<  Pagina Sfaturi pentru paranormali


Cum şi-a pierdut credinţa Peter după NDE

În acest videoclip din 2020, Peter Panagore (site personal) ne relatează emoţionanta şi marcanta sa experienţă în preajma morţii (NDE) (videoclipul subtitrat este încorporat la sfârşitul textului).

«Era în 1980, aveam 21 de ani. M-am dus să fac căţărare pe gheaţă în vestul Canadei, în Parcul Naţional Banff. Eram un tip sportiv, salvamontist, făceam adăposturi în zăpadă încă de când eram cercetaş... alpinism, escaladă pe stâncă, dar pentru prima dată făceam căţărare pe gheaţă. Eram împreună cu un căţărător experimentat.

ice climbing

Weeping Wall, Cirrus Mountain, Banff National Park, Alberta, Canada

Am urcat pe un pisc de renume mondial, înalt de 500 de picioare, în trei pasuri, dar am făcut o greşeală în privinţa echipamentului meu chiar din start. Am crezut că pot urca folosind un ciocan şi un târnăcop de gheaţă la fel de repede ca cei care folosesc două târnăcoape (pioleţi), ceea ce s-a dovedit a fi fals. Aşa că ascensiunea noastră a decurs foarte lent şi, când am ajuns în vârful ultimului pas, soarele deja apunea. Temperatura scădea pe măsură ce soarele apunea, iar hipotermia s-a instalat imediat. Eram într-o situaţie disperată şi am înţeles asta. Am decis că fie vom muri încercând să ne încălzim acolo, lipiţi de munte, fie vom muri încercând să coborâm, şi am decis că vom încerca să coborâm de pe munte.

A fost o noapte chinuitoare, cu degerături şi extremă hipotermie. Pe ultimul pas, chiar înaintea zorilor, după ce ne-am luptat toată noaptea să coborâm de pe munte, am intrat în ultimele faze ale hipotermiei. Eram prinşi de munte cu hamuri şi chingi în piroane de fier şi inele în granit, ieşiţi din zona cu gheaţă. Tim, partenerul meu experimentat şi prietenul meu, era în stânga mea. Temperatura pielii îmi creştea vertiginos, ceea ce însemna, practic, că organele interne preluau fluxul sângelui de la extremităţi pentru a nu ceda. Iar asta crea o falsă senzaţie de căldură, de care ştiam foarte bine, fiind antrenat să dau primul-ajutor, şi totuşi mi-am desfăcut fermoarul hainei, afară fiind sub zero grade. Şi atunci, temperatura internă mi-a scăzut şi mai repede şi am început să adorm. Mă trezeam după ce mă mai prăbuşeam pe stâncă, încercam să trag de frânghia blocată din nou şi din nou, dar dădusem drumul la unul dintre capetele frânghiei şi celălalt era legat de mine şi nu mai puteam să-l eliberez. Iar ca să-l adun, ar fi însemnat să urc înapoi şi, probabil, să cad de la 150 de picioare. Aşa că am lăsat frânghia aşa cum era şi încercam să trag de ea, dar adormeam într-una. M-am tras înapoi în sus ultima dată după o repriză de somn, şi am început să am ceea ce se numeşte vedere tunel: vederea periferică a început să se întunece şi să devină circulară şi să se estompeze foarte rapid până când totul a devenit negru. Eram în întuneric, însă, spre deosebire de somnul normal, aveam conştiinţa trează. Când adormi îţi pierzi conştiinţa, dar eu ştiam că sunt treaz.

Stăteam în acest întuneric şi am simţit că mă prăbuşesc, dar nu şi că mă lovesc de stânci. Deodată, în faţa mea a apărut o mare întindere de întuneric extrem de negru, care se întindea cât vedeam cu ochii, cum nu mai văzusem niciodată. Nu era ca o noapte întunecată, fără stele şi fără lună pe cer, când te uiţi la ocean. Era ceva diferit, era de o mie de ori mai intens. Şi de foarte departe, din depărtarea aproape infinită, am văzut – iar acum voi vorbi în metafore, pentru că nu am alte mijloace – am văzut venind spre mine în grabă o luminiţă care umplea spaţiul, mai iute decât viteza luminii, umplându-mi întregul câmp vizual. Dar nu era doar lumină, ci era o inteligenţă amorfă care comunica direct cu mine, fără vreun substrat material. Şi mi-a spus fără cuvinte “Te iau”, dar m-am împotrivit, pentru că nu ştiam ce se întâmplă. Nu pot spune că eram speriat, dar m-am împotrivit puternic, pentru că nu înţelegeam situaţia. Această lumină s-a repezit direct la mine spunându-mi “Te iau” şi m-a smuls din mine însumi şi m-a tras în sus prin proverbialul tunel. Tunelul era şi larg, şi îngust în acelaşi timp, ca şi cum ar fi fost infinit de larg, dar mic doar pentru a ne conţine, deci simultan, mare şi mic. Şi această entitate mă purta, iar eu eram liniştit. Nu-mi era frică. Eram buimac, dar nu mă pierdusem cu firea.

Deodată, am ieşit într-un întuneric infinit mai mare, care era şi luminos, deci amândouă simultan. Iar entitatea, îngerul a dispărut şi am rămas singur, ca un glob de conştiinţă de zece mii de ori mai mare decât corpul meu. Şi eram total mulţumit. Prima mea reacţie a fost: “Asta sunt eu. Acum îmi amintesc. Oare cum de am putut crede că sunt acel corp?! Asta sunt eu!” Nu aveam materie, energie, atomi, molecule, fotoni, electroni şi chestii de genul ăsta, eram doar conştiinţă pură, dar cu toate simţurile. Deci eram o minte, gândeam, aveam vedere şi auz şi toate simţurile, dar nu mai eram Peter. Puteam vedea în toate direcţiile deodată.

Şi s-a deschis un fel de portal în faţa mea – dacă aş fi avut faţă, ceea ce nu aveam – ca o uşă sau un portal. S-a deschis un tunel lung şi arcuit, infinit de arcuit, care era cumva în interior şi neseparat de această veşnicie mai mare în care mă aflam. Portalul era ca o mică cascadă strălucitoare şi transparentă, puteam vedea prin ea, dar şi translucidă, puteam vedea şi cascada în acelaşi timp. Şi am atins această cascadă cu sufletul, cu conştiinţa mea, şi era toată Viaţa acolo. Era toată Viaţa din tot universul şi din toate universurile şi toată Viaţa care a existat şi va exista vreodată. Şi a intrat în mine.

Vă povestesc lucrurile astea într-o succesiune temporală, dar era un loc atemporal – ceea ce înseamnă tot timpul şi fără timp, tot timpul adunat într-un singur loc, dar şi niciun fel de timp. Este foarte greu de descris, prefer să povestesc în succesiune, fie şi numai pentru sănătatea mea mintală.

Aşadar, am atins această chestie, care a intrat în mine şi m-a strigat pe nume, dar nu Peter, ci cu numele sufletului meu, în care puteam desluşi momentul creării fiinţei mele, în urmă cu eoni. Am putut vedea lunga poveste a existenţei sufletului meu, care nu era Peter. Şi am putut vedea chiar crearea mea ca un foton – undă şi particulă, simultan – din însăşi Lumina, separat şi identic cu ea, dar distinct de ea. Am văzut că am avut şi alte vieţi, dar nu şi care anume şi nu am putut distinge dacă au fost succesive sau simultane. Dar mai ştiam că ele nu eram eu, că adevăratul Eu era sufletul care le conţinea. Acele vieţi omeneşti erau ca nişte mici scobitori înfipte în interiorul acestui suflet veşnic mult mai mare.

Şi apoi mi-am auzit numele, Peter, m-am simţit o făptură, creată de către Creator din chiar substanţa sufletului meu şi a conştiinţei mele, deşi nu puteam vedea cine vorbea în mine. Această voce mi-a trecut în revistă toată durerea pe care o produsesem în viaţă şi o simţeam din punctul de vedere al oamenilor care suferiseră din cauza mea, intenţionat sau neintenţionat. Am simţit durerea lor, dar de zece mii de ori mai mare – spun zece mii, pentru că este un număr imens şi inimaginabil – iar eu am simţit toată durerea lor înmulţită cu zece mii. Era de parcă mi-aş fi produs-o mie însumi, ei au suferit puţin, iar eu am suferit cel mai mult. Şi erau adăugate şi toate motivele mele de a le provoca suferinţă.

Iar vocea vorbea în mine – fără sunet, fără gen, fără limbaj: “Te iubesc”. Îmi arăta iubire, mă aducea spre iubire, exprima către mine iubirea eternă, care este de neimaginat, de neînţeles: “Te iubesc. Te ştiu dintotdeauna. Am ştiut toate aceste lucruri despre tine. Te cunosc de când ai fost creat. Cunosc lunga poveste a sufletului tău. Ştiu cum este să fii o fiinţă umană în viaţa pământească. Te iubesc aşa cum eşti, eu te-am creat. Te ştiu dintotdeauna, te-am iubit întotdeauna”.

Şi treceam prin această suferinţă, toată suferinţa pe care am provocat-o altora, şi o numesc iadul, mi-am creat propriul meu iad – ca în cântecul acela de Crăciun al lui Jacob Marley, “Link by link” – şi mă judecam şi îmi era ruşine, dar nu din cauza a ceea ce făcusem. Fiindcă mi se arăta simultan şi faptul că nu era vina mea că am provocat durere, asta-i urmarea firească a faptului de a trăi ca om în această lume. Aşa stau lucrurile, orice fiinţă umană provoacă durere altor fiinţe umane şi sieşi. Este un lucru bine ştiut de către Divinitate. Dumnezeu ştie asta despre noi.

Adusesem cu mine Acasă, în Ceruri, toată dragostea care mi-a fost dăruită şi toată dragostea pe eu am dăruit-o – este ca o comoară. Cumva, asta m-a ajutat să-mi întorc ochiul interior spre Divinitate şi să fiu purificat de focul divin al dragostei. Şi atunci am scăpat de trăirile de care nu aveam nevoie, nu că ar fi fost rele, dar nu mai aveam nevoie de ele. Şi odată ce au dispărut, am fost umplut cu această combinaţie de adevăr, bucurie, cunoaştere, fericire, înţelegere, compasiune, speranţă, adoraţie, uimire, paradis. Lista este lungă, dar nu erau separate, ci toate, un singur şi acelaşi lucru. Pentru a le rezuma pe toate, aş folosi două cuvinte: frumuseţe şi iubire, cu accent pe ultima. Iar povestea continuă. Aş putea să mă opresc aici sau aş putea să vă povestesc cum m-am întors şi ce s-a întâmplat apoi…

– Întotdeauna am fost curios să aflu cât timp a durat, cât timp ai fost plecat sau cât timp ai simţit că ai fost plecat.

– Ei bine, habar n-am. Nu ştiu. Nu aveam ceas la mine. Şi am ajuns într-un loc atemporal, iar asta înseamnă că ar fi putut dura o secundă, ar fi putut fi cinci minute, nu ştiu. Lui Tim, tovarăşul meu, nu i-am spus ce s-a întâmplat cu mine, dar fusesem plecat suficient de mult timp încât să creadă că murisem. Asta-i tot ce pot spune. Şi mai spun că m-am întors doar pentru că am ales eu să o fac. Eram binevenit să rămân în Rai, dar am ales să mă întorc. Iar când m-am întors, Tim mi-a spus că crezuse că sunt mort, că murisem. “Ai murit, ai fost mort! Dacă mori tu, voi muri şi eu” – asta era îngrijorarea lui majoră.

– Spune-ne cum ţi s-a oferit posibilitatea să te întorci.

– Da, spuneam că simţeam acest sentiment de unitate, de unitate a fiinţei. Eram totuşi separat, cum se spune în “Geneza”, o imagine a Divinului, nu eram totalitatea Divinului, dar cu siguranţă eram precum Divinul. Eram o imagine a acestuia, ca un subgrup al acestuia, din aceeaşi substanţă, totuşi, mai puţin decât El. Şi nu trecusem prin tunel. Şi i-am zis: “Nu am trecut prin al doilea tunel, nu am trecut încă prin portal. Trebuie să mă duc?”. Şi Dumnezeu a zis: “Nu trebuie să te duci”. Eu i-am răspuns: “Păi, am un motiv să rămân pe Pământ”. Părinţii mei sufereau, căci sora mea fugise de acasă şi dispăruse din viaţa noastră, ceea ce o lovise pe mama foarte puternic.

Şi într-o clipă, am fost târât prin imensitatea universului şi adus în această dimensiune a acestui univers, dar cumva în afara lui. Puteam vedea tot Pământul dintr-o dată, toţi munţii, râurile, torentele, fluviile, oceanele, peştii, toate păsările şi animalele şi copacii şi plantele, totul, dar mai ales, puteam vedea fiinţele umane: şapte miliarde de oameni şi toată lumea era acoperită de un acelaşi văl, care acoperea totul în lume. Iar fiinţele umane nu puteau vedea dincolo de văl – ceea ce eu puteam.

Şi vocea mi-a spus: “Aşa cum simţi că te iubesc, de acum ştii că aşa te-am iubit întotdeauna şi aşa te voi iubi”, iar această iubire este… nici nu pot să vă spun cât de intensă este. Orice cuvânt e sortit eşecului. Este ca şi cum ai strivi toate universurile laolaltă într-o singură gaură neagră, atât de intensă este, şi nici măcar această comparaţie nu este suficientă.

Şi nimeni de pe Pământ nu putea să o simtă. Toţi îşi vedeau de viaţa lor de zi cu zi, fiind iubiţi în mod absolut de către Divinitate, la fel ca mine, la fel cum ştiam că sunt iubit, şi o ştiam pentru că eram vindecat şi nu sufeream. Nu aveam un trup care să sufere, nu aveam nicio suferinţă.

Şi vocea a spus: “Aşa cum te iubesc acum, te-am iubit întotdeauna şi îi iubesc pe fiecare în parte, inclusiv pe părinţii tăi”, ale căror chipuri le puteam vedea. Le puteam vedea suferinţa în suflete şi pe chip. Ştiam că, din momentul morţii mele din acea noapte, până în momentul în care urmau ei să moară, suferinţa lor va creşte exponenţial, din cauză că îşi vor fi pierdut doi copii. Chiar dacă ştiam că totul va fi bine pentru ei după ce vor muri, am decis să nu-i las să treacă prin acest calvar. Aşa că am întrebat: “Pot să revin aici? Dacă mă întorc la viaţă, voi putea să revin aici?”. Şi vocea a spus: “Da, am vrea să rămâi, însă te poţi întoarce”. Şi am răspuns: “Mă voi întoarce şi o să-mi ajut părinţii, care astfel nu vor suferi la fel de mult. Aleg să-mi trăiesc viaţa”. Şi vocea a spus: “Nu vei trăi viaţa ca înainte” şi m-a trimis înapoi.

– Cât de convins eşti că totul a fost real şi nu doar o halucinaţie?

– Pentru mine, a fost foarte clar. Poate că mă înşel, poate că se va dovedi că a fost un fel de reacţie biologică în creier, dar nu aşa am simţit eu. Pentru mine a fost ceva mai real decât orice am trăit în viaţa mea înainte sau după aceea.

– Îmi place, în cartea ta, cum le-ai spus membrilor congregaţiei tale că nu ai credinţă. Poţi să explici pe scurt cum se face că nu mai ai credinţă în Dumnezeu?

– Sigur. Sunt un cleric hirotonit şi am slujit în bisericile congregaţionale din New England timp de mulţi ani, decenii, dar în momentul în care m-am întors din moarte, toată credinţa îmi era ştearsă, toate credinţele mi-au dispărut, nu doar cea religioasă, ci şi credinţa în normele culturale. Complet... pentru că eu privesc detaşat, ca un antropolog, toată normele culturale. Replici de genul “Oh, ce drăguţă e bluza aia gri cu hanorac, am şi eu unul”, cu rolul să te integrezi social. (Chiar am un hanorac de ăsta.)

Aşa că, m-am întors fără nicio credinţă în cultură, religie sau Dumnezeu. Pentru mine, Dumnezeu nu este ceva în care să crezi, ci ştiu că Dumnezeu este real, ştiu de unde vin, ştiu încotro mă îndrept, dar, mai important, ştiu că sunt cunoscut de Cel care cunoaşte totul şi nu mă pot preface că nu ştiu. Senzaţia asta nu se opreşte niciodată. Chiar şi atunci când dorm, continuă. Deci, pe lângă faptul că nu am nicio credinţă, nu am nici îndoieli. Nu am îndoieli şi nu mă tem deloc de moarte, pentru că ştiu unde voi merge.

– Pentru mine, acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri la oamenii care au avut experienţe în apropierea morţii. Ei se întorc ştiind cu certitudine. Cred că este un dar foarte mare. Îmi place că, în cartea ta, spui că e la fel cum nu crezi în copaci şi păsări, ci ştii că există. Nu ai credinţă în ele, ştii că există, pur şi simplu.

– Exact, exact aşa. Nu trebuie să cred că acest pahar există şi că apa există. Le luăm de bune, ştim că există. Într-un mod similar s-a prezentat Divinitatea, ca ceva de la sine înţeles şi evident. Hinduşii vorbesc despre Maya, Iluzia, pentru mine e ca şi cum aş trăi într-o iluzie. Cu senzaţia asta mă lupt. Spui că este o binecuvântare să ştii adevărul şi este, de acord. Sunt o mulţime de beneficii, dar sunt şi dezavantaje. Trăiesc fără a fi ataşat aproape de nimic.

Sigur, mai am simpatii şi antipatii, de exemplu, când cana mea preferată s-a spart, căzând pe jos când îmi beam cafeaua dimineaţa, fiindcă i s-a rupt toarta, regretam “Aveam cana aia de 30 de ani”... dar nu este real, ştiu că nu este real, ştiu că totul este trecător şi temporar, cum sunt şi eu.

– Cred că un lucru foarte important despre care mulţi vorbesc atunci când revin aici, nu ştiu dacă depresie este cuvântul potrivit, este acel dor de a se întoarce acolo.

– Da, da, şi eu. Da, depresie. Am avut o depresie fiziologică. Îmi doream atât de mult să mă întorc, încât mi-am regretat imediat decizia, în momentul în care am început să pot gândi la ceea ce trăisem şi la alegerea pe care o făcusem: “Am făcut o greşeală imensă întorcându-mă”. Tot ce voiam era să mă întorc Acasă. Aici e ca şi cum aş trăi într-o lume bidimensională în alb şi negru, în comparaţie cu trăirea multisenzorială multicoloră, ca în realitatea virtuală, de acolo. Odată ce ai fost în acel loc, când revii aici, oricât de frumos ar fi – iar eu trăiesc intenţionat într-un loc extraordinar de frumos, ca să pot sta cât mai aproape de frumuseţe – dar chiar şi aşa, e ca şi cum… e foarte frumos, dar nu e acelaşi lucru cu frumuseţea divină supremă.

– Îmi place cum ai scris şi că răsăriturile de soare sunt urâte. Încă sunt urâte sau au fost urâte doar pentru o vreme?

– Au fost urâte pentru o vreme. Primul an a fost foarte dificil.

În prima dimineaţă după escaladă, am condus maşina şi am dormit noaptea, iar în dimineaţa următoare m-am trezit, după ce distrusesem complet maşina, şi am făcut autostopul până la Bozeman, cu tot echipamentul meu, în timp ce Tim a luat un autobuz şi echipamentul lui. Priveam răsăritul soarelui şi era foarte frumos, dar mie nu-mi părea aşa. Era ca şi cum m-aş fi uitat la un desen animat. Era ca şi cum aş fi fost într-un desen animat, doar că nu doar mă uitam la desene, ci eu însumi eram desenul animat. Ca şi cum corpul meu era desenul animat şi gândurile mele erau desenul animat şi toate simţurile mele erau desenul animat; desenul animat era în afara mea şi în interiorul meu şi totul era super năucitor. Tot ce îşi dorea sufletul meu era să se întoarcă în unitatea Fiinţei.

Şi, iată-mă aici, în acest loc al separării, unde totul, dragostea şi frumuseţea şi adevărul şi speranţa şi bucuria, totul este fragmentat aici, şi orice altceva, nu doar acestea, totul este fragmentat aici, nimic nu este în uniune cu Divinul. Da, lumina pătrunde pretutindeni în orice moment, dar aici este încă fracturată, trăiesc într-un corp fracturat şi într-o lume fracturată. Şi tot ce îmi doream era întregirea şi unitatea, pe care ştiu că le voi avea din nou, pentru că mi-au fost promise.»

< Sus >

traducere de Răzvan A. Petre
16 septembrie 2021

Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=SenL6csDZgc

Traducerea de mai sus provine din canalul YouTube "Shaman Oaks", publicat în 5 martie 2020. Mai multe mărturii NDE la ndestories.org şi IANDS.org