< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan Petre
"Mintea e creierul, creierul e mintea". Acest slogan propagandistic este emis de către unii cercetători în neurostiinte. Dar convingerea lor personală nu poate tine loc de concluzie filosofică, din considerentele ce urmează mai jos. Există cel putin două argumente principiale care contrazic acest slogan. Unul tine de inconsistenta internă a rationamentului filosofic care stă la baza afirmatiei amintite. În al doilea rând, există fenomene obiective care o infirmă de-a dreptul. Să le detaliem.
Cercetările în orice domeniu stiintific se bazează pe o anumită paradigmă (set de teorii acceptate, mod dominant de gândire). Pentru familiaritate, în cele ce urmează vom redenumi paradigma stiintifică prin cuvântul "doctrină stiintifică". Neurostiintele au ca obiect de studiu programatic CREIERUL. În doctrina lor, se postulează că activitatea creierului generează mintea. Dar aceasta este doar o ipoteză de lucru, considerată validă până la proba contrară. Savantii recunosc sincer că studiile de până acum sunt departe de a ne descifra complet functionarea creierului si, cu atât mai putin, alte fenomene asa-zis "parapsihologice". Totusi, ei speră optimisti că, într-un viitor nespecificat, creierul va fi deslusit total si se va demonstra că activitatea mentală nu este decât "o secretie a neuronilor".
Acest rationament se fondează, prin urmare, pe SPERANTE si CONVINGERI personale, izvorâte din ipoteza de lucru, nicidecum pe o demonstratie stiintifică si filosofică riguroasă. Faptul că există observatii si experimente care contrazic flagrant ipoteza de lucru a neurostiintelor este ignorat. Ei preferă "ascunderea gunoiului sub pres" (ignorarea contra-argumentelor, într-un mod total nestiintific) sau chiar înaintarea unor pseudo-explicatii slabe, din frica de a renunta la vechiul mod de gândire al secolului XX. De fapt, ar însemna să renunte la speranta lor nedisimulată că, studiind creierul, vor întelege mintea. Or, se stie că "speranta moare ultima"... "Cum oare să studiezi mintea în afara creierului???", ar putea întreba retoric acestia.
Un geniu dintr-un domeniu limitat al stiintei, să spunem un savant care studiază creierul, se poate face de râs în public cu asertiuni nefondate. Trebuie să diferentiem clar între calitatea sa indiscutabilă de savant si cea de filosof amator. Ipotezele de lucru folosite în doctrina stiintifică adoptată de el nu pot fi declarate adevăruri ultime, pentru că lipseste demersul ideatic specific rigorii filosofice, care cere stăpânirea unui volum cât mai vast de cunostinte din toate domeniile (pentru a evita o viziune unilaterală, trunchiată).
Pentru a întelege mai bine acest lucru, vom face o paralelă cu activitatea unui politist. Poate că nu există altă categorie profesională care să cunoască mai bine lumea infractorilor decât cea a oamenilor legii si ordinii. În activitatea sa, politistul s-a convins că infractorii pot proveni din toate categoriile sociale, iar unii pot chiar să disimuleze atât de bine faptele, încât cineva neexperimentat i-ar absolvi imediat de orice bănuială. De aceea, politistul poate nutri convingerea personală, întărită de atitudinea profesională, că oricare dintre cetăteni este un posibil infractor. Totusi, nici un politist nu declară public faptul că "toti oamenii sunt niste infractori potentiali", ca fiind crezul său filosofic. Este o chestiune de bun-simt. Deci, cât de calificat este un neurolog să îsi dea cu părerea în chestiuni filosofice? Ar putea fi îndreptătit să filosofeze public numai dacă ar avea si rigoarea necesară...
Unii cercetători din neurostiinte se bazează însă pe autoritatea câstigată în domeniul lor profesional ca să lanseze pseudo-adevăruri filosofice, precum cel că "mintea este creierul"...
Până la un punct, putem tolera si întelege acest exces de zel în a împărtăsi omenirii credinta lor personală. Astfel:
1. Din punct de vedere stiintific, ei nu au instrumente pentru a explora fenomenele care ies din doctrina neurostiintelor. Pentru ei, invizibilul nu există din cauză că nu poate fi studiat cu instrumentele existente. Pe de altă parte, pentru inventarea altor tipuri de instrumente adecvate noii realităti, ar fi nevoie de schimbarea teoriei însăsi. Prin urmare, prioritară este schimbarea doctrinei, atitudinii stiintifice, care va atrage chiar o metodologie si concluzii absolut noi.
2. Din punct de vedere psihologic, poate că savantii si-ar pierde entuziasmul pentru studierea creierului dacă ar fi convinsi că sediul mintii este invizibil, aflându-se în altă parte decât creierul însusi. De asemenea, este stiut că orice om are tendinta de a generaliza cunostintele limitate pe care le are, construindu-si pe baza lor o "filosofie de viată" proprie. Totusi, să nu confundăm "filosofia de viată" cu adevărata filosofie!
Aceste opinii pot fi întelese, dar în acelasi timp combătute, pe cale pasnică, cu argumente rationale, dacă ele dăunează mentalitătii colective. De aceea am si numit afirmatia de la începutul articolului ca fiind un "slogan propagandistic" al ideologiei materialiste. Dincolo de naivitate sau de educatia primită, se poate întrevedea la unii o dorintă de persuasiune inexplicabilă asupra cititorilor de stiintă popularizată. Ei chiar ne fortează să-i credem că stiinta va demonstra cândva că "mintea este creierul"... dar nu ni se oferă si garantii în acest sens. Asta e ideologie, nu stiintă!
În realitate, mintea nu este doar creierul, dovadă stau mărturiile celor întorsi din moarte clinică (NDE – experientele din preajma mortii), ca si experientele paranormale (telepatie, proiectie astrală, psihokinezie etc) omniprezente în istorie si pretutindeni în lume, astăzi mai mult ca oricând. Ele, iesind cu totul din doctrina neurostiintelor, provoacă o mare nemultumire savantilor de stil vechi, pentru că le solicită o reevaluare a fundamentelor stiintifice cu care au fost educati (îndoctrinati) în scoală.
Aceste fenomene stranii sugerează inconsistenta modelului explicativ neurologic. El este valabil în medicina creierului, în aplicatii practice plecând de la creier sau avându-l ca scop final, dar nu poate fi generalizat filosofic. Este important să retinem valoarea practică limitată a unei doctrine stiintifice, dar să nu o confundăm cu valoarea sa teoretică generală. De exemplu, unui om cu preocupări lumesti i-ar fi de ajuns să stie că Soarele se învârte cu regularitate de ceasornic în jurul Pământului, fiindcă mecanica cerească nu joacă nici un rol în viata lui cotidiană. De altfel, omenirea a trăit mii de ani cu această convingere, care s-a dovedit suficientă la vremea respectivă...
Asimilarea unei noi doctrine stiintifice nu înseamnă renuntarea completă si dintr-o dată la cea anterioară, căci cunoasterea umană necesită continuitate si acumulări cantitative. Este un salt calitativ, prin care noul înglobează vechiul. Ar fi gresit să absolutizăm o cale sau alta. În fond, cunoasterea nu are sfârsit, iar singurul păcat este stagnarea. Nu mai este cale de întors la vechea gândire materialistă...
Până aici, am argumentat inconsistenta vechii doctrine "neurostiintifice" si cât de păgubos, în termenii cunoasterii, este fixarea mentală în scheme depăsite de vremuri. În continuare, vom arăta cum aceleasi fapte experimentale din neurostiinte pot fi lămurite în alt mod de către noua paradigmă. Este vorba de "doctrina info-energiei". Avantajul său este că are explicatii elegante si consistente pentru fenomenele considerate "paranormale" (inexplicabile) de către vechea gândire stiintifică.
Rationamentul de bază de la care pleacă vechea doctrină este că modificându-se functionarea creierului (chimic, mecanic, fizic) sau structura sa (chirurgical, accidental) se constată modificări în functionarea mintii (prin teste psihologice, observatii, experimente etc). Concluzia găsită de savanti, cea mai directă si mai comodă, a fost că "mintea se identifică cu creierul". Noua explicatie este mai cuprinzătoare si, desigur, mult mai rafinată.
Mintea este o structură energetică si informatională separată de structura fizică a creierului. Am putea întelege această structură ca fiind o "materie" invizibilă, subtilă, extrem de fină, nedetectată de aparatele de măsură fizice, grosiere. Deci mintea ar fi o materie mai fină decât cea a creierului, în mod analogic cu starea de vapori a apei lichide (este aceeasi substantă, dar de o altă densitate). Mintea se foloseste de creier pentru a se exprima în planul fizic. Oamenii s-au obisnuit să observe functionarea mintii doar prin intermediul activitătii creierului. Totusi, în fenomenele paranormale, mintea se poate manifesta independent de creier, actionând direct în planul invizibil, subtil, propriu mintii însăsi.
Rolul creierului este, printre altele, de a concretiza în planul fizic activitatea info-energetică a mintii subtile. Creierul reproduce partial structura mintii, construind o replică fizică a unui mecanism subtil foarte complex. Conform acestui model, mintea determină creierul. Există însă numeroase observatii - pe care se bazează vechea doctrină - conform cărora creierul influentează mintea. Cum să explicăm atunci faptul că si creierul actionează asupra mintii?
Calitatea activitătii psihice (afecte, gânduri) depinde si de creier, dar nu el este sursa acesteia. Creierul influentează exprimarea psihică în planul fizic, dar în plan subtil psihicul ar putea functiona relativ independent. Mai concret, unii oameni cu asa-zise probleme psihiatrice ar putea, eventual, demonstra o perfectă activitate a mintii în planul invizibil. La ei ar fi defecte circuitele de legătură dintre minte si creier, care le provoacă neadaptarea la planul fizic. Am putea defini creierul ca fiind interfata de adaptare a mintii la planul fizic.
Nu ne opreste nimeni să inventăm metode de a studia mintea în mediul său propriu, info-energetic. De fapt, astfel de studii se desfăsoară de mii de ani, de către initiatii în diversele căi spirituale, esoterice de pretutindeni. Acestea sunt astăzi accesibile oricui doreste să se instruiască. Ele folosesc ca instrument de cercetare chiar mintea umană, cu posibilitătile sale nesfârsite. Aplicându-le, ne vom convinge personal că mintea este altceva decât creierul. Si nu este o simplă opinie sau o iluzie, ci o cunoastere directă atât de vie, încât nu ne mai rămâne nici un dubiu. Se mai îndoieste numai cel care nu poate trăi el însusi asemenea experiente parapsihologice ("Toma necredinciosul").
Poate accepta stiinta ca instrument de cercetare însăsi mintea (prin definitie subiectivă)? Noua obiectivitate poate fi definită ca reproducerea aceluiasi tip de experiente psihice individuale la nivel de colectivitate statistică, în conditii relativ identice si controlate stiintific, astfel încât să fie exclusă orice halucinatie sau influentare colectivă. Desigur că asemenea experiente trebuie conduse de persoane oneste si instruite în tehnici mentale speciale, având posibilitatea de a tine sub supraveghere fenomene de neimaginat pentru savantii vechii epoci.
Mintea poate fi perturbată, indiscutabil, de problemele creierului, din cauză că există interactiuni permanente între ele două. Mintea solicită un permanent feed-back din plan fizic, iar în lipsa lui sau dacă el este eronat, activitatea mintii va suferi si ea. Mintea este oarecum "oarbă" la senzatiile si realitătile fizice. De aceea, este dependentă chiar si de semnalele chimice sau electrice care circulă prin creier, ca purtătoare de informatii.
Când însă cele două etaje se separă, mintea se eliberează de defectele induse de creier si poate functiona perfect în plan subtil (timp în care creierul se odihneste, mintea rupând temporar contactul cu planul fizic). Nu putem judeca visele nimănui (fie el bolnav psihic) după standardele lumii fizice. Poate că visele unui "bolnav" sunt mai luminoase si mai coerente decât ale altui om "normal"...
Savantii au constatat că structurile creierului par a avea functii precise si diferite între ele (desi unele functii nu sunt strict localizate). Noua viziune stiintifică consideră aceste structuri neurologice mai degrabă ca pe niste relee specializate în transmiterea ideilor, emotiilor, care provin din mintea subtilă. Este evident că, intervenind asupra unui releu fizic, se va distorsiona expresia ideilor sau a afectelor respective. Si invers, creierul va transmite mintii unele semnale eronate, care vor perturba generarea de idei si afecte normale.
În concluzie, aceleasi fapte experimentale pot fi interpretate diferit din punct de vedere filosofic, conform paradigmei preferate. Să retinem că interpretarea materialistă conform căreia "mintea se identifică cu creierul" este o simplă preferintă personală, nicidecum o concluzie stiintifică sau un adevăr imbatabil! Cu cât aflăm mai multe, cu atât devenim mai liberi să gândim neîncorsetati în nici o ideologie...
În continuare, vă prezint câteva fragmente din articolul care m-a determinat să scriu studiul de mai sus. Între paranteze drepte am inserat comentariile mele, într-o cheie polemică, pe linia celor ante-discutate.
Răzvan Petre
6 noiembrie 2008
Creier trist, creier vesel
sursa : Money Express, 29 oct 2008
de Dr. Michael Craig Miller (Redactor Sef la ‘The Harvard Mental Health’)Dintr-o sută de miliarde de celule nervoase, mai mult sau mai putin, nici una nu are capacitatea de a simti sau de a rationa individual, dar împreună generează constientul. [Chiar asa? Cum anume? Explicati formarea constientului, dacă vreti să fiti credibili! În realitate, e o afirmatie aruncată "la plezneală", nicidecum una stiintifică. Tot astfel, comentatorii de stiintă popularizată vorbesc despre musuroaiele de furnici ca părând a fi proiectate de mintea unei arhitect. Dar imediat adaugă, speriati de ceea ce tocmai au afirmat: "Lucru imposibil. De fapt, mintile milioanelor de furnici creează un gând colectiv ordonator." Numai că asta e si mai greu de înteles...] Timp de aproape 400 de ani, urmând ideile filozofului francez Rene Descartes, cei care s-au gândit la natura constientului au considerat mintea în relatie cu corpul, dar separată de el. În acest model, numit ‘dualism’ sau problema minte-corp, mintea era ‘imaterială’, neancorată în nimic fizic. Astăzi, neurologii descoperă o multitudine de dovezi ale unei idei cu care s-a jucat chiar Freud, cu mai bine de 100 de ani în urmă, anume că separarea mintii de creier nu are nici un sens. [De când au început neurologii să invoce autoritatea lui Freud, psihanalistul??? Poate de când au descoperit preferinta comună pentru ateism. Sau nu este decât un procedeu de "fermecare" a cititorilor?!] Neurologul si psihiatrul Eric Kandel, câstigător al Premiului Nobel, a declarat acest lucru direct, într-o lucrare publicată în 1998: ‘Toate procesele mintale, chiar si cele mai complexe procese psihologice, provin din operatiuni ale creierului’. [Iată cum se face un transfer insidios de autoritate, dinspre un domeniu restrâns al stiintei înspre filosofie, unde respectivul nu are nici o competentă.]
Cercetătorii neurologi sunt cu totii de acord [asa, fără nicio exceptie, mai ceva ca în democratia socialistă???] că mintea se naste din cooperarea a miliarde de celule interconectate, care, individual, nu sunt mai inteligente decât o amoebă. Dar ideea că mintea umană s-ar putea naste dintr-o astfel de însiruire inconstientă e socantă pentru oricine. [E socantă inclusiv pentru cei care o lansează, dar, săracii, se încurajează reciproc să sustină bazaconii reductioniste. Si contrazice evidenta că întotdeauna e nevoie de un coordonator inteligent al unei multimi, fie ea formată din celule vii.] Multi îsi exprimă mirarea că emotiile, durerea, sentimentele sexuale sau convingerile religioase ar putea fi un produs al functiilor creierului. Ei resping notiunea că astfel de experiente bogate pot fi reduse la simple procese mecanice sau chimice. Sau se îngrijorează că explicatiile stiintifice ar putea seduce oamenii, care ar adopta un fel de lene morală ce ar scuza orice slăbiciune umană: ‘Creierul meu m-a pus să fac asta’. [De fapt, oamenii posedă întelepciunea că teoriile se schimbă mereu, iar viata este infinit de complexă. Ei intuiesc că omul nu este închis în creierul său, ci deschis către universul nesfârsit.]
Drumul către descoperirea bazelor biologice ale acestor experiente umane complexe a dat nastere unei discipline relativ noi: neurologia cognitivă. Aceasta a explodat recent ca domeniu, multumită în mare parte deceniilor de progrese ale tehnologiei de cercetare neuronală imagistică, ce ne permite să vedem creierul la lucru. Asa cum a spus si doctorul Joel Yager, profesor de psihiatrie la Universitatea din Colorado: ‘Acum putem privi cum sovăie mintea!’ Cu sigurantă că nu veti găsi o definitie a expresiei ‘îti fuge mintea’ în manualele de neurologie modernă. De asemenea, vă va fi greu să găsiti cuvintele ‘fericire’ sau ‘tristete’, ‘furie’ sau ‘dragoste’. [Nu ar fi oare mai corect să vorbim despre actiunea asupra creierului a acestor emotii? Nu ar fi o dovadă de probitate stiintifică să recunoastem faptul că încă nu stim ce si cum le provoacă? Probabil că le generează însăsi mintea cea imaterială!] Cu toate astea, neurologii înteleg într-o măsură din ce în ce mai mare creierul emotional si încep să privească îndeaproape aceste stări subiective, ce erau nu cu mult timp în urmă terenul filozofilor si poetilor. [Se sugerează că filosofia ar fi ceva prea penibil ca să fie luată în serios. Poate de aceea orice savant se crede mai capabil decât filosofii. Ar putea fi un efect secundar nedorit al hiperspecializării lipsită de dialog interdisciplinar.] E o stiintă complexă ce promite multe în ce priveste îmbunătătirea calitătii vietii. [Asa să ne ajute Dumnezeu!]
Articolul integral la adresa web: http://www.moneyexpress.ro/articol_15163/creier_trist__creier_vesel.html
Conform definitiei, psiho-logia este stiinta SUFLETULUI, nu stiinta creierului! Dacă sufletul nu este creierul, atunci ce este sufletul? Pentru a evita să răspundă la această întrebare dificilă, neurostiintele spun că sufletul este totuna cu creierul. Dar psihologii au dreptul să-si aleagă o altă viziune.
După opinia noastră, psihicul are o origine spirituală, el nu este un produs al materiei. Dacă spiritul stă la baza psihicului, desigur că psihologia trebuie să se preocupe si de Spirit. Psihologia fără spiritualitate este lipsită de orizont, precum o artă decadentă.
Există psihologi având ca hobby lecturi despre spiritualitate. Dar ei nu îndrăznesc să depăsească canoanele profesiei practicate si dezaprobarea colegilor. Există si maestri spirituali care au studiat psihologia. Văzându-i însă limitările, ei nu intră în detaliile stiintifice, limitându-se la psihologia practică. Rareori veti găsi o abordare simultan spiritual-esoterică si psihologic-stiintifică.
Iată mai jos câteva fapte care relevă importanta covârsitoare a Spiritului nu numai pentru personalitate, ci chiar pentru functionarea generală a organismului.
1. Joao de Deus (Ioan al Domnului) este un celebru vindecător brazilian, popularizat în toată lumea. El este un medium de încorporare, adică în trupul său intră spirite vindecătoare care realizează operatii energetice si chiar fizice asupra a mii de pacienti. La un moment dat, Joao de Deus paralizase partial, dar se vindeca imediat atunci când încorpora un alt spirit. Revenea la starea de paralizie imediat ce spiritul-musafir îl părăsea, iar spiritul propriu se întorcea în trup.
2. În cazuistica psihiatrică a personalitătii multiple se cunosc situatii în care, de exemplu:
Din punct de vedere parapsihologic, pacientul cu "personalitate multiplă" este un medium involuntar, în care intră unul sau mai multe spirite.
Ce concluzii majore se pot desprinde din cele de mai sus privind rolul Spiritului pentru om?
În cazul mediumului de încorporare, este evident că spiritele care se perindă în trupul său îsi poartă propriul biocâmp fost-uman (în perispiritul lor). Este o dovadă clară a perpetuării elementelor psiho-vitale personale de la o încarnare la alta si între ele.
În plus, în cazul pacientei care nu a dormit ani de zile, este evident că spiritele se încărcau cu energie din planul subtil, în timpul în care îsi asteptau rândul la încorporare, dând apoi suficientă vitalitate corpului mediumului-pacient ca acesta să nu mai aibă nevoie de odihnă.
În cazul omului obisnuit, refacerea prin somn este posibilă datorită detasării spiritului de trup si alimentarea sa cu energie din planurile non-fizice. De fapt, biocâmpul uman are o componentă esentială, detasabilă, formată chiar din perispirit.
Răzvan Petre
19 august 2009