este că Pământul are acest fel de irizare spirituală, acel fel de lumină, dar care nu este materială, ci spirituală, nu ştiu cum să spun... arată ca o intensă activitate sufletească. Parcă aveam în faţa mea o Fiinţă vie şi nu o planetă. M-a impresionat asta în clipa respectivă, enorm. Pământul este o Fiinţă extraordinar de sensibilă şi de iubitoare, pentru că simţeam din partea ei un drag... o Dragoste faţă de omenire, imensă, deosebită. Compasiune, milă. Şi am privit-o chiar aşa, ca pe o Fiinţă extrem de iubitoare şi îngăduitoare. De parcă era în extaz. Şi avea în el o bucurie fără margini. Parcă îmi zâmbea. Şi eu eram mare ca dimensiune. Eram îmbrăcat cum m-a prins, cu blugi şi cu o cămaşă, cu ochelarii la ochi. Dar stăteam prea aproape de ea. Şi de aceea m-am dat puţin înapoi.

- Deci, capul Bunei Speranţe era... eraţi aproape? Eraţi cu picioarele pe capul Bunei Speranţe, sau îl vedeaţi în faţă?

Il vedeam în faţă. Eram în spaţiu.

- Aşadar... aveaţi un glob pământesc în faţă.

Exact. Europa nu se vedea şi de aceea a trebuit să mă dau puţin înapoi şi să-mi lungesc gâtul ca să o văd şi eu. Era după curbura Africii. (pag.232-233)

< sus >

Cea mai mare putere o ai atunci când RENUNŢI la tine si dai voie vieţii să fie cum vrea ea.

Când te duci spre satisfacţiile lumii şi iei mai mult pentru tine, tu te închizi în faţa Domnului, iar când te îndepărtezi şi renunţi, te deschizi. Deci, ca să poată să ţi se împlinească toate dorinţele, trebuie să renunţi la tine în toate situaţiile de viaţă, orice ar fi, definitiv, şi să nu mai reiei vechiul obicei niciodată. Atunci viaţa ta se va schimba în miracol şi îţi schimbi destinul.

Numai astfel vei putea fi liber de condiţionări şi, orice ţi se va întâmpla, vei privi totul în mod egal şi nu vei mai avea nicio teamă, pentru că nu vei mai avea nimic să pierzi sau să ţi se ia, ori să plece de la tine. Cea mai mare comoară este să te mulţumeşti cu puţin, pentru că puţinul nu ţi-l va lua nimeni şi nu îţi va lipsi niciodată. Şi deja eşti cel mai bogat, toată veşnicia este a ta şi asta este cea mai mare bucurie. Şi mai ales, Domnul este cu tine. Atunci nu mai poate să-ţi lipsească nimic.

Ca şi în filmul „Călăuza” al lui Tarkovski: eu nu vreau mai mult, mă mulţumesc cu puţin. Toţi cei care erau îndârjiţi şi voiau ceva pentru ei, mureau. Se întâmpla ceva şi dispăreau: numai aceia care nu doreau nimic mai mult pentru sine, aceia au ajuns până la camera care îndeplinea orice dorinţă. Cel care caută mai multă viaţă şi se zbate pentru mai mult bine pentru sine, moare mai repede. De ce? Pentru că pierde energie mai repede, şi "mult" înseamnă explozii mai mari – şi explozii mari înseamnă distrugeri mari.

Explică acolo Călăuza că omul trebuie să fie înfrânt cu inima şi vulnerabil precum este copilul. Pentru că ce este vulnerabil ascunde cea mai mare forţă a lumii. Cum este în Tao Te Ching: Dao este asemuit cu ce? Cu Apa. Cea mai mare forţă a universului este lucrul cel mai umil şi care ocupă locurile cele mai de jos. Cum se şi vede. Nu? Tsunami a venit şi-ntr-o clipă a ras totul. Şi ce a rămas în picioare? Betonul a fost ros de nu a mai rămas nimic din el. Ce a supravieţuit ca un simbol şi acum oamenii merg acolo să se roage la el? A rămas un copăcel subţire, care era foarte flexibil. Acesta a supravieţuit. Ce este moale, flexibil şi mai vulnerabil este cel mai puternic – întoarce şi obrazul celălalt. Rumi spunea: căutaţi să fiţi precum văile, unde se adună apa. CEL CARE ESTE CEL MAI JOS ESTE CEL MAI PUTERNIC, nu cum credem noi.

În primul rând, asta este experienţa omenirii, care este aceeaşi peste tot. Eu am încercat să-mi explic aceste fenomene, dar în toate nu văd decât acelaşi lucru. Să nu ai nevoie de mai mult! Important în viaţă este cum îţi stabileşti priorităţile şi ce scopuri ai. Dacă scopurile tale vizează sufletul, vei trăi, dacă nu, vei avea numai necazuri. Contează ce urmăreşti în viaţă. Ca să primeşti Iubire, trebuie să dăruieşti mai multă Dragoste, gratuit, şi să te goleşti de tine. Aceasta aduce Iubirea, sănătatea şi fericirea în sufletul tău. Cum se şi spune: Pace duhului tău! Atunci, între oameni va fi binevoire. Fiţi fără egoism şi lumea va intra singură în armonie. (pag.378-379)

sursa: https://www.eusunt.ro/shangri-la

Vizionaţi filmul "Călăuza" de Andrei Tarkovsky, subtitrat în limba română

http://filmulescu.com/calauza-stalker-1979-online-subtitrat/ Server 3 (Secvenţe foarte profunde, legate de rândurile de mai sus, în partea a 3-a, link direct: https://ok.ru/video/22254914287) [călăuză=ghid=ghidel]

https://filmehd.net/stalker-calauza-1979-filme-online-subtitrate.html  Server 1

https://www.youtube.com/watch?v=TGRDYpCmMcM CC: Romanian

< sus >